CURS DREPT ROMAN 7

Întrucât in prima faza procesul avea caracter consensual, ambele parți trebuia sa se prezinte in fața
magistratului. Dar la aceea epoca statul Roman nu avea atribuțiuni de citare încât paratul trebuia sa fie
citat de reclamant care a avea la dispoziție trei procedee de citare

 IN IUS VOCATIO
 VADIMONIUM EXTRAJUDICIAR
 CONDICTIO

In IUS consta in somarea paratului de a se prezenta in fata magistratului prin cuvintele solemne IN IUS TE
VOCO. Însă aceasta somație nu putea fi făcută la domiciliul paratului, deoarece domiciliul era considerat
un templu. Putea fi citat doar într-un loc public de fata cu martori oculari, iar daca reclamantul constata
cu martori refuzul paratului de a veni la proces îl putea aduce cu forța. De aceea jurisconsulții clasici
spuneau ca cel mai vechi procedeu de citare a fost primitiv si brutal.

Pe când VADIMONIUM EXTRA era un procedeu de citare mult mai evoluat întrucât consta într-o
înțelegere, o convenție. Prin aceasta pârțile stabileau de comun acord o anumita data la care sa se prezinte
in fata magistratului. Despre Condictio știm puțin, caci potrivit lui Gaius Condictio este procedeul care se
aplica atunci când paratul era peregrin. Daca ambele parți se prezentau in fata magistratului începeau
dezbaterile contradictorii prin utilizarea formulelor solemne corespunzătoare procesului care se organiza.
Si in funcție de pretențiile reclamantului paratul putea adopta una din următoarele 3 atitudini.

1. Paratul putea recunoaște pretențiile formulate de reclamant (nu vinovăția), iar cel care
recunoaște era asimilat cu cel condamnat potrivit adagiului autentic roman(17 la număr)
CONFESUS PRO IUDICATO EST. Cel ce recunoaște este considerat ca si condamnat. Procesul nu
trecea in faza a doua.
2. Paratul putea sa nege pretențiile formulate de reclamant dar sa nu își dea concursul la
desfășurarea procesului(sa nu răspundă la întrebări) In acest caz paratul era asimilat cu cel
condamnat iar procesul nu mai trecea in faza a doua.
3. Paratul putea sa nege pretențiile reclamantului dând-și in același timp concursul la desfășurarea
procesului. In acest caz procesul trecea in faza a doua si se finaliza cu pronunțarea unei sentințe.

In prima faza procesul era organizat de magistrații judiciari. In epoca regalității procesele erau organizate
de lege. După proclamare au fost organizate de consuli. Din anul 367 cele mai importante atribuțiuni
judiciare au fost preluate de pretorul urban care organiza procesele dintre cetățenii romani. Începând din
secolul 3 procesele dintre cetățeni si peregrini erau organizate de pretorul peregrin. Procesele declanșate
in legătura cu actele juridice încheiate in târguri erau organizate de edil. In Italia, in afara Romei, procesele
erau organizate de reprezentanții pretorului urban si de magistrații municipali. In provincii, in afara Italiei,
procesele erau organizate de guvernatori si de magistrații municipali. Iar dreptul magistraților judiciar de
a organiza un proces era denumit IURISDICTIO sau Jurisdicție care era de doua feluri.

 IURISDICTIO CONTENTIOSA sau jurisdictia contencioasa.

 IURISDICTIO GRATIOSA sau jurisdictia gratioasa.
Atunci când interesele parților erau opuse magistratul distribuia jurisdicția contencioasa si distribuia
jurisdicția gratioasa atunci când interesele parților nu erau opuse ci comune, convergente. Pârțile
cooperau cu magistratul in cadrul unui proces simulat, fictiv, pentru a obține anumite efecte juridice. Spre
exemplu printr-un un proces simulat se putea transmite dreptul de proprietate. (convenție fără valoare
juridica, se prefac ca se judeca înțelegându-se cu magistratul)

Dintre magistrații judiciari cei mai importanți erau pretorii, dar in procedura legisactiunilor pretorul nu
desfășura o activitate creatoare, ci o activitate mecanica. In sensul ca el supraveghea daca pârțile
pronunța corect formulele solemne corespunzătoare procesului care se organiza si in funcție de
pretențiile reclamantului il pronunța unul din urmatorele 3 cuvinte.

 Fie cuvântul DO
 DICO
 ADICO

Prin cuvântul DO pretorul îl confirma pe judecătorul ales de parți. Prin cuvântul DICO atribuita obiectivul
litigios cu titlu provizoriu pana la pronunțarea sentinței. Prin cuvântul ADICO pretorul ratifica declarația
unei dintre parți recunoscându-i un anumit drept subiectiv. Daca însă procesul era organizat de Pretor
acesta avea si posibilitatea de a recurge la mijloace administrative întrucât pretorul nu se bucura doar de
iurisdictio, dar se bucura si de imperium. Iar in virtutea lui imperium, pretorul putea soluționa anumite
litigii pe cale administrativa fără a mai organiza procesul in doua faze. Iar procedeele administrative prin
care putea soluționa anumite litigii se numesc STIPULATIUNI PRETORIENE, MISIO IN POSESIONEM
INTERDICTE SI RESTITUTIO IN INTEGRUM.

Stipulațiunile sunt contracte solemne in forma verbala încheiate prin întrebare și răspuns și îmbracă doua
forme. Stipulațiuni OBISNUITE si stipulațiuni PRETORIENE. Cele obișnuite se încheiau din inițiativa parților
iar cele Pretoriene se încheiau din ordinul pretorului. Prin asemenea stipulațiuni părătul se obliga sa ii
plătească reclamantului o anumita suma de bani daca in viitor prin faptele sale ii va provoca un prejudiciu
reclamantului. In acest caz suma de bani era stabilita de pretori.

MISIO IN POSESIONEM înseamnă trimiterea reclamantului in posesiunea sau detențiunea bunului

paratului pentru a îl determina pe parat sa adopte o anumita atitudine.

INTERDICTELE sunt procedee juridice prin care pretorul ordona unei parți sau ambelor parți sa încheie sau
sa nu încheie un anumit act juridic. daca ordinul era adresat uneia dintre parți interdictul era denumit
simplu, daca era adresat ambelor parți interdictul era numit Dublu sau Compus. Daca pretorul ordona
parților sa încheie un anumit act juridic interdictul era numit pozitiv, iar daca le interzicea sa încheie un
anumit act juridic interdictul era numit negativ.

INSTITUTIO IN INTEGRUM înseamnă repunere in situația anterioara si consta in desființarea actului

păgubitor pentru reclamant astfel încât pârțile sa fie repuse in situația pe care o aveau înainte de
încheierea acelui act păgubitor, ceea ce înseamnă ca prin efectul lui restitutio in integrum renaște un drept
subiect pentru reclamant, ceea ce înseamnă ca reclamantul este repus in situația anterioare dar numai in
drept. Pentru ca reclamantul sa fie repus in situația anterioara si in fapt el trebuie sa valorifice dreptul
subiectiv renăscut pe cale judiciara, adică sa declanșeze un proces, sa obțină o sentința de condamnare si
sa o pună in vigoare. Daca însă pretorul organizează procesul in doua faze, atunci se trece la faza a doua
in fata judecătorului, unde procesul nu mai avea caracter consensual caci era permisa judecarea in lipsa.
Caci potrivi legii celor 12 table, judecătorul aștepta pana la amiaza si daca una dintre parți nu se prezenta
la proces pana atunci, dădea câștig de cauza parții prezente. Daca se prezentau ambele parți începeau
dezbaterile contradictorii prin utilizarea limbajului cotidian (NU formule solemne). Primul vorbea
reclamantul care își formula pretențiile si administra probele de care dispunea, fie in scrisuri prin probat
cu martori. La rândul lui, paratul își formula apărarea administrând si el probele de care dispunea dar la
aceea nu exista o ierarhie a probelor, încât puteau fi bătute cu martori. Eventual in sprijinul parților puteau
interveni si avocații. Dar avocații romani nu erau reprezentanți in justiție întrucât nu participau la proces
in locul parților ci alături de parți, venind in sprijinul lor prin cunoștințele juridice pe care le aveau. După
ce judecătorul asculta afirmațiile parților, după ce aprecia probele administrate eventual după ce asculta
pledoariile avocaților își formau o convingere intima si pronunțau o sentința fie de condamnare fie de
absolvire. Dar in procedura legisactiunilor judecătorul putea refuza sa dea o sentința, invocând
neînțelegerea probelor. In acest caz pârțile se judecau din nou de la început.

Așa cum spuneam judecătorul roman era un simplu particular ales de parți si confirmat de magistrat însă
judecătorul roman in vechea procedura era un simplu particular, nu in sensul ca oricine putea fi ales
judecător, ci in sensul ca nu exista Profesia de jucător. Practic in epoca foarte veche puteau fi ales
judecători doar senatorii. Spre sfârșitul epocii vechi puteau fi aleși si cavalerii.

Pe lângă judecătorul unic, in procedura legisactiunilor au existat si tribunale care erau de doua feluri,
nepermanente si permanente. Cele nepermanente erau formate din recuperatores aleși în număr impar
si judecau procesele dintre cetățeni di peregrini. Tribunalele permanente erau doua. DECENVIRI LITIBUS
IUDICANDIS (cei zece bărbații care sa judece procesele) si CENTUMVIRI (cei 100)

DECENVIRI, judecau procese cu privire la libertate iar CENTUMVIRI judecau procesele cu privire la
proprietate si la succesiuni. Dar către sfârșitul republicii intre anii 149 si 126 s a dat o lege speciala
denumita legea AEBUITA prin care s a introdus o noua procedura de judecata denumita procedura
formulară. Însă introducând procedura formulară legea AEBUTIA nu a desființat legisactiunile, ci a lăsat
parților posibilitatea sa aleagă intre procedura formulară si procedura legisactiunilor. Și întrucât pârțile
optau invariabile pentru procedura formulară care era mult mai evoluata, cu timpul legisactiunile au ieșit
di uz si nu s au mai aplicat. Si de aceea Octavian Augustus a dat legile IULIE IUDICIARIE prin care
legisactiuniule au fost abrogate in mod expres. Si in procedura formulară procesul se desfășura in doua
faze. In IURI si INUDICIO dar au fost introduse si noi mijloace procedurale in primul rând a fost introdusa
FORMULA. Iar formula era un mic program de judecata prin care magistratul ii arata judecătorului cum sa
judece procesul. In practica ori de cate ori magistratul se convingea ca pretențiile reclamantului sunt
legitime si trebuie protejate juridicește elabora o formula pe care i o înmâna iar reclamantul se prezenta
cu aceasta in fata judecătorului urmând ca judecătorul sa judece procesul conform indicațiilor pe care le
a primit prin intermediul formulei. Iar formula avea o structura formata din patru parți principale si doua
parți accesorii. Pârțile principale ale formulei sunt : INTENTIO ,DEMOSTRATIO ,ADIUDICATIO si
CONDEMNATIO. In Intentio a formulei se preciza care sunt pretențiile reclamantului. In Demonstratio se
menționa actul sau faptul juridic din care izvorau pretențiile reclamantului. Prin Adiudicatio magistratul îl
împuternicea pe judecător sa pronunțe ieșirea din indiviziune, sa facă un partaj. Prin Condemnatio
magistratul îl împuternicea pe judecător(pentru ca era un particular) sa pronunțe o sentința, fie de
condamnare fie de absolvire.