Jus Actionum

II.1. Rolul procedurilor în crearea dreptului roman

Vorbind despre ramurile dreptului în Instituţiunile sale, Gaius arată că întreg dreptul se
referă fie la persoane, fie la bunuri, fie la acţiuni1.
În literatura romanistică se afirmă că dreptul privat roman a evoluat pe cale procedurală.
De aceea, marea majoritate a autorilor încep studiul dreptului roman cu jus actionum sau
procedura civilă romană, care cuprinde totalitatea normelor ce reglementează desfăşurarea
proceselor civile în fiecare etapă a dreptului roman. Aceste norme au cunoscut o evoluţie foarte
complexă, care, aşa cum am spus, s-a răsfrânt asupra întregului drept material.
Evoluţia procedurii civile reflectă evoluţia societăţii romane în general, care pe parcursul
unui mileniu a trecut de la cutumele primitive, care sancţionau o justiţie privată generalizată, la
procedura din epoca postclasică, în care identificăm cu uşurinţă normele procedurale moderne.
În epoca străveche nu existau organe judiciare specializate. Competenţele de judecată
erau reunite în persoana regelui (rex sacrorum), care era mai degrabă, un arbitru al litigiilor dintre
particulari. Rolul lui, însă, a fost enorm, întrucât, datorită puterii de care dispunea, sistemul justiţiei
private a cunoscut unele limitări.

Justiţia privată depăşeşte, în acest moment istoric, caracterul de răzbunare pură, pentru
că apar reguli morale menite să limiteze revanşa nemăsurată. În acest context legea talionului
apare ca un veritabil progres faţă de epoca anterioară, întrucât nu-i este îngăduită o răzbunare ce
depăşeşte suferinţa victimei1. Înlocuirea acestui sistem sancţionator sângeros, prin edificarea
unor instanţe specializate care acţionau în temeiul unor norme procedurale cunoscute de către
toţi, a însemnat un progres uriaş ce îşi are începutul în expunerea în Forum a Legii celor
douăsprezece table, la mijlocul secolului V î.H.
În evoluţia dreptului privat roman au fost cunoscute trei mari sisteme procedurale,
corespunzătoare fiecărei epoci a dreptului roman:
1. procedura legisacţiunilor în epoca veche
2. procedura formulară în epoca clasică
3. procedura extraordinară în epoca postclasică a dreptului roman.

II.2. Procedura de judecată civilă la epoca veche a dreptului roman (procedura

legisacţiunilor).

Această procedură de judecată se numeşte „a legisacţiunilor” întrucât a fost reglementată

strict de lege, în special de legea celor douăsprezece table. Evident că această lege a sancţionat
o stare de lucruri anterioară, fiind în mare parte o codificare realizată de decemviri a cutumelor
primitive.
II.2.1. Aceste legisacţiuni au următoarele caracteristici:
1. caracterul legal decurge din reglementarea strictă de către lege a acestor proceduri.
Aproape toate procedurile au fost fixate în Lex duodecim tabularum. Doar procedura numită „per
condictio” a fost introdusă posterior prin Lex Calpurnia2.
1. Emil Molcuţ, Dan Oancea, „Drept Roman, Ed. Şansa, Bucureşti,1993,pag.30
 2. Vladimir Hanga, „Drept Privat Roman”, Ed. Didactică şi pedaogică, Bucureşti, 1971,
pag. 2
2. caracterul formal decurge din faptul că atât părţile, cât şi magistratul pronunţau formule
şi termeni care trebuiau respectaţi cu cea mai mare stricteţe. Nu era permisă nici măcar
schimbarea genului. Gaius în „Instituţiuni” ne spune că erorile formale în procedură erau
ireparabile. Astfel, „unul care chemase în judecată pentru că i-ar fi fost tăiate nişte viţe, iar în
acţiunea intentată le numise pe acestea viţe, a pierdut procesul fiindcă trebuia să le numească
arbori, aşa cum prevedea Legea celor XII table care nu vorbea despre tăierea viţei, ci despre
tăierea arborelui în general ”1.
3. caracterul judiciar rezidă în faptul că procesul se desfăşura în faţa autorităţilor judiciare,
iar prezenţa părţilor era o regulă esenţială. La această epocă, procesul civil avea două faze: in
jure şi in judicio. În prima fază părţile se prezentau în faţa magistraţilor care organizau procesul şi
desemnau părţilor un judecător. În a doua fază, in judicio, judecătorul unic sau un tribunal
soluţionau cauzele şi pronunţau hotărârea judecătorească. Aceste două faze nu presupuneau
două instanţe diferite, ci exista un singur proces cu două etape ce marcau unitatea între judecata
publică, reprezentată prin magistraţi şi convenţia de arbitraj a justiţiei private.
II.2.2. Organele judiciare romane la epoca veche a dreptului roman.
a. Magistraţii
Cei care judecau în faza in jure erau magistraţii. Pentru început, în virtutea lui jus
imperium, de administrarea jurisdicţiei civile se ocupau consulii pe perioade de câte o lună fiecare.
Prerogativele acestora au fost preluate, odată cu înfiinţarea preturii în 367 î.H., de către pretori,
cărora le revenea sarcina de a găsi soluţii în cauzele graţioase, de a asculta pretenţiile părţilor în
prima fază procesuală, sau chiar de a soluţiona unele cauze prin emiterea de interdicte, prin
trimiterile în posesiune a celor îndreptăţiţi, ori prin repunerea părţilor în situaţia anterioară
(restitutio in integrum ).
1. Gaius, „Intituţiunile”, Ed. Academiei, Bucureşti, 1982, pag. 269

Alţi magistraţi ce aveau competenţe în a organiza procesele civile erau: edilii curuli la
Roma, guvernatorii, în provinciile romane, iar din anul 242 î.H. judecarea pricinilor dintre cetăţenii
romani şi străini a fost dată în competenţa pretorului peregrin.
b. Judecătorii
În vechiul drept roman şi chiar în dreptul clasic, procesul era soluţionat de către o
persoană privată, adică un jurat ales de părţi de pe albumul pretorului (album judicium) şi
confirmat de către magistrat. Judecătorul (unus judex), era o persoană particulară, dar asta nu
înseamnă că oricine putea să fie judecător. Aceşti judecători privaţi erau grupaţi în decurii, iar la
această epocă puteau fi judecători doar senatorii şi mai târziu cavalerii. Abia în epoca clasică au
putut fi aleşi judecători şi din rândurile plebei.
Judecătorii soluţionau aşa numitele lites, sau litigii, procese care se înfăţişau ca nişte
conflicte simulate între părţi şi se bazau pe legis acţiuni. Alături de instituţia lui unus judex, mai
existau şi tribunale care judecau cauzele mai importante. Aceste tribunale erau permanente şi
nepermanente. Cele permanente se împărţeau în două mari categorii:
- decemvirii (cei zece bărbaţi) care judecau procesele relative la libertate şi cetăţenie şi
- centumvirii (cei o sută de bărbaţi) care judecau cauzele relative la dreptul de proprietate
şi alte drepturi reale, precum şi partajele succesorale
 Procesele dintre cetăţenii romani şi peregrini erau soluţionate de către tribunale
nepermanente formate din judecători specializaţi, numiţi recuperatores.

II.2.3. Desfăşurarea procesului.

Părţile principale ale oricărui proces civil sunt: reclamantul (actor sau petitor) şi pârâtul
sau reus. Procesul se desfăşura în Forum, în aer liber, ambele părţi fiind nevoite să se înfăţişeze
înaintea judecătorului. Reprezentarea, cu unele excepţii, nu era permisă, iar judecata în lipsă nu
era cunoscută.
În procedura veche legisacţiunile sunt numeroase. Practic fiecărei legi îi corespundea o
sancţiune a ei – o legisacţiune.
Astăzi definim acţiunea civilă ca un ansamblu de mijloace procesuale prin care, în cadrul
procesului civil se asigură protecţia dreptului subiectiv civil, prin recunoaşterea sau realizarea lui,
în cazul în care este încălcat sau contestat. La epoca veche, reglementările procesual-civile se
bazau pe formule solemne şi ritualuri minuţios respectate, ceea ce făcea ca rolul magistratului, ori
al judecătorului, să fie aproape nul, el având doar rolul de a verifica dacă procedurile sunt
respectate1.
Gaius grupează aceste numeroase legisacţiuni în cinci mari categorii, după caracterele
comune ale acestora. Astfel, după lege se acţiona în cinci feluri:
- per sacramentum (prin depunerea jurământului)
- per judicis postulatio (prin cerere de judecător)
- per condictio (chemarea în judecată)
- manus injectio (aplicarea mâinii)
- pignoris capio (luarea de gaj)2

Primele trei erau proceduri propriu-zise de judecată, iar ultimele două erau proceduri
cutumiare de executare.
Procedurile de judecată începeau prin citarea verbală a pârâtului, fază procesuală numită
in jus vocatio. Citarea se făcea prin mijloace private, fără concursul statului. Pârâtul era obligat să
se prezinte în faţa magistratului. Dacă se sustrăgea procesului, magistratul, prin interdict, putea
să-l trimită pe reclamant în posesia bunurilor pârâtului. Totuşi, pârâtul putea să indice un garant
(vindex), care i se substituia în proces. Magistratul se rezuma la a observa dacă părţile pronunţau
corect formula legisacţiunii, după care pronunţa unul din următoarele cuvinte solemne: do, dico,
addico. Prin cuvântul „do” magistratul desemna judecătorul ales de părţi. Formula „dico” era
utilizată atunci când magistratul atribuia obiectul litigios provizoriu, unui părţi, iar prin termenul
„addico” magistratul recunoştea dreptul reclamantului sau al pârâtului3
1. Emil Molcuţ, Dan Oancea, „Drept Roman, Ed. Şansa, Bucureşti,1993,pag.64
2. Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”vol.I, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 61
3. Emil Molcuţ, Dan Oancea, „Drept Roman, Ed. Şansa, Bucureşti,1993,pag.64

Chiar dacă rolul său era pasiv, în virtutea puterilor cu care era investit (juris dictio şi
imperium) pretorul putea soluţiona anumite litigii fără a mai trimite părţile în faţa judecătorului.
Aceste soluţii luau forma următoarelor mijloace procedurale:
 - stipulaţiunile pretoriene (stipulationes praetoriae) sunt contracte încheiate de către părţi
din ordinul pretorului
- missio in possessionem însemna trimiterea reclamantului în detenţia sau posesiunea
bunurilor pârâtului atunci când acesta nu se prezenta la judecată sau se apăra necorespunzător
- interdictele sunt dispoziţiile prin care pretorul ordona părţilor să facă sau să nu facă un
act juridic
- restitutio in integrum (repunerea în situaţia anterioară) era un ordin prin care pretorul
desfiinţa actul juridic lovit de nulitate repunând părţile în situaţia pe care o aveau înainte de
încheierea actului.
Fiecare procedură presupunea anumite formalităţi specifice, respectate sub sancţiunea
pierderii procesului de către părţi.

II.2.4. Procedurile de judecată

1. Per sacramentum

Această procedură era de aplicaţie generală şi prin ea se judecau procesele cu privire la

dreptul de proprietate şi cauzele relative la drepturile personale (de creanţă).
Procedura aceasta era de două feluri: dacă prin ea se valorificau drepturi reale, bunăoară
drepturi de proprietate, sacramentum era in rem (asupra unui lucru), iar dacă prin procedură se
valorificau drepturi de creanţă, sacramentum era in personam (asupra unei persoane).

a. Faza in jure

În ambele cazuri, în faza in jure, părţile îşi afirmau în faţa magistratului, în termeni
formalişti, pretenţiile. Aceste pretenţii erau întărite printr-un jurământ religios. Pe lângă jurământ
părţile erau nevoite să facă o prinsoare şi să depună la pontifii magistraţi o sumă de bani de 50
sau 500 de asse după cum, valoarea obiectului cererii era mai mică sau mai mare decât 1000 de
asse. Asse (asul) era vechea monedă de aramă romană. Cel care pierdea procesul, pierdea şi
suma de bani depusă cu titlu de pariu.
În cazul unui sacramentum in rem, lucrul litigios, sau un eşantion din acesta, era adus în
faţa magistratului şi, fiecare dintre cele două părţi, îl revendica după ce îl atingeau cu o nuia.
Magistratul intervenea şi oprea acest conflict simulat, utilizând formula „lăsaţi amândoi lucrul”.
După această intervenţie, părţile se provocau reciproc la un jurământ şi apoi la prinsoarea de 50
sau 500 asse pe care urma să o plătească cel care pierdea procesul. Procedura se termina prin
atribuirea provizorie a lucrului celui care promitea solemn că va restitui bunul şi fructele acestuia
în cazul în care va pierde. Pentru a primi lucrul, partea trebuia să depună o cauţiune sau să indice
garanţi ce purtau numele de vindex.
În cazul unui per sacramentum in personam, se urmărea valorificarea drepturilor
personale de creanţă, reclamantul afirma solemn că pârâtul îi datorează o sumă de bani. Dacă
pârâtul recunoştea, el era asimilat cu cel condamnat şi procesul nu mai continua cu a doua fază,
recunoaşterea în faţa magistratului fiind asimilată cu un titlu executoriu. În cazul în care pârâtul
nega pretenţiile reclamantului, magistratul, după ce părţile se provocau, proceda în continuare la
alegerea judecătorului.

b. Faza in judicio

Părţile erau obligate să se prezinte în faţa judecătorului ales unde îşi expuneau pe scurt
pricina.
Judecătorul pronunţa sentinţa în mod indirect, în sensul că arăta care dintre cele două
sume de bani a fost depusă în mod just. Cel care câştiga procesul intra în stăpânirea lucrului şi a
fructelor sale şi redobândea suma de bani. Dacă una dintre părţi lipsea, judecătorul aştepta până
la amiază, după care dădea câştig de cauză părţii prezente.

2. Per judicis postulatio

Această procedură era utilizată atunci când per sacramentum nu se putea aplica în cauze
bine determinate. Aceasta fie din cauză că obiectul procesului trebuia să fie evaluat (în cazul
debitelor rezultate din promisiuni- stipulatio), fie atunci când se reglementa o situaţie între mai
multe persoane (partajul succesoral sau de coproprietate).
Procedura era simplă, iar cauzele erau soluţionate rapid.
a. Faza in jure
În această fază reclamantul arăta în faţa magistratului că pârâtul îi datorează o sumă de
bani conform promisiunii, iar atunci când pârâtul nega, reclamantul se adresa magistratului cu
următoarea formulă solemnă: „te rog pretore să ne dai un judecător ori un arbitru”1.
b. Faza in judicio

Judecătorul acţiona ca un delegat al magistratului fiind singurul care hotăra asupra

întinderii prejudiciului şi a valorii sale, asumându-şi calităţi de expert şi arbitru. După ce evalua
obiectul cererii obliga la plata debitului partea ce pierdea procesul.

3. Per condictio
Această procedură a fost introdusă în sec. II î.H. prin Lex Silia şi Lex Calpurnia, fiind
folosită pentru datorii băneşti certe. Era o procedură simplă şi rapidă de recuperare a creanţelor,
accepţiunea termenului fiind aceea de somaţie.
1.Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 63

a. Faza in jure
În faţa magistratului, reclamantul îşi expunea pretenţiile, iar dacă acestea erau negate de
către pârât, pronunţa formula solemnă: „de vreme ce tu negi, te somez ca în termen de 30 zile să
te prezinţi pentru primirea unui judecător”1.
 Dacă în acest interval debitorul pârât îşi onora obligaţia, magistratul constata valabilitatea
plăţii, iar dacă nu, la solicitarea reclamantului, desemna un judecător.

b. Faza in judicio
Judecătorul constata existenţa creanţei şi permitea reclamantului să exercite asupra
debitorului procedura de executare forţată, manus injectio.

II.2.5. Procedurile de executare

1. manus injectio

Era o procedură cutumiară, utilizată în scopul executării unei sume de bani.

Această procedură presupunea fie o judecată deja consacrată, fie, până în sec. IV î. H.,
un nexum, adică un contract de împrumut de bani2.
De remarcat este că această procedură, deşi se realiza prin mijloace de natură privată,
presupunea existenţa unei formule executorii. Dacă după 30 de zile de la pronunţarea hotărârii,
debitorul nu plătea, creditorul îl ducea în faţa magistratului arătând că obligaţia nu a fost
executată. Magistratul, prin formula addico, aproba cererea creditorului de a-l duce pe datornic în
închisoarea sa privată. Manus injectio permitea celui care a câştigat un proces să-l reţină pe
debitor într-un loc public şi aplicându-i o mână pe corp să rostească următoarea formulă solemnă:
1.Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 64
2.idem, pag. 65

„deoarece tu ai fost judecat şi condamnat faţă de mine la 1000 sesterţi şi nu mi-ai plătit,
eu îţi aplic manus injectio judicati pentru această sumă.” 1
Debitorul era închis în carcera privată a creditorului, care, ulterior, într-o perioadă de 60
zile, îl scotea pe datornic la 3 târguri de sclavi succesive. Dacă nu apărea un garant (vindex) care
să preia datoria şi debitorul nu plătea, după trecerea termenului de 60 zile, el era vândut ca sclav
peste hotarele Romei (peste Tibru).

2. pignoris capio (luarea de gaj)

Această procedură, deşi îi lipsea caracterul judiciar, era considerată o legisacţiune. Ea nu

presupunea prezenţa magistratului şi nici chiar a debitorului. Creditorul în prezenţa martorilor,
după rostirea unor formule solemne putea să ia din patrimoniul debitorului un bun pe care putea
să-l distrugă dacă datoria nu îi era plătită.

II.3. Procedura de judecată civilă la epoca clasică a dreptului roman.

Procedura de judecată din epoca clasică a dreptului roman s-a numit formulară şi a fost
introdusă prin legea Aebutia, la mijlocul sec. II î. H. Această procedură nu a abrogat legisacţiunile,
dar a dat părţilor posibilitatea de a opta între cele două proceduri. Premisele apariţiei acestei
proceduri noi sunt numeroase.
Gaius afirmă în „Instituţiuni”2 că procedura formulară a fost introdusă întrucât,
1. Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”,vol.I, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 65
2. Gaius, „Intituţiunile”, Ed. Academiei, Bucureşti, 1982, pag. 268

prin formalismul lor excesiv legisacţiunile au căzut în dizgraţie şi s-a „statornicit” ca

procesele să se poarte prin redactarea scrisă a unor termeni, adică prin formule. Noua procedură
s-a dovedit net superioară, întrucât noile realităţi sociale şi economice erau incompatibile cu
vechile proceduri, viabile atât timp cât Roma era o cetate mică, dar total improprie când ea a
devenit capitala unui uriaş imperiu.
În această perioadă viaţa economică se diversifică. Apar noi izvoare de drept, cel mai
important fiind edictul pretorului- un veritabil instrument de modernizare a dreptului, acţiunile
judiciare se diversifică, iar litigiile dintre părţi solicită activitatea creatoare a pretorilor care, prin
formulă impun noi modele de acţiuni.
Transformările din societatea romană se răsfrâng şi asupra procedurii civile, care
evoluează şi operează transformări asupra dreptului material.
Numele noii proceduri vine de la un mic program de judecată elaborat de magistrat şi
eliberat părţilor, pe calea unui act procedural numit litis contestatio.
Acest program de judecată s-a numit formulă pretoriană.

II.3.1. Organele judiciare la epoca clasică a dreptului roman.

a. Magistraţii
În epoca clasică, rolul magistraţilor în organizarea proceselor creşte considerabil. Dacă la
început “jurisdictio” semnifica puterea acordată unui magistrat de a desemna un judecător, în
procedura formulară, termenul desemna totalitatea atribuţiilor magistratului în calitatea sa de
organizator al procesului civil. Astfel de atribuţii erau1:
- primirea cererilor de chemare în judecată
- judecarea unor cauze de redusă importanţă
- desemnarea unui judecător după consultarea părţilor
- luarea unor măsuri preventive, cum ar fi manus injectio
- aplicarea unor amenzi
1. Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”,vol I., Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 80

- luarea unor măsuri de execuţie vremelnică, măsuri pe care le-am mai amintit: trimiteri în
posesie, interdicte, stipulaţiunile pretoriene sau repunerile în situaţia anterioară.

Însă, cea mai importantă atribuţie a pretorului viza eliberarea formulei. Prin acest program
de judecată, pretorul indica judecătorului cum să soluţioneze litigiul. După ce asculta pretenţiile
reclamantului, dacă acestea erau îndreptăţite, dar nu exista o formulă corespunzătoare, pretorul
avea dreptul de a crea o nouă formulă în care expunea situaţia inedită şi explica judecătorului în
termeni imperativi cum să soluţioneze litigiul.
Aşadar, fiecărui drept subiectiv încălcat îi corespundea o acţiune, iar fiecare acţiune îşi
găsea exprimarea într-o formulă proprie. Formula pretoriană a devenit astfel chiar instrumentul
prin care dreptul roman s-a dezvoltat până a ajuns la strălucirea din epoca marilor jurisconsulţi.
În această epocă magistraţii care organizau procesul civil (ordo judiciorum
privatorum)erau:
- pretorul urban pentru procesele dintre cetăţeni
- pretorul peregrin pentru procesele dintre cetăţeni şi peregrini
Această pretură va deveni caducă în anul 212 d. H., când împăratul Caracalla, prin
celebrul său edict va acorda cetăţenie romană tuturor cetăţenilor imperiului.
- guvernatorul în provinciile imperiale
- edilii curuli pentru afacerile cu sclavi şi animale
- magistraţii municipali în peninsula italică
- locotenenţii proconsulari în provinciile senatoriale
- însuşi princepsul care judeca mai cu seamă în apel

b. Judecătorii
La epoca clasică se menţin tribunalele permanente.
- centumvirii în număr de 105, conduşi de un pretor, judecă litigiile a căror obiect
depăşeşte valoarea de 100.000 sesterţi, precum şi speţele din domeniul succesoral, sau al
drepturilor reale principiale.
- Decemvirii erau şefii secţiilor centumvirale şi judecau litigiile relative la libertate şi
cetăţenie, precum şi alte cauze de interes public.
Părţile, la fel ca în epoca anterioară, au posibilitatea de a-şi alege un judecător de pe
albumul pretorului. Unus judex poate judeca acele cauze în care obiectul disputat nu poate depăşi
100.000 sesteţi.
Numărul judecătorilor unici creşte considerabil. Astfel, împăratul Octavianus Augustus
creează o a patra decurie, în care sunt numiţi ca judecători plebeii bogaţi, iar, în timpul lui
Caligula, va fi înfiinţată o a V-a secţiune cuprinzând tot reprezentanţi ai plebei.
Litigiile dintre cetăţenii romani şi peregrini vor fi judecate în continuare de către
”recuperatores”.

II.3.2 Formula pretoriană

Pentru început folosită doar de pretorul peregrin şi de edilii curuli, formula pretoriană
începe să fie utilizată facultativ de către pretori începând cu sec. II î. H.
Formula cuprinde patru părţi principale şi două părţi accesorii. Fiecare formulă începea cu
desemnarea judecătorului.

Părţile principale ale formulei pretoriene:

 A.1. Intentio – este partea cea mai importantă a formulei, întrucât ea exprimă obiectul
juridic al litigiului. Intentio nu poate lipsi din formula pretoriană întrucât ea cuprinde chiar pretenţia
reclamantului. Când această pretenţie era precis determinată, intentio era certă, iar atunci când
ea rămânea să fie evaluată de judex, intentio era incerta.
A.2. Demonstratio – cuprindea chiar temeiul juridic al pretenţiilor reclamantului, care
putea fi un contract (emptio venditio) sau un legat testamentar. Demonstratio lipsea în cazul
acţiunilor in factum pentru că acestea erau date direct de către pretor în completarea legii.
A.3. Condemnatio – este ordinul pe care în dă magistrul judecătorului de a soluţiona
cauza. Ea se poate exprima fie printr-o obligare, condamnare, sancţionare a pârâtului, fie printr-o
absolvire a lui, atunci când pretenţiile reclamantului nu se justifică.
Condemnatio este certă când este determinată direct de către magistrat şi incertă când
ea este lăsată la aprecierea judecătorilor.
Prin formulă judecătorul este obligat să-l condamne pe pârât doar la o sancţiune
pecuniară. Indiferent de natura dreptului pretins de reclamant acesta se va transforma după
eliberarea formulei într-un drept de creanţă. Astfel, reclamantul obţine în urma procesului,
valoarea pecuniară a dreptului pretins.
Totuşi, principiul condamnării pecuniare, regulă în etapa anterioară, suferă în procedura
formulară unele limitări. Dacă reclamantul revendică un bun, magistrul va introduce în formulă o
clauză specială (clausula arbitraria)1, prin care ordonă ca pârâtul să fie condamnat numai dacă nu
restituie lucrul.
Deoarece suma prevăzută în condemnatio era de regulă sensibil mai mare decât
valoarea obiectului, pârâtul alegea evident să restituie bunul.
O altă importantă caracteristică era aceea că prin condemnatio era obligat numai pârâtul.
A.4. adjudicatio
Această parte a formulei figura numai în procesele de partaj succesoral (actio familiae
herciscundae) sau, în cazul partajului de coproprietate prin care se atribuia fiecărui copărtaş o
parte din bunurile aflate în masa indiviză. Se mai întâlnea de asemenea în litigiile ce aveau ca
obiect acţiuni în granituire.
Iată cu titlu de exemplu formula unei acţiuni ce îşi avea temeiul juridic într-un contract de
vânzare-cumpărare (emptio-venditio).

1. 1. Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”,vol I., Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 73

“Octavius să fie judecător. Pentru că Aulus Agerius a cumpărat de la Numerius Negidius,

sclavul despre care este vorba (demonstratio), orice din această cauză Numerius Negidius trebuie
să facă sau să predea lui Aulus Agerius conform bunei credinţe (intentio) la aceasta, judecătorul
să condamni pe Numrius Negidius faţă de Aulus Agerius, dacă nu se va dovedi să-l absolvi”1.

B. Părţile accesorii ale formulei pretoriene sunt prescripţiile şi excepţiile.

B.1. Prescripţiile – sunt părţi secundare ale formulei pretoriene create pentru a fi de folos
fie reclamantului (pro actore) , fie pârâtului (pro reo) şi inserate înaintea părţii de demonstratio.
 a. prescriptio pro actore (în favoarea reclamantului) atrag atenţia judecătorului că obiectul
procesului poartă doar asupra unei părţi a dreptului reclamantului. Astfel de prescripţii vizau
prestaţiile periodice, bunăoară obligaţia de plată a chiriei în contextul unui contract de locaţiune
(locatio-conductio). Locatorul poate solicita numai prestaţia care a devenit exigibilă urmând ca
pentru cele viitoare să se adreseze justiţiei îndată ce şi acestea vor ajunge la scadenţă.
b. Prescriptio pro reo sunt mai rare şi mai târziu vor fi asimilate excepţiunilor apărării.

B.2. Excepţiunile (exceptiones) sunt mijloace de apărare puse la dispoziţia pârâtului care
nu neagă dreptul reclamantului, dar în cazul în care obiecţiile sunt reale, ele vor conduce fie la
paralizarea procesului, fie la întârzierea lui. De aceea, excepţiile sunt fie peremptorii, fie dilatorii.
În formula pretoriană ele erau concepute ca “mijloace de contracarare pe căi colaterale
celor prevăzute în intentio a soluţiei preconizate în condemnatio”2.
1.Emil Molcuţ, Dan Oancea, „Drept Roman, Ed. Şansa, Bucureşti,1993,pag.73
2. Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”,vol I., Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 75

Cu titlu de exemplu, pârâtul nu nega că ar fi primit o sumă de bani, dar afirma că, ulterior,
a fost iertat de datorie în total sau în parte de către reclamant. Aceasta era exceptio pacti conventi
.
Alături de aceasta, dreptul pretorian a mai consacrat şi alte excepţii:
- exceptio doli (de dol)
- exceptio quod metus causa (a cauzei de violenţă)
- exceptio justi domini (a justului titlu)
- bis de eadem ratio ne sit actio (excepţia autorităţii de lucru judecat).
Pentru ca excepţiunea să poată fi opusă reclamantului, ea trebuia să figureze în formulă.

II.3.3. Desfăşurarea procesului în procedura formulară.

În această epocă procesul continuă să se desfăşoare în două faze: in jure şi in judicio.

A. Faza in jure

În prima fază procedura debuta cu citarea verbală a pârâtului - in jus vocatio. Faţă de
epoca anterioară dacă pârâtul nu se prezenta la proces şi nici nu indica un garant (vindex) în
favoarea lui, magistratul îl putea obliga la plata unei amenzi de 10.000 sesteţi. Dacă pârâtul
dispărea, reclamantul putea fi trimis printr-o missio în possessionis ( în posesia bunurilor
pârâtului), bunuri pe care le putea înstrăina.
Citarea se putea face şi prin încheierea unei convenţii între părţi, numită vadimonium
extrajudiciar.
În faţa magistratului, reclamantul îşi expunea oral pretenţiile, iar pârâtul, ca şi în vechea
procedură, putea să aibă trei atitudini: să recunoască, să nege, sau să nu se apere.
Dacă pretenţiile reclamantului erau justificate, pretorul îi înmâna o acţiune civilă când o
astfel de acţiune exista în dreptul civil, iar când noua situaţie dedusă judecăţii era inedită, pretorul
crea o nouă acţiune numită in factum. După ce formula era redactată, avea loc ultimul act
procedural în faţa magistratului şi anume “litis contestatio”.
 a. Litis contestatio – consta în eliberarea formulei, act ce se consuma în trei etape
– înmânarea formulei reclamantului
– remiterea ei către pârât
– acceptarea de către pârât a formulei 1

Momentul litis contestatio avea trei efecte:

a. Efectul extinctiv – viza consumarea acţiunii intentate, ceea ce împiedica reluarea în
viitor a procesului între aceleaşi părţi.
b. Efectul fixator – în acest moment se stabileau definitiv părţile litigante, persoana
judecătorului şi obiectul procesului.
c. Efectul creator – aşa cum am spus, în locul dreptului iniţial, indiferent de felul acestuia,
se năştea un drept nou, care purta inevitabil asupra unei sume de bani la care judecătorul urma
să-l oblige pe pârât2.

B. Faza in judicio

În această fază a judecăţii, părţile îşi pledau cauza singure, dezbaterile judiciare fiind
libere.
Judecătorul aprecia probele în funcţie de principiul care guvernează şi astăzi procesul
civil şi anume: “onus probandi incubit illi qui dicit non qui negat”3, (sarcina probei cade asupra
celui care afirmă şi nu asupra celui care neagă) şi “reus in exceptione actor est” (pentru
susţinerea excepţiei pârâtul este asimilat reclamantului).
Mijloacele de probă nu erau ierarhizate şi ele cuprindeau:
- jurământul părţilor
- proba scrisă
- proba cu martori (testimonia)
- mărturisirea
1.Emil Molcuţ, Dan Oancea, „Drept Roman, Ed. Şansa, Bucureşti,1993,pag.75
2. Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”,vol I., Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 82
3. Vladimir Hanga, „Drept Privat Roman”, Ed. Didactică şi pedaogică, Bucureşti, 1971,
pag. 93

- proba cu prezumţii1
Dacă pârâtul ori reclamantul lipsea fără încunoştinţarea judex-ului, sancţiunea consta în
pierderea procesului.
Fiind legat de formulă, judecătorul va da hotărârea raportându-se la momentul lui litis
contestatio.
Sentinţa judecătorească la aceasta era doar pronunţată (verbis) nu şi redactată
(scripta)2. Ea păstrează la această epocă o mare doză de formalism, fiind o reflectare a formulei
pretoriene, ea statua doar asupra unui echivalent bănesc al dreptului pretins, sumă la care putea
fi sancţionat doar pârâtul.

II.3.4. Efectele hotărârii judecătoreşti la epoca clasică sunt:

- desesizarea instanţei
- forţa executorie a hotărârii
 - autoritatea de lucru judecat
1. desesizarea instanţei vizează faptul că un judecător care a judecat o cauză nu poate fi
ales în a cerceta aceeaşi cauză într-o eventuală cale de atac.
2. Autoritatea de lucru judecat – hotărârea judecătorească este socotită între părţi o
expresie a adevărului care stinge definitiv litigiul dintre ele. O reluare a procesului apare a fi o
nerespectare gravă a autorităţii şi o prelungire nejustificată a conflictelor între părţi. Pentru ca o
sentinţă să se bucure de autoritate de lucru judecat, se cerea ca aceasta să îndeplinească două
condiţii: identitate de pricină şi identitate de persoane.“Prin identitate de pricină se înţelege
identitatea de obiect şi identitate de cauză, dar nu se cerea a fi cumulate ambele identităţi, ci era
suficientă în acţiunile reale identitatea de obiect, iar în cele personale, identitatea de cauză”.2
1. Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”,vol I., Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 83
2. Vladimir Hanga, „Drept Privat Roman”, Ed. Didactică şi pedaogică, Bucureşti, 1971,
pag. 93

3. Forţa executorie a sentinţei

Forţa executorie a sentinţei este expresia autorităţii publice. Dacă pârâtul nu-şi executa
voluntar obligaţia prevăzută în sentinţa judecătorească, reclamantul putea trece la executarea
silită a hotărârii utilizând unul din următoarele mijloace:
a. manus injectio
b. pignoris capio
c. actio judicati
d. cessio bonorum
e. venditio bonorum1
Manus injectio şi pignoris capio sunt proceduri străvechi, complicate, utilizate rar. Noile
proceduri sunt mai rapide şi mai eficiente:
- actio judicati. Prin această modalitate de executare, debitorului i se acorda un termen de
graţie de 30 de zile pentru a-şi plăti datoria. Dacă nu-şi îndeplinea această obligaţie, magistratul îl
obliga, în cadrul unui nou proces, la plata dublului valoric al debitului iniţial.
- Venditio bonorum – consta în vânzarea la licitaţie publică a întregului patrimoniu al
debitorului, la cel mai bun preţ.
- Cessio bonorum – consta în transferul bunurilor debitorului în patrimoniul creditorului,
favoare instituită prin Lex Julia, din anul 17 d. H., care permitea datornicului să scape de
executarea asupra propriei persoane.

II.3.5. Căile de atac împotriva hotărârii judecătoreşti:

La această epocă nu existau instanţe ierarhizate care să permită atacarea unei hotărâri la
o instanţă superioară.
Existau, însă, câteva căi de retractare care vizau situaţii excepţionale2:
1.Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”,vol I., Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 86
2. idem, pag. 91
 1. in duplum iret – prin această cale de retractare se putea cere ca o altă instanţă să
constate nulitatea de fond sau formă a hotărârii. Dacă partea pierdea procesul, era condamnată la
dublul valoric al primei condamnări.
2. Intercessio – cale de atac utilizată numai la Roma, care viza doar interdictele
magistraţilor.
3. Restitutio in integrum – se putea solicita repunerea în situaţia anterioară, dacă
hotărârea a fost pronunţată în baza unei declaraţii mincinoase sau a unui înscris fals ori de către
un judecător mituit.
Mult mai târziu, spre finele epocii clasice, hotărârile judecătoreşti pot fi atacate cu apel,
cale de atac va deveni obişnuită în procedura extraordinară.

II.4. Procedura de judecată civilă la epoca post clasică a dreptului roman

Procedura extraordinară (extra ordinem) apare la început sporadic, încă din

sec. I d. H. Se judecau pentru început în această procedură:
- Plângerile cu caracter administrativ (e.g. plângerile sclavilor împotriva stăpânilor)
- Plângerile fiilor de familie împotriva lui pater familias, care se opunea nejustificat la
căsătorie.
- Plângerile îndreptate împotriva decurionilor (ag. fiscali) etc.
În noua procedură, procesele nu se mai judecau în două faze, ci într-una singură, aflată
sub unica autoritate a unui înalt funcţionar imperial. Reprezentarea era permisă şi judecata putea
avea loc şi în lipsa părţii. Judecător suprem era împăratul. Funcţionarii însărcinaţi cu judecarea
cauzelor civile erau prefecţii puterii (praefecti praetorio) din cele patru prefecturi (Orient, Iliria,
Galia şi Italia) ajutaţi de vicarii care conduceau diocezele1
În provincii judecau guvernatorii, iar la Roma judecător suprem era praefectus Urbi.
În epoca Dominatului, procedura extra ordinem devine regulă.
În secolul IV d. H. chemarea pârâtului la judecată începe să aibă caracter oficial. Actul
procedural se numea litis denuntiatio şi ajungea la pârât prin intermediul unui agent specializat,
numit “viator”.
Cererea de chemare în judecată se numea libellus conventionis. Pârâtul răspundea
printr-o libellus contradictionis. Judecătorul aprecia liber mijloacele de probă, dar desfăşurarea
dezbaterilor nu mai era publică.
Se constată o ierarhizare a probelor, o valoare mai mare având înscrisurile, îndeosebi
cele oficiale. Pentru a dovedi un fapt, era nevoie de declaraţiile mai multor martori. Alte mijloace
de probă erau mărturisirea ce putea conduce la acordarea unui termen de graţie pârâtului,
jurământul necesar sau supletiv şi prezumţiile legale sau judiciare.
Sentinţa era redactată în limba latină şi dispunea chiar asupra dreptului dedus judecăţii.
Amenzile judiciare din epoca anterioară sunt înlocuite cu obligarea la plata cheltuielilor de
judecată.
Sentinţa judecătorească putea fi atacată cu apel în termen de 10 zile de la pronunţare.
Apelul avea atât caracter devolutiv cât şi suspensiv. Abia după judecarea căii de atac, hotărârea
căpăta autoritate de lucru judecat şi forţă executorie
Executarea sentinţei se face manu militari prin agenţi specializaţi ai statului, numiţi
officiales. Dacă nu era posibilă executarea în natură, se trecea la vânzarea bunurilor celui care
pierduse procesul prin mijloacele utilizate şi la epoca clasică: cessio bonorum şi venditio bonorum.
 În epoca imperială apare, însă şi o altă formă de executare asupra patrimoniului şi anume
vânzarea parţială a bunurilor debitorului la cel mai bun preţ. Această modalitate de vânzare se
numea “distractio bonorum”.

II.4. Clasificarea acţiunilor

Prin acţiune înţelegem un mijloc procedural pe care dreptul pozitiv îl pune la îndemâna
unei persoane în vederea ocrotirii unui interes legitim.
Cele mai importante categorii de acţiuni în dreptul roman erau:
1. acţiuni reale şi acţiuni personale
Acţiunile reale (in rem) sunt cele care sancţionează drepturile reale (cele exercitate cu
privire la lucruri) şi, în virtutea lor, titularii pot intenta acţiuni împotriva oricăror persoane care le-ar
nesocoti.
Acţiunile personale (in personam) rezidă din neîndeplinirea unei obligaţii şi consta în
dreptul pe care îl are creditorul acelei obligaţii de a-l urmări pe debitorul care nu-şi execută
obligaţia.
2.Acţiunile civile şi honorarii
Cele civile erau prevăzute de lege, iar cele honorarii de edictul pretorului.
Acţiunile honorarii sau pretoriene erau de 3 feluri:
a. in factum – date pentru situaţii inedite şi aplicabile prin analogie
b. ficticii - erau ficţiuni juridice . Pretorul introducea în formulă o ficţiune considerând că un
fapt existent nu s-a produs,sau dimpotrivă, considerând că s-a petrecut un anumit fapt, cu toate
că în realitate nu s-a produs .
c. Cu transpoziţie de persoană (e.g. dacă era urmărit pater familias, se trecea în intentio
numele fiului, întrucât el încheia actul, iar in condemnatio apărea numele şefului de familie,
întrucât el suporta efectele sentinţei).
3.Acţiuni directe şi acţiuni utile.
Cele directe au fost prevăzute pentru a soluţiona anumite cazuri expres prevăzute, iar
cele utile au fost extinse la cazuri similare.
4.Acţiuni populare şi acţiuni private. Cele populare puteau fi intentate de către oricine,
deoarece apărau interese generale, în vreme ce acţiunile private erau utilizate doar de cei
vătămaţi în drepturile lor subiective.
5.Acţiuni penale şi acţiuni reipersecutorii. Prin acţiunile penale se urmărea condamnarea
pârâtului la o amendă, iar acţiunile reipersecutorii urmăreau restituirea lucrului.
6.Acţiunile de drept strict şi acţiunile de bună credinţă. În cele de drept strict, actul pe care
se întemeiau prevederile reclamantului era interpretat în litera lui, în vreme ce în cele de bună
credinţă, judecătorul interpreta conform voinţei pârâţilor1.