Drept roman – rezumat test

Unitatea 1. Considerații introductive despre dreptul privat roman. Privire

istorică asupra societății romane și a dreptului roman
Epoca primitivă începe odată cu întemeierea Romei, despre care, în conformitate cu cercetările lui
Marcus Terentius Varro, se crede că s-a produs în anul 754 î. Hr .
Cercetările au dovedit că în sec. al VIII-lea î. Hr., în zona geografică a viitoarei Rome trăiau diverse
comunități umane, aflate în stadiul destrămării relațiilor gentilice și instaurării patriarhatului.
Conform tradiției, Roma a fost fondată de trei triburi: latini, sabini și etrusci. Această populație era
împărțită din punct de vedere social în patricieni și plebei.
Conducerea societății în Roma primitivă aparținea patricienilor, iar hotărârile erau adoptate de
Adunarea Poporului, structurată pe triburi – 3 – curii – 30 – și ginți – 300.Senatul era format din șefii ginților
și cuprindea 300 de membri. Atribuțiile sale erau, în general, cele ale unui Sfat al bătrânilor. Tot el confirma
alegerea regelui.
Statul roman a luat naștere la sfârșitul sec. al VI-lea î. Hr., ca urmare a reformei lui Servius Tullius.
Acesta a creat o nouă comisie – comitia centuriata – care a preluat treptat cele mai importante prerogative ale
comitie curiate și în care aveau acces atât paricienii ât și plebeii.
De-a lungul existenței sale, statul roman a cunoscut trei forme de organizare: regalitatea, republica și
imperiul.
Regalitatea ca formă de stat a durat de la mijlocul secolului al VIII-lea î.Hr. până în 509 î.Hr., când
ultimul rege a fost alungat și s-a format republica.
Republica a durat de la 509 î.Hr. până în 27 î.Hr. când Augustus a fondat imperiul.
Imperiul a durat între anii 27 î.Hr. și 565 d.Hr., cunoscând în evoluția sa două faze: principatul – între
27 î.Hr. și 284 d.Hr. și dominatul – între 284 d.Hr. și 565 d.Hr.

Unitatea 2. Procedurile de judecată în dreptului roman

În dreptul roman, procedura civilă a cunoscut de-a lungul timpului 3 forme:Procedura legisacțiunilor,
Procedura formulară, Procedura extraordinară.
Cele trei forme de proceduri anterior menționate s-au succedat cronologic, dar între ele există anumite
caractere de similitudine.
Astfel, din cele mai vechi timpuri și cât au durat cele două forme de procedură, procesul se începea
înaintea unui magistrat care dădea acțiunea (in jure) cu care persoana interesată mergea înaintea unuia sau mai
multor judecători care cercetau cauza în fapt (in judicio). În anul 294 d.Hr. va începe să fie utilizată procedura
extraordinară, procesul începând și sfârșindu-se înaintea
aceluiași judecător, care rezolva el singur litigiul și în drept și în fapt.
Procedura legisacțiunilor reprezintă cea mai veche procedură de judecată în Roma și poartă această

1
Drept roman – rezumat test

denumire întrucât era reglementată prin legi și în special prin Legea celor XII Table. În procedura
legisacțiunilor, drepturile subiective puteau fi valorificate doar prin utilizarea unuia din cele cinci procedee
recunoscute de lege: actio sacramenti (sacramentum), judicis postulatio, condictio, manus injectio, pignoris
capio.
Primele trei legisacțiuni erau de judecată și serveau la recunoașterea unui drept, iar ultimele două erau
de executare și se utilizau în scopul executării unei sentințe de condamnare sau a unui drept recunoscut prin
lege.
Procedura formulară, ca și procedura legisacțiunilor, se desfășura tot în două faze: faza „în drept” – in
jure – înaintea magistratului și faza „în fapt” – in judicio înaintea judecătorului.
Spre deosebire de procedura legisacțiunilor, magistratul avea în noua procedură un rol activ și creator;
nemaifiind legat de prescripțiile rigide ale vechilor legi care-i înlăturau orice posibilitate de intervenție activă
în proces, magistratul capătă acum dreptul de a crea acțiuni noi – acțiunile pretoriene, pentru a da o eficiență
juridică oricăror interese pe care le găsea legitime. În fața magistratului părțile își expuneau pretențiile fără a
folosi termeni, gesturi sau formule sacramentale, caracteristica acestei faze a procesului fiind cea mai deplină
libertate de exprimare. După exprimarea de către părți a pretențiilor lor, magistratul redacta, cu concursul
părților, un înscris numit formula care reda esența procesului și conținea liniile directoare după care trebuia să
se conducă judecătorul atunci când dădea sentința.
Procedura extraordinară un caracter de excepție față de procedura obișnuită, chiar denumirea –
extraordinară (extra ordinem – în afara ordinii) – desemnând caracterul acesteia de excepție de la procedura
obișnuită, în sensul30 că procesul nu se mai desfășura în două faze, prima fază – in jure – înaintea unui
magistrat și a doua fază – in judicio – înaintea unui judecător, ci se desfășura tot procesul înaintea unui
magistrat imperial, subordonat conducerii centralizate a imperiului și care cerceta cauza, atât în fapt, cât și în
drept și dădea o sentință conformă cu scopurile organizării statale imperiale. Până la sfârșitul secolului al III-
lea d.Hr., când se instaurează deplin un regim imperial absolutist, procedura extraordinară (extra ordinem
judiciorum privatorum) a coexistat cu procedura formulară, dar ulterior acestui moment, procedura
extraordinară a înlocuit-o definitiv pe cea formulară, caracterizată prin desfășurarea proceselor în două faze.

Unitatea 3. Persoanele
Conform dreptului roman, nu tuturor membrilor societății le era recunoscută calitatea de persoană, ci
doar celor care posedau capacitate sau personalitate. Capacitatea juridică în dreptul roman era de două feluri
de drept sau de folosință și de fapt sau de exercițiu.
Pentru o capacitate deplină trebuiau întrunite următoarele elemente: status civitatis, status libertatis și
status familiae. Pe lângă aceste elemenete mai trebuiau întrunite condiții legate de vârstă, sex, sănătate mintală.
În dreptul roman, începutul capacității juridice începe odată cu nașterea persoanei, însă în anumite
2
Drept roman – rezumat test

condiții. Astfel, noul născut trebuia să fie viu și viabil și să aibă înfățișare umană.
Capacitatea juridică era presupusă ca avându-și începutul chiar înainte de naștere, conform regulii
romane: Infans conceptus pro nato habetur quotiens de eius commodis agitur.
Capacitatea juridică a unei persoane înceta în momentul morții persoanei, fie că era vorba despre
moartea fizică a acesteia, fie că era vorba despre moartea ei civilă – capitis deminutio – ca în cazurile căderii
în prizonierat sau al pierderii cetățeniei.
Persoanele erau împărțite, în principal, în două mari categorii: scavi și oameni liberi.
Cauzele scaviei pot fi clasificate în două mari categorii: prin naștere, ca urmare a unui fapt survenit
ulterior nașterii: prin căderea în captivitate ca urmare a unui război, prin sustragere de la efectuarea unui
serviciu militar, prin surprinderea unui hoț în momentul furtului, debitorul insolvabil devenea sclavul
creditorului său, acceptarea de bună voie a vânzării ca sclav, relațiile dintre o femeie liberă și un sclav,
ingratitudinea libertului, condamnarea la ocnă.
Potrivit dispozițiilor vechiului drept roman, numai cetățenii romani se bucurau de libertate. Cetățenia
se putea dobândi fie prin naștere, fie printr-un fapt ulterior nașterii.
Latinii aveau o situație juridică intermediară între cea a cetățenilor și a peregrinilor. Existau mai multe
categorii de latini: veteres sau prisci, cu o situație juridică asemănătoare celei a cetățenilor, latinii coloniari și
latinii junieni. Peregrinii se împărțeau în două categorii: obișnuiți, cei cuceriți de Roma, dar al căror stat nu
fusese desființat și peregrinii dedicticii, cei a căror cetate fusese desființată după ce se opuseseră pretențiilor
hegemonice ale Romei.
Dezrobiții erau sclavi eliberați de stăpânii lor.
Familia romană desemna o formă de comunitate umană organizată pe baze patriarhale, în care puterea
capului de familie (pater familias) se întindea în mod nelimitat asupra tuturor membrilor de familie (soție,
copii sau nepoți), dar și asupra sclavilor și a altor persoane a căror existență era asigurată prin intermediul
comunității familiale.
Pater familias avea o sferă largă de atribuții în care intrau aceea de proprietar al întregului patrimoniu
familial, judecător unic pentru persoanele aflate sub autoritatea sa și preot al cultului familial străbun.
Dintre toți membrii unei familii romane, pater familias era singura persoană sui juris, celelalte persoane
fiind alieni juris, adică depinzând de personalitatea juridică a lui pater familias. Sclavii, trebuie menționat că
aveau condiția juridică a lucrurilor.
În categoria persoanelor alieni juris intrau soția, copii și nepoții din fii ai lui pater familias. La moartea
acestuia (a lui pater familias) soția și copii deveneau persoane sui juris.
Vechea familie romană se fundamenta pe legătura de putere existentă între capul de familie – pater
familias - și persoanele aflate sub autoritatea acestuia. Această legătură juridică era cunoscută sub numele de
agnatio și desemna rudenia agnatică sau civilă, iar familia, a cărei organizare era fundamentată pe astfel de
legături se numea familie agnatică.

3
Drept roman – rezumat test

Trebuie precizat că agnațiunea desemna o legătură de familie care le lega pe toate persoanele aflate
sub autoritatea aceluiași pater familias sau pe persoanele care s-ar fi aflat sub această autoritate dacă șeful de
familie (pater familias) s-ar fi aflat încă în viață.
Căsătoria romană se realiza inițial prin trecerea femeii sub puterea bărbatului, căsătoria cum manus
fiind singura formă de căsătorie practicată.
Datorită evoluției societății romane, treptat, această formă de căsătorie și-a pierdut aplicabilitatea fiind
înlocuită de căsătoria fără manus.
Condițiile de fond ale căsătoriei erau: vârsta, consimțământul, lipsa unei căsătorii anterioare, dreptul
de a se căsători, lipsa gradului de rudenie între cei doi soți. Căsătoria producea efecte între soți și față de copii.
Adopția era operațiunea juridică prin care se realiza trecerea unui fiu de familie de sub puterea unui
cap de familiei sub puterea altui cap de familie.

Unitatea 4. Tutela și curatela

Tutela și curatela erau instituții juridice care au fost create pentru ocrotirea intereselor persoanelor care
erau incapabile în fapt dar care erau capabile în drept. În această categorie intrau copii nevârstnici (impuberi),
alienatul mintal sau nebunul (furiosus) și fii risipitori (prodigii).
Crearea acestor instituții a fost impusă de interesele rudelor civile (agnati) ale incapabililor, al căror
interes se justifica prin aceea că ei erau succesorii acestor persoane și orice acte făcute de aceștia și care ar fi
putut eventual avea consecințe negative în sensul micșorării patrimoniului incapabililor, se răsfrânge în mod
indirect și asupra lor în calitatea pe care o aveau, aceea de succesori ai acestor persoane.

Unitatea 5. Bunurile, posesia și drepturile reale

Bunurile desemnează lucrurile susceptibile de apropiere sub forma dreptului de proprietate. În dreptul
roman însă, lucru (res) desemna tot ceea ce se află în natură, adică lucrurile în general. Totuși, pentru a putea
avea o aplicabilitate practică în sfera vieții juridice, jurisconsulții Romei au stabilit că termenul res desemna
doar acele lucruri care puteau forma obiectul unui raport juridic, apropiindu-se astfel de accepțiunea
contemporană asupra bunurilor.
În dreptul roman, concepția referitoare la patrimoniu a cunoscut o evoluție istorică. Sensul, apropiat
de cel modern, pe care romanii îl vor da în dreptul clasic și post clasic noțiunii de patrimoniu (numită în epoca
lui Justinian -substantia) are ca punct de pornire confuzia făcută inițial de romani care considerau dreptul de
proprietate un lucru corporal, confundând astfel acest drept cu lucrurile asupra cărora el purta.
Cea mai importantă clasificare a lucrurilor este, conform Institutelor lui Gaius, idee preluată și
dezvoltată și de Justinian în Institutele sale, aceea in res in patrimonio nostro (lucruri patrimoniale) și res extra
4
Drept roman – rezumat test

patrimonium nostrum (lucruri nepatrimoniale).

Lucrurile patrimoniale erau cele lucruri care formau sau ar fi putut forma obiectul dreptului de
proprietate al unei persoane private, iar lucrurile nepatrimoniale erau lucrurile care nu se aflau sau nu s-ar fi
putut afla în proprietatea unei persoane particulare.
Res in patrimonio (lucrurile patrimoniale) se clasificau și ele după cum urmează:
• Res mancipi și res nec mancipi;
• Res mobile și res imobiles;
• Res corporales și res incorporales;
• Genus și species.
Ulterior, cercetătorii au creat pentru lucrurile care intrau în cele două categorii anterior menționate
denumirea de res fungibiles (lucruri fungibile) și res non fungibile (lucruri nefungibile); Lucrurile
consumptibile și lucrurile neconsumptibile; Lucrurile divizibile și lucrurile indivizibile; Fructele și produsele.
Res extra patrimonium (lucrurile nepatrimoniale):
• Res communes (lucrurile comune tuturor);
• Res publicae (lucrurile publice);
• Res universitati (lucruri ale comunității);
• Res nullius (lucruri ale nimănui).
În această categorie intrau:
a. res communes;
b. res derelictae;
c. res divini juris.
Posesiunea desemna acțiunea de a poseda (possidere) care consta în a avea un lucru la dispoziție, cu
intenția de a se considera proprietar al acelui lucru.
Posesiunea avea două elemente: corpus și animus. O posesiune se putea dobândi doar prin întrunirea
cumulativă a celor două elemente.
Posesiunea producea o serie de consecințe în plan juridic dintre care menționăm: era eficient apărată
prin interdictele pretorului, în eventualitatea unui proces pârâtul posesor se putea apăra, iar în situația în care
era exercitată pe o anumită perioadă de timp ave ca efect juridic dobândirea proprietății prin uzucapiune.
Posesia era ocrotită prin interdictele pretorului : unde vi, de precario și clandestina possessione.
În dreptul roman proprietatea desemna dreptul care aparținea unei persoane de a se folosi de un lucru
(utendi), de a-i culege fructele (fruendi) și de a dispune de acel lucru (abutendi) în limitele legii.
Dreptul de proprietate era denumit de romani dominium ex jure Quiritium și era alcătuit din trei
drepturi: jus utendi, jus fruendi și jus abutendi.
Formele proprietății private romane erau : proprietatea quiritară, proprietatea pretoriană, proprietatea
provincială.
5
Drept roman – rezumat test

Diferitele moduri de dobândire a proprietății pot fi grupate în următoarele categorii:

Moduri originare de dobândire a proprietății și moduri derivate de dobândire a proprietății.
Modurile originare de dobândire a proprietății erau acelea prin intermediul cărora o persoană dobândea
proprietatea în mod originar, fără ca aceasta să fi fost transmisă de o altă persoană.
Singurul mod de dobândire originară a proprietății era ocupațiunea, adică luarea în proprietate a unui
lucru care, deși se afla în comerț, nu aparținea în momentul respectiv nimănui (res nullius).
Modurile derivate de dobândire a proprietății erau acelea prin intermediul cărora dreptul de proprietate
se dobândea de la proprietarul anterior care îl transmitea persoanei în cauză.
Moduri de dobândire a proprietății cu titlu universal și moduri de dobândire a proprietății cu titlu
particular.
Modurile de dobândire a proprietății cu titlu particular (singulatium) erau acelea prin intermediul
cărora o persoană dobândea în proprietate unul sau mai multe lucruri determinate individual.
Moduri de dobândire prin acte juridice între vii (inter vivos) și moduri de dobândire prin acte juridice
cu cauză de moarte (mortis causa).
Moduri de dobândire a proprietății conform dreptului civil (jus quiritium) și moduri de dobândire a
proprietății conform dreptului ginților (jus gentium) sau dreptului natural (jus naturale).
Modurile de dobândire de drept civil erau rezervate exclusiv cetățenilor romani, pe când cele de dreptul
ginților erau accesibile și peregrinilor, dar se aflau și la dispoziția cetățenilor romani.
Modurile de dobândire a proprietății conform dreptului civil erau: mancipatio, cessio in jure,
adjudicatio, lex și usucapio, iar cele conform dreptului ginților erau: ocupațiunea, tradițiunea și accesiunea.