Subiecte pentru examen

Drept roman

Titularul cursului: Natalia Ctitor, dr., conf. univ.

1. Definiția și concepțiile privind dreptul privat roman.
Prin dreptul Roman privat înțelegem totalitatea de norme juridice , alcătuite și puse în
aplicare de statul roman , alcătuind un sistem complicat , format din mai multe ramuri
și instituții de drept. Romanii se socot ca părinții dreptului «ubi societas ibi ius» unde
există societate neapărat trebuie să fie și drept.
2. Obiectul dreptului privat roman.
Obiectivele dreptului roman privat sunt izvoarele dreptului roman , persoanele ,
raporturile juridice familiale la romani , bunurile și drepturile reale , dreptul
obligațional , procedura civilă romană , succesiunea și categoriile ei.
3. Perioadele de dezvoltare a statului și dreptului roman.
Statul și dreptul roman au 3 mari perioade de dezvoltare , regalitatea (753-506î.H)
republica (509-27î.H) și imperiul cu două diviziuni , principatul (27î.H-284) și
dominatul (284-565)
4. Sistemele de bază ale dreptului roman.
a) Ius civile (dreptul civil) ansamblu de norme juridice ce reglementează relațiile
dintre romani (folosit doar de cetățenii romani)
b) Ius gentium (dreptul ginților) dreptul dintre romani și străini (dreptul
internațional al romanilor)
c) Ius naturale (dreptul natural) dreptul ce este specific tuturor ființelor vii
d) Ius pretorium (dreptul pretorian) este dreptul creat prin activitatea magistraților
romani și în special al preoților.
5. Izvoarele formale ale dreptului roman.
Izvoarele dreptului în sens formal și sens material
Cutuma-dorința poporului ; Legea- o convenție obligatorie ; Edictele magistraților-
actele magistraților prin care se făcea cunoscute normele de drept ; Senatus- consultele
-:hatărârile senatului ; Constituțiile imperiale- legi create de împărați.
6. Descrierea și conținutul Codificației lui Iustinian.
Codul lui Justinian – o colecție de lucrări fundamentale de jurisprudență , care a avut o
influență durabilă asupra dezvoltării sistemului juridic , Justinian a căutat a căutat
soluții pentru a salva societatea romană în ultima stadie de descompunere.
7. Sisteme procedurale ale dreptului privat roman.
1.Vechiul drept roman –procedura legisancțiunilor .

2.Drept roman clasic –procedura formulară.

3.Dreptul postclasic – procedura extraordinară.

8. Fazele procedurii legisacțiunilor
-Prima fază in iure (în fața magistratului) – procesul începea cu citarea pîrîtului,iar
reclamantul trebuia să asigure prezența pîrîtului în fața magistratului.
 -A doua fază in iudicio – în fața judecătorului. În vechiul drept roman judecățile erau
evaluate în for (în public) .Nu avea caracter judiciar și putea fi evalutat și în lipsa
uneia din părți(dacă una dintre părți nu venea la ora stabilită,)
9. Fazele procedurii formulare.
-In iure-dispare forța împotriva pîrîtului,dar se aplică cîteva sancțiuni. Missio in
prossessionem
Magistratul întocmea formula de judecată și treceau în faza a 2a.
-.Litis contestatio-pînă la adresarea judecătorului,ei își luau martori.(o copie de
formulă de judecată se dădea pîrîtului).
10. Fazele procedurii extraordinare.
Procesul nu se realiza în două faze și avea loc în fața uni magistrat care avea funcția de
judecător.
11. Caracteristica tipurilor de acțiuni în procedura civilă romană
Acțiunea este un mijloc procedural la îndemîna unei persoane căreia i s-a încălcat un
drept subiectiv,pentru valorificarea acestuia. Tipurile de acțiuni :reale , personale , civile ,
honorarii , directe , utile , private
Caracteristica termenului de prescripție.
Aici profesoara s-a greșit cred că prescripție nu îi noțiune din drept roman dsr este
proscripție
Punere în afară de lege sau osândire la moarte a cuiva, fără forme de judecată, pentru
infracțiuni politice. 2. Pedeapsă la care autoritatea publică supunea pe cineva pentru o
vină politică; izgonire din patrie, exil, surghiun.
12. Noțiunea de persoană, noțiunea de capacitate și tipurile acesteia.
Persoane puteau fi numite doar persoanele libere dar în prima fază a imperiului Roman
doar ce-i cu cetățenie , sclavii nu erau socotiți ca persoane.
Capacitate -aptitudinea a unei persoane ce era anumite drepturi și libertăți
Tipurile de capacități : capacitate de foloștină a dreptului ; capacitate de exercițiu a
dreptului;
13. Statutul juridic al cetățenilor romani.
Cetăţenii erau cei care locuiau în cetatea Romei. Ei aveau toate drepturilor civile şi
politice. drepturile cetăţenilor romani erau următoarele-
Ius commercium
 dreptul de a încheia acte juridice potrivit dreptului civil roman;
Ius connubium
 dreptul de a încheia o căsătorie valabilă conform dreptului civil;
Ius militiae
 dreptul de a fi soldat în legiunile romane;
Ius sufragii
 dreptul de a alege;
Ius honorum
 dreptul de a candida la o , funcție în stat
14. Statutul juridic al latinilor și peregrinilor.
Latinii erau rudenii de sânge cu romanii , Inițial romanii și latinii constituaiu același
popor dar că mai târziu latinii au rupt legăturile cu romanii izolându-se de ei.
Peregrinii oamenii liberi care nu erau nici cetăţeni , nici latini. Ei nu putea beneficia de
dreptul civil . Ius civile fiindcă nu erau cetăţeni romani , în schimb se bucurau de dreptul
ginţilor Ius gentium de care profitau toţi străinii Imperiului Roman.
15. Statutul juridic al sclavilor și peculiul acestora.
Statutul juridic al sclavilor pe tot parcursul existenţei statului roman este dominat de
Aceeaşi caracteristică: lipsa totală a drepturilor. Din punct de vedere juridic, sclavul
era
Considerat un simplu lucru (res), făcând parte din patrimoniul stăpânului său. Sclavul
a
Constituit primul res mancipi ( lucrurile importante din patrimoniul romanilor cum ar
fi casa, Vitele, pământul).El putea fi eliberat doar de stăpânul său se dezice de
proprietatea sa (sclavul)
16. Statutul juridic al dezrobiților.
Poziţia juridică a dezrobiţilor nu era identică, ea depinzând de modul în care fusese
eliberat Sclavul. Cei eliberaţi prin mijloace solemne aveau o poziţie juridică
superioară celor care Fuseseră eliberaţi prin mijloace neformale. Astfel, cei dintâi se
numeau liberţi cetăţeni, iar Ceilalţi liberţi latini Dezrobirea nu făcea să dispară cu totul
relaţiile de putere între Fostul stăpân şi libert. Foştii stăpâni aveau drepturile de
patronat (iura patronatus).
17. Statutul juridic al colonilor.
Coloni erau persoanele (legate de pământ). Din punct de vedere juridic colonul era om
liber dar situaţia lui de fapt îl apropia de poziţia sclavului fiind rob al pământului.
Fiind sclav al pămăntului colonul nu putea fi despărţit de ogorul său , iar vâzarea
fondului fără colon sau a colonului fără fond era nulă.
18. Noțiunea și categoriile persoanei juridice în dreptul roman.
Aptitudinea unei persoane care se poate bucura de anumite drepturi și libertăți. Pentru
ca o persoană să participe la instanța de judecată, trebuia să aibă capacitate juridică.
1.cetățenii
2.oamenii liberi
3.pater familias(șef de familie, cel mai învîrstă bărbat)Copii nou născuți la care a
decedat tatăl,deveau pater familias, și jumătate patrimoniului tatălui revenea copilului.
Copilul născut capătă patrimoniul tatălui, și au capacitate de folosință pînă la
moarte.Pentru a căpăta patrimoniu,copilul trebuia să se nască viu și cu înfățișare
omenească.
Moarte fizică – mort .
Moarte juridică – vîndut în sclavie.
19. Definiția și caracterizarea familiei romane.
Familia romană era formată din pater familias(sui iuris – persoană nesupusă
nimănui,este supusă doar legii).Toți cei ce se aflau sub puterea pater familias se
numeau (alieni iuris – se aflau sub puterea pater familias,atîta timp cît pater familias
era în viață)
20. Rudenia de sânge și rudenia civilă.
Rudenia de sânge este legătura directă dintre persoanele ce discind una de alta: tată-
fică , bunică-nepot.
Rudenie civilă,sau familia agnatică (agnatio). Potrivit acestei forme de rudenie se considerau
a fi rude doar cei ce se află sub puterea pater familias. Dacă o fiica ieșea din pater familias și
se căsătorea cu alt pater familias,ea era considerată a fi străină tatălui,căci trecea sub puterea
altui pater familias(soțul).
21. Tipurile de căsătorie și condițiile de încheiere a acesteia.
 1.Căsătoria cum manu-femeia căsătorită rupea relația cu vechea familia și se
subordona soțului. -confareatio-presupune organizarea ceremoniei religioase în
prezența martorilor și a pontifex maximus (împăratul roman).Plebei nu avea dreptul la
așa formă de căsătorie.-usus-presupune convețuirea de un an de zile a bărbatului și
femeii ,această formă era caracteristică plebeilor.-coemptio – căsătoria care constă
într-un act de cumpărare a soției sau invers a soțului de către soție.

2.Căsătoria sine manu– căsătoria era reciprocă din partea ambilor soți.
Soția nu mai intra sub puterea soțului dar rămînea sub puterea pater familias(tatăl).
-affectio maritalis-acordul de convețuirea împreună.
-honor matrimonii-presupune convențuirea împreună.

3.Concubinatul – presupunea traiul a două persoane fără căsătorie legiferată..

22. Puterea părintească în familia romană.
Puterea pe care pater familias o exercita asupra descendentilor este denumita “patria
potestas”, si se exercita asupra fiilor,fiicelor si asupra nepotilor din fii, nu si asupra
nepotilor din fiice, intrucat acei nepoti se afla sub alta putere in familia tatalui lor.
23. Categoriile de tutelă și curatelă.
Tutela și curatela sunt instituții juridice create în scopul protejării incapabililor. Însă ele s-
au manifestat ca puteri exercitate pentru protejarea averii familiei patriarhale.
24. Definirea și clasificarea bunurilor.
Res (bunuri) -Pentru romani era totul ce se afla în natură,dar pentru juriști res,erau numai
acele lucruri ce se refereau la un raport juridic.
lucruri patrimoniale(res in patrimonio)-sunt lucrurile care se află sau se pot afla în
proprietatea unei persoane private.
b)lucruri nepatrimoniale(res extra patrimonium) – sunt acele lucruri care nu aparțin unei
persoane private sau nu pot aparține unei astfel de persoane.
Acolo sunt multe dar acestea sunt principalele (sunt multe categorii)

25. Noțiunea și tipurile de posesie.

Posesiunea este o stare ocrotită de drept care constă în actul material de a păstra și de a
folosi un lucru.Posesiunea este de fapt o stare care produce efecte juridice.
a)Posesiunea interdictală sau pretoriană – dintre posesorii din această categorie unii
pot invoca un titlu juridic al posesiunii lor ca:proprietari,posesorii de bună-
credință,arendașii.

b)Posesiune civilă– posesie bazată pe o justă cauză și sancționată printr-o acțiune.

Acest tip de posesiune este apt să conducă la uzucapiune.

c)Detențiunea sau posesiunea naturală– constă în stăpînirea materială a lucrului

(corpus) fără intenția de a-l stăpîni propriu (animus). În această categorie intră
arendașii ,chiriașii. Detentor (posesor natural) fără dreptul de proprietate.
27. Dobândirea și încetarea posesiei
Posesiunea se dobîndește cînd o persoană obține asupra unui lucru stăpînirea de fapt
cu intenția de a o exercita în numele său propriu.Cînd sunt întrunite ambele elemente
animus și corpus

Posesiunea se pierde în momentul în care unul din cele două elemente constitutive ale
posesiunii încetează de a mai exista..

28. Efectele posesiei și modalitățile de apărare a acesteia.

Efectele:

1)posesia creează o prezumţie de proprietate în favoarea posesorului;

2)posesorul de bună credinţă a unui bun frugifer dobândeşte în proprietate fructele

bunului pe care îl posedă;

3)posesia imobiliară este apărată prin acţiunile posesorii;

4)dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune sau prescripţie achizitivă în

cazul imobilelor şi prin posesia de bună-credinţă

Modalitati:

1)prezenta dovezilor ce arata posesiunea acestui bun de catre cetatean

29. Noțiunea de proprietate și conținutul dreptului de proprietate.

Dreptul de proprietate privată este „acel drept subiectiv ce aparţine persoanelor fizice,
persoanelor juridice, statului sau unităţilor administrativ-teritoriale asupra oricărui
bun, cu excepţia celor aflate exclusiv în proprietate publică, bunuri asupra cărora
titularul exercită posesia, folosinţa şi dispoziţia, în putere proprie şi în interes propriu,
însă în limitele determinate de lege”

30. Moduri de dobândire a dreptului de proprietate.

1) Prin mostenire

2) In urma semnarii unui contract in urma caruia semnatarului ii revine un bun cju
proprietate completa
3) Prin procurarea bunului

31. Forme de proprietate cunoscute în dreptul privat roman.

In epoca prestatala:proprietatea colectivă a ginții; proprietatea familială.\

In epoca veche : proprietatea privată(quiritară); proprietatea colectivă a statului roman

In dreptul clasic: proprietatea pretoriană; proprietatea provincială; proprietatea

peregrină.

32. Modalități de apărare a dreptului de proprietate.

.1.Acțiunea în revendicare .

Proprietatea quiritară era apărată prin acțiunea în revendicare (rei vindicatio) .Această
acțiune presupune că titularul proprietății lucrului a pierdut posesiunea și dovendindu-
și dreptul său cere restituirea lucrului cu toate accesoriile. În procedura legis-acțiunilor
,acțiunea în revendicare se întroducea sub forma unui sacramentum în rem , iar în cea
formulară cu ajutorul unei formule.

2.Acțiunea publiciană.

Proprietatea pretoriană se proteja de acțiunea publiciană.Pentru executarea acestei

acțiuni era nevoie de condițiile uzucapiunii cu excepția termenului, pretorul
introducînd în formulă ficțiunea că termenul necesar uzucapiunii s-a scurs.Acțiunea
dată proteja în același timp și pe posesorul de bună-credință.

33. Noțiunea de superficie și condițiile de apariție a superficiei.

Superficia este dreptul unei persoane de a folosi construcția zidită de ea pe terenul

închiriat de altă persoană.Dreptul de superficie poate fi vîndut,donat sau transmit
moștenitorilor.

Acest drept se naşte, de regulă, pe cale convenţională, ca anexă la un contract de

închiriere de lungă sau foarte lungă durată, cu privire la un teren de construcţie.

34. Asemănările și deosebirile dintre superficie și emfiteoză.

Asemanari:

-se poate naste dintr-un contract

-persoanele au peseia deplina a bunului si il pot modifica fara consecinte

Deosebiri:

-emfiteoza presupune arenda pe cand superficia presupune posesia completa a bunului

-emfiteoza-in schimbul bunului, proprietarul trebuie sa intoarca ceva arendatorului,

superficia-proprietarul nu e dator nimanui

35. Noțiunea de obligație, elementele și condițiile obligațiilor în dreptul roman.

Obligaţia- este o legătură de drept, prin care suntem siliţi a plăti ceva conform
dreptului cetăţii noastre. Esenţa obligaţiei nu constăîn faptul că un lucru devine al
nostru sau ne este construităo servitute, ci în faptul că cineva este constrâns a ne
transmite proprietatea unui lucru, a face ceva sau a îndeplini o prestaţiune.

Elemente:

1.Subiecţii obligaţiei– “creditor”(avea dreptul să pretindă la plată), “debitor”(era silit

să-i plătească creditorului)

2.Obiectul obligaţiei– constă din:

-“dare”- înseamnă a transfera proprietatea unui lucru sau a costitui un drept real. (Ex.
A plăti o sumă de bani). Obligaţia care constă în “dare” era “obligations dandi”

-“facere”- înseamnă a face ceva, a săvîrşi un fapt, dar şi “non facere”(Ex.a se abţine de
la a face ceva care în lipsa obligaţiei asumate ar fi putut face). Obligaţia care constă în
“facere” era “obligations faciendi” şi “non facere” era “obligationes non faciendi”

-“prestare”- înseamnă a procura folosinţa unui lucru fără a constitui un drep treal (Ex.
A transmite posesiunea unui lucru). Obligaţia care constă în “prestare” era
“obligationes praestandi”

3.Constrîngerea– este sancţiunea juridică ce o suporta debitoru în cazul neexecutării

obiectului obligaţiei. Creditorul avea o acţiune personal “in personam”

Conditii:

Consecinta obligaţiei constă în modul de executare al acesteia, numai prin executarea

conforma a obligaţiei de către debitor, creditorul, ca persoana obligata la urmarirea
creantei îşi poate valorifica nemijlocit dreptul de creanţă. In dreptul roman a operat
principiul relativităţii efectelor contractului, concretizat in maxima “res inter alios
acta, aliis neque nocere neque prodesse potest” (contractele încheiate între unii nici nu
vatămă, nici nu profită altora).

36. Clasificarea obligațiilor în dreptul roman.

1) Clasificarea obligaţiilor după izvoare :

a. Obligaţii contractuale: - după sancţiune contractele pot fi: • de drept strict; •

de bună credinţă. – după efecte contractele pot fi: • unilaterale; • bilaterale.
– după modul de formare contractele pot fi: • solemne; • nesolemne • reale;
• consensuale; • nenumite. Contractele nesolemne – cele care nu necesită o
formă specială. Contracte reale – MUTUUM – sunt: - împrumutul de
consumaţie; - fiducia; - gajul; - comodatul; - depozitul. Contractele
consensuale (se formează prin simplul acord al părţilor) sunt reprezentate
de: - vânzarea; - locaţiunea; - societatea; - mandatul. Contractele nenumite
– se formează printr-o convenţie însoţită de executarea obligaţiei de către
una dintre părţi.

b) Obligaţii delictuale;

c) Obligaţii quasicontractuale;

d) Obligaţii quasidelictuale

2) Clasificarea obligaţiilor după sancţiune :

- obligaţii civile: sunt sancţionate printr-o acţiune;

- obligaţii naturale: nu sunt sancţionate printr-o acţiune, dar creditorul dispune totuşi
de o sancţiune care este excepţiunea.

3) Clasificarea obligaţiilor după numărul participanţilor:

- debitorii sau creditorii se găsesc pe picior de egalitate: a. Obligaţii conjuncte (la care
funcţionează principiul divizibilităţii creanţelor şi datoriilor

– fiecare dintre creditori sau debitori poate pretinde doar partea sa); b. Obligaţii
coreale (oricare dintre creditori poate pretinde întreaga creanţa sau oricare dintre
debitori poate fi ţinut pentru întreaga datorie).

- debitorii sau creditorii nu se găsesc pe picior de egalitate: a. Adstipulatio – actul prin

care un creditor accesor se alătura creditorului principal, b. Adpromissio – actul în
baza căruia un debitor accesor se alătura debitorului principal.

37. Criteriile de executare a obligațiilor.

1-Obligatia trebuie sa fie executata de catre persoana cuvenita, capabila sa dispuna de

averea sa

2-Executarea obligatiei trebuia sa fie indelinita fata de persoana cuvenita. Aceasta

putea fi creditorul, daca era capabil sa dispuna de averea sa reprezetantul legal sau alta
persoana imputernicita, special indicata in contract ca avand dreptul de a primi
executarea

3-Executarea trebuia sa fie indeplinita in modul cuvenit, adica sa corespunda

continutului obligatiei. Orice schimbari sub acest aspect puteau fi facute numai de
comun acord intre creditor si debitor. Astfel ca fara acordul creditorului, debitorul nu
avea dreptul de sine statator sa execute obligatia pe parti ori sa ofere altceva decat ceea
ce era indicat in contract

4-Obligatia trebuie executata la locul cuvenit. De regula obligatia se executa la

domiciliul debitorului dai in contract se putea stabili is altfel(de exemplu in cazul unei
case sau unui lot de pamint- la locul de aflare a acestor bunuri). Locul executarii se
determina si in functie de locul unde era mai usor de inaintat o actiune de referire la
obligatie. Acesta putea fi locul de trai al debitorului sau, la dorinta uneia dintre parti,
orasul Roma.

5-Obligatia trebuie sa fie executata in termenul cuvenit. Termenul era cel stabilit in
contract sau care reiesea din imprejurarile de fapt. Daca termenul contractului nu putea
fi dedus nici din contract si nici din continutul acestuia, debitorul era obligat sa
execute obligatia la prima cerere parvenita de la creditor.

38. Modalități de neexecutare a obligațiilor.

I. Cazul fortuit şi forţa majoră. Prin termenul Casus, romanii înţelegeau o

împrejurare, un fapt neprevăzut, ce intervenea fără voinţa debitorului. Faptele
în acest gen, enumerate pe larg în Institutele lui Justinian, se împart în două
categorii: a) cazul fortuit (casus minor), intervine fără voinţa debitorului şi
duce la dispariţia lucrului astfel încât, debitorul nu-şi mai poate executa
obligaţia, deşi a luat măsurile obişnuite de pază (ex. Furtul sclavului datorat).
B) forţa majoră (casus major), numită şi damnum fatale sau vis major este un
eveniment căruia nimic nu i se poate opune (cui resisti non potest). Textele
romane indica numeroase cazuri de forţă majoră: incendii, inundaţii,
cutremure, atacul unor bande, atacul inamicului.

II. Culpa. În materie de obligaţii prin culpă se înţelege neglijenta sau

neîndemânarea manifestată de cineva printr-o acţiune sau abstenţiune. Încă din
epoca veche romanii au făcut distincţie între culpa delictuală şi culpa
contractuală.

III. Dolul. Dolul este acţiunea sau abţinerea intenţionată a debitorului, de natura a
provoca pieirea lucrului datorat. Criteriul de distincţie între dol şi culpa stă în
aspectul intenţional. În cazul dolului vinovăţia îmbrăcă forma intenţiei, pe când
 în culpă lipseşte elementul intenţional. Debitorul răspunde pentru dol chiar şi
în contractele unde nu are interes (mandat, depozit). Dacă debitorul are interes
în contract (fiducice, comodat) atunci va răspunde atât pentru culpă cât şi
pentru dol. Rezultă că răspunderea debitorului este stabilită în baza criteriului
utilităţii.

IV. Mora. Mora debitoris (întârzierea debitorului) este o alta modalitate de

neexecutare a obligaţiei. Pentru că debitorul să se afle în întârziere, este
necesar ca datoria să fie exigibilă, iar neexecutarea să se datoreze vinei
debitorului. În epoca lui Justinian, pe lângă condiţia întârzierii vinovate a
debitorului, se mai cerea să existe şi o somaţie din partea creditorului numită
26 interpellatio.

V. Custodia. Este forma specială de răspundere. Debitorul ţinut de custode trebuia

să plătească daune interese chiar dacă lucrul pierise fără vina lui. El răspundea
pentru cazul fortuit, dar nu şi pentru forţa majoră, în dreptul clasic debitorul era
ţinut pentru custodie în numeroase cazuri (meseriaşii, comodatarii, pentru că
primeau salariu sau realizau profit).

39. Diferența dintre cesiunea de creanță și cesiunea de datorie.

Cesiunea de creanţă. Prin cesiunea de creanţă se înţelege convenţia prin care creditorul
cedează unui terţ dreptul său de creanţă pe care îl are contra debitorului. Părţile acestui
act juridic sunt: cedantul (vechiul creditor), cesionarul (noul creditor) şi debitorul
cedat.

Cesiunea de datorie. Cesiune de datorii nu putea avea loc prin procedee directe,
folosindu-se în acest scop novaţiunea prin schimbare de debitor şi mandatul judiciar
(procuratio in rem suam). În ambele cazuri era necesar consimţământul creditorului.

40. Tipurile de garanții.

I. Garanţiile personale – se realizau prin adăugarea la un debitor a unuia sau mai

mulţi garanţi (debitori accesori).

II. Garanţii reale – era un procedeu juridic prin care debitorul atribuia un lucru
creditorului său, fie sub forma transmiterii dreptului de proprietate sau a
posesiunii.

41. Cazurile de neîndeplinire a obligațiilor.

Obligaţiunile se sting pe mai multe căi: voluntare şi nevoluntare. Această clasificare a
modurilor de stingere a obligaţiilor are la bază prezenţa, respectiv absenţa elementului
volitiv – voinţa părţilor.

Căile prin care obligaţiunile se sting prin voinţa părţilor (voluntare) sunt: plata, darea
în plată, compensaţiune, remiterea de datorie, contrarius consensus, termenul extinctiv
şi condiţia rezolutorie.

Modurile nevoluntare de stingere sunt: imposibilitatea de executare, confuziunea,

moartea şi prescripţia

42. Noțiunea și clasificarea contractelor.

Contract: este acordul între două sau mai multe persoane cu intenția de a constitui,
modifica sau stinge un raport juridic.

Clasificarea:

1. După modul de formare:

 Consensuale (se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor, simpla lor
manifestare de voinţă, neînsoţită de nici un fel de formă).

 Solemne (se cere respectarea unei anumite forme, care de regulă este forma
autentică).

 Reale (nu este suficientă doar manifestarea acordului de voinţă, ci trebuie să

aibă loc şi remiterea materială a bunului).

2. Clasificarea contractelor după conţinutul lor:

 Sinalagmatice bilaterale (se caracterizează prin reciprocitatea obligaţiilor ce

revin părţilor. Contractul este bilateral cînd părţile se obligă reciproc una faţă de alta.
Ex: contractul de vînzare – cumpărare.

 Sinalagmatice unilaterale (dau naştere la obligaţii în sarcina numai unei dintre

părţi, cealaltă parte avînd calitatea de creditor. Ex: contractul de împrumut.

 Sinalagmatice imperfecte (doctrina de specialitate) – sînt concepute ca

contracte unilaterale, însă pe parcursul existenţei lor se naşte o obligaţie şi în sarcina
creditorului faţă de debitorul contractual.

3. Clasificarea contractelor după scopul urmărit:

 Cu titlu oneros (este acela în care fiecare parte doreşte să-şi procure un
avantaj).
 Cu titlu gratuit (este acel contract în care una dintre părţi doreşte a procura un
avantaj fără echivalent, celeilalte părţi).

4. Clasificarea contractelor după efectele produse:

 Contractele constitutive sau translative (produc efecte din momentul încheierii

lor în viitor, întrucît creează între părţi o situaţie juridică nouă).

 Contractele declarative (contracte care recunosc, consfinţesc între părţi, situaţii

juridice preexistente. Ele au efecte nu numai pentru viitor dar şi pentru trecut, adică
anterior încheierii lor.)

5. Clasificarea contractelor după modul de executare:

 Contracte de executare imediată (executarea se produce pe moment).

 Contracte cu executare succesivă (executarea are loc în timp).

6. Clasificarea contractelor după cum sînt sau nu nominalizate în legislaţia civilă:

 Numite (care corespund unei anumite operaţiuni juridice determinate şi care

sînt nominalizate în legislaţia civilă. Ex: contractul de vînzare – cumpărare.

 Nenumite (contracte care sînt nominalizate ca figuri juridice distincte în

legislaţie.

7. Clasificare contractelor după unele corelaţii existente între ele:

 Principale (acele contracte care au o existenţă individuală şi a căror soartă nu

este legată de aceea a altor contracte încheiate între părţi).

 Accesorii (însoţesc unele contracte principale). Ex: contractul de gaj şi ipotecă

sînt accesoriile contractului de împrumut.

8. După modul în care se exprimă voinţa părţilor în contracte:

 Contracte negociate (cele în cadrul cărora părţile discută, negociază toate

clauzele sale).

 Contracte de adeziune (contracte redactate aproape în întregime de către una

dintre părţile contractante). Cealaltă parte, dacă le acceptă, ea aderă la acest contract.

 Contracte obligatorii (condiţiile încheierii sînt delimitate, impuse de lege).

43. Esența și clasificarea contractelor formale.

CONTRACTELE FORMALE (SOLEMNE) sunt contracte pentru a căror realizare
este necesară indeplinirea anumitor formalităţi cerute «ad validitatem» sau «ad
solemnitatem», adică pentru validitatea contractului.

Clasificarea:

Nexum, contractul verbal şi contractul literal.

44. Esența și clasificarea contractelor reale.

Contractele reale sunt acele contracte pentru a căror validitate este necesară pe lîngă
acordul de voinţă al părţilor şi remiterea material a lucrului. Reprezentînd un process
în raport cu contractile formale, contractile reale au apărut pe la sfîrşitul epocii vechi şi
începutul epocii clasice. Dreptul roman conoştea 5 contracte reale:

Clasificare:

Mutum (împrumutul de consumaţie); Fiducia; Comodatul (împrumutul de folosinţă);

Depozitul; Gajul

45. Esența și clasificarea contractelor consensuale.

Contractele consensuale sunt acelea care se încheie valid doar prin simplul acord de
vointa al partilor. Toate contractele consensuale sunt contracte sinalagmatice
(bilaterale) de buna-credinta.

Clasificarea:

Vânzarea-cumpararea; Locaţiune; Societatea; Mandatul

46. Condițiile de valabilitate a contractelor.

1) Prezenta semnaturii partilor acestui contract

2)sa fie licit

3)sa prezinte interes pentru creditor

4)posibilitatea fizica si juridica

47. Esența și clasificarea quasicontractelor.

Faptele licite care dau naştere unor efecte juridice asemănătoare cu cele izvorâte din
contract se numesc quasicontacte. Institutele lui Justinian ne înfăţişează cinci
quasicontracte: plata lucrului nedatorat, gestiunea de afaceri, gestiunea tutorelui pentru
pupil, indiviziunea şi acceptarea moştenirii.

48. Tipurile de delicte și quasidelicte

Tipuri de delicte Tipuri de quasidelicte

-delicte private -Iudex qui litem suam (judecatorul care a

facut procesul sau)

-delicte publice -Varsarea sau aruncarea unui bun

-Atarnarea obiectelor

-Furtum sau damnum iniuria datum

49. Moștenirea legală.

Se deschidea fie când exista testament, fie când el exista, dar nu era regulat întocmit.
Sediul materiei îl reprezintă Legea celor XII Table, care prevedea 3 categorii de
moştenitori legali:

1.sui heredes- (e cel ce se moşteneşte pe sine însuşi, denumirea fiind o reminiscenţă a

acelei epoci în care fiii de familie erau socotiţi coproprietari împreună cu pater
familiae asupra lui heredium.)

2.adgnatus proximus- (cei mai apropiaţi agnaţi), care îi cuprindea pe colaterali

(fraţi,veri,nepoţi de fraţi).

3.gentiles- (Doar în lipsa unor moştenitori din categoria a II-a, veneau la moştenire
gentiles(paganii)

50. Moștenirea testamentară.

Testamentul este actul solemn prin care o persoană numită testator instituie unul sau
mai mulţi moştenitori pentru ca aceştia să execute ultima sa dorinţă. Rezultă, aşadar,
că elementul central al moştenirii îl reprezintă instituirea de moştenitori. Dacă la
origine cei instituiţi moştenitori făceau parte numai herezii testatorului, mai târziu au
fost instituiţi şi agnaţi îndepărtaţi şi chiar persoane străine de familia testatorului.
Principala îndatorire a celor instituiţi moştenitori era aceea de a distribui în calitate de
executori ai bunurilor succesorului în conformitate cu dispoziţiile testamentului.
Testamentul îndeplinea mai multe funcţii: de a favoriza pe unii herezi în detrimental
altora, tot prin testament cei instituiţi puteau fi 95 grevaţi cu executarea unor legate în
favoarea unor persoane din afara familiei, putându-se de asemena numi un tutore ori
dezrobi un sclav. i. În dreptul vechi s-au manifestat testamentul colatis comitiis ,
testamentul în procinctu şi testamentul per aes et libram.
Testamentul colatis comitiis îmbraca forma unei legi votata de Comitia Curiata.
Această ciudăţenie îşi află explicaţia în faptul că romanii socoteau că realizarea unui
testament este un act de o gravitate deosebită întrucât el urma să înfrângă ordinea
venirii la succesiune stabilită de Legea celor XII Table, ori într-o concepţie simetrică o
lege nu poate fi modificată decât printr-un act de o valoare juridical egală, astfel ca
testamentul trebuia încheiat sub forma unei legi.

Testamentul în procinctu (aflat în apropierea luptei) era accesibil şi plebeilor şi se

realiza în faţa armatei gata de luptă, dar avea şi el inconveniente: -nu era accesibil
decât legionarilor (17-46 ani); -era necesar ca statul roman să se afle pe picior de
război(lucru deloc dificil în majoritatea timpului).

Testamentul per aes et libram ,o aplicaţie a mancipaţiunii fiduciare. În virtutea

acestuia, testatorul transmitea prin mancipaţio numo uno întregul său patrimoniu către
un emptor familiae (cumpărătorul bunurilor succesorale), încheind totodată împreună
cu acesta un pact fiduciar prin care îi arata cumpărătorului cum şi cui să distribuie
bunurile fiduciare după moartea sa, a vânzătorului. Soarta acestui testament a depins
mult timp de buna-credinţă a lui emptor familiae.

51. Condițiile de valabilitate a testamentului.

Conditii de fond:

Capacitatea. In aceasta privinta este necesar ca testatorul sa aiba capacitatea de a

dispune prin liberalitati, iar cel in favoarea caruia s-a dispus sa aiba capacitatea de a
primi prin testament

Obiectul. Pe langa conditiile privind capacitatea si consimtamantul analizate mai sus,

pentru validitatea testamentului se cere ca acesta sa aiba un obiect determinat sau
determinabil si in acelasi timp licit.

Cauza. Cauza dispozitiilor testamentare trebuie sa fie licita si morala. Dispozitiile

legale din materia conventiilor se aplica de altfel si actelor juridice unilaterale, asadar,
si dispozitiilor testamentare.

Conditii de forma:

-forma scrisa (cel oral nu este valabil indiferent de numarul martorilor)

-sa fie separat (este interzis testamentul reciproc, adica doua persoane nu pot sa testeze
prin acelasi act una in favoarea alteia. Daca s-ar permite asa ceva, ar insemna ca un
testator nu ar mai putea sa isi revoce dispozitiile fara acordul celorlalti, ori testamentul
are caracter unilateral, nu este un contract sinalagmatic si este esentialmente revocabil)

52. Legatul și fideicomisul.

Legatul este o dispoziţiune formulată în termeni solemni şi imperativi, grevând
peeredele testamentar, prin care testatorul dispune de anumite bunuri, individual
determinate, pentrua gratifica o persoană numită legatar. Aceste condiţii de fond şi
formădau şi caracterele legatului:

•legatul nu poate fi lăsat decât prin testament, regula care s-a aplicat până înepoca lui
Justinian;

•legatul trebuia să fie formulat în termeni imperativi, fiind lege pentru moştenitori;

•legatul trebuia să fie formulat în termeni solemni, fiecare formă de legat având
termenii lui proprii;

Legatul era pus în sarcina moştenirii, nu asupra averii personale a moştenitorului;

•legatul era o dispoziţiune cu titlu particular, adică obligaţia moştenitorului se referea

la bunuri individualizate. În mod excepţional s-a admis şi un legat cu titlu universal,
adică acel legat care avea obiect o parte din moştenire

•legatul se făcea înscopul de a-l gratifica pe legatar, de a-i face o donaţie. Interesul ca
ere de lesă accepte moştenirea nu era asigurat prin aceste două legi şi atunci a
intervenit legea Falcidia, prin care se asigura moştenitorului ¼ din moştenire.

Fidei comisul – este o dispoziţie de ultima voinţă,prin care cineva roagă o persoană să
facă ori să nuv facă ceva,sa dea un lucru,să întreţină un mormânt. Nu-a fostsancţionat
juridic; îndeplinirea lui rămânea la bunul plac al persoanei
grevate(fiduciar).Denumirea provine de la încrederea (fiducia) defunctului disponent
care o avea în fiduciar pentru a-i îndeplini ultima voinţă,în favoarea
cuiva(fidecomisar). Efectuarea fide-comisului cădea fie în sarcina moştenitorului, fieîn
sarcina legatarului. Înepoca lui Adrian, fidecomisul este sancţionat juridiceşte.
Dispunând fără folosirea de forme solemne, s-a eludat testamentul şi legatul, dându-se
o lovitură formalismului dar şi legilor. În vremea lui Justinian legatele şi fidei-
comisele se contopesc. Fideicomisele erau de două feluri:

a) Fideicomisele de familie – era instituţia prin care se asigura menţinere a bunului în

familie. Se lăsa un bun cu condiţiaca fideicomisorul să-l lase mai departe
moştenitorilor săi;

b) Fidecomisele de creditate- purtau asupra unei părţi din moştenire sau chiar a
moştenirii întot.A fost folosit de negustori şi cavaleri plecaţi în ţări îndepărtate,
pentru că neavând posibilitatea întocmirii formelor cerute de testament, s-a creat
acest instrument juridic prin care dispuneau de bunurile lor după moarte,fără a mai
fi necesare respectarea vreunor forme.