Capacitatea persoanelor

1. Noţiunea de persoană şi de capacitate. Nu oricine avea în societatea romană drepturi şi

obligaţii în raporturi juridice. Pentru ca cineva să poată fi considerat „persoană”, trebuia să aibă
capacitate.
Capacitatea nu apare în dreptul roman ca o calitate înnăscută a tuturor. Sclavii, de exemplu nu
au capacitate juridică, ei nu sunt subiecţi de drept, nefiind „persoane”, ci lucruri sau „unelte
grăitoare”. Numai oamenii liberi aveau capacitate, numai ei erau „persoane”.
În dreptul roman, capacitatea (sau „personalitatea juridică”) era în dreptul roman de două feluri:
- capacitate de folosinţă („de drept”) şi
- capacitate de exerciţiu („de fapt”).

Pentru ca o persoană fizică să posede capacitatea de folosinţă, se cerea să aibă calitatea de

om liber, să fie cetăţean şi să fie şef de familie, adică să nu se găsească în puterea părintească
(să aibă status libertatis, status civitatis şi status familiae).

Sclavii
Iniţial sclavii erau priviţi ca nişte membri inferiori ai familiei pentru care lucrau. Situaţia s-a
schimbat în urma cuceririlor romane, şi în special după războaiele punice. Sclavii au devenit
baza întregii economii. Încep să ducă o viaţă comparabilă cu acea a vitelor de povară. 

Sclavul nu are, din perspectiva dreptului civil, o familie. Legătura sa cu o sclavă are valoarea
unui simplu fapt, şi nu a unei căsătorii adevărate. El nu are nici patrimoniu, adică nu poate fi
proprietar, creditor, debitor şi nu poate lăsa o moştenire.

De la sfârşitul epocii republicane, asistăm la un proces care urmăreşte să recunoască sclavului

o capacitate juridică limitată. 
Cum devenea cineva sclav? 
a) Copiii născuţi dintr-o mamă sclavă sunt sclavi, indiferent dacă tatăl lor este sau nu om liber,
deoarece poziţia tatălui are importanţă numai în cazul căsătoriilor legitime.
b) Căderea în prizonierat constituia o altă cauză de sclavie.
c) Prin testamentul stăpânului.

d) Prin modurile caracteristice dreptului pretorian: declaraţie orală făcută între prieteni, sau la un
ospăţ, sau printr-o scrisoare.

1
 cetăţenia
 Numai cetăţeanul roman (civis Romanus) se bucura de toate drepturile în cetate. Cei din afara
cetăţii sunt străini (hostis). Aceştia din urmă nu puteau fi în siguranţă la Roma decât dacă se
puneau sub ocrotirea unui cetăţean care le oferea adăpost. Străinii, numiţi peregrini, vor deveni
din ce în ce mai numeroşi în epoca republicană.
Calitatea de cetăţean roman se dobândea:

a) Prin naştere.

b) Printr-un fapt posterior naşterii, atunci când cetăţenia se acorda de către statul roman, ca o
favoare, unei persoane sau unei colectivităţi.

Cetăţeanul roman avea deplină capacitate juridică atât în domeniul dreptului civil:
- (drept de vot la adunările populare);
- (dreptul de a fi ales magistrat);
- (dreptul de a sluji la oaste);
-cât şi în cel al dreptului privat:
- (dreptul de a se căsători după legea romană);
- dreptul de a dobândi şi transmite proprietatea civilă;
- (dreptul de a deveni debitor şi creditor);
- dreptul de a intenta o acţiune în justiţie.
Calitatea de cetăţean roman se pierde în următoarele cazuri:
a) Când se pierde libertatea.
b) Prin renunţarea la calitatea de cetăţean, în cazul naturalizării într-o cetate străină.
c) Prin efectul anumitor condamnări penale.

Familia
Familia era organizată pe baza patriarhale monogamice, iar noţiunea de familie avea un
conţinut mult mai complex decât sensul actual al termenului (în ea fiind incluşi nu doar soţia şi
copiii, ci şi sclavii) În familie exista puterea unuia singur, exercitată asupra tuturor membrilor şi
patrimoniului familial.
. Puterile acestuia au denumiri diferite:
- puterea asupra femeii (manus);
- subordonarea copiilor (patria potestas);
- subordonarea sclavilor (dominica potestas);
- puterea asupra celorlalte lucruri – dominium.
În epoca veche, noţiunea de rudenie era deosebită de termenul din zilele noastre. Vechea
rudenie romană, agnatio, se baza pe putere – rudele se aflau sub aceeaşi putere, chiar şi în
absenţa legăturii de sânge. Un copil adoptat era rudă cu membrii familiei în care a fost adoptat,
deşi nu era rudă de sânge cu aceştia, pe când un copil emancipat, deşi rudă de sânge cu
membrii fostei sale familii, nu era rudă civilă cu ei.

Rudenia agnatică era una exclusiv pe line masculină, deoarece puterea care caracterizează
această rudenie nu poate fi exercitată decât de bărbaţi, şi nu se transmite decât prin aceştia. 
ăsătoria romană. Condiţii de fond.

Supusă în epoca veche unei autorităţi maritale, femeia nu a avut nici chiar în căsătoria aşa-zis
liberă o poziţie juridică egală cu a bărbatului.

Căsătoria romană era precedată de o logodnă (sposalia) care se încheia, la început, de către
capii de familie pe seama celor de sub puterea lor, şi apoi de către viitorii soţi, cu
consimţământul celor în a căror putere se găseau.

Condiţiile de fond pentru încheierea căsătoriei erau:

a) Consimţământul. Iniţial, era nevoie de cel al lui pater familias. Ulterior, s-a cerut şi
consimţământul viitorilor soţi.
b) Vârsta. Băiatul trebuia să fie puber (în principiu, paisprezece ani), iar femeia nubilă
(doisprezece ani). 
c) Conubium (dreptul de a contracta o căsătorie romană). Aveau drept obiectiv la conubium
doar cetăţenii romani, latinii şi cei cărora li se acordase acest drept ca o favoare.
Sub aspect subiectiv, conubium presupunea:
1) Viitorii soţi să nu fie rude între ei.
2) Viitorii soţi să nu fie afini între ei (adică în legătură de rudenie cu rudele celuilalt soţ).
3) Să nu existe bigamie.
4) Văduva nu se putea căsători timp de zece luni de la moartea soţului ei.
5) Condiţia socială era o piedică la căsătorie

După războaiele punice, apare căsătoria liberă, sine manu, în care femeia nu intra în familia
bărbatului şi nu cădea în puterea şefului de familie.

  Persoanele juridice
 Persoanele juridice sau morale erau entităţi deosebite de om, cărora ordinea juridică le-a
recunoscut capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii. Romanii foloseau termenul de corpora
sau universitates pentru a desemna diferitele asociaţii ce activau pe scena juridică.

Erau persoane juridice: statul, subdiviziunile sale administrative, asociaţiile cu scopuri

economico-sociale şi religioase, societăţile alcătuite în vederea exploatării salinelor şi minelor
sau a exercitării unei meserii, bisericile etc.

Până la sfârşitul Republicii, exista o deplină libertate de asociere, care a fost însă limitată de
împăraţi. 

Capacitatea juridică a asociaţiilor este consfinţită de legea Iulia, din timpul împăratului
Augustus. Asociaţia, devenită persoană morală, primeşte drepturi similare cu acelea ale
persoanei fizice: de proprietate, capacitate de a se obliga, dominium asupra sclavilor ei, etc.

Cu toate drepturile recunoscute persoanelor fizice, acestea nu au fost niciodată puse pe picior
de egalitate cu cele fizice. 

3
 Tutela şi curatela
Sub tutelă şi curatelă se aflau persoanele care aveau capacitate de folosinţă (juridică, de drept),
dar nu aveau capacitate de exerciţiu (de fapt). Este vorba despre: femei, risipitori, nebuni,
nevârstnici (până la 14 ani).

Tutela se organiza pentru nevârstnici şi femei. Curatela pentru cei cu boli mintale, lipsă de
experienţă, tendinţă de a risipi etc.
Tutorele putea fi indicat prin testament sau, în lipsa acestuia, se putea vorbi despre tutela
legitimă, exercitată de agnaţii pupilului.
Tutorele putea administra patrimoniul pupilului prin două procedee: auctoritas (completarea
capacităţii pupilului prin acordarea încuviinţării) şi gestio (administrarea patrimoniului ca un
gerant de afaceri). 

La finele tutelei, tutorele trebuia să dea socoteală de gestiunea sa. Trebuia să restituie pupilului
întregul său patrimoniu şi să-l despăgubească de toate prejudiciile pe care i le-a adus şi pe care
un bun gospodar nu le-ar fi putut săvârşi niciodată.
Curatela. Erau supuşi dispoziţiilor ei:
a) Nebunii.
b) Risipitorii.
c) Tinerii până la 25 de ani care nu aveau suficientă experienţă.

Curatela minorului a devenit obligatorie numai în epoca lui Iustinian.

În epoca postclasică, curatela tinde să fie asimilată cu tutela, poziţia juridică a tutorilor fiind
similară cu cea a curatorilor. 

Lucrurile si Proprietatea

Lucru (res) era pentru romani tot ceea ce se afla în natură, dar cuvântul res desemna numai
acele lucruri la care se referă un raport juridic, adică ceea ce azi se numeşte bunuri. Cu alte
cuvinte, în terminologia romană, cuvântul res avea un sens larg, de lucru în general, şi un sens
mai restrâns, juridic, de bun, adică de lucru ce cade sub incidenţa unui raport juridic. Privind
bunurile ca o subdiviziune a lucrurilor, cu distincţia susmenţionată, romanii clasificau lucrurile, şi
nu bunurile, pornind de la ideea justă că diviziunea lucrurilor cuprinde şi pe aceea a bunurilor şi
că în fapt aproape orice lucru poate deveni, în anumite condiţii, un bun.

Patrimoniul unei persoane este totalitatea drepturilor şi datoriilor unei persoane, susceptibile de
a fi evaluate în bani. Patrimoniul este alcătuit din dreptul de proprietate şi din alte drepturi, care
la rândul lor se subdivid în drepturi reale şi personale, acestea din urmă putând figura la activ
ca şi creanţe sau la pasiv ca datorii.
2. Apariţia proprietăţii şi a dreptului de proprietate. În epoca iniţială a Romei, proprietatea
colectivă coexistă cu cea privat.Se pare că proprietatea colectivă era exercitată de gintăă.
Romanii au înţeles proprietatea ca un drept real ce constă într-o sumă de puteri directe,
exclusive şi perpetue ale titularului asupra unui bun. Dreptul de proprietate se confundă atât de
mult cu lucrul, încât se identifică, se contopeşte cu acesta. 
Proprietatea este dreptul real prin excelenţă, care-i conferă titularului facultatea de a trage dintr-
un anumit bun toate foloasele juridice pe care acesta poate să le ofere.

3. Formel proprietăţii romane şi caracterele acestora. Existau două tipuri de proprietate:

a) proprietatea statului-comunitate;
b) proprietatea privată a cetăţenilor. 
 Proprietatea statului îşi are sorgintea în războaiele de cotropire duse de Roma (sclavii
capturaţi în războaie şi pământul cucerit de la duşmani).
.
Proprietatea privată: a) Proprietatea quiritară – cea mai veche formă a proprietăţii private
romane şi singura până la finele Republicii.
b) Proprietatea bonitară (pretoriană) este proprietatea recunoscută şi ocrotită de pretor, în
opoziţie cu cea quiritară, sancţionată de dreptul civil.
c) Proprietatea provincială. Stăpânirea pământurilor provinciilor cucerite este numite posesiune
(possessio), uzufruct (usus fructus), pământurile aparţinând statului roman.
d) Proprietatea peregrină. Legea romană nu recunoştea calitatea de proprietari în cazul
peregrinilor. Totuşi, edictul pretorului şi edictele guvernatorilor o ocroteau.

Succesiunile
 Prin succesiune sau moştenire se înţelege transmiterea patrimoniului unei persoane
decedate la una sau la mai multe persoane în viaţă.

Persoana decedată mai este numită: defunct, decedat, testator şi dispunător.

Succesiunea poate fi testamentară, când defunctul, printr-un act de ultimă voinţă, arată cum să
se împartă averea pe care o posedă, sau legală, numită şi ab intestato, când patrimoniul
acestuia, în lipsa unui astfel de act de ultimă voinţă, se va împărţi în conformitate cu legea.

Moştenitorul, dobândind succesiunea, obţine şi drepturile, şi obligaţiile defunctului. Altfel spus,

dobândind moştenirea, succesorul se va substitui în toate drepturile defunctului şi va trebui
totodată să-i plătească toate datoriile, chiar dacă acestea întrec activul succesoral. 
Succesiunea legitimă. Schimbările profunde de după războaiele punice au atins şi domeniul
succesoral, unde vocaţia întemeiată pe legătura de sânge a devenit tot mai importantă. 
 Înaintea intervenţiei imperiale, moştenitorul civil avea drepturi superioare celui pretorian, iar o
mamă nu putea fi moştenită de copiii ei şi nici invers.
Succesiunea testamentară. În conformitate cu vechiul drept, existau două feluri de
testamente: unul folosit în timp de pace (în faţa adunărilor curiate, votat de acestea), altul în
timp de război (în faţa tovarăşilor de arme).

Practica a imaginat o a treia formă de testament, care se realiza prin procedeul mancipaţiei.
Testatorul transfera prin mancipaţiune patrimoniul său unui prieten, care avea rolul unui
executor testamentar, cu rugămintea ca acesta să-i îndeplinească hotărârile de ultimă voinţă.
Persoana care întocmeşte un testament trebuie să fie capabilă să testeze, iar cea de-a doua să
dobândească pe calea acestui act de ultimă voinţă. Nu aveau capacitatea de a testa:
- cei fără patrimoniu (fiii de familie, femeile căsătorite cum manu, sclavii);
- cei loviţi de diverse incapacităţi (nebunii, impuberii, prodigii);

5
- femeile (pentru a nu testa în favoarea altor persoane decât rudele agnatice cărora li se
cuvenea moştenirea);
- peregrinii (care nu aveau, conform legii agnatice, commercium);
- latinii iuniani, ereticii, apostaţii etc.

Nu puteau fi instituiţi ca moştenitori:

- peregrinii;
- femeile;
- persoanele incerte (acelea despre care testatorul nu putea să-şi facă o idee precisă în
momentul întocmirii testamentului).

Obligaţiile

Obligaţia este un raport juridic în temeiul căruia o persoană numită creditor poate cere o
anumită prestaţie unei alte persoane numită debitor care, în caz de refuz să execute prestaţia,
poate fi constrâns pe cale judiciară la executare.
 Elementele obligaţiei. 
a) Subiecţii – creditorul (subiect activ) şi debitorul (subiect pasiv);
b) Obiectul – prestaţia pe care trebuie s-o îndeplinească debitorul;
c) Sancţiunea juridică – constrângerea ce loveşte pe debitor în cazul neexecutării.

 Izvoarele obligaţiilor
În dreptul roman, nu orice acord de voinţă constituie un contract şi în consecinţă un izvor de
obligaţie. Pentru ca un acord de voinţă să producă efecte juridice, era necesar să îmbrace o
formă solemnă, fie să îndeplinească anumite condiţii de fond impuse de normele dreptului
pozitiv.

Totuşi, mai există şi alte situaţii care dau naştere anumitor obligaţii. De exemplu, un moştenitor
ce acceptă succesiunea este obligat să plătească legatele, obligaţia acestuia însă nu decurge
nici dintr-un contract, nici dintr-un delict.

 În dreptul romano-bizantin. Instituţiile lui Iustinian ne fac cunoscută o diviziune cvadripartită a
izvoarelor obligaţiilor:
a) contractele;
b) delictele;
c) cvasicontractele;
d) cvasidelictele.

 Contractele

În perioada veche, contractul era o convenţie a cărei obligativitate rezulta din formalităţile şi
solemnităţile efectuate cu ocazia încheierii lor. Elementul său esenţial nu era acordul de voinţă,
ci elementele formale cerute pentru întocmirea acestuia.
Teoria generală a contractelor se elaborează în epoca imperială. Contractul, al cărui element
esenţial îl constituie acordul de voinţă, se descătuşează din lanţurile formalismului primitiv.
. Elementele esenţiale ale contractului. Acestea sunt:
a) consimţământul;
b) capacitatea;
c) obiectul.

Contractele formale
Contractele formale sunt acele contracte pentru a căror realizare este necesară
îndeplinirea unei formalităţi.

În dreptul roman, există trei contracte formale:

a) nexum;
b) contractul verbal;
c) contractul literal.

Nexum. A fost un contract de împrumut care se realiza prin formalităţile mancipaţiunii. 

Contractul verbal. Se încheia prin pronunţarea unor cuvinte solemne.
 Stipulaţia pentru altul. Urmăreşte să atribuie unei terţe persoane, ce n-a luat parte la încheierea
unui contract, calitatea de creditor al respectivului contract.
Promisiunea pentru altul. Constă în promisiunea faptului altuia. Ea nu va fi valabilă, pentru că
nici promitentul nu a putut deveni debitor, deoarece nu s-a obligat pentru propriul fapt, şi nici cel
care o face, pentru că este străin de convenţia ce s-a încheiat.

Contractele reale

Contractele consensuale O categorie ce se încheie prin consimţământul părţilor,

fără nici o altă formalitate.
 Contractele nenumite Contractele nenumite sunt contracte neformale al căror
obiect constă într-o prestaţie şi o contraprestaţie. Dacă una din părţi îşi execută
obligaţia sa, cealaltă este îndatorată să-şi execute la rându-i propria prestaţie. 

Legea
La romani, cuvîntul lex avea înţelesul de convenţie. Cînd convenţia intervenea
între două persoane fizice, lex însemna contract, iar atunci cînd, intervenea între
magistrat şi popor, căpăta înţelesul de lege ca formă de exprimare a dreptului.
onvenţia dintre magistrat şi popor se încheia după anumite reguli care defineau procedura de
adoptare a legilor. Magistratul făcea cunoscut proiectul de lege printr-un edict. Poporul dezbătea
propunerea magistratului în adunări neoficiale, după care era convocat în comitii spre a se
pronunţa. Cetăţenii nu puteau aduce amendamente proiectului de lege. Dacă erau de acord cu
textul propus de către magistrat, răspundeau prin da (uti rogas),  iar dacă nu erau de acord, prin
nu ( antiquo). Faţă de această procedură, Gaius afirma că legea este ceea ce poporul decide şi
hotărăşte.
După ce legea era votată de către popor, trebuia să fie supusă ratificării senatului, pentru a
se verifica dacă s-au respectat tradiţiile romane. 
Structura legii. 

7
 Legea cuprinde trei părţi: praescriptio, rogatio şi sanctio
În praescriptio era trecut numele magistratului care a prezentat propunerea, numele
comitiilor care au votat legea şi data votării, precum şi ordinea votării în cadrul comitiilor.
Rogatio cuprindea textul legii care, după caz, putea fi împărţit în capitole şi paragrafe.
În sanctio  se arata ce consecinţe decurg din încălcarea dispoziţiilor cuprinse înrogatio.
Legea celor XII Table
Normele juridice erau ţinute în secret de către pontifi, plebii au cerut cu stăruinţă ca dreptul
cutumiar să fie sistematizat şi publicat. După ce tribunul Terentilius Arsa, a formulat zece ani succesiv
această cerere, în anul 451 î.e.n. s-a format o comisie compusă din 10 persoane,  împuternicită să
codifice obiceiurile juridice. Comisia a sistematizat normele de drept şi le-a publicat în forum pe 10
table de lemn. Plebeii s-au arătat nemulţumiţi de cuprinsul legii, aşa că s-a format o nouă comisie, în
componenţa căreia intrau şi cinci plebei, iar în anul 419 noua codificare s-a publicat pe XII Table de
bronz.

Prin sfera şi natura reglementărilor sale, Legea celor XII Table este un
adevărat cod. Prevederile legii sunt foarte variate, ele cuprinzînd
întreaga materie a dreptului public şi privat. Potrivit opiniei lui
Cicero, toate legile romane care au fost adoptate mai tîrziu, s-au
mărginit să dezvolte principiile cuprinse în Legea celor XII Table.

Această lege, pe care se sprijină impresionantul edificiu al dreptului

roman, nu a fost abrogată niciodată. Din punct de vedere formal, ea a
fost în vigoare vreme de 11 secole. În realitate, către sfîrşitul epocii
vechi şi în epoca clasică, în contextul evoluţiei generale a societăţii
romane, cînd ideile şi instituţiile juridice cunosc o radicală
abstractizare şi subiectivizare, multe din dispoziţiile sale au devenit
inaplicabile.

 EDICTELE MAGISTRAŢILOR
 Magistraţi romani aveau dreptul să publice, la intrarea în funcţie, un edict  (ius edicendi),  valabil
pe timp de un an, prin care arătau cum vor conduce domeniul lor de activitate şi ce procedee juridice
vor utiliza.

Între edictele date de către magistraţii romani, edictul pretorian prezintă un interes

deosebit, deoarece pretorul exercită, prin excelenţă atribuţiuni cu caracter judiciar. Ceilalţi
magistraţi deşi aveau unele atribuţiuni judiciare, îşi desfăşurau principala activitate în
domeniul administrativ.
Prin edictele lor, pretorii, cel urban şi cel peregrin, puneau la dispoziţia părţilor cele mai
potrivite mijloace procedurale pentru ca ele să-şi poată valorifica pretenţiile legitime.
Edictele erau valabile pe un singur an, ele îşi pierdeau caracterul obligatoriu la intrarea în
funcţie a noului pretor. În practică însă pretorul nou ales prelua din vechiul edict dispoziţiile care
se dovedise utile. Aşa se explică faptul că, prin preluarea succesivă de la un an  la altul, anumite
dispoziţii s-au statornicit definitiv în edict .
Datorită acestor practici, partea veche a edictului, moştenită de la predecesori, se
numea edictum vetus sau translaticium, iar noile dispoziţii purtau numele de pars
nova sau edictum novum.