UNIVERSITATEA CREȘTINĂ ”DIMITRIE CANTEMIR” DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI ADMINISTRATIVE

Programul de studii universitare de licență: DREPT

REFERAT
DREPT ROMAN

- 29 ianuarie 2022 –

1
 PUTEREA PĂRINTEASCĂ. MODURILE DE CREARE A PUTERII
PĂRINTEȘTI: CĂSĂTORIA ȘI ADOPȚIUNEA

În dreptul roman, cuvântul familie avea mai multe acceptațiuni, respectiv fie totalitatea
sclavilor aflați în proprietatea cuiva, fie un grup de persoane aflate sub aceeași putere, fie
totalitatea bunurilor și persoanelor aflate sub puterea lui pater familias. Pater familias
exercita, în cadrul familiei romane, o putere care își avea obârșia în societatea gentilică
primitivă, anterioară societății romane, societate cu specific patriarhal, caracterizată prin
autoritatea șefului de familie asupra tuturor membrilor acesteia, ea extinzându-se și asupra
bunurilor.
În epoca veche, această putere era unică și nelimitată, purtând numele de manus.
Ulterior, cu trecerea timpului și totodată cu schimbarea condițiilor materiale de existență a
societății romane, determinate de evoluția de la o economie naturală închisă către o economie
deschisă de schimb, care a influențat și relațiile din cadrul familiei romane, unica putere
manus s-a pulverizat într-o mulțime de puteri derivate, numite după persoanele sau bunurile
asupra cărora se exercita.
Astfel, în ceea ce privește persoanele, ea a evoluat și s-a diversificat în următoarele
forme: patria potestas, manus și mancipio, iar în ceea ce privește bunurile, dominica potestas
și dominium.
Puterea părintească purta numele de patria potestas și era una din cele mai
importante puteri ale lui pater familias în cadrul familiei romane. Ea se exercita asupra
persoanelor libere – liberi, care făceau parte din familia lui, respectiv asupra descendenților
săi, copiii, adică fii și fiice, nepoți (nepoţilor din fii, nu şi asupra nepoţilor din fiice, pentru că
aceştia se aflau sub puterea tatălui lor), etc, toți desemnați prin termenul filii familiae – fii de
familie, indiferent dacă erau băieți sau fete, dacă erau născuți în familie – natura, sau dacă au
devenit membri ai familiei printr-un act juridic civil, ca de exemplu o adopțiune sau o
căsătorie.
Puterea părintească era o instituție a dreptului roman care nu poate fi înțeleasă pe
deplin dacă nu este privită dinamic, în mișcare, scurgerea timpului, care a modificat-o în
conformitate cu cerințele specifice fiecărei perioade. Dacă la început aceasta părea de
neschimbat, de neînlăturat, treptat, condițiile vieții sociale i-au impus schimbări în sensul unor
limitări și restrângeri succesive, ce au transformat-o dintr-o putere nelimitată, ce culmina cu

2
ius vitate necisque (dreptul de viață și de moarte asupra cuiva), într-o putere limitată și
rezonabilă.
Puterea lui pater familias, patria potestas, nu era o putere ca aceea pe care o are astăzi
un tată asupra copiilor săi, nu era o putere exercitată în interesul copiilor, ci în cel al persoanei
sui iuris (persoane care nu se aflau sub puterea cuiva, ce au calitatea de pater familias). Patria
potestas era puterea pe care o exercita pater familias asupra descendenților săi, fii, fiice,
nepoți sau nepoate din fii. El putea fi tatăl, bunicul, sau străbunicul acestora.
Patria potestas a evoluat pe parcursul celor trei epoci ale dreptului roman, s-a
transformat, caracterizându-se prin trăsături specifice.
În epoca veche, puterea părintească avea la origine două trăsături, respectiv caracterul
perpetuu și caracterul nelimitat.
În virtutea caracterului perpetuu, patria potestas se exercită până în momentul
morţii lui pater familias. Fiul de familie, oricare ar fi fost vârsta sa sau situația politică,
rămânea sub puterea părintească până la moartea lui pater familias, după care devenea
persoană sui iuris.
Potrivit caracterului nelimitat, pater familias putea să exercite o putere nelimitată
asupra persoanelor şi bunurilor. Puterea părintească avea o întindere nelimitată asupra celor
care se găseau sub puterea sa – in patri poteste, o autoritate desăvârșită cu caracter unilateral,
în sensul că avea numai drepturi și nicio datorie. Puterea părintească era nemărginită, nu avea
limite, atât privitor la persoane, cât și la bunuri.
Puterea nelimitată asupra persoanelor se explică prin faptul că pater familias avea
asupra descendenţilor ius vitae necisque (dreptul de viaţă şi de moarte), dreptul de abandon,
noul născut putând fi recunoscut prin ridicarea pe braţe sau abandonat pe un loc viran, dreptul
de vânzare, care se exercita conform Legii celor XII Table. Pater familias îşi putea vinde fiul
de trei ori, fiecare vânzare fiind valabilă pe cinci ani, iar după cea de-a treia vânzare, fiul de
familie ieşea de sub puterea lui pater familias.
Acest drept se exercita şi asupra bunurilor. Toate bunurile dobândite de către fiul de
familie vor intra în stăpânirea lui pater familias. La fel ca sclavul, fiul de familie putea încheia
numai acele acte care făceau mai bună situaţia lui pater familias, dar în niciun caz mai rea.
În epoca clasică, s-au luat măsuri de îngrădire a puterii lui pater familias. Sfârșitul
republicii, marcat de schimbări economice și politice, a determinat modelarea și adaptarea la
nivelul noilor condiții de viață socială. Astfel, dreptul de viață și de moarte asupra copiilor a
fost limitat, tatăl de familie rămânând cu dreptul de a aplica anumite pedepse mai ușoare
fiului său. Privitor la dreptul de a-și vinde copiii, acest obicei a dispărut treptat, s-a menținut

3
doar dreptul de expozițiune în dreptul clasic. În materia bunurilor dobândite de fiul de familie,
Împăratul Augustus, cu scopul de a consolida armata, a dat fiilor de familie ce erau soldați
romani posibilitatea și dreptul de a avea bunuri proprii, de care puteau dispune și prin
testament, acestea constituind peculium castrense.
În epoca postcalsică, puterea părintească a fost foarte diluată, iar fiul de familie a
dobândit o capacitate aproape deplină. După o evoluție supusă permanent influenței
condițiilor sociale și economice mereu în schimbare, vechile caractere ale puterii părintești au
dispărut, fiul de familie căpătând o situație juridică apropiată de cea a șefului de familie.
Referitor la crearea puterii părintești, aceasta se putea realiza fie pe cale naturală, prin
căsătorie și naștere, fie pe cale artificială, prin adopțiune sau legitimare.
Căsătoria reprezenta uniunea între bărbat și femeie, asocierea pentru toată viața,
împărtășirea dreptului civil și religios – nuptiae sunt comunicatio maris et feminae,
consortium omnis vitae, divini et humani iuris comunicatio, era uniunea bărbatului și a femeii
ce implica o viață comună – nuptia sive matrimonium est vire et mulieris conjunctio,
individuam consuetudinem vitae continens.
Romanii au cunoscut mai multe forme de căsătorie, corespondente, într-o anumită
măsură, epocilor de drept care s-au succedat și totodată au coexistat unele cu altele.
Astfel, în căsătoria cu manus, deci, cu puterea maritală a bărbatului exercitată asupra
ei, femeia părăsea familia de origine, rupănd astfel legăturile agnatice cu aceasta și intra în
familia soțului, dobândind în noua familie drepturi noi, respectiv dreptul de succesiune și
dreptul la rudenia civilă, agnațiunea. În această condiție, ea nu putea fi emancipată și nici dată
în adopțiune.
Prin căsătoria fără manus, adică fără puterea bărbatului exercitată asupra femeii,
aceasta rămânea în familia de origine, având două poziții, după cum era cazul: sui iuris (sub
tutela perpetuă a agnaților), sau alieni iuris (sub patria potestas a lui pater familias). Aceasta
era și ea o iustae noptiae, iustum matrimonium, chiar dacă bărbatul nu avea autoritate asupra
ei. Față de mamă, copiii erau străini, găsindu-se în poziția de rude de sânge.
Concubinatul, căsătoria specifică a dreptului postclasic, era o căsătorie inferioară celor
două anterioare, care în dreptul vechi și dreptul clasic nu constituiau decât o simplă unire de
fapt. Justinian a fost cel care a ridicat concubinatul la rang de căsătorie, dându-i efecte
juridice, creând un drept de moștenire față de tatăl lor pentru copiii naturali născuți în afara
căsătoriei fără manus. Împărații creștini, începând cu Constantin, chiar dacă considerau inițial
concubinatul ca o uniune contrară moralei creștine, totuși, ulterior au încercat s-o recunoască
drept o căsătorie inferioară, atât în ce privește bărbatul și femeia, cât și copiii.

4
 De obicei, dar nu obligatoriu, încheierea căsătoriei era precedată de o logodnă –
sponsalia, ce era o învoială prin care viitorii soți, ori personal, ori prin intermadiul părinților,
se obligau ca mai târziu să se căsătorească. Pentru ca o logodnă să fie valabilă, trebuiau
îndeplinite anumite condiții și, în cele din urmă, ea avea și anumite efecte.
Căsătoria era un act de drept privat ce nu se putea încheia fără prezența soției, în
schimb ea se pute încheia fără prezența soțului. Încheierea căsătoriei era urmată de
conducerea soției la casa soțului, unde se dădea o petrecere rituală care atesta legitimitatea
căsătoriei. Pentru încheierea căsătoriei trebuiau îndeplinite cumulativ anumite condiții de
formă (acestea priveau numai căsătoria cu manus) și de fond (erau aceleași atât pentru
căsătoria cu manus, cât și pentru cea fără manus).
Condițiile de formă ale căsătoriei erau confarreatio, usus și coemtio.
Confarreatio era căsătoria specifică numai patricienilor, ce beneficiau exclusiv de
îndeplinirea unor ritualuri religioase de la care erau excluși plebeii. În cadrul acestora, se
oferea zeului Jupiter o pâine făcută din grâu, farreus panis, de unde și denumirea de
confarreatio, se pronunțau solemn anumite cuvinte cu semnificație rituală, certa et solemnia
verba, în fața unui număr de zece martori, a flaminului lui Jupiter și a lui pontifex maximus.
Viitoarea soție trebuia să poarte pe cap un voal de culoare roșie ce semnifica consacrarea către
zeul Marte, zeu al războiului, dar și al agriculturii.
Usus consta în coabitarea femeii cu bărbatul timp de un an de zile, la capătul căruia
femeia intra automat sub puterea bărbatului, dacă aceasta nu întrerupea, prin ius trinoctii,
termenul, adică dreptul de a absenta trei zile consecutiv de la domiciliul bărbatului.
Coemptio consta dintr-o emancipațiune făcută de femeie către viitorul ei soț, deci era o
vînzare-cumpărare simulată a femeii către bărbat, o formă de căsătorie inventată de către
plebeii care nu aveau acces la confarreatio, cu scopul de a dobândi și ei putere, manus asupra
soțiilor lor, după modelul patricienilor.
Pentru căsătoria fără manus, nu exista vreo condiție specială privind forma. Aceasta se
realiza simplu, prin instalarea femeii în casa bărbatului, ocazie cu care se dăde o petrecere de
către acesta.
Condițiile de fond ale căsătoriei, în ambele forme ale acestaia, erau conubium,
consimțământul și vârsta.
Conubium (ius conubii) era acel drept recunoscut unei persoane de a încheia o
căsătorie valabilă conform cu ius civile (iustae nuptiae, ius matrimonium). Acesta avea o
accepțiune obiectivă, ce însemna aptitudinea generală a unei persoane de a contracta o
căsătorie civilă. Accepțiunea subiectivă era aptitudinea relativă a unei persoane de a se

5
căsători cu o anumită persoană, deoarece nu toţi cei care au conubium în sens obiectiv au şi
conubium în sens subiectiv (spre exemplu, fraţii între ei nu au conubium în sens subiectiv).
Conubium, din punct de vedere al celei din urmă accepțiuni, trebuia să fie deci personal, în
sensul că fiecare dintre cei doi soți trebuia să-l aibă în față pe celălalt. Această capacitate
făcea ca iustae nuptiae să existe.
Într-un astfel de concept operau două feluri de incapacități, provenind din lipsa lui ius
conubii, una absolută (cea care împiedica o persoană să încheie o căsătorie valabilă cu altă
persoană, ex: cei care nu aveau calitatea de cetățeni) și una relativă (cea care împiedica pe ius
conubii de a contracta ius nuptiae cu anumite persoane). Incapacitatea relativă dădea naștere
unor piedici la căsătorie, respectiv rudenia (nu se făcea distincția între agnațiune și
cognațiune, în linie directă, ea constituind un obstacol la căsătorie, indiferent de gradul de
rudenie, pe când, în linie directă, nu constituia o piedică decât până la un anumit grad, rudenia
de sânge în linie directă era piedică la infinit, rudenia de sânge în linie colaterală era piedică la
căsătorie numai până la gradul patru), alianța (afinitas - era legătura care unea unul dintre soți
cu rudele celuilalt soț; alianţa în linie colaterală nu constituia piedică la căsătorie. Deci,
bărbatul se putea căsători după decesul soţiei cu sora acesteia. În schimb, alianţa în linie
directă a fost piedică la căsătorie. Spre exemplu, bărbatul nu se putea căsători cu fiica dintr-o
altă căsătorie a fostei soţii), condiția socială (căsătoria dintre ingenui și dezrobiți nu a fost
permisă până la Împăratul Augustus, care a tolerat-o cu scopul de a încuraja căsătoriile într-o
perioadă în care familia romană era în declin) și legea (constituia piedică atunci când, prin
dispoziții legale, se oprea căsătoria între diferite persoane, de exemplu între un guvernator și o
femeie din provincia pe care o guverna).
Consimțământul – affectio maritalis se cerea când persoanele erau sui iuris. Când
persoanele erau alieni iuris, nu se cerea consimțământul acestora, ci al persoanelor sub a căror
putere se regăseau. În dreptul vechi, dacă viitorii soţi erau persoane sui iuris, se cerea
consimţământul lor. Pentru femei, chiar dacă erau persoane sui iuris, era necesar şi
consimţământul tutorelui, deoarece femeile sui iuris se aflau sub tutela agnaţilor. Dacă însă
viitorii soţi erau persoane alieni iuris, în epoca veche, nu li se cerea consimţământul, fiind
necesar consimţământul celor doi pater familias. În dreptul clasic, se cerea şi consimţământul
viitorilor soţi, chiar dacă erau persoane alieni iuris.
Vârsta a constituit un motiv de controversă între sabinieni şi proculieni, pentru ca, în
dreptul postclasic, Justinian să stabilească faptul că bărbaţii se puteau căsători la 14 ani
(înainte se folosea sistemul cercetării corporale), iar fetele la 12 ani, când se considera că ele
au devenit nubile, adică în măsură să procreeze.

6
 Căsătoria stabilea între soți o comunitate de viețuire, soții datorându-și unul altuia
fidelitate, iar în ceea ce privește efectele căsătoriei, acestea sunt diferite la căsătoria cu manus,
faţă de căsătoria fără manus.
În cazul căsătoriei cu manus, soţia trecea sub puterea bărbatului, fiind considerată fiică
a acestuia. Femeia căsătorită era socotită sora fiicei sale. Având calitatea de fiică, femeia
căsătorită cu manus venea la moştenirea soţului împreună cu copiii ei, pentru că era agnată cu
bărbatul ei. În schimb, agnaţiunea cu familia de origine înceta. Prin urmare, femeia căsătorită
cu manus nu venea la moştenire în familia de origine.
În ceea ce priveşte căsătoria fără manus, femeia nu devine rudă cu bărbatul ei,
netrecând astfel sub puterea acestuia. Este străină faţă de bărbat şi faţă de copiii ei şi, de
aceea, nu va avea vocaţie succesorală la moştenirea lor. Va rămâne însă rudă cu membrii
familiei de origine şi va veni la moştenire în acea familie. Dacă era alieni iuris, ea își va
păstra în continuare acest statut. Dacă era sui iuris, nefăcând parte din familia soțului ei, se
bucura de o liberate completă din punct de vedere al bunurilor și persoanei, neexistând pentru
ea obligația de fidelitate și nici de a locui la domiciliul soțului ei.
Efectele căsătoriei asupra bunurilor diferă și ele în funcție de forma căsătoriei. Astfel,
în căsătoria cu manus, acționează regimul comunității de bunuri, adică tot ce dobândește soția
intră în patrimoniul familiei, care era proprietatea lui pater familias, respectiv soțul. În cazul
morții acestuia, ea primea o parte egală cu partea pe care o primea fiecare copil.
În căsătoria fără manus, soții trăiau în regimul separației de bunuri, ei fiind
independenți din punct de vedere patrimonial unul față de celălalt.
Dota era acel grup de bunuri pe care soția le aducea pentru a susține sarcinile
căsătoriei cu ocazia încheierii acesteia.
În cazul căsătoriei fără manus, nici la desfacere, precum nici la încheiere, nu trebuiau
să existe condiții de formă, fiind de ajuns să nu mai existe affectio maritalis, cât și ceea ce
jurisconsulții romani numeau honor matrimonii – conviețuirea în comun, pentru ca o astfel de
căsătorie să fie desfăcută.
Intenția soților de a se despărți constituia divortium. Afară de aceasta mai exista
repudium, atunci când una dintre părți susținea în scris sau cu martori voința de a se despărți.
După desfacerea căsătoriei, foștii soți dispuneau de persoana lor și dacă doreau, puteau
încheia alte căsătorii.
Privitor la persoana copiilor, când căsătoria se desfăcea prin moartea soțului care era
pater familias, copiii deveneau persoane sui iuris. Când căsătoria se desfăcea prin divorț,
copiii rămâneau la soțul nevinovat și tatăl le purta de grijă pentru creștere.

7
 Principalul efect al desfacerii căsătoriei asupra bunurilor era obligația de restituire a
dotei de către soț, la fel și a parafernei. Donațiunea ante nuptias și cea propter nuptias nu se
restituiau.
Adopțiunea era un mod artificial de creare a puterii părintești ce consta în trecerea
unui fiu de familie (alieni iuris) de sub puterea unui pater familias, sub puterea unui alt pater
familias.
Pentru ca fiul de familie să iasă de sub puterea părintească, trebuia să treacă un termen
de 10 ani. Adopțiunea se realiza printr-un proces tehnic ce consta în două etape, iar
jurisconsulţii au interpretat acest text în mod creator, încât au obţinut ieşirea fiului de familie
de sub puterea părintească după cinci operaţii succesive, realizate în aceeaşi zi: 3
vânzări şi 2 dezrobiri succesive, în baza unei dispoziții a Legii celor XII Table, care prevedea:
“dacă șeful de familie își vinde de trei ori pe fiul său, acesta să iasă de sub puterea lui – si
pater filium ter vendum duit, filius a patre liber esto”.
După a treia vânzare, fiul de familie rămânea sub puterea cumpărătorului şi se trecea la
cea de-a doua etapă, care îmbracă forma unui proces simulat, fictiv – in iure cessio. În cadrul
acestui proces, cumpărătorul, fiul de familie şi adoptantul se prezintă în faţa magistratului:
adoptantul, în calitate de reclamant, afirmă că fiul de familie este al său, iar cumpărătorul tace,
necontrazicându-l. Faţă de afirmaţiile adoptantului, magistratul pronunţă cuvântul “addico”,
prin care ratifică declaraţia acestuia. Prin efectele adopţiunii, adoptatul trece sub puterea
adoptantului, devine agnat cu el, venind astfel la moştenirea adoptantului. Deoarece era agnat
cu adoptantul, adoptatul devenea şi cognat cu adoptantul.
Adopțiunea impunea anumite condiții de fond, și anume ca adoptatorul să fie pater
familias, să existe consimțământul adoptantului și cel al lui pater familias al adoptatului și o
diferență de cel puțin 18 ani între adoptat și adoptant.
Adopțiunea avea drept efect faptul că adpotatul devenea agnat cu agnații adoptantului
și, în același timp, și cognat fictiv. Rudenia civilă cu familia originară înceta, menținându-se
cea de sânge. adoptatul dobândea dreptul la moștenire în noua familie, dar îl pierdea față de
familia de origine.
Când era vorba de o persoană sui iuris, care trecea de sub puterea lui pater familias,
sub puterea unui alt pater familias, acest act se numea adrogațiune. Ca și caz special de
adopțiune, consta în trecerea unui pater familias sub puterea unui alt pater familias, împreună
cu toată familia, deci cu toate persoanele și bunurile sale. Fiind un act de mare importanță,
abrogațiunea se făcea în fața unei comisii calate (curiate).

8
 Adrogațiunea impunea următoarele condiții: Adrogantul să fie pater familias, să fie
trecut de 60 de ani și să nu aibă moștenitor, să fie mai în vârstă decât adrogatul, având natura
drept model, să fie capabil. Efectul asupra adrogațiunii era acela că dispărea o familie și se
năștea o alta, situație de natură să modifice echilibrul de forțe dintre familiile patriciene.
În perioada principatului, adrogațiunea se făcea prin rescript imperial și totodată, acum
puteau fi adrogate și femeile. Treptat, adrogațiunea devine o instituție în favoarea drogatului,
tinzând să se apropie de adopțiune.
Legitimarea era un mod arstificial de creare a puterii părintești prin care copii naturali
erau asimilați celor legitimi. Aceasta era de trei feluri, prin căsătorie subsecventă (împăratul
Constantin a permis concubinilor să legitimeze pe copii lor dacă se căsătoresc, dar aceasta se
aplica numai cazurilor existente deja în momentul apariției constituției sale, iar împăratul
Atanasie a luat măsura permanentizării acesteia), prin oblație făcută curiei (obaltio ad curiem
– tatăl putea legitima pe copilul său dacă îl făcea decurion, dându-i o suprafață de pământ cu
care răspundea pentru neplata impozitelor statului de către contribuabili, impozite cu a căror
strângere erau însărcinați. Aceasta era, de fapt, o ofertă făcută Senatului municipal, în virtutea
căreia fiul natural era ridicat de către tatăl natural la rangul de decurion - membru al Senatului
municipal - şi i se atribuia o suprafaţă de pământ. În realitate, în epoca postclasică, în
condiţiile decăderii economiei şi crizei de monedă, nu era avantajos să fii decurion, întrucât
decurionii erau obligaţi să strângă impozitele statului, iar dacă nu reuşeau, răspundeau cu
bunurile lor. Din această cauză, aşa cum afirmă un text clasic, decurionii fugeau în pustietăţi)
și prin rescript imperial (introdus de către împăratul Justinian, autorizația împăratului era dată
numai la cererea tatălui, care se putea face și printr-un testament, ea putînd fi refuzată dacă
căsătoria între mamă și tată era încă posibilă și dacă tatăl avea copii legitimi).
În ceea ce privește ieșirea de sub puterea părintească, existau următoarele modalități
de realizare: moartea lui pater familias (dacă între el și fiu nu se interpune nicio persoană
intermediară, puterea părintească încetează pentru totdeauna și fiul de familie iese de sub
patria potestas, devenind sui iuris; dacă există intermediar, patria potestas încetează numai
privitor la persoana defunctului, iar fiul de familie cade sub puterea părintească a
intermediarului), pierderea unui element al capacității (prin capitis deminutio, indiferent dacă
era suferită de pater familias sau de fiul de familie), moartea fiului de familie (nu mai exista
obiectul exercitării puterii părintești), posliminium (în cazul în care pater familias și fiul de
familie cad prizonieri la dușmani, se consideră o situaâie similară morții, cu toate efectele
sale, drepturile fiind în suspensie în eventualitatea reîntoarcerii lor din captivitate),
emanciparea (mod special de ieșire de sub puterea părintească, prin voința tatălui).

9
Emanciparea, ca şi adopţiunea, este o creaţie a jurisprudenţei. La un moment dat, către
sfârşitul Republicii, în condiţiile dezvoltării economiei de schimb, pater familias avea de
rezolvat diferite probleme, afaceri, în acelaşi moment, în locuri diferite. De aceea, pater
familias era direct interesat să pună în valoare aptitudinile copiilor, care însă nu puteau
încheia acte juridice în nume propriu. Atunci s-a recurs la actul emancipării, care presupunea
două faze: prima fază era identică cu prima fază a adopţiunii, adică consta din trei vânzări şi
două dezrobiri succesive, iar a doua fază consta dintr-o dezrobire în forma vindicta.
Cea de-a treia dezrobire era considerată o fază distinctă, întrucât producea efecte
speciale. După primele două dezrobiri, fiul de familie revenea sub puterea părintească, pe
când după a treia dezrobire, nu mai revenea sub puterea părintească, ci devenea persoană sui
iuris. Emancipatul realizează un avantaj, în sensul că dobândeşte capacitatea juridică, adică
devine persoană sui iuris şi poate încheia acte juridice în nume propriu. Dar, în acelaşi timp,
suferă şi un dezavantaj, prin aceea că încetează a mai fi rudă cu tatăl său, iese de sub puterea
părintească şi nu mai are vocaţie succesorală, adică pierde dreptul de moştenire faţă de familia
sa. Pentru a veni în sprijinul emancipatului, pretorul a introdus unele reforme prin care îl
cheamă la moştenire, alături de fraţii săi, în calitate de cognat.

10