PATER FAMILIAS

̴̴ rolul său în familia romană ̴̴

Mai întâi, pentru dezvoltarea ideii de “pater familias”, şi a ceea ce a

însemnat în familia romană, este necesară o definiţie a lui. Aşadar, într-o
primă accepţiune, conform DEX, “pater familias” este “şeful juridic al casei
(copii, rude, sclavi, animale, obiecte)”. Într-o a doua accepţiune, după cum
se regăseşte şi în manuale, articole, lucrări ştiinţifice sau studii de caz,
“pater familias” este prezentat ca fiind capul unei familii romane, deopotrivă
cel mai în varstă bărbat viu dintr-o gospodărie, care putea exercita
autoritatea asupra familiei sale extinse.

În procesul de dezvoltare a Romei şi a dreptului roman, se disting trei mari

perioade: Regalitatea –etapa drepului vechi-, Republica –etapa dreptului
clasic- şi Imperiul –etapa dreptului postclasic. Instituţia familiei se
fundamentează pe cutumă, fiind organizată după un model patriarhal, iar
profiulul de “pater familias” se conturează încă din perioada regalitaţii, o
epocă marcată de utilizarea ritualurilor si simbolurilor (cunoscute doar de
pontifi), in exercitarea dreputului.

În altă ordine de idei, în acord cu menţiunile anterioare, acest “cap al

familiei”, nu avea doar un statut moral ci îl dobândea şi pe cel juridic.
( Ulpian: “Cineva este numit cap al unei familii daca are conducerea unei
case…pentru că nu ne referim doar la persoana ci şi la statutul legal.”).
Autoritatea sa era atotcuprinzătoare, indivizibilă şi nelimitată. Aşadar,
existenţa unei familii, era depinzatoare de “pater familias”. Mai mult decât
atât, aceasta putere parinteasca (“partia potestas”) era perpetuă: până la
încetarea din viaţă a celui mai bâtrân bărbat din casă, cel care umra să
primească titlul de “pater familias” rămane persoana “alieni iuris” ( avea
dreptul altuia/ exercitat prin altcineva) şi se supunea deopotriva cu restul
familiei regulilor impuse; după moartea acestuia, fiul devenea persoana
“sui iuris” (persoana care are acest drept) revenindu-i astfel lui autoritatea
familiei în cauză.
Prin aceast mod, dobândea dreptul de viaţă sau de moarte asupra
membrilor familiei sale(“ius vitae ac necis”) deci avea posibilitatea să îşi
ucidă sau să îşi vândă propriile rude, excepţie făcând nepoţii şi/sau
strănepoţii. (Ulterior, privilegiul de a –şi putea ucide propria soţie a fost
constrâns, deoarece decizia trebuia luată după consultarea într-un consiliu
de familie, la care participa şi familia din partea soţiei). Soarta copiilor era
pusă sub decizia sa înca de la naşterea lor, iar ulterior dacă ei erau vânduţi
de 3 trei ori, după a treia oară ei se reîntorceau sub autoritatea părintească
iniţiala. El este “judecătorul casei” putând să pedepsească pe oricare dintre
membrii după cum considera de cuviinţă ( ex; expulzare, sclavie, moarte
etc), şi reprezentantul legal al copiilor şi soţiei sale, ca urmare, orice act
jurudic trebuia în prealabil aprobat de acesta pentru a devein valabil. De
asemenea, intreaga avere a familiei, indiferent de provenienta ei sau dacă
era dobandită de alte personae din familie, intra în mod direct sub
proprietatea sa. Totodata el îndeplineste şi cultul de venerare al zeilor, prin
aducerea de ofrande la altar. Mai mult decât atât, este de menţionat şi că
“pater familias” putea deopotrivă să decidă şi în privinţa căsătoriei copiilor
săi, consimţământul său fiind la fel de important şi vital ca şi el al mirilor. În
acelaşi sens, el se putea pronunţa şi putea influenţa şi desfacerea
căsătoriei anterior întemeiate, în funcţie de interesele primordiale pentru
bunăstarea familiei.

Exista însă şi o autoritate în faţa căreia “pater familias” trecea pe plan

secund, şi anumea cea publică. Astfel, dacă fiul deţinea o astfel de funcţie,
iesea de sub autoritatea tatălui, dar, important de menţionat, acest lucru se
întampla doar in mediul public. (“ius publicum”). În sfera privată, roulul de
“pater familias” era în continuare respectat. Dar, ieşirea completă de sub
tutela sa, revenea în mod logic prin următoarele posibilităţi, adoptate în
mod legal mai devreme sau mai târziu: moartea lui “pater familias”; un act
prin intermediul căruia fiul se dezleagă complet de “pater familias”
devenind el însuşi unul pentru propria familie prin căsătorie (“emacipatio”);
fondul militar intentat de Octavian Augustus (“peculium castrense”) – bani
administraţi exclusiv de fiu, fapt ce conferea o oarecare indedpendenţă faţă
de părintele familiei.
Odată cu instaurarea Imperiului, “pater familias” începe să fie usor
cenzurat. Taţii care provoacă moartea fiilor sau care au un comportament
în exces abuziv asupra lor pot fi exilaţi sau pedepsiţi conform
obiceiului/legii; din acea perioadă.

Aşadar, rolul “pater familias”a fost de bază, mai ales în perioada Romei
Antice. Cu toate că astăzi aceasta “atribuţie” nu mai este atât de bine
definită, atunci ea reprezenta un liant ce trebuia să asigure bunăstarea şi
unitatea famiială. Nu doar că el consolida sprijinul şi protecţia casei, dar
mai mult decât atât, din punct de vedere social, era asigurată o eficienţă la
nivel comunitar din toate punctele de vedere.