Universitatea de Stat ,,Bogdan Petriceicu Hajdeu”

Referat
Pe tema: ,,Familia romană”

Student: Eremia Viorica

Profesor: Ghilețchi Ion

2020-2021

1
 Familia romană
Familia a fost instituția de bază a societății romane prin care se transmitea generațiilor următoare
moralitate și un statut social. În lumea romană termenul familia îi include pe toți cei care locuiesc
într-o anumită gospodărie (parinți, copii, liberți și sclavi ai casei).
Familia este condusă de stăpânul casei (pater familias) care deține autoritatea deplină asupra
tuturor membrilor, indiferent de câte generații trăiesc în casă. Autoritatea lui pater familias numită,
de obicei, patria potestas (sau maiestas Patria, ius patrium și paternum imperium) este
atotcuprinzătoare, indivizibilă și nelimitată, exercitându-se legal asupra soției (mater familias),
copiilor săi naturali sau înfiați, soțiilor şi soților acestora, sclavilor casei (servi), a urmaşilor
îndepărtați, precum și asupra animalelor domestice, a proprietăților mobile și imobile (potestas
Dominica). Autoritatea stăpânului casei încetează doar la moartea acestuia, moment în care fiii
acestuia devin stăpâni pe viețile și averile lor.
Pater familias era cel care indeplinea cultul privat realizat în locuința sa (domus) prin aducerea
sacrificiilor pe altarul familial pentru a onora zeitățile casei: larii, penații și geniul.
El era în casa sa judecător, stabilind după bunul plac dacă işi recunoaşte copiii pe care îi are de la
soția sa (după naştere copilul era aşezat pe pământ, iar tatăl dacă vroia să-l educe trebuia să-l ridice
și să-l îmbrățișeze, gest care-i conferă acestuia legitimitate), ori îi expune în afara casei sau în Forum
pentru a fi luați de cine dorește (aceasta însemna condamnarea la moarte sau creșterea acestora de
cei care i-au luat pentru sclavie). El putea să-i pedepsească pe cei din casă cu sancțiuni grave,
precum, expulzarea, sclavia și chiar cu moartea (în cazuri foarte grave putea să-şi omoare copiii și
nevasta, însă această pedeapsă crudă era luată de un consiliu de familie reunit în mod expres). Statul
roman a evitat până în final istoriei sale să intervină în problemele familiei și în consecință să
limiteze autoritatea tatălui.
Pater familias era totdeauna reprezentantul legal al copiilor și al soției sale. Orice act juridic al
acestora ca să devină valabil trebuia aprobat de el. Din secolul al II-lea î.Hr. a apărut o procedură de
emancipare prin care fiul (sau soția) se putea sustrage tutelei tatălui; aceştia continuau să facă parte
din familie dar, au primit dreptul de a poseda și de a administra autonom bunurile lor.
Încă de la început rolul important din societatea romană îl juca bărbatul, cel care avea puterea să
muncească din greu la câmp pentru familie şi să se lupte pentru patria sa,
Femeia romană avea un statut difent, existența ei fiind condiționată de cea a unui bărbat: era
fiica, soția sau mama unui cetățean Tatăl său sau soțul erau considerați stăpânii ei. Dacă rămâne
orfană intră sub tutela fratelui. Căsătoria schimba autoritatea tatălui (auctoritas) cu cea a soțului.
Totuși, femeia romană nu este disprețuită și izolată în casă, ca în Grecia, ci putea să plece din casă.
Ea are sarcina de a se îngriji de treburile casei folosindu-se de munca sclavilor. Singura ,,muncă” pe
care o desfășura avea rădăcini nobile și ancestrale: toarcerea lânii.
Datoria femeii romane este de a da naştere unor moștenitori (băieți) prin care se perpetuează

2
numele şi averea familie. Spre sfârşitul Republicii femeia romană se emancipează, devine stăpâna
bunurilor sale, acordă o atenție mărită îngrijirii frumuseții ei și educației intelectuale. Divorțurile
devin din ce în ce mai dese în timpul lui Augustus, care, pentru întărirea familiei romane, emite o
serie de legi asupra moravurilor. În secolul al II-lea d. Hr. în Imperiu se instaurează o unitate mai
echilibrată a cuplului. Bărbatul (care între timp a pierdut din drepturile sale de cetățean și are acasă o
autoritate moderată) și femeia îşi manifestă dragostea conjugală prin impunerea respectului reciproc
și exercitarea virtuțiilor.
În familile romane se nășteau un număr mare de copii, dar populația nu creștea corespunzător
datorită ratei ridicate a mortalității infantile (circa 45%) și speranței scăzute de viață (doar circa 36%
din populație trece de 15 ani, 33% depăşește 30 de ani și 20% ajunge la 60 de ani). Copilul
reprezenta pentru roman în primul rând un moștenitor pentru că împiedeca stingerea numelui unei
familii. Dacă acesta nu exista era adoptat de către pater familias un băiat (familias filius) în uma
unui proces complicat (adoptio). În acest caz era necesar acordul pontificilor (adrogatio) care, apoi,
era sancționat și de către adunarea ginților (curiata comitia).
Dacă dintr-o căsătorie nu se nășteau baieți sau dacă fiii mureau înaintea tatălui, pater familias se
confrunta cu perspectiva stingerii numelui și a faptului că nu exista posibilitatea ca după moarte sa
cineva să-l binecuvânteze în cadrul cultului religios privat.
Soarta copilului, încă de la naștere, stătea la latitudinea tatălui. Dacă acesta nu-l recunoștea încă
din prima clipă, era fie înecat, fie expus în stradă pentru a fi ridicat de altcineva care-l creștea pentru
a-l transforma în sclav. Datorită condițiilor precare în care se făceau nașterile (de multe ori naşterea
era fatală și pentru mamă) şi a fragilității noilor născuți, băieții erau declarați abia după 9 zile de la
naștere iar fetele după 8 zile. Ziua aceasta, numită dies lustricus, este zi de sărbătoare și purificare.
Copilul este trecut în registrul oraşului, moment în care primeşte un prenume, apoi tatăl aduce un
sacrificiu. Pentru a-l proteja de deochiat pe nou-născut i se pune la gât o amuletă (bullae - o formă
de inimă din aur sau argint) pe care acesta o va purta până la majorat. La vârsta de 17 ani pentru
băiat se organizează, în timpul sărbătorii Liberalia, trecerea la vârsta majoratului. Toga praetexta
(marcată de o bandă purpurie) este schimbată de toga virilism. Odată cu toga copilăriei erau lepădate
și aceste bullae, fetele le consacrau zeiței Iunona, iar băieții le închinau larilor, zeilor protectori ai
casei. Le atârnau de gâtul atestora. Pasul următor este înscrierea tânărului în registrul tribului unde
merge însoțit de părinți și prieteni. După aceasta este considerat cetățean roman, merge pe Capitoliu
pentru a mulțumii zeilor. Un mare banchet încheie această sărbatoare.
Cu toate că familia romană se manifesta diferit față de concepția contemporană, totuși părinții îșt
iubeau copiii și purtau grija lor. Datorită evoluției demografice se estimează că o treime dintre copiii
romani și-au pierdut părinți înainte de a pubertate. Tutela omniprezentă a fost o necesitate iar
implicațiile acesteia asupra economiei și societății sunt vizibile. De exemplu, majoritatea bărbaților
care și-au început cariera poitică între vârstele 25 și 40 de ani nu s-au putut s-au baza pe tați; prin

3
urmare, patronii sunt cei care au avut un rol mai important în procesul de recrutare a elitei politice și
sociale.

În familia romană autoritatea tatălui era – cel puţin în perioada Republicii – nelimitată şi absolută.
Tatăl avea drept de viaţă şi de moarte asupra soţiei şi copiilor săi, pe care îi putea maltrata, ucide sau
vinde ca sclavi. Treptat-treptat, aceste drepturi tiranice au dispărut; dar până în secolul I d. Hr. soţul
mai avea încă dreptul, în anumite cazuri, să-şi ucidă soţia; iar până în preajma anului 400 d. Hr.
putea să-şi repudieze copiii nou-născuţi, expunându-i şi părăsindu-i în stradă; sau, mai târziu, să-i
vândă (dar numai în afara Romei, ca sclavi).

Abia în secolul I î. Hr., soţia romană a ajuns să fie respectată mai mult decât era femeia în societatea
greacă. În Roma antică în şcolile elementare fetele învăţau alături de băieţi; mai târziu, fetele din
familiile bogate învăţau cu un preceptor literatura latină şi greacă, studiau muzica şi dansul. După
căsătorie, femeia romana putea ieşi singură, la vizite sau după cumpărături, şi chiar să-şi însoţească
soţul la ospeţe.

La opt sau nouă zile de la naşterea copilului, după ce tatăl îl recunoscuse ca fiul său, avea loc
ceremonia purificarii. Copilului i se dădea un nume şi i se atârna de gât o amuletă spre a-l păzi de
puterile răului, – şi pe care băieţii o purtau până la vârsta de 17 ani (iar fetele, până când se
căsătoreau). Dacă tatăl nu voia să-şi recunoască copilul, îl lepăda expunându-l pe locul unde se
adunau gunoaiele şi unde era lăsat să moară de foame sau de frig, – dacă nu-l lua cineva care, apoi,
după ce îl creştea îl putea vinde ca sclav.

Când împlinea şapte ani băiatul îşi urma tatăl (iar fetele, mama) în activităţile zilnice ale casei.
Ajuns la vârsta de 17 ani, în cadrul unei ceremonii, tânărul era dus în For şi înscris în listele
cetăţenilor; îmbrăca acum „toga virilă”, semn că devenise un cetăţean roman, şi i se da numele
complet; de acum avea drept de vot şi era apt pentru serviciul militar.

Căsătoria – şi alegerea viitoarei soţii, respectiv alegerea viitorului soţ – o hotărau părinţii. Între cele
două familii se încheia şi un contract, prin care era prevăzută data căsătoriei, de obicei cu o
îndelungată anticipaţie; dar data căsătoriei avea loc nu înainte ca tânărul să fi împlinit 17 ani, deci să
fi devenit cetăţean roman. Căsătoria se celebra în cadrul unor numeroase rituri şi ceremonii
tradiţionale, în centrul cărora erau momentele semnării contractului şi cel al împreunării rituale a
mâinilor celor doi miri.

4
Divorţurile (înainte, numai soţul îşi putea repudia oricând soţia, după bunul său plac) au devenit
mai frecvente începând cu secolul I î.Hr. când şi soţiile îşi puteau repudia soţii. Bineînţeles că
divorţurile aveau loc aproape exclusiv în familiile celor bogaţi şi ale celor aparţinând clasei
conducătoare. Pompeius, de pildă, s-a căsătorit de patru ori, dictatorul Sylla de 5 ori, iar Cicero a
divorţat şi s-a recăsătorit, cu o tânără foarte bogată, când el avea 57 de ani! Octavianus Augustus a
luat măsuri pentru a împiedica prea multele divorţuri; dar în următoarele două secole, de obicei
femeile bogate îşi repudiau soţii, ştiind că îşi puteau apoi retrage zestrea.

O altă plagă a societăţii romane era celibatul, – cu toate că din secolul V î.Hr. celibatarii erau
impuşi la un impozit special, iar trei secole mai târziu alte măsuri căutau să impună căsătoria ca o
obligaţie generală. Totuşi, în epoca imperială, celibatul nu numai că s-a răspândit tot mai mult, ci era
considerat chiar un fapt de prestigiu social!

5
 Bibliografia
1. https://istorie-edu.ro/istoria-universala/roma-antica/familia.html
2. https://istoriiregasite.wordpress.com/2011/12/20/familia-in-roma-antica/