UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE LITERE
DEPARTAMENTUL STUDII CULTURALE
SPECIALIZAREA: STUDII EUROPENE

Statutul femeii arabe vs statutul femeii occidentale

studiu de caz: crima de onoare

Studentă:
Roxana Paula Fodor
Anul II, grupa 1

București
2018
Argument
„Era un asasin, dar acest cuvânt nu are niciun sens în țara mea când este vorba despre
uciderea unei femei.”1
Pornită ca un demers de a analiza diferențele dintre mentalitățile orientale și cele occidentale,
lucrarea de față a evoluat din indignarea simțită în momentul în care am citit memoriile unei tinere,
unei copile din lumea arabă care a fost arsă de vie pentru că a rămas însărcinată înainte de căsătorie.
M-a surprins extrem de tare ușurința cu care o persoană își poate ucide rudele, fie ele și de gradul
întâi, dar mai ales conștiința „imaculată” cu care își urmează firul vieții după astfel de acțiuni.
Lumea tradițională a femeilor din statele arabe se dovedește a fi un blestem pentru persoanele de
sex feminin, diferențele dintre libertățile femeilor și bărbaților fiind ca de la cer la pământ. Ceea ce
pentru o femeie din Occident este normal: să iasă singură la cumpărături, să privească oamenii în
față sau să poarte o rochie în zilele caniculare de vară, gesturi simple, minore, pentru o femeie
musulmană înseamnă o sentință la moarte. Până și la o lectură superficială despre cultura arabă,
realizezi ușor că bărbatul e venerat pentru simplul fapt că e bărbat, în timp ce femeia este tratată ca
o sclavă, de asemenea, pentru simplul fapt că s-a născut femeie. Asta în cazul în care
supraviețuiește. De remarcat e faptul că astfel de practici sunt întâlnite și în Regatul Unit al Marii
Britanii, și în unele familii creștine. Observând tipul acesta de raportare la „spălarea rușinii” devine
discutabil cât de pozitivă e natura umană, cât de mult societatea și raportarea la religie influențează
acțiunile omului. În astfel de cazuri îi putem da dreptate întru totul lui Jean Jacques Rousseau care
considera că omul a suferit puternice modificări corporale, dar mai ales sufletești, societatea
degradându-l și îndepărtându-l de la starea sa inițială în care era fericit, bun cu semenii și egal cu
ceilalți.
Textul acesta încearcă să răspundă, printre altele, și la întrebări cum ar fi: care este cauza acestei
uri și nepăsări față de femei?; de ce este bărbatul superior?; cum se poate scăpa din aceste contexte
aducătoare de moarte?; poate fi condiția femeii îmbunătățită?; cine plătește pentru prejudiciile și
decesele în numele apărării onorii de pe teritoriile arabe?; se vor putea integra într-o societate
democratică femeile salvate?.

1 Souad, Cuny Marie-Therese , Souad arsă de vie, traducere de Oana Cătălina Popescu, Iași, editura Polirom, 2017,
p.39
Capitolul 1. Islam și creștinism

Prin sintagma lume arabă se înțelege că vorbim despre cele 25 de țări de religie islamică ,
ce vorbesc diferite dialecte ale limbii arabe.
„Cercetători dintre cei mai serioși, care stăpînesc bine limb arabă, au tradus cuvîntul islam
cu <<a se lăsa călăuzit>>, conform lui Roger Arnaldez sau cu <<stăpînire de sine>>,
conform lui Olivier Carre.”2
Alte traduceri susțin că și „supunere” ar mai fi un sens al acestui cuvânt, supunere cu sensul de
ascultare a lui Allah și realizarea Voii Sale cu orice preț. Desigur că pentru musulmani, Coranul
reprezintă adevărata religie, „islam” fiind „aderarea la pacea lui Dumnezeu” sau denumirea oricărei
religii adevărate”3
Islamul este religia dominantă a Orientului Mijlociu. Acesta a apărut în secolul VII prin
revelația coranică a lui Dumnezeu în fața profetului Mohamed. Etimologic, „islam” înseamnă
„supunere”, iar derivatul „muslim”/„musulman” este cel care realizează actul supunerii. În arabă și
alte limbi semitice, un sens astăzi pierdut este cel de totalitate, musulmanul fiin cel care I se oferă în
totalitate lui Dumnezeu excluzând orice alți zei. Este deci a treia religie monoteistă, după iudaism și
creștinism, și insistă, ca și iudaismul, pe puritatea concepției monoteiste, în contrast cu creștinismul
care este considerat o revelație incompletă, perimată prin apostolatul lui Mahomed. Islamul este o
religie abrahamică, fiind considerat o restaurare a credinței patriarhului Avraam, descendentul lui
Noe. Este primul patriarh al iudaismului ales de Dumnezeu să stăpânească prin urmași Pământul
Făgăduinței, numit și Canaan. Etimologic numele său inseamnă „părintele mai multor popoare”.
Avraam are un băiat, Ismael, cu servitoarea soției sale, egipteana Agar, iar mai apoi vine pe lume
Isaac, născut fiind de soția lui, Sara. Pentru că Ismael îl batjocorea pe Isaac, Sara îl convinge pe
Avraam să îi alunge pe copil și pe Agar în Egipt, iar un înger îi prefețeste lui Agar că fiul său va trăi
în ostilitate față de toți frații săi. Compensatoriu, Dumnezeu îi profețește lui Avraam și Agar că din
Ismael se va naște un mare popor: poporul arab. În tradiția islamică Mahomed este chiar urmașul
direct al lui Ismael, pe linia primului fiu născut. În plus se consideră că Avraam a fost cel care i-a
dus pe Ismael si Agar la Mecca unde construise ka'ba, un sanctuar considerat casa lui Dumnezeu pe
pământ. În realitate, istoricii spun că acest monument construit dintr-o piatră neagră datează din
epoca preislamică și servea închinărilor la idoli.
Mahomed s-a născut la Mecca și i s-a relevat noua religie în urma mai multor Chemări, iar
Coranul i s-a dictat prin revelație pe parcursul întregii vieți, dar a fost sistematizat abia după
2 Coordonator Philippe Gaudin, Marile religii, ediție îngrijită de Marin Bălan, traducere de Sanda Aronescu,
București, editura Orizonturi, 2007, p.124
3 Ibidem, p.127
moartea sa, pe parcursul a două secole.Mahomed este văzut ca un muritor cu calități speciale de
trimis al lui Dumnezeu. Coranul este considerat cuvântul lui Dumnezeu, iar musulmanii pun accent
pe limba de transmitere a revelației, araba. În acest sens ei văd ca o alterare traducerea sa în alte
limbi. Și în prezent credinciosii musulmani considera ca lumea islamica nu poate ramane unită
decât prin textul coranic, respingând orice tentative politice naționaliste pe care le consideră
destabilizatoare.
Creștinismul are originea, cum spuneam, în iudaism. Ca moștenitor al tradiției religioase
orientale, creștinismul perpetuează până în zilele noastre credințe și mituri născute pe malurile
Eufratului acum mai bine de 5000 de ani. Cuvântul „creștin” vine din limba latină populară, de la
christianus, derivat de la Hristos, deoarece Iisus este considerat în religia creștină ca fiind fiul lui
Dumnezeu. Cuvântul „Hristos”, în limba greacă, înseamnă „cel uns”. Inițial, cuvântul "creștin" a
fost folosit ca o poreclă la adresa celor care urmau învățăturile lui Iisus în Imperiul Roman.
Creștinismul, așadar, își are originea în ceea ce pentru credincioșii creștini reprezintă Hristos și
patimile sale: cuvintele, pătimirea, moartea sa pe cruce, învierea sa din morți, înălțarea la cer. Se
caracterizează prin monoteismul său, istoricii religiei situându-l pe o poziție aparte în raport cu
religiile monoteiste cu caracter exclusiv din cauza noțiunii specific creștine de Treime, adică "trei
persoane de-o unică substanță", fapt ce clasează creștinismul în categoria monoteismelor
pluriforme, alături de religiile primitive. Dubla natură a uneia dintre manifestările Dumnezeului
creștin, anume a lui Iisus, divină și umană, nu face decât să complice și mai mult situația
creștinismului din punctul de vedere al sistematicii istoriei religiei. În Iisus Hristos este recunoscută
o dublă natură: divină și umană, fiecare dintre ele deplină. Credința creștină că, după moartea sa pe
cruce, Iisus Hristos a înviat din morți, se constituie în teologia creștină ca dovadă a acestei duble
naturi. Istoric vorbind, chestiunea naturii lui Iisus Hristos a fost un motiv de mari dispute între
adepții săi încă de la începuturile creștinismului și punctând, cu crize și dispute, istoria acestei
religii până astăzi. Din predicarea lui Iisus, conform creștinismului, izvorăște nu numai vestea
mântuirii finale a omului și a universului, dar și angajarea personală în dinamica unei morale
contrasemnată de iubire față de aproape și a unei vieți trăită în relație personală cu Dumnezeu.
Biblia spune că Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine.

Capitolul 2. Abordarea drepturilor omului

Noțiunea de drepturi ale omului se regăsește, în chip consacrat, în „Declaraţia drepturilor

omului şi cetăţeanului” a Revoluţiei franceze din 1789. Termenii „drept” și
„libertate fundamentală” ale omului au, pe lângă substratul aparținând
domeniului juridic, și substraturi de tip filosofic, ideologic, cultural și politic.
În ceea ce privește partea politică, apărarea acestor drepturi și dezvoltarea
libertăților fundamentale se poate realiza numai cu o bază cu adevărat
democratică. Alături de asta este nevoie și de o educație în ceea ce privește o
concepție comună a respectării drepturilor omului.
„A acorda cuiva un drept înseamnă a recunoaște că acea persoană are
facultatea de a face sau nu ceva după bunul său plac, ca și puterea de a
rezista, recurgând în ultima instanță chiar și la forța proprie sau a
altcuiva, împotriva unui eventual agresor”4.
Nucleul noțiunii de drept al omului este reprezentat de dreptul la viaţă,
dreptul la libertate, dreptul de a nu fi supus relelor tratamente,dreptul la
respectarea vieţii private şi de familie. Tocmai acest drept la viață a dus la
abolirea pedepsei cu moartea în numeroase state. În cazul islamicilor, nicio
rezoluție a Organizației Națiunilor Unite, dacă țara aflată în vizor se opune, nu
poate fi aplicată. Aceste reguli nu pot fi impuse deoarece nu au forța morală,
și chiar fizică, și nici sancțiunile necesare implementării forțate. Astfel , în
pofida încercărilor pe diferite căi, drepturi fundamentale ale omului sunt
încălcate fără pic de remușcare. Temeiul nerespectării acestor drepturi își are
originea în cultura societății musulmane.
Când ne referim la drepturile omului în Islam, vobim despre drepturile
garantate de Allah. Drepturile oferite de orice alte adunari legislative se pot
retrage ușor, însă niciun organism nu are puterea de a retrage drepturile
conferite de Allah. Proclamatiile Organizației Natiunilor Unite nu pot fi
comparate cu drepturile consfintite de Allah, din cauza faptului că acestea din
urmă sunt parte a vieții islamice. Toti cei care se pretind a fi musulmani
trebuie să le recunoasca și să le aplice. Cei care încalcă legea sunt
necredincioși, desconsideră și lucrează împotriva legământului de credință.

Capitolul 3. Femeile și statutul lor

„O fată trebuie să meargă repede, cu capul aplecat, privind în pământ, ca și cum și-ar număra
pașii. Privirea ei nu trebuie să se ridice, nici să rătăcească în dreapta sau în stânga drumului,

4 Bobbio, Norberto, Liberalism și democrație, ediția a II-a revizuită, traducere de Ana-Luana Stoicea, prefață de
Daniel Barbu, București, editura Nemira & Co, 2007, p.30
 căci dacă ar da ochi în ochi cu un bărbat, tot satul ar considera-o sharmuta5.
Dacă o vecină deja căsătorită, o bătrână sau oricine altcineva ar vedea-o sigură pe uliță,
neînsoțită de mama ei sau de o soră mai mare, fără oi, fără snopi de fân sau saci cu
smochine, tot sharmuta ar numi-o.”6
Imanuel Kant spunea că „Numai împreună bărbatul și femeia formează omul complet.”, iar
Napoleon, Mahatma Gandhi sau William Shakespeare aveau păreri pozitive despre femei și despre
rolul lor în societate la nivel mondial. Se pare însă că pentru Orient aceste admirații și recunoașteri
ale contribuției femeii la bunul mers al societății, pe care le întâlnim în Occident, sunt cel mult
egale cu zero, dacă nu chiar ignorate efectiv. Rolul tradiţional al femeii era acela de soţie. Ca soţie,
ea trebuia să se ocupe de creşterea şi educaţia copiilor, de bunul mers al gospodăriei (curaţenie,
mâncare) şi, de asemenea, de bunăstarea soţului său. Probabil că aceste îndatoriri nu sună atât de
rău, însă ele erau doar simple responsabilităţi înglobate în obligaţia supremă: supunere totală.
Astăzi, rolul femeii în societate creşte progresiv în ţările occidentale, iar, odată cu asta, cresc şi
presiunile asupra altor ţări, precum ţările arabe, de a acorda mai multe drepturi femeilor şi de a
schimba tradiţii în viaţa de familie. Pentru zona islamică căsătoria are un statut aparte, foarte
accentuat. În primul și în primul rând, orice tânără trebuie să fie fecioară în momentul căsătoriei. În
al doilea rând, vârsta la care se căsătoresc este deosebit de importantă: „Dacă o fată nu este
căsătorită până la vârsta de paisprezece ani, satul începe să râdă de ea. Dar pentru a se putea mărita,
o fată trebuie să aștepte să-i vină rândul. Mai întâi cea mare, apoi celelalte.”7 În realitate ele sunt
copii, doar niște copii atunci când sunt nevoite să se căsătorească, și mai mult decăt atât, motivele
comuniunii nu au nimic de a face cu dragostea. Fata este efectiv cumpărată de la tatăl ei pe aur,
„tranzacția” făcându-se între părinții tinerilor. „Discuția se poartă fără noi, doar între părinți. Când
afacerea e încheiată, nu se semnează nicio hârtie, important este cuvântul dat al bărbaților. Numai
cel al bărbaților.”8 Când părțile se pun de acord și se stabilește momentul nunții, mama miresei, cu
un amestec de uleiuri și miere, trebuie să epileze numai sexul fetei deoarece dacă bărbatul observă
și un fir de păr în acea zonă, va considera fata murdară și își va renega proaspăta soție. Acest
sacrifiu al frumuseții marchează și o schimbare de statut: tânăra nu mai este proprietatea tatălui ei,
ci a altui bărbat. Odată încheiată nunta, femeia nu va mai avea voie să se întorcă vreodată în casa
părinților ei, indiferent de cât de brutale sunt tratamentele la care o supune soțul, deoarece nu mai
are permisiunea să ceară protecție înafara căminului ei. Ar fi o rușine prea mare și tot ce va primi
din partea părinților săi, va consta în noi bătăi. Există și un avantaj al femeii măritate: unele nu mai
trebuie să umble desculțe, ci pot purta încălțări.

5 Sharmuta însemnând o femeie de moravuri ușoare

6 Souad, Cuny Marie-Therese , Souad, arsă de vie, traducere de Oana Cătălina Popescu, Iași, editura Polirom, 2017,
p.5
7 Ibidem, p.5
8 Ibidem, p.67
 „Totul era normal în această viață, inclusiv loviturile de baston și tot restul. Nici nu-mi
imaginam un alt mod de viață. De fapt, nu-mi imaginam nimic.”9
Pentru un om care nu a trăit niciodată în Islam, toate aceste„normalități” par ceva de
domeniul imaginarului fantastic. Fetele sunt necesare în număr de două, trei pentru muncile agricole
și cele casnice, iar aceste munci se efectuează sub teroarea violenței tatălui pentru orice neajuns sau
greșeală, dacă așa consideră părintele. Ele încep să muncească de la vârste fragede de 8, 9 ani, într-
un cadru inuman, de sclavie, und emunca trebuie realizată repede, eficient și niciodată nu e îndestul
de multă. Desigur, nici nu se pune problema ca unei fete să i se permită ieșitul seara la vecini sau
prieteni, prietenii fiind și aceștia foarte rari prin prisma îngrădirii pe care o determina indirect
munca. Până și când discutăm de a te spăla, băiatul familiei are apa sa pentru acestă acțiune, pe
când cele 2,3 fete din casă trebuie să reutilizeze aceeași apă.
Uciderea pruncilor născuți reprezintă o încălcare a drepturilor omului, întrucât dreptul la
viață al persoanei fizice este protejat din momentul nașterii până în cel al decesului. Statele ar trebui
să adopte o serie de legislații penale cu scopul de a proteja viața, care să incrimineze faptele de aduc
prejudicii asupra acesteia. Femeile din lumea arabă, alături de diferite organizații multinaționale și
fundații nonprofit, se luptă din răsputeri să își câștige măcar dreptul la viață, dar și alte drepturi
civice, însă legile sunt votate tot de bărbații ceea ce face drumul lor înspre succes extrem de
anevoios, iar de multe ori fără rezultatele scontate.
„În Cisiordania sunt femei care se luptă pentru a obține o lege care să nu fie legea
bărbaților.”10
În ciuda zbaterilor pentru a câștiga drepturi, femeile au trecut prin categorisiri greu de imaginat
pentru zonele occidentale. Până de foarte curând, oile și vitele erau considerate mai importante, mai
avantajoase decât femeia. Motivul acestor credințe își avea rădăcinile în domeniul economic, și
anume animalele aduceau venituri familiei prin laptele, carnea și vinderea lor, pe când femeile doar
consumau din resursele familiei. Abia în anul 2017 au apărut texte conform cărora femeila a
„avansat” la statutul de mamifer, deci egalitate cu oile și vitele. Este un pas foarte mic prin prisma
Occidentului, însă unul mare pentru ele căci așa au măcar dreptul la viață ceva mai sigur.

Capitolul 4. Crima de onoare

„Se anunță că sunt înregistrate peste șase mii de cazuri de crimă de onoare pe an; în spatele
acestei cifre se ascund toate sinuciderile, accidentele etc. care nu sunt contabilizate...”11
Deși acest număr este unul foarte mare, șase mii de femei pe an, adică o medie de șaisprezece
9 Ibidem, p. 24
10 Ibidem, p.250
11 Ibidem, p.253
femei pe zi ucise pentru că au îndrăznit poate să ridice puțin ochii din pământ sau pentru că a durat
mai mult până a fiert ceaiul sau poate pentru că au cules o roșie care nu era perfect coaptă, consider
că în realitate sunt chiar mai multe care au această soartă, însă autoritățile nu află de sfârșitul lor
tragic.
Crimele de onoare sunt o modalitate drastică de a repara o greșeală sau o presupusă greșeală,
făcută de o femeie, de obicei tânără, chiar copilă minoră. Originea acestor omoruri se află în cultura
societății musulmane și se practică atât în mediul rural, cât și în mediul urban.
„Dar supraviețuirea, în cazul meu, era un miracol. Asta mi-a permis să depun mărturie acum,
în numele tuturor celor care continuă să moară și în zilele noastre pentru simplul motiv că
sunt femei.”12
În ceea ce privește conceptul de onoare aceasta este responsabilitatea principala a unei femei
arabe. Originea acestei onori se află în obiceiurile și tradițiile referitoare la comportamentul sexual.
Fetele musulmane trebuie să fie neaparat virgine în momentul căsătoriei. În cazul conceptului de
onoare există o oarecare asemănare cu femeile occidentale. În ambele culturi societatea judecă
faptele tinerelor necăsătorite și sunt preferate cele cu parteneri cât mai puțini. Totuși, marea
diferență e făcută de atitudinea față de relațiile extraconjugale sau cele de dinaintea căsătoriei. În
Occident marea majoritate a femeilor nu se căsătoresc virgine, iar asta nu le mai periclitează
imaginea și statutul în vreun fel. De asemenea, relațiile extraconjugale nu mai sunt aducătoare de
moarte, adulterul nemaifiind un păcat capital, deznodământul său fiind un posibil divorț. În cadrul
căsniciei occidentale, atât soțul, cât și soția au drepturi egale. Nu se poate spune același lucru și
despre căsniciile musulmanilor, unde soțul are drept de viață și de moarte asupra soției. O tânără
care dintr-un motiv sau altul nu mai este virgină, nu numai că nu se va mai putea căsători, ba chiar
va fi ucisă deoarece se consideră că a dezonorat familia și mai ales statutul tatălui său care trebuie
să se asigure de puritatea fiicelor sale. Orice act sexual înafara mariajului este imoral și se
pedepsește prin moarte. Aducerea pe lume a unui copil înafara căsătoriei, relația cu o persoană pe
care familia nu o acceptă, părăsirea soțului toate constituie motive de pedepsire cu moartea. Cele în
cauză sunt ucise de către o persoană desemnată, de obicei frate sau cumnat. Elementul și mai
scandalos și de neconceput pentru societățile occidentale este relația strânsă a familiei cu comiterea
acestor omoruri, decizia de spălare a rușinii ăn acest mod fiind luată chiar de către părinții sau soțul
femeii în cauză. Astfel de crime, de onoare, sunt consimțite de către societate și acceptate, ucigașul
fiind văzut ca un erou care menține standardele comunității.
„Știu de ce sunt omorâte fetele. Știu cum se întâmplă. Se decide totul la o reuniune de
familie, iar în ziua fatală părinții nu sunt niciodată de față. Numai cel care a fost desemnat să
omoare este în casă împreună cu fata.”13
12 Ibidem, p.12
13 Ibidem, p.38
 Justificarea unei astfel de crime de onoare este severă, este un concept al normelor societății.
Aceasta este un drept cutumiar al bărbatului. Onoarea bărbatului este reflectată de puritatea femeii,
iar orgoliul său de pedepsirea lipsei purității. Consider că deși Islamul invocă principii morale ca
dreptatea, justiția, acțiunile lor sunt departe de a fi morale din moment ce își asumă rolul de
Dumnezei. În cazul musulmanilor etica are o particularitate anume care se exercită
„Nu înțelegeam că niște simple bârfe, niște bănuieli de-ale vecinilor, niște minciuni chiar
puteau să facă orice femeie o sharmuta și s-o ducă la moarte, pentru onoarea altora.
Este ceea ce se cheamă crimă de onoare, Jarimat al Sharaf, și, pentru bărbații din țara
noastră, asta nu înseamnă o crimă în adevăratul sens al cuvântului.”14
Conform Coranului a omorî o persoană este echivalent cu a omorî rasa umană. În acest context
modul dur de a răscumpăra greșelile și onoarea familiei nu își mai găsesc fundamentul religios. Un
detaliu important, care marchează și marea diferență dintre Occident și Islam este faptul că în Islam
judecata nu pornește de la prezumția de nevinovăție. Fetele nu se pot apăra, sunt ucise și din cauza
unor bârfe, nefiind necesare argumente fondate care să dovedească acea presupusă pătare a cinstei.
„În Iordania, de pildă, există o lege care spune, că în majoritatea țărilor: orice omor, orice
crimă de drept comun trebuie pedepsită cu mulți ani de închisoare. Dar pe lângă această
lege, două mici articole, 97 și 98, precizează că judecătorii trebuie să fie indulgenți față de
autorii crimelor de onoare. Pedeapsa este în general de la șase luni la doi ani de închisoare.
De multe ori, cei condamnați, considerați uneori eroi, nu o execută în totalitate.”15
În majoritatea statelor arabe aceste crime se cunosc, există și măsuri împpotriva lor, dar
înrădăcinarea conceptului de femeie ca proprietate a bărbatului face ca autoritățile locale să treacă
cu vederea astfel de atrocități. Puțin câte puțin, au început să se sesizeze și să manifeste influențe
autoritățile internaţionale. Atât prelații creștini, cât și imami condamnă crimele de onoare deoarece
în realitate acestea sunt complet străine Evangheliei și Coranului.

Concluzii

Crimele de onoare reflectă tradițiile tribale patriarhale, care susțin bărbatul ca unic stăpân și
protector al instituției familiei. Familia e un organism foarte transparent în cadrul Islamului, unde
membrii de sex masculin se implică și decid viața femeilor.
Părerea mea este că astfel de omoruri vor continua mult timp de acum înainte, în pofida
implicării diferitelor organizații și organisme, pentru că mentalitatea bărbatului este mult prea tare
ancorată în statutul de stăpân și in viziunea de a vedea onoarea ca ceva sacru, mai sacru decât viața

14 Ibidem, p.65
15 Ibidem, p.254
fiicelor, soțiilor, cumnatelor și chiar mamelor. Pentru un om care a trăit în Occident conceptul în
sine de crimă de onoare este ceva greu de digerat, greu de explicat când întreaga sa existență s-a
bazat pe libertate și pe protejarea vieții umane.

Bibliografie

• Bobbio, Norberto, Liberalism și democrație, ediția a II-a revizuită, traducere de Ana-Luana

Stoicea, prefață de Daniel Barbu, București, editura Nemira & Co, 2007

• Gaudin, Philippe, Marile religii, ediție îngrijită de Marin Bălan, traducere de Sanda

Aronescu, București, editura Orizonturi, 2007

• Souad; Cunny, Marie-Therese, Souad, arsă de vie, traducere: Oana Cătălina Popescu, Iași,

editura Polirom, 2017

• http://www.kalamullah.com/Books/Great%20Women%20of%20Islam.pdf, ultima accesare

02.01.2018

• http://apador.org/publicatii/manual-DO-proof.pdf, Manualul Drepturilor Omului, București,

2008, ultima accesare 02.01.2018

• https://www.state.gov/j/drl/rls/hrrpt/2004/41731.htm, ultima accesare 28.12.2017