UNIVERSITATEA “LUCIAN BLAGA” SIBIU

FACULTATEA DE DREPT “SIMION BARNUŢIU”

SPECIALIZAREA: DREPT / ID

CENTRUL VASLUI

(sesiunea iunie 2015)

DREPT CANONIC

SIMBOLUL RELIGIOS ÎN SPAŢIUL PUBLIC ÎN ROMÂNIA ŞI

UNIUNEA EUROPEANĂ

Coordonator:
Lector univ. dr. Emanuel Tăvală

- Vaslui 2014/2015 –
 SIMBOLUL RELIGIOS ÎN SPAŢIUL PUBLIC ÎN ROMÂNIA ŞI
UNIUNEA EUROPEANĂ

Prezenţa simbolurilor religioase în spaţiile publice reprezintă deja, de mai mulţi

ani, în ţările Europei Occidentale, o temă deosebit de incitantă şi cu implicaţii
semnificative în rândurile societăţii. Acest subiect suscită un interes deosebit în egală
măsură pentru opinia publică, pentru comunităţile religioase sau pentru forurile de
decizie politică. Spre deosebire de contextul ţării noastre, în care dezbaterea vizează în
principal simbolurile religioase aparţinând credinţei împărtăşite de marea majoritate a
populaţiei, în ţările Europei occidentale această dezbatere se referă cu precădere la
simbolurile aparţinând minorităţilor etnice şi religioase. Acestea solicită dreptul de a-şi
păstra şi promova identitatea etnico-religioasă, inclusiv prin intermediul simbolurilor
religioase care le definesc.
Iluminismul, Masoneria, ştiinţa – derivată din nevoia de a găsi repere în
Universul în care trăim, de a stabili relaţia cauză-efect a fenomenelor – toate acestea, şi
nu numai, au fost vehiculate în spaţiul public în sens de oponente ale Bisericii sau chiar
ale noţiunii de ”Dumnezeu”. Chiar Protestantismul este o forma de ”depărtare” de
Biserica, în sensul clasic, din moment ce scopul sau esenţial este acela al stabilirii unei
legături directe cu Dumnezeu prin eliminarea mijloacelor intermediare .1
Astfel, liderul Bisericii Anglicane, arhiepiscopul de Canterbury, Rowan Williams,
a reacţionat imediat, spunând că „fizica nu va putea niciodată să explice de una singură
de ce în loc de nimic există ceva„, iar „credinţa în Dumnezeu nu implică explicarea
modului în care lucrurile se înlănţuiesc în univers, ci se referă la convingerea că există
o fiinţă inteligentă, vie, de care depinde întreg universul„. Rabinul-sef Jonathan Sacks2
a luat şi el atitudine la spusele fizicianului teoretician: „religia ţine de înterpretare.
Biblia pur şi simplu nu este interesată de modul în care universul a luat naştere„. În
fine, Ibrahim Mogra, imam şi membru al Consiliului Musulmanilor din Marea Britanie,

1 http://www.juridice.ro/141592/simbolurile-religioase-in-scoli-discriminare-sau-normalitate-lautsi-vs-italia-si-emil-moise-vs-romania.html

2 Pe numele sau evreiesc, Yaakov Zvi, rabin-sef al Congregatiei Unite a Evreilor din Commonwealth.

2
şi-a exprimat dezaprobarea faţă de teoria schiţată de Hawking: „dacă ne uitam la
univers, observăm că cineva l-a creat. Acel cineva este atotputernicul cuceritor„.
În contextul respectiv, tensiunile generate de prezenţa însemnelor religioase în
spaţiul public nu reprezintă o noutate în Europa. Astfel, în Marea Britanie, în anii 80,
mai multe grupuri de presiune s-au opus energic tentativelor de regularizare şi
reformare a învaţământului religios în şcoli, considerând că ele ameninţă moştenirea
culturală britanică şi „certitudinile morale” ce stau la baza menţinerii ordinii sociale.
Mai recent, în toamna anului 2003, Italia, ţara unde peretii sălilor de clasă ale şcolilor
publice expun, în mod tradiţional, un crucifix, a fost zguduită de „afacerea crucifixului„.
Portul valului islamic (”burqa”) în şcolile franceze a amplificat, începând cu anul 2004,
tensiunile deja existente între comunitatea locală franceză şi comunitatea islamică a
musulmanilor găzduiţi de Franţa. De asemenea, într-o situaţie similară, în România a
fost adusă în atenţie problema prezenţei icoanelor ortodoxe în şcoli, fapt care a generat,
mai întâi, o hotărâre a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, iar apoi
câteva acţiuni în instanţă.
Dacă din perspectiva filosofico-religioasă problema trebuie discutată într-un alt
plan, din perspectiva juridică disputa se desfăşoară în zona discriminării, mai exact pe
ţărâmul dreptului majorităţii de a-şi impune o anumită viziune religioasă asupra
minorităţii, precum şi în zona dreptului la educaţie al copiilor, potrivit convingerilor
proprii ale părinţilor.3
În interiorul Uniunii Europene, atitudinile faţă de prezenţa simbolurilor
religioase în spaţiile publice diferă în funcţie de specificul fiecărei ţări. Unele dintre
acestea dispun de anumite reglementări legislative particulare, în timp ce altele se
bucură de tradiţii puternice şi clar stabilite. În acelaşi timp, poziţia diferitelor confesiuni
religioase din interiorul UE cu privire la această problematică este departe de a fi
uniformă. Unele state, cum este cazul Franţei, propun o laicitate fără compromisuri, în
timp ce altele întreţin legături privilegiate cu unele culte religioase sau instituind chiar o
Biserică de Stat (Anglia). În general, ţările Uniunii Europene sunt de tradiţie creştină şi
această amprentă este foarte vizibilă în special în sudul şi estul Europei, acolo unde
predominante sunt bisericile Catolică şi Ortodoxă.
Dat fiind faptul că problematica prezenţei simbolurilor religioase în spaţiile
publice în occidentul european este destul de complexă, vom trece în revistă trei
3
http://www.juridice.ro/141592/simbolurile-religioase-in-scoli-discriminare-sau-normalitate-lautsi-vs-
italia-si-emil-moise-vs-romania.html
3
paradigme de atitudine faţă de aceste simboluri în trei ţări europene cu tradiţii religioase
destul de diferite: Anglia, Germania şi Franţa. 4
În Anglia există o puternică legătură între biserică şi stat, motiv pentru care
simbolurile religioase sunt acceptate fără reţineri în sfera publică. „Biserica Angliei“
beneficiază de un statut cu totul particular, dat fiind faptul că ea este singura religie
statutar recunoscută, având-o pe Regină ca şi conducător. Celelalte biserici sau asociaţii
religioase sunt aşezate pe aceeaşi poziţie cu asociaţiile private obişnuite. Ele nu sunt
finanţate de stat şi nu sunt susceptibile de a se înregistra ca biserici propriu-zise. Cu
toate acestea, inexistenţa unei separaţii între stat şi biserică nu afectează politicile de
integrare religioasă. Modelul britanic de integrare este, în general, unul al pluralismului
cultural - multiculturalism - în care minorităţile etnice sunt încurajate sau chiar
sprijinite să-şi practice credinţa. Asemenea politici s-au dovedit a fi de o importanţă
majoră într-o ţară care în ultimii douăzeci şi cinci de ani a fost nevoită să facă faţă unui
semnificativ influx de imigranţi din fostele colonii.
În această ţară, problematica prezenţei simbolurilor religioase în spaţiul public
este dominată în principal de revendicările reprezentanţilor minorităţilor religioase (cu
precădere cea musulmană), cu privire la libertatea de a purta sau a-şi afişa propriile
simboluri religioase. În general, legislaţia britanică se dovedeşte a fi destul de flexibilă cu
privire la prezenţa simbolurilor religioase în spaţiul public, cu condiţia ca acestea să nu
constituie o ameninţare la securitatea statului sau faţă de funcţionarea normală a
instituţiilor.
În Germania nu există o separaţie strictă între biserică şi stat, această relaţie fiind
configurată de principiul neutralităţii seculare şi al parteneriatului. Libertatea religioasă
este garantată de legea fundamentală -Constituţia din anul 1949.
Dezbaterea privind basmalele islamice a ajuns în atenţia publică în anul 2003,
deşi a fost pregătită de o serie de iniţiative în acest sens în anii 1980. În acea perioadă a
fost adoptată o poziţie împotriva purtării sau afişării acestor simboluri în locurile
publice, în ciuda garantării de către Constituţie a libertăţii religioase. Cu toate acestea, în
septembrie 2003, Curtea Constituţională Federală a emis o decizie prin care este acordat
landurilor (entităţi regionale germane cu caracter administrativ) dreptul de a-şi crea
propriile reglementări cu privire la basmalele islamice şi simbolurile religioase în
general. Curtea Constituţională Federală a decis astfel că basmalele pentru profesori ar fi
permise, iar purtarea acestora nu ar contraveni în principiu valorilor Constituţiei
4
http://ziarullumina.ro/documentar/cum-vede-europa-simbolurile-religioase
4
Germane, dar landurile sunt libere să interzică profesorilor din şcolile publice să poarte
astfel de obiecte de vestimentaţie, în măsura în care consideră acest lucru necesar la
nivel local. Cu privire la această problemă, poziţia landurilor nu este uniformă. Opt
landuri din şaisprezece au demonstrat, în noiembrie 2003, disponibilitatea de a adopta o
legislaţie care să apere conceptul laic al neutralităţii statului şi implicit a funcţionarilor
săi, atât timp cât se află în timpul exercitării serviciului. În consecinţă, mai multe landuri
au adoptat reglementări legislative cu privire la profesorii din şcolile publice şi dreptul
acestora de a purta şi afişa simbolurile religioase în timpul exercitării funcţiei specifice.
Dacă în regiunea Baden-Wurtember, spre exemplu, interdicţia formulată în acest
sens, viza doar simbolurile necreştine sau „neoccidentale“, în landul Berlin era interzisă
purtarea sau afişarea oricăror simboluri religioase în spaţiile cu funcţie publică.
Acest caz confirmă faptul că poziţia germană asupra simbolurilor religioase în
sfera publică este neclară. În timp ce legea federală adoptă în aparenţă un concept larg,
flexibil al libertăţii de conştiinţă şi religioase, aplicarea individuală în cadrul landurilor a
principiilor constituţionale este puternic influenţată de tradiţiile culturale şi politicile
locale. În Germania nu sunt aplicate aşadar reguli stricte de laicitate, ci se încearcă o
abordare largă a libertăţii religioase care poate fi limitată în circumstanţe specifice. De
remarcat faptul că în Germania, spre deosebire de Franţa, nu se pune problema
interdicţiei purtării sau afişării simbolurilor religioase de către elevi.
În Franţa, dezbaterea cu privire la basmalele islamice - sau deja cunoscuta
lâaffaire du foulard - a luat proporţii dramatice, datorită impunerii în anul 2004, a unei
interdicţii la nivel naţional cu privire la simbolurile religioase în sălile de clasă, fapt ce a
dus la proteste semnificative în întreaga ţară. Această lege, limitată la domeniul
învăţământului public non-universitar, prevedea următoarele: „În şcolile, colegiile şi
liceele publice, purtarea simbolurilor sau ţinutelor prin care elevii manifestă ostentativ o
apartenenţă religioasă este interzisă. Reglementările interioare vor specifica faptul că
aplicarea unei discipline şcolare este precedată de un dialog cu elevul“. Într-un contrast
vizibil faţă de alte abordări ale libertăţii religioase, cunoscuta politică franceză strictă a
laicităţii a fost implementată în ultimele decenii într-un context politico-social marcat de
prezenţa activă a celei mai mari populaţii musulmane din Europa Occidentală -
aproximativ 5-6 milioane, sau 8-11% din întreaga populaţie franceză.
Dintre toate statele lumii occidentale, concepţia Franţei asupra secularismului
este cea mai rigid definită, cu politici strict prevăzute în vederea menţinerii religiei în

5
afara sferei publice. Unul dintre aspectele esenţiale ale interpretării franceze a dreptului
la libertatea religiei este acea definiţie a dreptului ca liberté publique, mai mult decât cea
de drept civil (aşa cum este ea înţeleasă în multe din celelalte ţări). În Franţa, drepturile
civile nu există ca drepturi naturale pe care un individ şi le poate exercita faţă de stat;
dimpotrivă, ele reprezintă dreptul natural al individului de a se bucura de libertăţile
definite şi delimitate exclusiv de către legea de stat.
Cetăţenii trebuie să manifeste loialitate faţă de stat, în primul rând, şi faţă de
instituţiile religioase, în al doilea rând; religia aparţine sferei private, iar libertatea
religioasă există în cadrul limitelor prescrise de laicitatea statală.
Laicitatea statului înseamnă, în esenţă, că statul nu sprijină nici o credinţă sau
ideologie particulară şi nu poate discrimina pe nimeni pe motiv religios. Această poziţie
explică şi politica Franţei faţă de asimilarea imigranţilor. În timp ce Franţa este deschisă
faţă de imigranţi, politica sa este de a insista pe omogenitatea culturii franceze, invocând
asimilarea ca şi condiţie a apartenenţei.
Datorită orientării politice şi culturale a statului francez, a cărui constantă o
reprezintă laicitatea, este de la sine înţeles că acesta nu este dispus să acorde prea mare
atenţie cerinţelor religioase ale imigranţilor. Raţiunea care stă în spatele acestei atitudini
nu o reprezintă rasismul sau bigotismul, ci o noţiune fundamentală a identităţii franceze
care direcţionează întreaga politică a statului. În acelaşi timp, valorile tradiţionale
franceze sunt puternic provocate de intensificarea fenomenului migraţiei, precum şi de
cea de-a doua generaţie de imigranţi musulmani, care îşi redescoperă rădăcinile
culturale. În acest context, conceptul de ameninţare a ordinii publice oferă o justificare
pentru a impune limite asupra drepturilor religioase protejate constituţional.
Mituri şi realităţi în UE
Dezbaterea cu privire la simbolurile religioase comportă implicaţii semnificative
asupra societăţilor actuale. Deşi ea pare a se limita la domeniile particulare ale
învăţământului şi eticii muncii, această problematică rămâne la fel de importantă din
perspectiva principiilor şi practicilor politico-sociale, dar şi a vieţii religioase din spaţiul
european.
Varietatea atitudinilor legislative sau tradiţionale cu privire la simbolurile
religioase, în rândul ţărilor UE, poate constitui un important reper în contextul
dezbaterii lansate şi în ţara noastră pe această temă. Totodată, o mai bună cunoaştere a
prevederilor legislative, ale particularităţilor naţionale sau practicilor tradiţionale din

6
interiorul UE în ce priveşte simbolurile religioase, ar putea prezenta într-o altă lumină
acel mit adesea invocat al unei Europe unilateral secularizate, în care problematica
simbolurilor religioase este tranşată irevocabil în sensul înlăturării acestora. În orice caz,
atenţia acordată voinţei comunităţilor locale - expresie admirabilă a principiului
subsidiarităţii - cu privire la simbolurile religioase ar putea constitui un reper cu greutate
în dezbaterea despre legitimitatea prezenţei simbolurilor religioase în spaţiile publice.
Musulmanii în Europa
Din perspectiva numărului adepţilor, islamul este a doua religie din lume, pe glob
existând mai mult de un miliard de credincioşi musulmani. Cuvântul „islam“ semnifică
supunere faţă de Dumnezeu sau faţă de Alah, cum îl numesc musulmanii. Cei mai
fervenţi practicanţi ai acestei religii îşi propun să-şi dedice întreaga viaţă slujindu-l pe
Dumnezeu.
În Europa, islamul este considerată religia cu cel mai alert ritm de răspândire,
rata avansată a natalităţii şi a imigrării favorizând o rapidă creştere a populaţiei
musulmane pe bătrânul continent.
Numărul exact al musulmanilor este dificil de stabilit, întrucât recensămintele -
cele mai frecvent utilizate surse de informaţii în astfel de cazuri - nu reflectă foarte exact,
din multiple motive, situaţia privind răspândirea acestei populaţii în Europa. 5
Situaţia cadrului legal românesc în problema expunerii icoanelor
ortodoxe în şcoli
În analiza acestei situaţii, în ceea ce priveşte România, trebuie pornit de la
prevederile constituţionale ale art. 29, precum si de la cele ale Decretul nr. 177/1948
pentru regimul general al cultelor religioase6 , iar ulterior, de la cele ale Legii nr.
489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor.
În primul rând, statul român recunoaşte rolul important al Bisericii Ortodoxe
Române şi al celorlalte biserici şi culte recunoscute în istoria naţională a României şi în
viaţa societăţii româneşti. În România nu există religie de stat; statul este neutru faţă de
orice credinţă religioasă sau ideologie atee. Cultele sunt egale în faţa legii şi a

5 http://ziarullumina.ro/documentar/cum-vede-europa-simbolurile-religioase

6 Publicat in Monitorul Oficial, partea I, nr. 178 din 4 august 1948. A fost abrogat prin Legea nr. 489/2006 privind libertatea

religioasa si regimul general al cultelor, publicata in Monitorul Oficial, partea I, nr. 11 din 8 ianuarie 2007.

7
autorităţilor publice, iar statul, prin autorităţile sale, nu va promova şi nu va favoriza
acordarea de privilegii sau crearea de discriminări faţă de vreun cult.7
Apoi, statul român respectă şi garantează dreptul fundamental la libertate de
gândire, de conştiinţă şi religioasă al oricarei persoane de pe teritoriul României, potrivit
Constituţiei şi tratatelor internaţionale la care România este parte. Nimeni nu poate fi
impiedicat sau constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă contrară
convingerilor sale şi nici nu poate fi supus vreunei discriminări, urmărit sau pus într-o
situaţie de inferioritate pentru credinţa, apartenenţa ori neapartenenţa sa la o grupare,
asociaţie religioasă sau un cult ori pentru exercitarea, în condiţiile prevăzute de lege, a
libertăţii religioase.
Nu în ultimul rând, părinţii sau tutorii au dreptul exclusiv de a opta pentru
educaţia religioasă a copiilor minori, conform propriilor convingeri, iar religia copilului
care a împlinit vârsta de 14 ani nu poate fi schimbată fără consimţământul acestuia.
Copilul care a împlinit vârsta de 16 ani are dreptul să îşi aleagă singur religia.
Istoricul disputei in România
În cadrul legal guvernat de actuala Constituţie, precum şi de Decretul-lege nr.
177/1948, iar apoi de Legea nr. 489/2006, domnul Emil Moise, profesor de filosofie din
Buzau, a înaintat Consiliului National pentru Combaterea Discriminării o petiţie având
ca obiect doua capete de cerere, respectiv:
 retragerea simbolurilor religioase de pe pereţii publici ai cancelariilor, holurilor şi
sălilor de clasă din Liceul de Artă “Margareta Sterian”;
 retragerea simbolurilor religioase din instituţiile de învaţământ public din
România.
În motivarea petiţiei, domnul Moise a precizat că afişarea simbolurilor religioase
pe pereţii unităţilor publice de învăţământ constituie o discriminare împotriva
persoanelor atee, agnostice, indiferente sau de altă confesiune decat aceea căreia îi
aparţin simbolurile religioase. Mai concret, profesorul s-a referit la situaţia frecvent
întalnită în România, potrivit căreia însemne religioase de natura icoanelor creştin-
ortodoxe sunt expuse în şcoli, acestea din urma fiind parte a unor instituţii ale statului
care, potrivit legii, ar trebui sa fie neutre faţă de toate cultele religioase.

7 Art. 9 alin. 2 din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor

Publicată în Monitorul oficial Partea I, nr. 11/8.01.2007

8
 Colegiul Director al CNCD nu s-a mai pronunţat cu privire la primul capăt de
cerere, făcând aplicarea principiului autorităţii lucrului judecat, având în vedere ca prin
sentinţa nr. 157 din 27 martie 2005 a Tribunalul Buzău şi prin decizia nr. 1917 din 20
iulie 2006 a Curţii de Apel Ploiesti 8, instanţele au stabilit ca nu se poate reţine nicio
situaţie discriminatorie în speţa anterior expusă.
În ceea ce priveste cel de-al doilea capăt de cerere, Colegiul Director al CNCD a
decis să recomande Ministerului Educaţiei şi Cercetării elaborarea şi implementarea
unei norme interne într-un timp rezonabil, prin care să reglementeze prezenţa
simbolurilor religioase în instituţiile de învatamânt public. Această normă internă
trebuie să se fundamenteze pe următoarele principii:
 să asigure exercitarea dreptului la învăţătură şi accesul la cultură în condiţii de
egalitate;
 să respecte dreptul părinţilor de a asigura educaţia copiilor potrivit convingerilor
lor religioase şi filosofice;
 să respecte caracterul laic al statului şi autonomia cultelor;
 să asigure libertatea de religie, conştiinţă şi convingeri a tuturor copiilor în
condiţii de egalitate;
 să afişeze simbolurile religioase doar în cursul orelor de religie sau în spaţiile
destinate exclusiv învaţământului religios.
La aceasta stare de fapt, Ministerul Educaţiei şi Cercetării, precum şi organizatţii
ale societăţii civile cu orientare pro-ortodoxă, au acţionat în instanţă, în contencios-
administrativ, obţinând anularea Recomandării Colegiului Director al CNCD ca urmare
a unor cicluri procesuale ce s-au finalizat cu două decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie nr. 2393/11.06.2008 şi respectiv nr. 2794/22.05.2009.
În cadrul primului proces instanţa de fond, Curtea de Apel Bucuresti, a respins
acţiunea Ministerului Educaţiei şi Cercetării, cu motivarea că prin recomandarea făcută
CNCD nu a creat nicio obligaţie pentru minister, iar îndrumarea are un caracter
preventiv în sensul de a se preveni încălcarea principiului laicităţii statului şi a libertăţii
de conştiinţă.
8 în motivarea instanţelor s-a reţinut că: “prin existenta simbolurilor religioase pe peretii cancelariilor, holurilor si salilor de clasa din invatamant nu sunt
incalcate drepturile fundamentale la libertatea de constiinta, gandire si libertatea credintelor religioase, respectiv al egalitatii in drepturi ale elevilor si nu
reprezinta o situatie discriminatorie pentru fiica reclamantului, eleva la Liceul de Arta “Margareta Sterian” din Buzau, care frecventeaza orele de religie
predate. Se retine ca in cazul acestei unitati de invatamant exista o situatie speciala in raport de celelalte scoli pendinte I.S.J. Buzau, intrucat majoritatea
icoanelor expuse in aceasta institutie sunt lucrari elaborate de elevii liceului sub indrumarea profesorilor de specialitate, fiind considerate obiecte de
arta”.

9
 ÎCCJ, prin decizia nr. 2393/11.06.2008, a admis recursul ministerului, însă
motivarea nu cuprinde o analiză a fondului problemei, respectiv a conflictului dintre, pe
de o parte, majoritatea covărşitoare a crestin-ortodocşilor şi laici, iar pe de altă parte
dintre creştin-ortodocşi şi adepţi ai altor convingeri religioase. Instanţa supremă a
soluţionat această speţă folosind argumente care au un preponderent caracter
procedural, evitând astfel analizarea fondului cauzei.
Pentru aceste considerente, actul CNCD atacat a fost considerat ”vădit nelegal”.
În cadrul celui de al doilea proces, care s-a finalizat cu Decizia ÎCCJ nr.
2794/22.05.2009, instanţa de fond, Curtea de Apel Bucureşti, reţinând, printre altele,
incidenţa prevederilor art. 9 par. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a
precizat că expunerea nelimitată şi nereglementată a icoanelor în şcoli grevează opţiunea
părinţilor (respectiv cea prevazuta de art. 29 alin. 6 din Constitutie [6]) repercutându-se
asupra acesteia şi sugerând care este opţiunea ce trebuie urmată, care este asumată,
agreată în acest mod, de către stat. De asemenea, instanţa de fond a mai reţinut că
pârâtul, respectiv CNCD, prin Recomandarea în cauză, nu a făcut altceva decât să
recomande transpunerea în practică a principiului neimplicării statului 9 in acest
domeniu.
La rândul său, ÎCCJ a admis recursul exercitat în dosar (dand castig de cauza
reclamanţilor – minister şi asociaţii pro-ortodoxe), neputându-se pronunţa pe fond
întrucat a constatat ca Recomandarea CNCD a fost anulată deja prin decizia sa
anterioară (decizia ÎCCJ nr. 2393/11.06.2008, analizată mai sus), astfel încat procesul a
rămas făra obiect.
Situaşia litigioasă la Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Problema prezenţei icoanelor în şcolile publice româneşti a fost prezentă în
aceeaşi formulă în Italia, diferenţa constând în faptul că discuţia s-a purtat în jurul
”crucifixului” – simbol religios catolic, litigiul ajungând ulterior în faţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului.
Situaţia de fapt prezintă o similaritate izbitoare cu speţa românească 10.
Astfel, cei doi copii ai reclamantei (dna Soile Tuulikki Lautsi), de 11, respectiv 13
ani, frecventau o şcoală publică. În toate sălile de clasă erau expuse crucifixe, ceea ce
reclamanta consideră contrar principiului laicităţii, în care dorea să îşi educe copii. Ea a
contestat în contencios administrativ refuzul şcolii de a înlatura crucea din clasă. Cererea
9 Prevăzut de art. 29 din Constiţutie, precum şi de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 489/2006.

10 http://www.juridice.ro/89844/expunerea-crucii-sau-a-altor-simboluri-religioase-in-scolile-publice-incalcare-cedo-30814-06-lautsi-vs-italia.html

10
a fost respinsă, prima instanţă reţinând că, în principiu, crucea era atât simbolul istoriei
şi culturii italiene, şi, pe cale de consecinţă, al identităţii italiene, cât şi simbolul
principiilor egalităţii, libertăţii şi toleranţei, precum şi al laicităţii statului. Recursul
reclamantei la Consiliul de Stat a fost respins pe motiv că simbolul crucii devenise una
dintre valorile laice ale Constituţiei italiene şi reprezenta valorile vieţii civile.
În acest cadru, invocând incalcărea prevederilor art. 2 al Protocolului nr. 1, corelat
cu articolul 9 al Conventiei11, reclamanta a obţinut o hotărâre favorabila la Curtea
Europeană a Drepturilor Omului, constatându-se încalcarea drepturilor respective.
În motivarea hotărârii sale12, instanţa europeană a reiterat o serie de principii
legate de interpretarea articolului 2 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, care reies din
jurisprudenţa Curţii şi care pun în sarcina statului obligaţia de a se abţine să impună
credinţe religioase, chiar şi indirect, sub orice formă, în locurile în care persoane cum
sunt reclamanţii se află sub autoritatea sa sau în locuri în care aceste persoane prezintă o
anumită vulnerabilitate (cum ar fi şcoala), subliniind în acelaşi timp că scolarizarea
copiilor reprezintă un domeniu sensibil din acest punct de vedere.
Curtea a mai precizat că, dintre numeroasele semnificaţii pe care le poate avea
crucifixul, semnificaţia religioasă este predominantă. În consecinţă, instanţa europeană
consideră că prezenţa obligatorie şi ostentativă a crucifixului în sălile de clasă este de
natură nu doar să afecteze convingerile laice ale reclamantei, în care erau crescuţi copii
acesteia într-o scoală publică, dar în acelaşi timp, sa destabilizeze echilibrul emoţional al
elevilor care practică o altă religie decât cea crestină sau a celor care nu au nicio credinţă
religioasă.
Din această perspectivă, Curtea a subliniat că libertatea religioasă ”negativă” nu
se limitează la absenţa serviciilor de învăţământ religios: aceasta acoperă şi practicile şi
simbourile care exprimă, în special sau în general, o credinţă, o religie sau o atitudine
atee. A mai adăugat că acest ”drept negativ” cere o privire mai exigentă în cazul în care
statul este cel care impune o credinţă religioasă, în condiţiile în care persoana care se

11 Art. 9 din Conventie: ”1. Orice persoana are dreptul la libertatea de gandire, de constiinta si de religie; acest drept include libertatea de a-si schimba
religia sau convingerea, precum si libertatea de a-si manifesta religia sau convingerea in mod individual sau in colectiv, in public sau in particular, prin
cult, invatamant, practici si indeplinirea ritualurilor.
2. . Libertatea de a-si manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrangeri decat acelea care, prevazute de lege, constituie masuri
necesare, intr-o societate democratica, pentru siguranta publica, protectia ordinii, a sanatatii sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor si
libertatilor altora.”

12 Hotararea Marii Camere in cauza Lautsi si altii vs. Italia, din 18 mars 2011,
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/view.asp?item=1&portal=hbkm&action=html&highlight=lautsi&sessionid=68532002&skin=hudoc-fr

11
află într-o situaţie în care nu se poate proteja decât cu preţul unor eforturi
disproporţionate.
În opinia Curţii (hotărârea Camerei) statul este ţinut de o obligaţie de neutralitate
confesională în cadrul educaţiei publice unde prezenţa la cursuri se face în absenţa unor
criterii de apartenenţă religioasă. De asemenea, acesta trebuie să asigure elevilor o
gândire critică. A mai adaugat că nu întelege cum expunerea în sălile de clasă ale şcolilor
publice, a unui simbol religios care poate fi asociat în mod rezonabil religiei majoritare
din Italia, ar putea servi pluralismului educativ care este esenţial pentru
prezervarea ”societăţii democratice”, astfel cum este aceasta desenată de Convenţie.
Concluzia Curţii a fost în sensul că ”expunerea obligatorie a unui simbol al unei
confesiuni anume, în exercitarea funcţiilor publice în situaţii care presupun autoritatea
statului, în mod special în sălile de clasă, restrânge dreptul părinţilor de a-şi vedea
educaţi copii potrivit propriilor convingeri, precum şi dreptul copiilor-elevi de a crede
sau de a nu crede”. Aşadar, atitudinea statului italian implică încalcarea acestor
drepturi, întrucat restricţiile sunt incompatibile cu obligaţia care trebuie sa incumbe
statului, de a adopta o atitudine neutră în exercitarea funcţiilor sale publice, în special în
domeniul educaţiei.
Hotărârea Curţii a fost atacată de Guvernul Italian şi, la cererea acestuia
formulată la data de 28 ianuarie 2010, cauza a fost trimisă în faţa Marii Camere.
Cadrul juridic în interiorul căruia s-a judecat cererea de către Curte a fost lărgit,
prin intervenţia a treizeci de membri ai Parlamentului European, care au acţionat printr-
o poziţie comună, mai multe organizaţii guvernamentale (Greek Helsinki Monitor;
Associazone nazionale del libero Pensiero; European Centre for Law and Justice;
Eurojuris; commission internationale de juristes, Interights et Human Rights Watch;
agissant collectivement: Zentralkomitee der deutschen Katholiken, Semaines sociales de
France, Associazioni cristiane lavoratori italiani), precum şi a guvernelor mai multor
state (Armenia, Bulgaria, Cipru, Federaţia Rusă, Grecia, Lituania, Malta, Monaco,
România şi Republica San-Marino).
În acest cadru, merită amintit faptul că, in hotărârea sa (pct. 26 si urm.), Curtea
realizează o analiză a problemei din perspectiva modului în care aceasta este privită la
nivelul statelor membre ale Consiliului Europei.

12
 Aşadar, se precizează că, în marea majoritate a statelor membre, problema
prezenţei simbolurilor religioase în şcolile publice nu face obiectul unei reglementări
specifice.
Doar un număr mic de state interzic în mod expres prezenţa simbolurilor
religioase în şcolile publice: Fosta Republică Jugoslavă a Macedoniei (FYROM), Franţa
(interdicţia neavând aplicabilitate în zonele Alsacia şi Moselle) şi în Georgia.
Statele aflate la polul opus, care prevăd în sens normativ obligativitatea prezenţei
simbolurilor religioase, sunt de asemenea, într-un numar mic: Italia, Austria (cu
anumite precizări) şi Polonia.
De asemenea, există state unde, deşi problema nu este reglementată, totuşi
simbolurile religioase în şcoli sunt expuse: Spania, Grecia, Irlanda, Malta, San-Marino,
România.
La pct. 28 din hotărârea Marii Camere, în cadrul acestei analize, se face referire la
situaţia existentă în România, unde ÎCCJ a soluţionat speţa similară, validând punctul
de vedere potrivit căruia expunerea icoanelor în şcolile publice nu este discriminatorie,
decizia în acest sens aparţinând comunităţii locale, speţa despre care am facut vorbire şi
noi mai sus.
În ceea ce priveşte poziţia Guvernului României, intervenient în cauză, aceasta
este prezentată în hotărârea Curţii la pct. 49.
Criticând hotărârea Camerei, poziţia României a fost în sensul că nu s-a ţinut cont
de larga marjă de apreciere de care statele contractante dispun în problemele de tipul
celei analizate, care sunt încarcate cu un grad mare de sensibilitate aupra căruia nu
există încă un consens la nivel european.
Astfel, analizând cauza sub aspectul art. 2 din Protocolul 1 la Convenţie şi al art. 9
din Convenţie, Curtea a precizat că din jurisprundenţa sa rezultă că obligaţia statelor
membre ale Consiliului Europei, de a respecta convingerile religioase şi filosofice ale
părinţilor, nu se aplică doar conţinutului informaţiilor educaţionale şi manierei de a-l
disemina, ci se aplică şi ansamblului funcţiilor care sunt implicate de domeniul educaţiei
şi învăţământului. Acest lucru include şi felul în care este creat mediul şcolar în măsura
în care dreptul naţional prevede că această obligaţie incumbă autoritaţilor publice.
Decizia referitoare la prezenţa crucifixelor în sălile de clasă ale şcolilor publice,
întrucât relevă funcţii asumate de statul italian, cade sub incidenţa dispoziţiilor art. 2 din
Protocolul 1 la Convenţie. Aceaste dispoziţii obligă statul să respecte, în exercitarea

13
funcţiilor sale asumate in domeniul educaţiei şi învăţământului, dreptul părinţilor de a
asigura educaţia şi învăţământul copiilor lor conform propriilor convingeri religioase şi
filosofice.
Guvernul italian a susţinut că prezenţa crucifixului în sălile de clasă ale şcolilor
publice corespunde unei tradiţii importante, pe care consideră că este bine să o
perpetueze. În afara semnificaţiei religioase, crucifixul simbolizează principiile şi
valorile pe care se fondează democraţia şi civilizaţia occidentală, prezenţa sa în sălile de
clasă fiind justificată din această perspectivă. În ceea ce priveşte prima afirmaţie, Curtea
subliniază că, dacă decizia de a perpetua o tradiţie ţine, în principiu, de marja de
apreciere a statului, simpla evocare a unei tradiţii nu îl exonerează de obligaţia de a
respecta drepturile şi libertăţile consacrate de Convenţie şi protocoalele sale. În ceea ce
priveşte poziţia divergentă a Consiliului de Stat şi a Curţii de Casaţie italiene, cu privire
la semnificaţia crucifixului, precum şi în ceea ce priveşte abţinerea Curţii
Constituţionale, instanţa de la Strassbourg consideră că nu este necesar să intervină în
această dispută.
În concluzie, statele membre se bucură de o marjă de apreciere în ceea ce priveşte
concilierea modului de exercitare a funcţiilor pe care şi le asumă în domeniul educaţiei şi
învăţământului şi a respectării dreptului părinţilor de a asigura educaţia copiilor în
conformitate cu convingerile lor religioase şi filosofice. Curtea este ţinută, în principiu,
să respecte alegerea statelor în acest domeniu, în măsura în care aceste alegeri nu
conduc, sub orice forma, la îndoctrinare. Astfel, alegerea de a expune crucifixe în sălile
de clasă ţine, în principiu, de marja de apreciere a statului, având în vedere şi lipsa de
consens la nivel european, în acest domeniu. Această marjă de apreciere este supusă,
însă, unui control al Curţii, căreia îi revine sarcina de a se asigura că atitudinea statului
nu conduce la îndoctrinare.
Instanţa de la Strassbourg a stabilit, cu altă ocazie (Folgerø şi alţii vs. Norvegia,
hotărârea Marii Camere din 29 iunie 2007; Hasan şi Eylem Zengin vs. Turcia, hotărârea
Curţii din 9 octombrie 2007), referitor la locul preponderent al unei religii în istoria unui
stat, că simplul fapt de a i se acorda preferinţă în programele şcolare, în raport cu
celelalte religii, nu se poate constitui într-o încalcare a prevederilor art. 2 din Protocolul
nr. 1 la Convenţie. În opinia Curţii, un crucifix expus pe un perete este un simbol
esentialmente pasiv, a cărui influenţă asupra elevilor nu poate fi comparată cu cea a unui
discurs didactic sau cu participarea la activităţi religioase.

14
 Curtea a apreciat, între altele, că efectele de vizibilitate crescută pe care prezenţa
crucifixului le dau creştinismului în spaţiul şcolar, trebuie să fie relativizate, în raport de
urmatoarele elemente:
– această prezenţă nu este asociată cu învăţământul obligatoriu al creştinismului;
potrivit Guvernului, spaţiul şcolar în Italia este deschis şi altor religii (portul
simbolurilor şi al imbracăminţii având conotaţii religioase non-majoritare, posibilitatea
de a organiza un sistem de învăţământ religios facultativ pentru toate religiile
recunoscute, sfârşitul Ramadanului este sărbătorit, de obicei, în şcoli);
– nimic nu indică faptul că autorităţile se arată intolerante faţă de elevii care sunt
adepţi ai altor religii, necredincioşi sau faţă de cei care au convingeri filosofice care nu se
raliază niciunei religii.
Curtea a mai concluzionat că, prin decizia de a menţine crucifixele în sălile de
clasă ale şcolilor publice frecventate de copii dnei Lautsi, autorităţile au acţionat în
limitele de care dispune Italia în privinţa obligaţiei sale de a respecta, în exercitarea
funcţiilor pe care şi le-a asumat în domeniul educaţiei şi învăţământului, dreptul
părinţilor de a asigura această educaţie conform convingerilor religioase şi filosofice.
În consecinţa, Curtea nu a constatat o încălcare a prevederilor art. 2 din
Protocolul nr. 1 la Convenţie, în ceea ce o priveste pe reclamantă, nicio problemă
distinctă nefiind vizibilă în ceea ce priveşte prevederile art. 9 din Conventie.
În ceea ce priveşte o eventuală încălcare a art. 14 din Convenţie, Curtea a
considerat că nu mai este necesar să analizeze cauza şi sub acest aspect, având în vedere
constatarea facută în privinţa art. 2 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Hotărârea Curţii13 a fost adoptată ca majoritate, existând trei opinii concordante
şi o opinie divergentă asumată de doi dintre judecători.
Consecinte
Faţa de toate punctele de vedere expuse mai sus, care surprind poziţia diferitelor
instituţii, atat la nivel intern (in România), cât şi la nivelul Curţii Europene, existând o
divergenţă chiar în interiorul acesteia, concluzia fireasca ce se desprinde este aceea că
oricare dintre soluţii poate fi la fel de usor argumentată sau combatută.
În aceste condiţii, soluţia adoptată de Marea Cameră în recursul în cauză Lautsi
vs. Italia ţine mai mult de oportunitate şi mai putin de domeniul juridic, iar termenul
”oportun” a fost folosit aici în mod intenţionat.

 http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/view.asp?item=2&portal=hbkm&action=html&highlight=moise&sessionid=68444702&skin=hudoc-fr
13

15
 Din perspectiva strict juridică, minoritatea laică sau diferită religios poate fi
considerată ca fiind discriminată de catre majoritatea crestin-ortodoxa (în România) sau
catolica (în Italia). Astfel, membrii minorităţii nu beneficiază de acelaşi tratament,
respectiv de dreptul de a-şi vedea propriile simboluri religioase pe pereţii şcolilor sau
dimpotrivă, de a nu vedea niciun semn religios în cazul ateilor. Această stare surprinde
însăşi esenţa discriminării, asa cum este aceasta vazută din perspectiva juridica:
tratament diferit, bazat pe motive care ţin de apartenenţa religioasă, aplicat unor
persoane părinţi şi/sau elevi aflaţi iîn situaţii similare.
Dar, dacă din punct de vedere juridic problema ar părea ca fiind relativ simpla,
putându-se stabili destul de uşor o concluzie în sensul discriminării, faţeta cealaltă,
filosofico-religioasă, necesită o abordare mai aprofundată. Ea impune judecatorului
(naţional sau european) să ţină cont şi de realitatea istorico-religioasă a problemei,
respectiv de tradiţia şi sensibilităţile naţionale.
În ceea ce priveşte disputa pe care am expus-o, aceasta nu se va stinge, dupa
parerea noastră, nici prin decizia Marii Camere în cauza Lautsi. Am putea spune doar că
s-a instituit un moratoriu, ţinand seama, pe de o parte, de caracterul obligatoriu al
hotărârii instanţei europene, iar pe de alta, de faptul că unul dintre principiile de
interpretare ale Curţii Europene este acela potrivit căruia Convenţia este ”un instrument
viu, care se interpretează in lumina condiţiilor de viaţă actuale”14.
Dacă la toate aceste constatări mai adaugăm şi argumentul prevalenţei soluţiei
eliminării oricărei referiri la ”tradiţia creştină a Europei” în tratatele constitutive ale
Uniunii Europene, se poate intui soluţia pe care spaţiul occidental european o
prefigurează în problema dezbătută în prezenta analiză, respectiv aceea a eliminării
oricaror însemne religioase din şcoli. Cu alte cuvinte, într-un orizont de timp mediu sau
mare, este de aşteptat ca dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie să
prevaleze asupra părţii din moştenirea culturală europeană care include tradiţiile
religioase ale popoarelor.
În ciuda acestor previziuni, pentru moment, soluţia pronunţată de Marea Cameră,
cel puţin în ceea ce priveşte România, este în concordanţă cu realităţile sociale ale
statului nostru, unde toate sondajele de opinie indică instituţia bisericii în fruntea
preferinţelor. Mai mult, argumente de natură istorică şi identitară ale statului român

14 ”… un instrument vivant, à interpréter à la lumière des conditions de vie actuelles”(CEDO, Tyrer vs. Marea Britanie, hotararea din 25 aprilie 1978, §

31).

16
pledează pentru o viziune specială asupra ortodoxismului, în interiorul statului laic, asa
cum este modelat de Constituţie.
În acest cadru, sesizarea Curţii Europene de către domnul profesor Emil Moise, în
litigiul românesc al prezenţei icoanelor în şcoli, pare să-şi fi primit deja raspunsul (sau
măcar prefigurarea soluţiei).
În ceea ce priveşte diferentul în sine, ni se pare demn de prezentat argumentul
domnului judecător Giovanni Bonello (desemnat la Curte din partea Maltei) în cadrul
opiniei sale concordate, exprimate în cauza Lautsi.
Astfel, acesta a reamintit că, recent, Curtea a fost chemată să determine dacă
interzicerea de către Turcia a romanului lui Guillaume Apollinaire, ”Les onze mille
verges” 15, categorisit drept pornografic (aceasta pentru a folosi o exprimare eufemistică,
necesară pentru a evita abordarea domnului judecător Bonello), poate fi justificată sau
nu într-o societate democratică. Prin hotărârea sa, Curtea a ”salvat” acest roman de la
interzicere, cu motivarea că face parte din moştenirea culturală europeană.
În litigiul simbolurilor religioase, în situaţia în care Marea Cameră ar fi păstrat
soluţia pronuţată în prima instanţă de Curte, confirmănd necesitatea eliminării acestora
din şcolile publice italiene, s-ar fi ridicat în mod absolut natural întrebarea (retorică,
deocamdată) de ce ar fi mai demnă de protecţie partea moştenirii culturale europene
care include romanul lui Apollinaire, în raport cu o altă parte a acesteia, respectiv cea
care conţine un simbol atemporal al salvării universale prin dragoste, recunoscut ca
atare de milioane de europeni.
În concluzie, reţinand previziunea că problema se va redeschide undeva în viitor,
totuşi pentru prezent, în opinia noastră, păstrarea status quo-ului trebuie privită în cheia
unei normalităţi benefice.16

BIBLIOGRAFIE:

15 Cauza Akdas vs. Turcia, hotararea din 16 februarie 2010.

16 http://www.juridice.ro/141592/simbolurile-religioase-in-scoli-discriminare-sau-normalitate-lautsi-vs-italia-si-emil-moise-vs-romania.html

17
1. http://www.juridice.ro/141592/simbolurile-religioase-in-scoli-discriminare-sau-

normalitate-lautsi-vs-italia-si-emil-moise-vs-romania.html

2. http://ziarullumina.ro/documentar/cum-vede-europa-simbolurile-religioase

3. Decretul nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor religioase Publicat în

Monitorul Oficial, partea I, nr. 178 din 4 august 1948

4. Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor

Publicată în Monitorul oficial Partea I, nr. 11/8.01.2007

5. http://www.juridice.ro/89844/expunerea-crucii-sau-a-altor-simboluri-

religioase-in-scolile-publice-incalcare-cedo-30814-06-lautsi-vs-italia.html

6. Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,

publicată în Monitorul Oficial nr. 135 din 31 mai 1994

7. Hotărârea Marii Camere în cauza Lautsi şi alţii vs. Italia, din 18 mars 2011,

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/view.asp?

item=1&portal=hbkm&action=html&highlight=lautsi&sessionid=68532002&skin

=hudoc-fr

18