Dreptul La Religie Si Libertatea Religioasa

DREPTUL LA RELIGIE ŞI LIBERTATEA RELIGIOASĂ
EVOLUŢIA CONCEPTULUI DE DREPTURI ALE OMULUI
Conceptul de drepturile omului a început să se cristalizeze destul de târziu, pe măsură ce proclamarea libertăţilor publice s-a tradus, în
practică, prin garantarea şi protejarea lor prin mijloacele juridice. Înţelesul sintagmei de drepturi şi libertăţi fundamentale1 ale fiinţei umane este unul
complex, care are în vedere acele drepturi şi libertăţi subiective ce aparţin cetăţenilor, iar caracterul lor de fundamentale este conferit de importanţa pe
care ele o au pentru viaţa umană şi pentru libera dezvoltare a personalităţii omului. Din aceste motive, Constituţiile şi sistemele legislative ale statelor,
precum şi tratatele, convenţiile şi celelalte categorii de documente internaţionale, proclamă şi garantează respectarea acestor drepturi şi libertăţi.
Subiectul tuturor drepturilor şi libertăţilor fundamentale este persoana umană, ele derivând, de altfel, din demnitatea omului şi din valoarea sa
inerentă2.
„Pentru teoreticienii şi filosofii dreptului, "libertatea este un drept subiectiv, iar dreptul
subiectiv este o libertate". Referitor la relaţia drept-libertate, aceeaşi teoreticieni şi filosofi ai
dreptului afirmă că aceasta "nu este o relaţie oarecare, ci exprimă o notă definitorie a dreptului".
Această constatare a determinat pe Hegel să afirme că Dreptul este existenţa "libertăţii conştiente de
sine", iar pe Mircea Djuvara să spună că "libertatea este fundamentul Dreptului", fiindcă, pentru a
ne pronunţa dacă "o faptă a cuiva este dreaptă sau nedreaptă trebuie mai întâi să punem postulatul
că acel cineva a fost liber, atunci când a făcut-o. Dacă nu a fost liber - scria un teoretician şi filosof
al dreptului - atunci orice problemă de drept dispare şi apare numai o problemă ştiinţifică, alta decât
a dreptului"”3.
Primele eforturi de protejare a drepturilor fundamentale ale persoanei umane pot fi plasate în contextul apariţiei Declaraţiei Drepturilor
Omului şi Cetăţeanului, din anul 1789, şi al Bill of Rights, din anul 1791, declaraţia de drepturi, prin excelenţă, din America de Nord. Dată fiind
fragilitatea sistemului relaţiilor internaţionale şi a dreptului internaţional, deşi textele invocate îşi propuneau să se adreseze persoanei umane în sine,
1
„Cuvântul "drept" este traducerea lui "jus", care, la rândul său, provine din sanscritul "jaos". În sanscrită, "jaos"
înseamnă ceva ce este cerut sau permis conform unei reguli moral-sociale. Or, cu acest sens a fost preluat acest cuvânt
şi în limba latină, de unde şi expresia de "drept" în sensul de "sfânt", "bun" etc. Cu aceeaşi valoare morală, de sorginte
metafizică, a fost de altfel preluat cuvântul "Jus" (drept) şi în limba română, dar, ulterior, sensul său originar a fost
înlocuit, astfel încât prin drept s-a înţeles atât conformitatea cu prevederile legii, cât şi o sumă de norme care
reglementează raporturile sociale dintre indivizi. Iniţial, prin cuvântul "Justitia / ae", romanii au exprimat tot o valoare
cu caracter moral, evaluând de fapt ceea ce este "Justi atquae injusti" (drept şi nedrept) (Ulpianus). Cu timpul, acest
principiu moral a fost însă însoţit şi de unul de natură juridică, astfel încât, în conţinutul său, termenul de "justitia / ae"
încorpora atât un principiu moral, cât şi unul juridic. Prin aplicarea acestui principiu moral şi juridic, romanii au urmărit
"să dea fiecăruia ceea ce i se cuvine" (suum cuique tribuere), respectând astfel drepturile fiecăruia prin aplicarea unei
"aequitas / tis" (echităţi), şi nu a unei "dreptăţi" absolute”; Nicolae V. DURĂ, Drepturile şi libertăţile omului în
gândirea juridică europeană. De la „Justiniani Institutiones” la „Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa”, în
Analele Universităţii Ovidius Constanţa, Seria Drept şi Ştiinţe Administrative, nr. 1/2006, p. 129.
2
I. CRAIOVEAN, Introducere în filosofia dreptului, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998, p. 280.
3
Prof. Univ. Dr. Nicolae V. DURĂ, Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi protecţia lor juridică. Dreptul la
religie şi libertatea religioasă, în Analele Universităţii Ovidius, nr. 1/2005, p. 5.
independent de naţionalitate, ele nu putea depăşi, ca arie de aplicabilitate, teritoriul statelor în care au fost proclamate, şi anume Franţa şi, respectiv,
Statele Unite ale Americii. Abia în secolul al XIX-lea asistăm la încercări de internaţionalizare a unor drepturi, dar aceste eforturi nu au ţintit crearea
unui sistem internaţional de apărare a acestor drepturi, ci numai protejarea cetăţenilor marilor puteri, care se aflau sub jurisdicţii străine. Unul dintre
aceste eforturi a fost în domeniul umanitar, avându-se în vedere protecţia victimelor conflictelor militare. În acest sens, a fost încheiată Convenţia de
la Geneva (1864), care a pus bazele unui sistem al dreptului internaţional umanitar, completat de alte tratate internaţionale, precum Conferinţele de
pace de la Haga, din anii 1899 şi 1907, în cadrul acestora extinzându-se prevederile Convenţiei de la Geneva şi în domeniul conflictelor maritime.
Aceste convenţii şi tratate urmăreau ameliorarea tratamentului prizonierilor de război, protejarea civililor, precum şi reglementarea legilor şi
cutumelor războiului, într-o perioadă în care începea, deja, să fie serios chestionat rolul războiului în sine în soluţionarea diferendelor dintre state4.
Începând cu anii de după primul Război Mondial, această problemă a devenit şi mai presantă, înfiinţându-se şi Liga Naţiunilor, organism
menit să vegheze tocmai la menţinerea păcii şi soluţionarea non-violentă a conflictelor internaţionale. În tratatele de pace încheiate cu ţările învinse în
prima conflagraţie mondială, dar şi între învingători, s-au enunţat principii precum egalitatea cetăţenilor, protecţia minorităţilor, dreptul de folosire a
limbii materne, dreptul la educaţie, dar şi dreptul la libera practicare a religiei5. În ciuda proclamării acestei serii de drepturi, aplicarea tratatelor nu a
corespuns teoriei, fiind cunoscut faptul că, profitând de relaxarea atitudinii scenei internaţionale, unele state au continuat să promoveze violenţa şi
războiul, pe acest fundal declanşându-se, de altfel, şi cel de-al doilea război mondial. Abia după 1945, sistemul de protecţie internaţională a
drepturilor omului a cunoscut o sistematizare eficientă şi a căpătat o forţă juridică reală6.
În istorie, principalele drepturi şi libertăţi ale omului au fost protejate şi garantate încă de la „Magna Charta”, a regelui englez Ioan Fără de
Ţară, din anul 1215, însă numai într-o manieră proprie acelor vremuri7. Instrumentele cu adevărat eficiente, pe plan internaţional, apar de-abia o dată
cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Organizaţia Naţiunilor Unite în anul 1948 şi cu Convenţia Europeană pentru Apărarea
Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, din anul 1950, de la Roma. Apărute ca o reacţie la ororile regimurilor fasciste europene, aceste
documente cu forţă juridică internaţională au permis cetăţenilor din statele membre ale Consiliului Europei să beneficieze de protecţia juridică oferită
de Comisia Europeană pentru Drepturile Omului şi, ulterior, de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în faţa căreia pot chema statele semnatare ale
Convenţiei şi le pot obliga, prin hotărârile obţinute, să le respecte drepturile şi libertăţile fundamentale sau să le achite compensaţii pentru îngrădirea
ori încălcarea acestora. Statele nu se pot sustrage de la aplicarea deciziilor Curţii, în acest scop ele fiind supravegheate de Comitetul de Miniştri al
Consiliului Europei8.
Apariţia acestor instrumente instituţionale ţine şi de o evoluţie în modul de percepere a persoanei umane, începând cu a doua jumătate a
secolului XX. „În secolul trecut, în multe State europene, în numele aşa-zisei democraţii - care ar fi trebuit să se întemeieze întâi de toate pe
respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului - s-au săvârşit abuzuri, crime şi fapte abominabile, lipsind uneori fiinţa umană de
drepturile ei naturale, fireşti. Şi, ce-i mai grav, la acestea au subscris sau au fost părtaşi - în calitate de exponenţi ai puterii judecătoreşti sau de
instrumente represive ale regimurilor dictatoriale - şi unii oameni ai legii (procurori şi judecători). Or, tocmai această realitate a determinat pe unii
politologi să constate că, „din păcate, dreptul nu a ţinut pasul cu dezvoltarea tehnologică a lumii. O mare parte din profesioniştii săi - constata Yves
Gandra Martins - lucrează cu categorii şi concepte învechite, nesesizând neadecvarea faptică a acestora la prezent şi viitor, de unde rezultă - conchidea
4
B. SELEJAN-GUŢAN, Protecţia europeană a drepturilor omului, Ed. All Beck, 2004, p. 4.
5
B. SELEJAN-GUŢAN, Protecţia europeană a drepturilor omului, p. 4.
6
B. SELEJAN-GUŢAN, Protecţia europeană a drepturilor omului, p. 4.
7
M. VOICU, Protecţia europeană a drepturilor omului. Teorie şi jurisprudenţă, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p.
VII.
8
M. VOICU, Protecţia europeană a drepturilor omului. Teorie şi jurisprudenţă, p. VIII.
profesorul de la Săo Paolo - dificultatea de a armoniza necesităţile unei societăţi viitoare cu structurile juridice perimate”9. Astfel, vechea concepţie
potrivit căreia oamenii sunt doar indivizi cărora le sunt garantate anumite drepturi individuale, a fost înlocuită cu cea în care raporturile cetăţenilor cu
statul au căpătat o acoperire mai largă. Cetăţenii au dobândit dreptul şi posibilitatea de a se adresa unor foruri internaţionale pentru a-şi reclama
propriile autorităţi statale. În acest context, dreptul internaţional a suferit şi ele unele modificări, apărând norme noi, privitoare la materia protecţiei
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Aşadar, protecţia acestor drepturi şi libertăţi a încetat să mai fie strict apanajul ordinii interne a
statelor, internaţionalizându-se şi generând situaţia în care „individul a dobândit, în temeiul acestor norme, şi o capacitate procedurală internaţională,
prin aceea că i se conferă dreptul de a sesiza direct instanţe internaţionale: Comitetul Drepturilor Omului, Comitetul pentru eliminarea oricăror forme
de discriminare rasială, Comitetul împotriva torturii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană de Justiţie etc.”10. Desigur,
capacitatea procedurală pe plan internaţional, la care se face referire aici, este deţinută de indivizi atâta vreme cât statele sub a căror jurisdicţie se
găsesc aceştia aderă la respectivele instrumente juridice internaţionale. Deşi sunt rare cazurile de denunţare unilaterală de către state a unor tratate ce
privesc drepturile şi libertăţile omului, un astfel de gest politic ar atrage după sine şi pierderea calităţii procedurale a indivizilor aparţinând acelor
state. Aşadar, în sistemul actual al dreptului internaţional, individul nu beneficiază, încă, de o capacitate deplină de acţiune, deci nu poate elabora în
mod direct acte internaţionale. Cu toate acestea, persoana este beneficiarul final al prevederilor cuprinse în documentele internaţionale din materia
drepturilor şi libertăţilor fundamentale, inclusiv în materia dreptului de a avea şi a manifesta credinţe religioase, şi de a practica un cult public sau
privat, în mod individual sau colectiv11.
După cum menţionam şi mai sus, primele încercări de protejare şi garantare a drepturilor omului pot fi socotite cele din Europa secolului al
XIII-lea, atunci când, în timpul domniei regelui Ioan Fără de Ţară (1167-1216), a fost emisă Magna Charta Libertatum, document în care se schiţează
câteva elemente ale statutului juridic al drepturilor persoanei umane. Trebuie precizat, însă, că, în conformitate cu configuraţia politică şi socială a
vremii, textul Magna Charta se referă numai la oamenii liberi, cei care se bucurau de privilegiile societăţii medievale, adică membri aristocraţiei
militare şi clerul, singurii care se puteau revolta, cu succes, împotriva abuzurilor monarhilor. Magna Charta este, aşadar, rezultatul protestului
baronilor şi înalţilor prelaţi englezi împotriva absolutismului regal, acest text cu caracter constituţional neavând în vedere persoana umană în sine.
Aşadar, faptul că în Magna Charta se precizează că nimeni, nici măcar Regele însuşi, nu este mai presus de lege, nedispunând de o putere absolută, îi
favorizează numai pe puternicii vremii, întrucât aceştia, la rândul lor, nu aveau deloc aceeaşi viziune asupra ţăranilor care le munceau pământurilor
sau asupra meseriaşilor şi meşteşugarilor.
Deci, Magna Charta Libertatum este un document constituţional în spiritul epocii, al cărui rol este numai acela de a pune ordine în
raporturile dintre monarhie şi aristocraţiei, şi nu trebuie să i se acorde o importanţă reală în domeniul protecţiei juridice a drepturilor omului,
indiferent de condiţia sa socială, de rasă, religie sau sex. O astfel de protecţie egală a drepturilor omului nu poate fi decelată în textele constituţionale
şi legale până în secolul al XVIII-lea, mai exact până la adoptarea de către Adunarea Constituantă a Franţei, a Declaraţiei Drepturilor Omului şi
Cetăţeanului, în anul 1789. Chiar şi acest document şi spiritul general care a dus la adoptarea lui erau, totuşi, insuficiente pentru a considera că ne
aflăm în faţa unei proclamări depline a drepturilor şi libertăţilor umane, rămând, încă, deschise probleme precum egalitatea juridică dintre femei şi
9
Prof. Univ. Dr. Nicolae V. DURĂ, Dreptul la demnitate umană (dignitas humana) şi la libertate religioasă. De la „Jus
naturale” la „Jus cogens”, în Analele Universităţii Ovidius Constanţa, Seria Drept şi Ştiinţe Administrative, nr. 1/2006,
p. 91.
10
M. VOICU, Protecţia europeană a drepturilor omului. Teorie şi jurisprudenţă, p. 5; Prof. Univ. Dr. Nicolae V.
DURĂ, Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi protecţia lor juridică. Dreptul la religie şi libertatea
religioasă, p. 7.
11
R. MIGA-BEŞTELIU, Drept internaţional. Introducere în dreptul internaţional, ed. a III-a, Ed. All Beck, Bucureşti,
2003, p. 162.
bărbaţi şi regimul discriminator al celor dintâi. „Jurişti francezi de marcă, din zilele noastre, recunosc că drepturile omului, fiind înscrise în cadrul
unei Declaraţii politice, au creat o tensiune între un demers politic şi conştiinţa religioasă a omului, de unde şi constatare lor că Declaraţia din 1789
este fondatoarea „unei legislaţii abstracte universaliste”. Într-adevăr, deşi deviza acestei Revoluţii a fost „libertate, egalitate şi fraternitate", în realitate,
Franţa a fost una dintre ţările care au legitimat sclavia în teritoriile lor, „d'outre mer”, şi printr-o asemenea legislaţie. De altfel, nu trebuie uitat faptul
că imperiul său colonial - în care au fost umiliţi şi reduşi la starea de sclavie mii de autohtoni din Africa - a durat până pe la jumătatea secolului al
XX-lea. Iată, de ce, suntem îndreptăţiţi să afirmăm că principiile enunţate de textul Declataţiei drepturilor omului, n-au putut fi aplicate nici măcar în
statul în care s-a produs revoluţia din 1789, dară-mi-te în alte state ale Europei, inclusiv în cele cu regim comunist, care şi-au revendicat şi paternitatea
ideologică a respectivei Revoluţii franceze”12. Nu trebuie omis faptul că, în ciuda caracterului democratic al Declaraţiei, femeile din Franţa au
dobândit drept de vot abia în anul 1946, aşadar la aproape 150 de ani de la Revoluţie şi de la adoptarea Declaraţiei13.
Deşi conceptul de drepturi ale omului, cu toate implicaţiile sale juridice, este de dată relativ târzie, fiind propriu Europei moderne şi
Americii de Nord, ideea în sine a existenţei acestor drepturi îşi are rădăcinile în antichitatea greco-romană. Încă din zorii Antichităţii, drepturile
omului au fost revendicate, iar, în perioada de pregătire a revoluţiilor burgheze din Europa, a început să prindă contur conceptul care avea să fie,
ulterior, dezvoltat pe parcursul întregii epoci moderne, precum şi în contemporaneitate. Pentru romani, libertatea (libertas) consta în capacitatea
firească, naturală a omului de a face ceea ce doreşte, în măsura în care nu este oprit de forţă sau de lege („naturalis facultas eius quod cuique facere
libet, nisi quid aut vi aut prohibetur”). Aşadar, libertatea era văzută drept o stare în care persoana are posibilitatea de a acţiona în mod conştient, aşa
cum consideră potrivit. În temeiul acestei definiţii, juriştii romani considerau că unii oameni se nasc liberi, în vreme ce unii pot ajunge la acest statut
numai după ce sunt dezrobiţi, adică după ce pierd statutul de sclav, acest proces fiind strict reglementat de legislaţia Romei antice. O dată cu apariţia
şi dezvoltarea creştinismului, care punea în centru originea comună a tuturor oamenilor, precum şi ideile de iubire, fraternitate şi solidaritate,
conceptul de libertate a suferit şi el mutaţii, atât din punctul de vedere al modalităţii de exprimare, cât şi al conţinutului, în sine. Pe acest fundal de
schimbare a sensului şi înţelesului libertăţii, teologia creştină medievală a dezvoltat şi noţiunea de liber arbitru, considerată drept expresia libertăţii
omului de a colabora sau nu cu harul divin14.
Preceptele gândirii teologice şi morale creştine, întemeiate pe revelaţia divină cuprinsă în Vechiul şi Noul Testament, stau la baza
conceptului şi întregii filosofii dezvoltate în jurul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, lucru ce poate fi lesne desprins din analizarea
istoriei culturii, filosofie şi politici europene, în care lucrările unor teologi creştini de marcă ocupă un loc central. Ideile umaniste se regăsesc
i i
pretutindeni în doctrina creştină, însă cu sensul lor original şi real, iar nu cu cel falsificat prin deposedarea lor de încărcătura religioasă. În întrunirile
ecumenice din secolul XX au fost redactate şi publicate declaraţii prin care creştinii erau chemaţi să conlucreze cu oamenii de alte religii pentru a
consolida climatul de toleranţă şi dialog şi pentru a garanta respectarea, pretutindeni şi în beneficiul tuturor, a dreptului fundamental la conştiinţă,
gândire şi religie. Din păcate, acest deziderat nu a putut fi mereu pus în practică, existând experienţa tristă a regimurilor comuniste care au marcat
12
Prof. Univ. Dr. Nicolae V. DURĂ, Dreptul la demnitate umană (dignitas humana) şi la libertate religioasă..., p. 112.
13
I. M. ZLĂTESCU, Égalité de chances. Égalité de traitement, Bucureşti, 2000, p. 5.
14
„În centrul mesajului creştin se găseşte fiinţa umană pentru că ea a fost creată după chipul şi înfăţişarea lui
Dumnezeu. Dragostea pentru Dumnezeu - precizau profesorii Irina Moroianu Zlătescu şi Radu C. Demetresu - este
dragostea pentru ceilalţi ... . Biblia, textul de bază al creştinismului, respinge rasismul, segregaţia, orice ierarhie pentru
că toţi oamenii au un strămoş comun: Adam şi Eva. Mântuitorul, prin însăşi viaţa lui - adaugă ei - a reafirmat această
eminentă demnitate a omului, fraternitatea fundamentală .... Ideile de toleranţă, de caritate, egalitate, într-ajutorare, au
determinat - conchideau Domniile lor - o revoluţie adâncă a moravurilor întregii vieţi a oamenilor şi în acelaşi timp au
determinat şi desacralizarea statului pentru a-1 reduce la o instituţie temporală”; I. M. ZLĂTESCU, R. C.
DEMETRESCU, Din istoria drepturilor omului, Bucureşti, 2003, p. 14; Prof. Univ. Dr. Nicolae V. DURĂ, Drepturile şi
libertăţile fundamentale ale omului..., p. 9.
istoria şi viaţa celor mai multe ţări ortodoxe15, după cum există, încă, numeroase probleme în statele fundamentaliste islamice din zilele noastre16.
CONTEXTUL GENERAL ŞI DOCUMENTELE INTERNAŢIONALE
Conform Declaraţiei de Principii a Comisiei Drepturilor Omului, concepută, în luna

septembrie a anului 1984, de către Federaţia Bisericilor Protestante din Elveţia, o dată cu
proclamarea dreptului omului la libertate şi a demnităţii fiecărei fiinţe umane, este necesară şi
afirmarea fundamentală a posibilităţii sensului existenţei personale. Documentul din 1984 mai
preciza şi că este necesară o recunoaştere a demnităţii persoanei, în numele posibilităţii credinţei,
pornindu-se de la textul Sfintelor Evanghelii. Aceste aserţiuni sunt adevărate, căci demnitatea
umană trebuie recunoscută şi în numele acestui sens, al existenţei personale şi al exprimării propriei
credinţe religioase. Condiţia esenţială este, însă, ca această credinţă religioasă să nu aibă un caracter
care să aducă atingere intereselor publice ale societăţii extinse, aşadar să nu îmbrace o formă
inumană, sectară, distructivă sau anarhică. În conformitate cu învăţătura biblică, în creştinism,
concepţia asupra societăţii are în centru demnitatea persoanei, care aparţine tuturor oamenilor,
indiferent de statutul lor social şi de originea pe care o au, în virtutea descendenţei comune din
acelaşi strămoş. Având o concepţie eminamente umanistă, creştinismul şi-a adus un aport multiform
şi ambivalent la dezvoltarea conceptului de drepturi ale omului şi la proclamarea sa ca temelie a
societăţilor democratice17.
Pentru creştini, Sfânta Scriptură este un izvor de drept de necontestat, precum şi cel mai
important temei pe care se construieşte sistemul drepturilor şi libertăţilor omului. După cum inspirat
afirmă un jurist european, „pentru credincioşi, cea mai bună garanţie a drepturilor omului este de
caracter religios. Aceasta pentru că ei, fiind creaţi după chipul lui Dumnezeu, sunt fraţi, egali în
valoare. Ei posedă o demnitate eminentă şi sunt dotaţi cu drepturi fundamentale. În afara acestei
scheme - scria profesorul Jean Morange - proclamarea drepturilor omului pierde orice caracter
supranatural sau transcedental. Ea nu-şi trage autoritatea sa decât de la aceia care o proclamă, adică,
în cazul de faţă, de la membrii unei adunări de reprezentanţi de state, o adunare politică legată de
15
România este, totuşi, un exemplu pozitiv în sensul respectării dreptului la libertatea religioasă,dată fiind existenţa
Legii nr. 489/2006,Legea cultelor, care reglementează acest drept. În ciuda unor obiecţii care „învederează faptul că
Legea nr. 489/2006 este şi ea perfectibilă. Dar, dincolo de lacunele ei, putem spune că, prin noua Lege a Cultelor, în
România s-a creat un alt regim juridic al cultelor religioase, ale cărui principii sunt comune cu Legile altor State ale
U.E. privind libertatea religioasă. De altfel, puţine legi ale statelor lumii recunosc existenţa a 18 culte religioase -
precum Legea 489/2006 - care le oferă şi autonomia lor faţă de stat. într-adevăr, „nici o altă lege din statele membre ale
Uniunii Europene nu instituie garanţii în ceea ce priveşte exprimarea libertăţii religioase pentru un număr atât de mare
de culte. Recunoaşterea acestor culte de către statul român este consecinţa directă a existenţei unui spaţiu inter-
confesional bogat în experienţe istorice de convieţuire paşnică; Nicolae V. DURĂ, Despre libertatea religioasă şi
regimul general al cultelor religioase din România, în Analele Universităţii Ovidius Constanţa, Seria Teologie, anul
VII, nr. 1/2009, p.44.
16
Prof. Univ. Dr. Nicolae V. DURĂ, Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului..., p. 9.
17
D. LOCHAK, Les droits de l’homme, Éditions La Découverte, Paris, 2002, p. 11.
contextul istoric în care ea îşi află sediul”18. Au existat, însă, şi încă mai există, destul de mulţi
contestatari ai rolului pe care l-a jucat doctrina creştină în elaborarea conceptului de drepturi ale
omului. Mai mult decât a minimaliza contribuţia Bisericii la clarificarea şi promvarea acestui
concept, aceşti contestatari merg până într-acolo încât afirmă că întreg sistemul de drepturi şi
libertăţi fundamentale s-a dezvoltat ca răspuns la doctrina creştină. Este adevărat, desigur, că ideea
drepturilor omului a fost vehiculată în Europa încă dinainte de apariţia şi dezvoltarea creştinismului,
un rol important avându-l, în acest sens, filosofii Greciei antice, îndeosebi stocii. Cu toate acestea,
contribuţiile aduse de mari teologi şi teoreticieni ai Bisericii, precum Origen, Tertulian, Ciprian al
Cartaginei, Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz şi Grigorie de Nyssa, Ioan Hrisostom, Ambrozie
de Milan, Ieronim sau Augustin, nu pot fi uşor trecute cu vederea, ele prezentând un vădit caracter
umanist, ce nu poate fi negat doar pentru că aceşti mari teologi şi moralişti au fost reprezentanţi ai
Bisericii creştine19.
Pe marginea preambulului Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene s-au iscat o
serie de controverse şi polemici, care au reliefat necesitatea deschiderii unui dialog între Uniunea
Europeană, pe de o parte, şi Bisericile şi cultele religioase, pe de altă parte. În ciuda faptului că
mentalitatea postmodernismului a încercat să facă din religie o afacere exclusiv privată, izolând-o în
vieţile particulare ale celor care doresc să o practice, ea a continuat să reprezinte un factor mereu
prezent în spaţiul public, aşa încât se impunea soluţii la nivel instituţional pentru crearea unui dialog
eficient între religii şi instituţiile Uniunii Europene. O parte a juriştilor europeni au căutat să
demonstreze că drepturile omului îşi au originea în dreptul natural de origine divină, însă alţii au
adoptat o perspectivă radical diferită, încercând să arate că, de fapt, drepturile omului nu sunt mai
mult decât rezultatul unui proces petrecut în filosofia politică din Europa de Vest, care a stat la baza
redactării textelor constituţionale din Marea Britanie, Statele Unite şi Franţa. „Desigur, cei care
rămân tributari unor asemenea idei nu dovedesc doar faptul că sunt adepţii unor concepţii revolute,
şi partizanii unor idei filosofice, religioase, etc. cu substrat eminamente ideologic, ci şi lipsa unei
comprehensiuni globale a naturii drepturilor omului, care îşi află originea lor atât în jus naturalis,
cât şi în rostirile lăsate de marii gânditori ai omenirii (filosofi, oameni politici etc.) şi de
întemeietorii marilor religii (budism, iudaism, creştinism etc ).”20.
În acest sens, se cuvine subliniat faptul că în Franţa, un raport întocmit de R. Debray a scos
la inveală faptul că Biblia este un text extrem de important şi pe care se întemeiază consideraţiile
din manualele şcolare, cu privire la religia şi cultura continentului european. Bineînţeles, în
18
J. MORANGE, La proclamation de la liberté religieuse dans les documents internationaux, în La liberté religieuse
dans le monde, Ed. Universitaire, Paris, 1991, p. 320; Prof. Univ. Dr. Nicolae V. DURĂ, Drepturile şi libertăţile
fundamentale ale omului..., p. 13.
19
R. JOLY, Catholicisme et droits de l’homme, în Laicité et droits de l’homme. Deux siècles de conquetes, Ed. de
l’Université de Bruxelles, 1989, p. 59.
20
contextul în care se aşteptau ca raportul, axat pe sistemul de învăţământ religios din şcolile laice, să
condamne eventuala îndoctrinare la care sunt supuşi elevii, reprezentanţii curentului raţionalist au
respins documentul, acuzându-l pe autor că încearcă să reabiliteze viaţa religioasă, folosindu-se de
umbrela studiului istoriei religiilor21.
Din păcate, în manualele şi programele de filosofie din ţările Europei Occidentale, religia
este un concept foarte greu de abordat. Pentru profesori, nu mai rămâne decât să evoce fenomenul
religios prin referire ala mituri, dar „o astfel de judecată asupra religiei a adus însă mari prejudicii
însăşi noţiunii de cultură, care s-a născut în tinda templelor, a sinagogilor şi a bisericilor. De altfel,
cuvântul cultură are în el ceva sacru, fiindcă, însăşi etimologia sa ne trimite la "cultus - us" (cinstire,
cultivare a respectului faţă de Divinitate, cult religios etc.). Nu întâmplător, cultura clasică, poezia,
muzica, pictura, sculptura, literatura etc. poartă în ele şi ceva sacru. Spre edificare, ar fi suficient să
menţionăm doar aşa-zisa "muzică cultă" a lui Bach şi Bethoven, care, la origine, a avut un caracter
liturgico-sacru. în această privinţă, "misele" şi "oratoriile" alcătuite de ei rămân paradigmatice!”22.
Unele state occidentale, aflate sub impactul gândirii de stânga, au interzis purtarea unor
obiecte vestimentare cu tradiţie religioasă, ca de pildă vălul islamic sau cruciuliţele, motivând
această interdicţie prin faptul că, prin purtarea acestora, s-ar cultiva prozelistimul religios. Acesta a
fost argumentul invocat de susţinătorii principiului laicităţii, care a găsit susţinerea unor foruri
legislative. Totuşi, o astfel de atitudine încalcă în mod flagrant dreptul persoanei de a avea şi de a
manifesta o credinţă religiosă, în mod individual sau public, iar interdicţiile de acest fel nu au ce să
caute într-un stat democratic. De altfel, ele nici nu au avut, în general, o aplicabilitate de durată, iar
unele dintre ele, precum cea privitoare la vălul islamic, se vor dovedi desuete o dată cu integrarea
Turciei în Uniunea Europeană, întrucât după acest moment, milioane de musulmani vor locui şi vor
munci în spaţiul comunitar, fără ca statele, dat fiind caracterul lor de cetăţeni europeni, să le poată
interzice purtarea însemnelor sau obiectelor vestimentare tradiţionale23.
În anul 1952, o organizaţie evreiască numită „Agudas Israel” s-a adresat Organizaţiei
Naţiunilor Unite, cerându-i să deschidă o dezbatere pe tema religiei24. Acest moment poate fi
21
R. GOHAN, Jésus de Jérusalem (bis), în U.R. Les Cahiers Rationalistes, mars-avril, 2003, nr. 563, p. 24.
22
23
24
Interesul organizaţiilor evreieşti de după al doilea Război Mondial în crearea unui climat de protejare a drepturilor
omului este de înţeles, date fiind atrocităţile comise împotriva poporului evreu: „Ceremoniile desfăşurate în amintirea
victimelor Holocaustului din anii celui de-al doilea război mondial (1939-1945) - care au avut loc în Ţările Uniunii
Europene, inclusiv în Ţara noastră, - au relevat faptul că lagărele de exterminare naziste au existat şi datorită faptului că
Statele respective n-au prevăzut expres în Constituţiile lor şi dreptul firesc (natural) al omului la libertatea religioasă şi,
implicit, n-au asigurat protecţia juridică a cetăţenilor lor, indiferent de etnie, rasă, religie etc. De aceea, nu demult,
România „şi-a asumat concluziile Comisiei internaţionale cu privire la Holocaust, a înfiinţat Institutul Elie Wiesel şi a
editat primul manual de liceu care tratează perioada în care evreii erau deportaţi, ucişi şi trataţi ca persoane de categoria
a doua”. Or, şi prin aceste fapte se arată că, şi în România, libertatea religioasă trebuie situată în relaţie directă şi cu
problema rasismului, şi, ca atare, problematica ei implică o abordare juridică şi socio-politică multiplă, cu reverberaţii şi
în dimensiunea vieţii politice internaţionale”; Prof. Univ. Dr. Nicolae V. DURĂ, Dreptul la demnitate umană (dignitas
humana) şi la libertate religioasă..., p. 107.
considerat actul declanşator al dinamicii libertăţii religioase în sânul Naţiunilor Unite25. Discuţia pe
marginea libertăţii religioase, care se purtase, până atunci, ca o anexă la cea despre rasism, a
dobândit o identitate proprie, libertatea religioasă devenind una dintre temele majore ale agendei
ONU. Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice a consacrat, în articolul 18, dreptul
persoanie la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie, precum şi libertatea de manifestarea a
religiei şi convingerii, în mod individual sau în comun, în spaţiul public sau în cel privat, prin
intermediul cultului, al riturilor, al practicilor şi al învăţământului. În doctrina juridică occidentală,
s-a apreciat că drepturile omului au un caracter laic, ceea ce înseamnă că libertatea convingerilor
religioase este valabilă în măsura în care convingerile religioase ale fiecăruia rămân în sfera privată,
fără să dobândească integrare politică. În concepţia unor jurişti, „filosofia implicită a drepturilor
omului este laică, fiindcă ea nu implică nici o credinţă într-o transcendenţă (toleranţa religioasă îi
este esenţială) şi că ea purcede înainte de toate din convingerea că este vorba de singurul zid posibil
împotriva ororii”26.
Totuşi nu se poate considera, cu îndreptăţire, că locul convingerilor religioase este numai în
sfera privată, întrucât o astfel de abordare ar presupune reducerea libertăţii religioase la forul intern,
or toate documentele internaţionale, precum şi toata gândirea filosofică din spatele acestora şi a
conceptului, în sine, de drepturi ale omului, postulează în mod clar că libertatea de gândire,
religioasă şi de conştiinţă se compune atât din elementele interioare, cât şi din manifestarea
exterioară a acestor. Dar o atare manifestare nu poate fi redusă la spaţiul privat, întrucât libertatea
religioasă, de gândire şi de conştiinţă ţine de însăşi natura persoanei umane, care nu este o monadă
închisă, ci are o şi o viaţă socială. Aşadar, dreptul la libertatea religioasă este un drept cu caracter
civil şi social, iar întrucât se referă la sfera cea mai înaltă a spiritului uman, el se constituie într-o
măsură a tuturor celorlalte drepturi fundamentale, fiind, astfel, un temei al existenţei şi manifestării
celorlalte libertăţi umane27. În consecinţă, nu se poate discuta despre problemele legate de rasism,
antisemitism sau discriminare etnică şi socială, fără a se lua în calcul şi conceptul de libertate
religioasă. Obligaţia de a proteja şi de a garanta libertatea religioasă este o normă de jus cogens,
adică una dintre acele norme imperative ale dreptului internaţional public, întrucât dreptul la
libertatea religiei constituie un principiu general de drept internaţional. Desigur, el nu se regăseşte
numai în textul tratatelor şi convenţiilor internaţionale, ci şi în multe constituţii şi legi cu caracter
constituţional din întreaga lume, cu precădere în lumea democratică, pentru că şi conceptul în sine
de drepturi ale omului este compatibil numai cu o societate centrată pe valorile democraţiei şi, deci,
25
P. WASCHSMANN, Les droits de l’homme, Ed. Dalloz, 2002, p. 53; Prof. Univ. Dr. Nicolae V. DURĂ, Drepturile şi
libertăţile fundamentale ale omului..., p. 15.
26
A se vedea N. V. DURĂ, Bisericile Europei şi „Uniunea Europeană”. Ecumenism, Reconciliere creştină şi Unitate
europeană, în Studii Teologice, LIII (2001), nr. 3-4, p. 102-117.
27
profund incompatibil cu statul absolutist, despotic, totalitar sau autoritar28.
Istoria continentului european stă dovadă pentru faptul că rădăcinile comune ale valorilor
spirituale şi culturale pe care le împărtăşesc statele angrenate în construcţia europeană sunt strâns
legate de dimensiunea evanghelizatoare a creştinismului. Construcţia europeană presupune, aşadar,
nu doar un proces de trecere de la o piaţă comună la o uniune politică, ci şi un efort de afirmare a
valorilor exprimate de religia majorităţii copleşitoare a cetăţenilor europeni, şi anume creştinismul.
Conferinţa Bisericilor Europene a solicitat Uniunii Europene să-şi înscrie pe agenda preocupărilor
nu numai minorităţile etnice, ci şi cele religioase, astfel încât statele membre ale Uniunii să poată
să-şi conserve autonomia şi identitatea culturală şi propriile tradiţii, din care elementul religios nu
poate fi înlăturat, fără a se pierde specificul naţional. Aşadar, este nevoie de atingerea unui punct de
echilibru între ideea de nediscriminare şi dreptul la autonomie, întrucât încadrarea minorităţilor
religioase în comunitatea extinsă nu se poate realiza decât prin integrare, iar nu prin asimiliare29.
Pentru statele din estul Europei, aflate, până în anii ‘90, sub conducerea unor regimuri
socialiste, conceptul de drepturi ale omului a fost puternic influenţat de concepţia marxist-leninistă
conform căreia statul nu este decât un instrument de oprimare şi, în consecinţă, el nu se poate
constitui într-un garant al respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale30. Din păcate, libertatea
religioasă din statele socialiste a avut foarte mult de suferit, în ciuda aparenţelor pe care un
cercetător din afară le-ar putea identifica în legislaţiile regimurilor comuniste. Astfel, trebuie spus
că în cadrul acestor regimuri exista o discrepanţă uriaşă între modul în care principiile juridice erau
enunţate în textele de lege şi modalitatea în care ele erau puse în practică. De pildă, în legislaţia
românească, era stipulată pedeapsa cu închisoarea pentru cei care tulburau exerciţiul cultelor sau
împiedicau manifestarea libertăţii religioase, însă, în practică, deservenţii cultelor înşişi aveau
probleme în a-şi desfăşura activitatea, fiindu-le, adesea, oprit chiar şi accesul în lăcaşele de cult care
funcţionau conform regimului de autorizare aflat în vigoare31. Prof. Nicolae V. Dură aminteşte şi de
situaţia din România, afirmând că „pe vremea regimului politic din România anilor 1948-1989,
28
B. FRYDMAN, G. HAARSCHER, Philosophie du droit, Dalloz, 1998, p. 125.
29
M. GJIDARA, Le statut des réligions dans les États socialistes d’Europe centrale de 1945 à 1989, în La liberté
religieuse dans le monde, p. 171-211.
30
Déclaration des droits de l’homme et du citoyen du 21 aout 1789, în Les Constitutions des États de l’Union
européenne, Ed. La Documentation Française, Paris, 1999, p. 253.
31
„Situaţia libertăţii religioase în Statele socialiste ale Europei - în perioada anilor 1945-1989 - a făcut obiect de studiu
şi cercetare şi pentru juriştii din Europa de vest . Dar, din nefericire, ei nu au cunoscut întotdeauna adevărata realitate
din ţările respective, unde "ateismul marxist" a dobândit o adevărată dimensiune religioasă", iar marxismul a devenit
pentru mulţi o "antireligie". Unii dintre ei nu au cunoscut nici laptul că, între modul de enunţare a unor principii juridice
şi aplicarea lor, a existat întotdeauna o prăpastie mare. Pentru ilustrarea celor afirmate mai sus, ar fi suficient să amintim
situaţia din Ţara noastră. De exemplu, deşi Codul penal - publicat în Buletinul oficial nr. 79-79 bis din 29 iunie 1968 -
pedepsea cu închisoarea de la o lună la 6 luni sau cu amendă împiedicarea libertăţii cultelor, totuşi, în realitate, nu puţini
au fost deservenţii unor culte religioase - care fuseseră organizate şi funcţionau potrivit legii (cf. Art. 318) - cărora li s-a
interzis până şi intrarea în templele, "casele de rugăciune", sinagogile, bisericile sau moscheele lor pentru săvârşirea
serviciilor religioase, de către oamenii Securităţii politice”; Prof. Univ. Dr. Nicolae V. DURĂ, Drepturile şi libertăţile
fundamentale ale omului..., p. 18.
organele represive ale Statului au căutat să elimine din faşă orice voce care îşi revendica dreptul la
libertatea religioasă. De aceea, multe dintre "persecuţiile religioase" - care au fost parte componentă
a "genocidului comunist în România" - au fost instrumentate şi materializate de potentaţii vremii de
atunci cu ajutorul oamenilor legii. Conştienţi de aceste realităţi de tristă amintire, autorii
Proclamaţiei "Frontului Democrat Român" al Revoltei de la Timişoara, din decembrie 1989, au
cerut în punctul IX - din cele X - "libertatea reală a Cultelor religioase". Ca atare, nu se mai
îngăduie Statului român să lipsească pe cineva de dreptul la libertatea religioasă, sau să-i restrângă
conţinutul acesteia prin intermediul exercitării abuzive sau discreţionare a puterii legislative sau a
celei judecătoreşti, care au fost adeseori instrumentate politic”32.
Atitudinea adoptată de regimurile socialiste est-europene în problema libertăţii religioase
serveşte drept dovadă pentru adevărul unei afirmaţii plasate în fruntea Constituţiei franceze din anul
1791, la rândul ei preluată din Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului, din august 1789.
Potrivit acestei afirmaţii, nenorocirile publice şi corupţia de la nivel guvernamental au o sursă
directă în ignorarea, uitarea şi dispreţuirea drepturilor omului de către autorităţile publice. Însă
adevărul acestei afirmaţii nu este verificabil numai în cazul statelor comuniste, ea fiind valabilă şi
pentru alte ţări, în care lipsa de eficienţă în garantarea şi respectarea drepturilor fundamentale a
condus la corupţie şi degradare a mediului social şi politic. În acelaşi timp, desigur, garantarea şi
protejarea libertăţii umane trebuie să aibă în vedere principiile enunţate încă din Antichitate, şi care
se regăsesc şi în documentele internaţionale şi Constituţiile moderne, conform cărora întinderea
libertăţii este limitată de spectrul libertăţii celorlalţi, astfel încât nimeni nu are dreptul de a-i vătăma
pe ceilalţi, prin exerciţiul propriei libertăţi. Acest lucru este valabil, fireşte, şi în cazul libertăţii
religioase, pentru că, după cum statele nu au dreptul de a limita libertatea religioasă a cetăţenilor
fără motive extrem de plauzibile, cu atât mai puţin aceşti cetăţeni au dreptul de a-şi extinde într-atât
graniţele propriei libertăţi, încât să atenteze la interesele celorlalţi sau la interesul public. Mai ales
din punctul de vedere creştin, libertatea, fiind consecinţă a demnităţii umane, presupune şi o serie de
îndatoriri şi responsabilităţi. Tocmai de aceea, Prof. Nicolae V. Dură afirma că „drepturile şi
libertăţile omului trebuie învăţate în familie şi în şcoală, de unde şi responsabilitatea întregii
societăţi pentru educaţia tinerei generaţii în spiritul afirmării valorilor umane, precum demnitatea şi
egalitatea între sexe, şi a respectului fiinţei umane, care are un caracter sacru. Că doar printr-o astfel
de educaţie - pusă sub responsabilitatea întregii societăţi - pot fi create şi condiţiile favorabile
formării unei mentalităţi în stare să elimine - de facto - orice fel de discriminare, şi să asigure şi
egalitatea de şanse între sexe şi, ipso facto, egalitatea de tratament în diversitatea vieţii sociale şi
politice a societăţii, ne-o atestă şi realitatea zilelor noastre”33.
32
33
Necesitatea de a se asigura o educaţie cu privire la drepturile şi libertăţile omului este
vizibilă şi în mediul universitar, întrucât acesta formează profesionişti precum avocaţii, magistraţii
sau poliţişti, persoane implicate în conceperea şi punerea în aplicare a dreptului. Această educaţie
presupune, deopotrivă, o educaţie filosofică şi religioasă34, pentru a permite cursanţilor înţelegerea
fundamentului ideatic şi istoric pe care s-a construit conceptul modern de drepturi ale omului.
Nevoia de educaţie religioasă este dată şi de faptul că în istoria omenirii, şi chiar şi în anul 1789, în
plină Revoluţie franceză secularizantă, sistemul de drepturi ale omului nu a putut fi conceput în
separaţie faţă de Divinitate35. Deşi nu este numită explicit Dumnezeu, Fiinţa supremă a
revoluţionarilor francezi are, cel puţin în chestiunea demnităţii umane şi a drepturilor omului,
acelaşi rol proniator precum Dumnezeul creştin. Din păcate, Constituţia Europeană, redactată cu
peste două sute de ani mai târziu, nu mai face niciun fel de referire la această Fiinţă supremă şi, cu
atât mai puţin, la rădăcinile iudeo-creştine ale civilizaţiei continentului nostru. Această situaţie
ciudată, în care, într-un climat de promovare a valorilor europene şi universale, este omisă tocmai
sfera religioasă, cea care a contribuit în mod decisiv la plămădirea acestor valori, a fost cauzată atât
de orientările politice contemporane de stânga, cât şi de atitudinile laicizante din chiar sânul
Bisericii Romano-Catolice şi al confesiunilor protestante36.
Dincolo de libertatea religioasă individuală, garantată şi protejată printr-o mulţime de
documente internaţionale, dar şi prin legislaţiile interne ale statelor, există şi un tip de libertate
religioasă colectivă, reprezentată de libertatea Bisericilor37. În jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului, în faţa căreia, nu o dată, au fost aduse cauze cu implicaţii religioase, s-a statuat
că Bisericile au dreptul de a exista, care decurge din, şi, totodată, întreţine, drepturile membrilor lor
de a le constitui şi de a le menţine. Pe de altă parte, însă, deşi Bisericile au dreptul de a se afla la
adăpostul criticilor care depăşesc o anumită limită, ele nu pot invoca acest drept în toate situaţiile,
nici în faţa opiniei publice şi, desigur, nici în faţa autorităţilor judiciare. Limita peste care nu se
poate trece, în privinţa criticării existenţei şi activităţii Bisericilor, este reprezentată, conform
jurisprudenţei Curţii, de momentul în care aceste critici aduc o atingere reală drepturile comunităţii
34
„Filosofii vorbesc şi ei despre necesitatea imperioasă a unei „recunoaşteri universale a unui drept la educaţia
filosofică, care trebuie să fie însoţită de o cerinţă instituţională privind accesul la exercitarea puterii politice". Este într-
adevăr un adevăr peremptoriu că fără o educaţie filosofică, de sorginte politică, - aşa cum au gândit-o Platon în
"Republica" lui, Aristotel în "Politica" lui, Augustin în "Confesiunile" lui etc. - nu se poate accede la statutul acelui
politician care, prin ideile sale, să contribuie la vehicularea unui suflu nou în gândirea politică a cetăţii sale. Dar, a
pretinde că este necesară o recunoaştere universală a unui aşa-zis drept la educaţia filosofică, pe care să-1 condiţionăm
şi de accesul la exercitarea puterii politice, înseamnă să ducem afirmaţiile noastre în derizoriu sau, mai bine-zis, să
situăm asemenea aserţiune în lumea platonică a ideilor, fără nici-o referinţă la lumea gândirii şi acţiunii politice, aşa
cum fac adeseori unii filosofi, din zilele noastre, chiar şi din patria lui Descartes şi Voltaire”; Prof. Univ. Dr. Nicolae V.
DURĂ, Dreptul la demnitate umană (dignitas humana) şi la libertate religioasă..., p. 112.
35
Déclaration des droits de l’homme et du citoyen du 21 aout 1789, în Les Constitutions des États de l’Union
européenne, p. 253.
36
37
R. GOY, La garantie européenne de la liberté de religion, în Archives de Philosophie du Droit, tome 38, Sirey, 1993,
p. 193.
religioase de a-şi manifesta convingerile în modurile indicate de articol 9 din Convenţia pentru
Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale. O dată ajunse la acest nivel, criticile
aduse religiilor atentează la libertatea de gândire, conştiinţă şi religie a membrilor acestora, fiind
nevoie de intervenţia statului pentru protejarea acestor drepturi fundamentale. După cum pot
constitui obiectul criticilor şi luărilor de poziţie, Bisericile pot şi ele, la rândul lor, să se exprime
liber în societate, cu respectarea aceloraşi limite impuse de interesul public, precum şi de oridinea,
morala şi siguranţa publice. Şi în acest caz, statele au o anumită marjă de a aprecia unde se termină
exercitarea legitimă a libertăţii de exprimare şi unde acest drept fundamental al indivizilor şi
comunităţilor umane devine un abuz care periclitează interesul public, ori libertatea celorlalţi 38.
Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice, adoptat şi ratificat de Adunarea
Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite din 16 decembrie 1966, consacră, şi el, dreptul la
libertatea religioasă, stipulând că nimeni nu poate fi discriminat pe considerente ce ţin de rasă,
culoare, sex, limbă, opinie, etnie, status social ori religie. În acelaşi pact este prevăzut şi dreptul
oricărei persoane la libertatea de religie, de conştiinţă şi de gândire, drept ce implică şi libertatea de
a refuza adeziunea la un cult sau la o convingere, dar şi libertatea de a manifesta un cult religios, în
public sau în spaţiul privat, inclusiv prin practici şi prin învăţământ, organizat în condiţiile legii.
Statele semnatare ale Pactului s-au angajat, de asemenea, să respecte şi dreptul părinţilor sau al
tutorilor legali de a alege dacă asigură copiilor o educaţie religioasă şi morală şi, în caz că acest
lucru este dorit, de a alege religia sau confesiunea în baza căreia să aibă loc acest proces
educaţional39. Pactul prevede, de asemenea, ca majoritatea documentelor internaţionale în materie,
faptul că libertatea religioasă, de gândire şi de conştiinţă nu este o chestiune strict teoretică ori
abstractă, ci că ea presupune şi libertatea manifestării convingerilor40.
Întruniţi la Viena, în anul 1993, şefii de stat şi de guvern din ţările membre ale Consiliului
Europei s-au angajat să acţioneze şi împotriva oricăror elemente de natură să creeze temeri şi
tensiuni în relaţiile dintre comunităţile religioase. Mai mult, afirmă Prof. Dură, „Tot cu prilejul
38
Jurisprudenţa europeană privind libertatea de exprimare. Aspecte privind hotărârile Curţii Europene a Drepturilor
Omului, Ed. Academia Caţavencu, Bucureşti, 2002, p. 98-99.
39
„Raportându-ne la cazul României, pot fi utile următoarele precizări ale Prof. Univ. Dr. Nicolae V. Dură: „Libertatea
părinţilor de a-şi educa şi instrui copii potrivit convingerilor lor religioase nu este limitată decât de respectarea
principiilor democratice şi de prevederile legilor naţionale. Or, până în prezent, în România nu există o lege care să
prevadă că învăţământul religios, în Şcolile publice, este facultativ, aşa după cum afirmă unii constituţionalişti români.
Putem însă vorbi de un învăţământ religios facultativ doar în sensul că nimeni nu poate să adere la o credinţă religioasă
contrar convingerilor sale, sau că un adept al unei religii nu este obligat să urmeze un învăţământ religios - care se predă
în Şcolile de Stat - care nu este conform cu învăţătura propriei sale religii. Mai concret, un membru al religiei mozaice,
un musulman, un budist etc. nu sunt obligaţi să urmeze cursurile unui învăţământ religios, creştin, care se predă în
Şcolile de Stat din România. Ei sunt deci exoneraţi de obligativitatea prezentării la aceste Cursuri. De altfel, Constituţia
României prevede libertatea fiecărui cult religios de a-şi organiza atât propriile Şcoli religioase, cât şi învăţământul
religios din Şcolile de Stat, prin asigurarea cadrelor didactice care pot transmite cunoştinţele religioase proprii cultului
respectiv (cf. Art. 29 al. 3)”; Prof. Univ. Dr. Nicolae V. DURĂ, Dreptul la demnitate umană (dignitas humana) şi la
libertate religioasă..., p. 120.
40
întrunirii de la Viena (1993), şefii de stat şi de guvern ai statelor membre ale Consiliului Europei au
cerut statelor din Europa să dezvolte educaţia „în domeniul drepturilor omului şi a respectului
diversităţilor culturale”, şi să întărească „programele vizând eliminarea prejudecăţilor prin predarea
istoriei cu punerea în evidenţă a influenţelor reciproce pozitive între diferite ţări, religii şi idei pe
parcursul dezvoltării istorice a Europei...” . Or, pentru a ajunge şi la materializarea acestui deziderat
al Statelor europene este necesar să eliminăm - întâi de toate - prejudecăţile privind sacru şi credinţa
în Dumnezeu şi, ipso facto, rostul religiei în viaţa omului zilelor noastre. Apoi, este necesar să
cunoaştem istoria şi doctrina acestor religii, fără de care nu putem vorbi nu numai de o stăpânire a
registrului culturii religioase, europene, ci şi a celei politice şi juridice, fiindcă geneza impactului
religiilor asupra acestora, şi, ipso facto, a societăţii umane, urcă la începuturile plămădirii şi
fasonării chipului Europei în aceea „Respublica christiana” din primul mileniu, care şi-a continuat
procesul său evolutiv până în zilele construcţiei Casei Europei de astăzi, în ciuda acelei „laicităţi”
revendicate de indivizi sau State care au pierdut din vedere tocmai aceste realităţi peremptorii”41.
În Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, intrată în vigoare în anul 2000, este
prevăzut, de asemenea, faptul că fiecare persoană are dreptul la libertatea de conştiinţă, de religie şi
de gândire, iar acest drept implică, desigur, dreptul persoanei de a-şi schimba sau abandona religia
sau convingerile religioase, precum şi de a şi-o manifestat într-o manieră prin care să nu aducă
atingere intereselor legitime ale comunităţii sau ale altor persoane. Textul articolului 10, alineatul 1
din Carta amintită reproduce, după cum se poate observa din rezumatul conţinutului său, articolul 9
din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Noutatea adusă de textul Cartei se regăseşte, însă, în cel de-al doilea alineat al articolului invocat, şi
ea constă în prevederea faptului că legislaţiile naţionale pot reglementa dreptul la obiecţia de
conştiinţă. Aşadar, în ţările care au inclus în propriul sistem de drept conceptul de obiecţie de
conştiinţă, respectarea acestuia este obligatorie. Prin garantarea dreptului de obiecţie de conştiinţă s-
a urmărit protejarea oamenilor care sunt puşi în situaţia de a săvârşi acte contrare convingerilor lor
religioase sau de a asista la săvârşirea unor astfel de acte42.
Mai departe, în articolul 14 din această Cartă este prevăzută şi libertatea constituirii unui
sistem de învăţământ religios, cu respectarea principiilor democratice, recunoscându-se, totodată, şi
dreptul părinţilor de a le acorda propriilor copii o educaţie conformă cu convingerile lor filosofice,
religioase şi pedagogice. Unii politicieni şi jurişti aparţinând spectrului de stânga au obiectat la
prevederile acestui articol, considerând inoportună plasarea laolaltă a concepţiilor filosofice şi
pedagogice cu cele religioase. În plus, ei au invocat legislaţia din domeniul protecţiei copiilor,
solicitând concilierea prevederilor articolului 14 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii
41
42
G. BRAIBANT, La Charte des droits fondamentaux de l’Union européenne, Éd. du Seuil, 2001, p. 117.
Europene cu drepturile care le sunt recunoscute copiilor, conform articolului 24 din acelaşi
document internaţional. Cu siguranţă, însă, că interpretarea dominantă, potrivit căreia opiniile
copiilor trebuie luate numai în măsura în care vârsta şi maturitatea acestora o permite, este cea
potrivită pentru această situaţie. Carta interzice, în continuare, şi discriminările bazate pe religie sau
convingeri (articolul 21), Uniunea Europeană angajându-se să respecte şi să promoveze diversitatea
culturală, lingvistică şi religioasă (articolul 22). Pentru ca o astfel de diversitate să existe trebuie,
desigur, ca toate prevederile Cartei privitoare la drepturile individuale ale omului, în materie de
libertate de credinţă, convingeri şi gândire, precum şi în manifestarea lor, să fie respectate atât de
statele membre ale Uniunii, cât şi de instituţiile Uniunii Europene43.
Comentariile făcute pe marginea prevederilor regăsite în textul Cartei Drepturilor
Fundamentale a Uniunii Europene menţionează şi faptul că, înainte de adoptarea sa în forma
actuală, Carta a traversat şi diverse faze de proiect, propuse de unii participanţi la dezbateri, în care
se făcea aluzie la rădăcinile religioase şi la credinţele Europei, precum şi la moştenirea iudeo-
creştină, temelia pe care s-a edificat construcţia europeană. În acest sens, unii dintre parlamentarii
europeni de religie creştină şi-au manifestat dorinţa de a include, în textul Cartei, precizări
neechivoce privitoare, măcar, la moştenirea religioasă europeană, dacă nu la contribuţia efectivă a
iudaismului şi creştinismului în istoria şi dezvoltarea continentului44. Cea mai vehementă opoziţie la
aceste propuneri a venit din partea europarlamentarilor şi juriştilor francezi, care, pe baza laicităţii
invocate a Constituţiei Republicii Franceze, şi-au exprimat rezerve faţă de adeziunea Franţei la un
text internaţional în care apar referiri la sfera religioasă. Ei au propus înlocuirea termenului
„moştenire religioasă” prin acela de „moştenire spirituală”, având, în limba şi în cultura franceze,
un sens mult mai moderat, în accepţiunea celor care veneau cu această propunere. Ministrul delegat
al Franţei la Bruxelles, în acea vreme, Pierre Moscovici, a declarat, şi el, că Franţa se va abţine de la
semnarea Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, dacă în preambulul acesteia vor fi
incluse referiri la moştenirea religioasă a Europei, el primind susţinere din partea unor grupări
socialiste reprezentate la nivel european, care au cerut, şi ele, cu vehemenţă, eliminarea acestei
sintagme45.
Juriştii şi politicienii de stânga considerau că, prin eliminarea referirilor la sfera religioasă, s-
ar putea apăra şi afirma caracterul laic al Europei, ei menţionând şi faptul că tratatele de constituire,
funcţionare şi organizare a construcţiei europene nu fac niciun fel de aluzie la religii, cu excepţia
celor cerute de principiul respectării diversităţii, libertăţii şi pluralismului cultural. În viziunea
acestora, eliminarea elementelor religioase din tratatele internaţionale de la nivelul Europei ar fi
dovada faptului că statele membre ale Uniunii Europene îşi doresc afirmarea separaţiei totale dintre
43
Prof. Univ. Dr. Nicolae V. DURĂ, Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului..., p. 21-22.
44
45
Biserică şi stat, precum şi dintre Biserici şi instituţiile europene. O atare opinie, însă, nu ţine seama
nici de realităţile istorice, dar nici de tradiţiile şi textele constituţionale ale unora dintre ţările
membre. Există Constituţii europene care conţin referiri explicite la moştenirea religioasă a statelor
şi la faptul că drepturile fundamentale ale omului izvorăsc tocmai din această moştenire religioasă,
la care se adaugă, desigur, cea umanistă. În faţa acestor realităţi, juriştii de stânga au constatat că
„cea mai mare parte a ţărilor care o alcătuiesc (Europa, n.n.) nu sunt ele însele laice şi unele dintre
Constituţiile lor se referă la Dumnezeu. Este de altfel şi cauza pentru care laicitatea n-a putut fi
acceptată printre valorile comune ale Europei. N-a fost posibil nici chiar să se obţină ca articolul 14,
privind dreptul la educaţie, să se refere la neutralitatea învăţământului...”46. Dacă moştenirea
religioasă, creştină, am văzut că este comună tuturor statelor europene, chiar şi celor care nu au
preluat nimic din modelul civilizaţional greco-roman, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre mult
trâmbiţata laicitate a Europei, acesta fiind un concept artificial, care nu poate fi, nicidecum, un liant
pentru membrii Uniunii Europene şi a cărui existenţă este numai rezultatul unor opinii separate la
nivel continental.
Pentru modul în care statele europene se referă la sfera religioasă şi la libertatea religioasă,
este de mare folos o succintă analizare a textelor constituţionale a câtorva dintre ţările membre ale
Uniunii Europene.
Constituţia Republicii Elene

Încă din debutul Constituţiei greceşti din anul 1975 se afirmă faptul că ea a fost redactată
şi adoptată „în numele Sfintei Treimi, consubstanţială şi indivizilă” 47. Suntem, de altfel, în faţa
unui text constituţional din interiorul Uniunii Europene care-L invocă pe Dumnezeu cel întreit în
Persoane, referire care nu era proprie nici măcar textelor legale bizantine, acestea fiind, de regulă,
edictate numai în numele Domnului Iisus Hristos. Analizând structura Constituţiei elene, Prof.
Nicolae V. Dură spunea: „După expunerea „formei regimului politic”, Constituţia Republicii
elene a ţinut să precizeze în capitolul al II-lea din Prima parte - Raporturile Bisericii şi Statului”.
În articolul al III-lea, Constituţia elenă prevede că „religia dominantă în Grecia este cea ortodoxă
răsăriteană a lui Hristos. Biserica ortodoxă a Greciei, recunoscând drept cap pe Domnul nostru
Iisus Hristos, în ceea ce priveşte dogma, ea este indisolubil unită cu marea Biserică a
Constantinopolului şi cu oricare altă Biserică creştină de aceeaşi dogmă, observând neştirbit, ca şi
acestea, sfintele canoane apostolice şi sinodale, precum şi sfintele tradiţii. Ea este autocefală şi
este administrată de Sfântul Sinod, care este alcătuit din episcopi în funcţiune, şi de Sfântul Sinod
46
G. BRAIBANT, La Charte des droits fondamentaux de l’Union européenne, Éd. du Seuil, 2001, p. 77; Prof. Univ. Dr.
Nicolae V. DURĂ, Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului..., p. 22.
47
Constitution de la République hellénique du 9 juin 1975, în Les Constitutions des États de l’Union européenne, p.
258-294.
permanent, care, emanând din acesta, este constituit aşa cum prevede Carta statutară a Bisericii,
dispoziţiile Tomului patriarhal din 29 iunie 1850 şi ale Actului sinodal din 4 septembrie 1928,
care rămân în vigoare. Regimul ecleziastic, care există în anumite regiuni ale Statului, nu este
contrar dispoziţiilor paragrafului precedent. Textul Sfintelor Scripturi rămâne neschimbat.
Traducerea sa oficială în altă formă de limbă, fără aprobarea Bisericii autocefale a Greciei şi a
Marii Biserici a lui Hristos din Constantinopol, este interzisă” (Art. 31)” 48.
Constituţia Greciei afirmă şi libertatea conştiinţei religioase, precum şi inviolabilitatea
acesteia. Nimănui nu-i poate fi condiţionată, conform textului constituţional elen, recunoaşterea
anumitor drepturi civice şi libertăţi publice de credinţa sau convingerile religioase. Religiile
recunoscute beneficiază de libertatea de existenţă şi de manifestare prin intermediul cultului,
aceste libertăţi fiind protejate de lege. În acelaşi timp, însă, cultul trebuie exercitat de o aşa
manieră încât să nu aducă atingere bunelor moravuri sau ordinii publice. Prin inserarea acestei
precizări, Grecia răspundea cerinţelor Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului
şi a Libertăţilor Fundamentale, adoptată în anul 1950, şi care cerea ca manifestarea cultului să nu
pericliteze siguranţa publică, ordinea, sănătatea sau morala publică, precum şi libertăţile şi
drepturile altor persoane. Legea fundamentală elenă interzice, în mod explicit, şi prozelitismul
(articolul 13, alineatul 2), precizând că deservenţii tuturor cultelor sunt supuşi aceluiaşi regim de
supraveghere precum cei ai Bisericii de stat, cea Ortodoxă, şi că au aceleaşi obligaţii faţă de statul
grec precum aceştia din urmă. Referitor la protecţia faţă de critici de care se pot bucura
comunităţile religioase, Grecia prevede în însăşi Constituţia statului, că pot fi interzise de la
difuzare şi producere acele publicaţii care ofensează creştinismul sau altă religie recunoscută. În
ceea ce priveşte sistemul de învăţământ elen, acesta este centrat pe dezvoltarea, în paralel cu a
unei conştiinţe naţionale, şi a uneia religioase, motiv pentru care, de altfel, sistemul de învăţământ
superior este rezervat statului, neputând exista instituţii de grad universitar particulare (articolul
16)49.
Constituţia Greciei conţine şi prevederi exprese referitoare la proprietăţile unor mănăstiri
stavropighiale, precum Sfânta Anastasia Farmacolitria din Chalcidic, Vlatadon din Tesalonic şi
Ioan Evanghelistul din Patmos. Terenurile aflate în proprietatea rurală a acestor aşezăminte nu pot
fi expropriate, cu excepţia domeniilor lor exterioare. De acelaşi regim se bucură şi bunurile
aparţinând Patriarhiilor grec-ortodoxe din Alexandria, Antiohia şi Ierusalim, precum şi cele aflate
în proprietatea Sfintei Mănăstiri Sinai.
Referiri religioase semnificative se regăsesc şi în textele jurămintelor pe care Preşedintele
Republicii, precum şi deputaţii greci le depun în cadrul ceremoniei de învestitură. Astfel,
48
Constitution de la République hellénique du 9 juin 1975, în Les Constitutions des États de l’Union européenne, p.
258; Prof. Univ. Dr. Nicolae V. DURĂ, Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului..., p. 23.
49
Preşedintele Republicii (elene), înainte de a-şi asuma exercitarea funcţiilor sale, depune următorul
jurământ în faţa Camerei deputaţilor: „Jur în numele Sfintei Treimi, consubstanţiale şi indivizibile,
de-a respecta Constituţia şi legile, de-a veghea la respectarea lor fidelă, de-a apăra independenţa
naţională şi integritatea ţării, de-a proteja drepturile şi libertăţile Elinilor şi de-a servi interesul
general şi progresul poporului elen”. Aşadar, inclusiv protejarea şi respectarea drepturilor şi
libertăţilor cetăţenilor Eladei sunt puse sub ocrotirea Sfintei Treimi. Un jurământ asemănător, dar cu
un conţinut potrivit funcţiei lor, depun şi parlamentari eleni. Constituţia precizează, totuşi, la
articolul 59, alineatul 2, că acei deputaţi care nu aparţin religiei ortodoxe îşi pot depune jurământul
folosind formulările dogmei sau religie la care aderă.
Un statut aparte în cadrul Republicii Elene îl are Muntele Athos, al cărui regim juridic este
reglementat chiar de către Constituţie. Recunoscând vechiul statut privilegiat al comunităţi
monastice din cel de-al treilea braţ al peninsului Chalcidice, statul elen recunoaşte şi suveranitatea
Muntelui Athos şi dreptul său la autoadministrare, precum şi apartenenţa sa, în materie de jurisdicţie
eclesiastică, la Patriarhia Ecumenică, al cărui titular rezidă, după cum se ştie, pe teritoriul Turciei.
Ca o formă de protecţie pentru trăitorii de la Muntele Athos, după momentul în care sunt admişi ca
novici sau călugări, monahii de acolo dobândesc, în mod automat, naţionalitatea greacă, fără a mai
fi supuşi regimului normal de obţinere a cetăţeniei. Textul constituţional elen afirmă: „Muntele
Athos este administrat, după statutul său, de cele două zeci de Sfinte mănăstiri, între care este
repartizată întreaga peninsulă Athos, al cărui sol este inalienabil. Administraţia Muntelui Athos se
exercită prin reprezentanţi ai Sfintelor mănăstiri, care formează Sfânta Comunitate. Nu este permis
să se aducă vreo modificare sistemului administrativ sau numărului de mănăstiri ale Muntelui
Athos, şi nici ordinii lor ierarhice şi a raporturilor lor cu dependenţele lor. Instalarea la Muntele
Athos de eterodocşi sau de schismatici este interzisă” (Art. 105; 2). Tot Constituţia reglementează şi
modul de organizare a regimului athonit, lăsând determinarea detaliată a regimurilor la latitudinea
celor douăzeci de mănăstiri, care trebuie să adopte, împreună cu un reprezentant al statului elen, o
Cartă Statutară a Muntelui Athos. Această Cartă este supusă nu numai ratificării de către Patriarhia
Ecumenică, ci şi de către Camera Deputaţilor din Grecia. De altfel, statul elen se obligă şi să asigure
ordinea şi securitatea publică în interiorul Muntelui Athos, exercitându-şi atribuţiile administrative
prin intermediul unui guvernator50.
Constituţia Republicii Irlanda

Constituţia irlandeză este una foarte specială, întrucât ea se deschide cu referiri directe la
sfera religioasă, mai precis cu o invocare a Sfintei Treimi şi cu exprimarea recunoştinţei poporului
50
faţă de Domnul Iisus Hristos51. Preambulul legii fundamentale a Republicii Irlanda are următorul
conţinut: „în numele Prea Sfintei Treimi, din care izvorăşte orice putere şi la care trebuie să
raportăm, ca la scopul nostru suprem, toate acţiunile oamenilor şi ale Statelor.
Noi, poporul Irlandei, recunoscând cu umilinţă îndatoririle noastre faţă de Divinul nostru
Domn Iisus Hristos, care a ajutat pe părinţii noştri de-a lungul secolelor de încercări, evocând cu
gratitudine luptele lor eroice şi implacabile pentru a regăsi îndreptăţită independenţă a naţiei
noastre, şi doritor de-a asigura binele comun, într-un spirit de înţelepciune, de dreptate şi de
dragoste, în scopul de-a garanta demnitatea şi libertatea omului, de-a realiza o ordine socială
veritabilă, de-a restaura unitatea ţării şi de-a stabili o concordie cu celelalte naţii, noi adoptăm,
promulgăm şi dăm Constituţia alăturată”52.
Aşadar, ca şi după Constituţia elenă, şi conform celei irlandeze acţiunile oamenilor şi
statelor trebuie plasate sub auspiciile Sfintei Treimi, căreia I se recunoaşte caracterul de izvor al
oricărei puteri. Privindu-şi retrospectiv istoria, autorii textului constituţional afirmă faptul că toate
luptele duse de strămoşi, pentru independenţa naţională, dar şi pentru garantarea demnităţii şi
libertăţii omului, au fost purtate în numele şi cu ajutorul Mântuitorului Hristos. Aşadar, deşi, în
conformitate cu principiile democraţiei, Constituţia Irlandei stipulează că izvorul autorităţii cu care
sunt învestite cele trei puteri ale statului - legislativă, executivă şi judecătorească - este poporul,
totuşi autoritatea ultimă rămâne cea divină, a cărei existenţă şi pronie sunt recunoscte în legea
fundamentală. Poporul are dreptul de a-şi desemna conducătorii sub oblăduirea autorităţii divine
(articolul 6).
Referirile la Sfânta Treime se regăsesc şi în jurămintele pe care, asemenea Greciei, le depun
şi Preşedintele şi parlamentarii Irlandei. Astfel, procedura învestirii Preşedintelui irlandez prevede
că acesta îşi poate prelua funcţia, în conformitate cu articolul 12, paragraful 8 din Constituţie, numai
după „ce a făcut şi a semnat în mod public, în prezenţa membrilor celor două Camere ale
Parlamentului, a judecătorilor Curţii Supreme şi a înaltei Curţi şi a altor personalităţi publice,
declaraţia următoare: în prezenţa lui Dumnezeu, Cel Atotputernic, promit şi declar în mod solemn şi
în mod sincer că voi respecta Constituţia Irlandei şi legile ei, că voi îndeplini cu credincioşie şi cu
conştienciozitate obligaţiile mele în conformitate cu Constituţia şi cu legea, şi că îmi voi consacra
capacităţile mele în serviciul şi binele poporului irlandez. Fie ca Dumnezeu să mă conducă şi să mă
ajute!” (articolul 8)53. Un jurământ cu caracter religios depun şi magistraţii irlandezi, judecătorii
neputând să-şi exercite atribuţiile decât după depunerea declaraţiei-jurământ. Articolul 34 din
Constituţia Irlandei prevede decăderea imediată din drepturile profesionale a magistratului care ar
51
Constitution de l’Irlande du 1er juillet 1937, în Les Constitutions des États de l’Union européenne, p. 296-320.
52
Constitution de l’Irlande du 1er juillet 1937, în Les Constitutions des États de l’Union européenne, p. 296; Prof.
Univ. Dr. Nicolae V. DURĂ, Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului..., p. 25-26.
53
refuza depunerea jurământului.
Trecând în registrul drepturilor şi libertăţilor fundamentale, trebuie să spunem că şi
Constituţia irlandeză face apel la principiile şi regulile moralei, atunci când face referire la dreptul
cetăţenilor de exprimare a convingerilor şi opiniilor, dreptul de asociere sau dreptul de reunire şi de
constituire în sindicate. Statul garantează libertatea exercitării acestor drepturi, angajându-se,
totodată, să se asigure că exercitarea lor nu aduce atingere ordinii publice şi regulilor moralei. În
acest sens, autorităţile irlandeze sunt învestite de Constituţie cu puterea de a veghea asupra
organelor de opinie publică, astfel încât acestea, păstrându-şi libertatea de exprimare, să nu atenteze,
totuşi, la ordinea publică, la morală sau la autoritatea de Stat (articolul 40). Cât priveşte drepturile
religioase, acestea sunt prevăzute într-un articol distinct, statul angajându-se să cinstească numele
lui Dumnezeu şi să respecte şi să onoreze religia, întrucât, afirmă textul constituţional, prin
intermediul ei se aduce omagiul datorat de om lui Dumnezeu. Deşi trimiterile sunt evident către
creştinismul de confesiune catolică, legea fundamentală irlandeză garantează libertatea de
conştiinţă, de mărturisire şi de practică a tuturor religiilor, cu restricţiile cerute de menţinerea ordinii
publice şi moralităţii54.
Constituţia Suediei
Constituţia Regatului suedez afirmă, din chiar primul articol, că puterile statului emană de la
popor, legea fundamentală a statului scandinav fiind, aşadar, expresia unei democraţii regale 55.
Suveranitatea poporului are drept temelii sufragiul universal şi liberatea de opinie. În spiritul
toleranţei şi al diversităţii, Constituţia afirmă posibilitatea statului de a favoriza conservarea şi
dezvoltarea culturii şi vieţii asociative proprii a minorităţilor lingvistice, religioase şi etnice. Textul
constituţional include, printre drepturile şi libertăţile pe care le protejează, şi libertatea de religie,
definită ca libertate a cetăţeanului de a-şi practica, singur sau în colectivitate, propria sa religie.
Aşadar, libertatea de religie garantată de statul suedez exclude cu desăvârşire restrângerile pe care
le-ar putea institui acesta asupra practicării vreunei cult, cu excepţia, fireşte, a celor impuse de
situaţiile speciale prevăzute şi în articolul 9 al Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor
Omului şi a Libertăţilor Fundamentale. De asemenea, pentru a beneficia de plenitudinea drepturilor
garantate de Constituţie, cultele religioase trebuie să se organizeze şi să funcţioneze în conformitate
cu prevederile legale în materie. Apartenenţa la un cult sau la o Biserică nu poate fi investigată de
către autorităţi, nimeni neputând fi obligat să-şi divulge opiniile religioase, dar nici pe cele politice,
culturale sau de altă natură. De asemenea, niciun cetăţean nu poate fi constrâns să ia parte la
întruniri care urmăresc să orienteze părerile sau la manifestări ale unor grupuri politice, de opinie
54
I. DIACONU, Curs de Drept internaţional public, Bucureşti, 1993, p. 9-10.
55
Constitution du 27 février1974 (avec les amendements en date du 25 novembre 1998), în Les Constitutions des États
de l’Union européenne, p. 450-472.
sau religioase. Aşadar, Constituţia suedeză apară libertatea de gândire, de opinie şi de credinţă,
împreună cu libertatea de exprimare, pe care am văzut că întemeiază, de altfel, însăşi suveranitatea
poporului suedez.
Parlamentul, numit Riksdag, poate renunţa la anumite puteri de decizie în favoarea Uniunii
Europene, în conformitate cu prevederile constituţionale, dar numai dacă aceasta păstrează sistemul
de drepturi şi libertăţi stabilite de legea fundamentală suedeză şi de Convenţia Europeană pentru
Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale. Această prevedere vine să
demonstreze atenţia cu adevărat deosebită pe care statul suedez o acordă protecţiei drepturilor şi
libertăţilor omului. Biserica Luterană Suedeză beneficiază nu doar de autonomie internă, ci şi de
autonomie externă, întrucât autorităţile care se supun Sinodului său nu mai sunt supuse şi autorităţii
Guvernului, această stare de drept şi de fapt făcând dovada autonomiei Bisericii Luterane faţă de
statul suedez. Comentând acest aspect, Prof. Nicolae V. Dură afirmă că, „în spiritul afirmării
aceleaşi autonomi a Bisericii luterane, Constituţia suedeză prevede că „atunci când guvernul este
interpelat să tranşeze chestiuni care privesc asistenţa sau învăţământul asigurate de Biserica Suediei,
exercitarea sacerdoţiului sau a serviciilor ecleziastice, promovări, responsabilitatea administrativă
sau de serviciu în sânul Bisericii, ministrul reportor trebuie să fie membru al Bisericii Suediei” (Art.
12 din Dispoziţiile tranzitorii). Desigur, în România, suntem încă departe de o asemenea realitate,
consfinţită de textul constituţional suedez, de unde şi greutatea înţelegerii ei de către unii oameni
politici, jurişti, sociologi, jurnalişti etc. din ţara noastră”56.
În Constituţia suedeză este prevăzut şi dreptul colectivităţilor religioase locale să încaseze
unele impozite, pentru a-şi asigura finanţarea necesară executării misiunii pe care o au. Aşadar,
indiferent de caracterul misiunilor bisericeşti - religios, pastoral, misionar, social, cultural etc.,
comunităţile religioase locale pot să încaseze impozite de la cetăţenii suedezi, pentru a-şi duce la
bun sfârşit aceste activităţi. Legile, regulamentele şi celelalte documente normative ale Bisericii
Luterane, adoptate de către Sinod, sunt promulgate de către Rege sau prin decizia comună a
Guvernului şi Parlamentului. Binînţeles, forma finală în care aceste documente sunt promulgate
trebuie să fie cea adoptată şi aprobată de Sinod, fără acordul acestuia neputându-se emite acte
normative cu aplicabilitate în interiorul Bisericii Luterane. Pe de altă parte, Riksdag-ul suedez are
datoria ca, înainte de a adopta o lege privitoare la Biserica dominantă luterană, să ceară avizul
Sinodului, mai ales în situaţia în care ea vizează norme fundamentale referitoare la viaţa şi
funcţionarea Bisericii suedeze57. În categoria legilor care, pentru a fi adoptate şi a intra în vigoare,
trebuie să urmeze o astfel de procedură, intră şi legile care conţin normele de bază privind
demnităţile şi funcţiile eclesiastice, episcopiile şi parohiile, dar şi funcţionarea autorităţilor aflate în
56
57
Legea nr. 152 din 1974, în Les Constitutions des États de l’Union européenne, p. 471.
subordinea Sinodului sau normele care privesc regimul proprietăţii eclesiastice. Aceste categorii de
legi au fost emise, în special, după modificarea Constituţiei suedeze, astfel explicându-se şi stilul
detaliat de descriere a metodologiei de aprobare a lor, în textul constituţional58.
„Cel mai important de reţinut este însă faptul că, potrivit textului Constituţiei suedeze,
Parlamentul recunoaşte şi împuterniceşte Sinodul Bisericii luterane din Suedia să decreteze în
propriile chestiuni de natură ecleziastică, făcând astfel ca hotărârile sale să aibă forţa legii civile. In
conformitate cu prevederile articolului 10 din aceleaşi „Dispoziţii tranzitorii” ale textului
constituţional suedez, în vigoare, „Sinodul poate, ..., adopta, prin intermediul legilor bisericeşti,
norme în domeniile următoare:
- doctrina Bisericii Suediei; funcţiile ecleziastice; cărţile Bisericii Suediei; Taine, cult şi
celelalte practici şi colecte ale Bisericii Suediei; activitatea centrală de evanghelizare;
- misiunile şi celelalte activităţi în străinătate, precum şi activitatea diaconală; modalităţile
de lucru ale Sinodului, precum şi activitătile autoritătii supuse acestuia” (Art. 10)59.
În continuarea acestui articol se precizează şi faptul că, atunci când Parlamentul a abilitat
Sinodul pentru adoptarea unor norme într-un anume domeniu, Riksdag-ul poate permite Sinodului
ca, la rândul său, să delege, printr-un decret eclesiastic, această compentenţă către autorităţile din
subordinea sa. „În ceea ce priveşte cărţile Bisericii Suediei, tainele, cultul şi celelalte practici,
precum şi colectele, Riksdag poate de asemenea permite ca Sinodul să delege, prin decret
ecleziastic, parohiei, colectivităţilor religioase sau autorităţilor administrative ale colectivităţilor
religioase locale puterea de-a adopta regulamente. Riksdag poate ... să fixeze reguli în materiile
enunţate mai sus. La fel şi atunci când Sinodul a fost abilitat să adopte norme în această materie.
Guvernul - conchide articolul 10 din textul constituţional - nu poate să fixeze norme în aceste
domenii (Art. 10)”60.
Din cele prezentate, putem conchide că regimul constituţional de care beneficiază Biserica
Luterană Suedeză este unul privilegiat, dar care nu periclitează dreptul la libertate religioasă al
celorlalte culte, cărora le-a fost recunoscut dreptul la existenţă, organizare şi funcţionare, în
condiţiile legislaţiei speciale în domeniu.
Constituţia Portugaliei
În Constituţia Portugaliei se prevede faptul că republica portugheză este un stat de drept, cu
caracter democratic, şi întemeiat pe principiul suveranităţii populare. Ca şi în alte legi fundamentale
58
A se vedea N. V. DURĂ, Principiile canonice, fundamentale, de organizare şi funcţionare a Bisericii Ortodoxe şi
reflectarea lor în Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române, în Revista de Teologie Sfântul Apostol Andrei, V (2001), nr. 9,
p. 129-140.
59
60
europene, şi în cea portughează se stipulează faptul că, alături de normele stabilite prin legislaţia
internă, statul recunoaşte şi aplică şi normele şi principiului dreptului internaţional general sau
comun, acestea făcând parte integrantă din dreptul portughez. În ceea ce priveşte normele care se
regăsesc în convenţii, tratate şi alte documente internaţionale bilaterale sau multilaterale, ele intră în
ordinea internă a statului numai după ce documentele ca atare sunt ratificate sau aprobate, conform
prevederilor constituţionale şi legale61. În consecinţă, Portugalia are şi obligaţia de a aplica pe
teritoriul său toate prevederile internaţionale privitoare la regimul juridic al drepturilor şi libertăţilor
omului şi la protecţia şi garantarea acestora prin toate mijloacele. Conform legii fundamentale
portugheze, toţi cetăţenii republici sunt egali în faţa legilor, articolul 13 din Constituţie stipulând în
mod explicit că această egalitate este aplicabilă tuturor cetăţenilor indiferent de religia pe care o au.
Textul constituţional prevede, însă, şi libertatea religioasă, precum şi libertatea de cult, asociindu-le
libertăţii de conştiinţă. Astfe, în conformitate cu articolul 41 din Constituţie, aceste libertăţi
constituie drepturi inviolabile, precizându-se şi faptul că nimeni nu poate fi interogat, de către nicio
autoritate publică sau privată, cu privire la convingerile sau practicile sale religioase62.
Fiind redactată după modelul Constituţiei franceze din anul 1958 de către jurişti şi
parlamentari aparţinând, cu precădere, segmentului de stânga al politicii, Constituţia portugheză
prevede separarea dintre stat şi Bisericile şi comunităţile religioase. Acestea din urmă se pot, însă,
organiza în mod liber, îşi pot exercita funcţiunile şi îşi pot celebra cultul fără îngrădire. Aşadar,
influenţa franceză asupra autorilor textului constituţional portughez nu i-a împins chiar spre
consacrarea unei separări aidoma celei din Franţa, ci numai spre asigurarea unei autonomii a
statului şi, respectiv, a Bisericii, în sfera de activitate a fiecăreia dintre cele două entităţi. În ceea ce
priveşte învăţământul confesional, Constituţia portugheză garantează libertatea învăţământului
tuturor religiilor, precum şi utilizarea oricăror mijloace de informaţie care le sunt specifice, în
interesul exercitării activităţii lor. Articolul 43, alineatul 3 din legea fundamentală prevede faptul că
învăţământul public nu poate fi unul confesional, dar alineatul următor garantează dreptul
cetăţenilor şi comunităţilor de a crea şcoli private sau centre de învăţământ63.
După cum bine observă profesorul Nicolae Dură, faptul că „şcolile confesionale trebuie să
ofere acest „spaţiu pluralist”, în care idei şi concepţii de viaţă, diferite, devin proprii şi elevilor lor,
este o cerinţă a vremurilor noastre şi o afirmare a libertăţii de gândire, de conştiinţă şi de expresie.
De aceea, Statul are obligaţia să controleze sistemul de învăţământ (programa analitică, modul de
desfăşurare a programului şcolar, tematica cursurilor etc.) propus de aceste Şcoli confesionale, şi,
implicit, ideile şi concepţiile lor de viaţă, pe care respectivele Confesiuni, Biserici sau
61
Constitution de la République Portugaise du 2 april 1976, în Les Constitutions des États de l’Union européenne, p.
376-435.
62
63
denominaţiuni religioase le propagă tinerilor pe durata şcolarizării lor. Acest control nu trebuie însă
înţeles ca o imixtiune în viaţa cultelor respective - recunoscute de stat - sau ca o încălcare a
statutului lor de autonomie, ori ca o încălcare a dreptului firesc al fiecărei familii de a-şi educa
copiii în lumina preceptelor propriei lor credinţe religioase, fiindcă, acest control - exercitat în
limitele prevăzute de lege - este o necesitate imperioasă, şi de utilitate publică, în vederea asigurării
ordinei publice şi a propagării unei concepţii de viaţă unitare pe tot cuprinsul Statului respectiv, în
vederea înfăptuirii binelui obştesc, şi ipso facto, a afirmării libertăţii şi demnităţii persoanei
umane”64.
Pentru a proteja Bisericile şi cultele religioase de abuzul la care ar putea fi supuse din partea
partidelor politice, acestora din umă le este interzisă folosirea unor denumiri care să evoce în mod
direct religii sau biserici, după cum le este interzisă şi întrebuinţarea unor steme sau embleme care
ar putea fi confundate de către electorat cu anumite simboluri din spectrul vieţii religioase.
Constituţia portugheză, asemenea celorlalte legi fundamentale ale statelor membre ale Uniunii
Europene şi în conformitate cu prevederile dreptului internaţional în materia drepturilor şi
libertăţilor omului, stipulează că nimeni nu poate fi discriminat din motive religioase, în privinţa
retribuirii muncii, a activităţii profesionale, şi a altor aspecte ale vieţii sociale, economice şi
culturale65.
Constituţia Regatului Ţărilor de Jos

Constituţia olandeză prevede, încă din articolul introductiv, că în acest stat este interzisă
orice formă de discriminare întemeiată pe religie, opinii politice, convingeri, rasă, sex sau orice fel
de alt motiv. Libertăţii religioase îi este consacrat în mod expres, în legea fundamentală a Olandei,
articolul 6, care prevede dreptul oricărei persoane de a-şi manifesta liber convingerile sau credinţa,
în mod individual sau colectiv, purtând, totodată, răspunderea faptelor pe care le săvârşeşte în
practicarea religiei sale. Se menţionează, de asemenea, şi faptul că autorităţile îşi rezervă dreptul de
a fixa, prin lege, anumite reglementări care să vizeze exercitarea libertăţilor mai sus menţionate în
afara spaţiilor închise şi a clădirilor, pe considerentele indicate şi de Convenţia Europeană pentru
Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, şi anume pentru interesul circulaţie,
pentru prevenirea dezordinii sau pentru protecţia sănătăţii publice. Faptul că textul constituţional
vorbeşte despre responsabilitatea fiecărei persoane în ceea ce priveşte practicarea religiei sale nu
trebui privit ca o constrângere nefirească a libertăţii religioase, ci numai ca o garanţie a faptului că,
prin practicarea religiei sale, nimeni nu poate aduce atingere libertăţilor celorlalţi, fără a suporta
64
65
consecinţele legale66.
În ceea ce priveşte învăţământul public, acesta este organizat pe baza prevederilor legale şi
cu respectarea religiei şi convingerilor beneficiarilor educaţiei. Învăţământul privat, organizat în
conformitate cu legea, beneficiază, conform Constituţiei olandeze, de finanţare din partea statului,
pe aceeaşi bază ca şi cel public67. Şi în cazul Olandei, ca şi al altor ţări europene, şeful statului, în
acest caz regele sau regina, depune un jurământ de credinţă la învestitură (încoronare), acesta
încheindu-se cu invocarea lui Dumnezeu, în numele Său fiind pronunţate şi jurămintele celor care
sunt implicaţi în înscăunarea suveranului68.
Constituţia Luxemburgului
În Constituţia Marelui Ducat de Luxemburg este prevăzut, în articolul 19, că libertatea
cultelor este garantată. Prin această libertate a cultelor, legea fundamentală luxemburgheză înţelege
libera exercitarea publică a acestora, precum şi libertatea pe care ele şi membrilor lor o posedă în a-
şi manifesta în public opiniile. Excepţiile de la această regulă, a protejării libertăţii cultelor, pot fi
determinate numai de anumite delicte săvârşite cu ocazia folosirii libertăţilor invocate, caz în care,
în mod evident, statul îşi rezervă dreptul de a lua măsurile legale, prevăzute de dreptul comun.
Aşadar, pentru ca folosirea dreptului la libertate religioasă să fie protejată de statul luxemburghez,
ea trebuie să nu contravină regimului juridic prevăzut de textul Constituţiei, situaţia comună, de
altfel, statelor membre ale Uniunii Europene şi celor semnatare ale Convenţiei Europene pentru
Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale. În articolul următor, legea
fundamentală a Luxemburgului vine cu completarea că, în virtutea libertăţii de gândire, conştiinţă şi
religie, nicio persoană nu poate fi constrânsă să participe la evenimente, acte şi ceremonii
aparţinând unui anumit cult, după cum nu poate fi obligată să observe zilele de sărbătoare ale altui
cult, sau ale vreunui cult, în cazul în care nu-şi manifestă apartenenţa la o religie69.
În materia dreptului familiei, statul luxemburghez nu recunoaşte, ca şi cel român, efecte
juridice pentru căsătoria religioasă, astfel că aceasta din urmă trebuie să fie săvârşită abia după
oficierea celei civile. Pentru reglementarea modului de interacţionare dintre stat şi Biserică în ceea
ce priveşte numirea şi instalarea şefilor cultelor şi a slujitorilor, dar şi cadrul general în care se
desfăşoară raporturile dintre cele două entităţi, Constituţia Marelui Ducat prevede încheierea unor
convenţii între Biserică şi stat, acestea fiind, de altfel, perfectate şi aflându-se în vigoare. Aşadar, nu
66
67
Annexe. Articles de la Constitution, dans son texte de 1972, demeurant provisoirement en viguer, în Les Constitutions
des États de l’Union européenne, p. 371.
68
Annexe. Articles de la Constitution, dans son texte de 1972, demeurant provisoirement en viguer, în Les Constitutions
des États de l’Union européenne, p. 371.
69
Constitution de Grand-Duché de Luxembourg du 17 octobre 1868, în Les Constitutions des États de l’Union
européenne, p. 344-354.
putem afirma că, în Luxemburg, asistăm la o netă separaţie între Biserică şi autorităţile civile, ci la o
recunoaştere a importanţei Bisericilor şi cultelor de către stat şi la o relaţie de coabitare şi
conlucrare70.
Constituţia Republicii Italiene

Religia dominantă a Italiei fiind cea creştină, romano-catolică, în Constituaţia republicii
Biserica Romano-Catolică se bucură de un tratament privilegiat 71. Astfel, în articolul 7 al legii
fundamentale sunt precizate raporturile dintre cele două entităţi, menţionându-se faptul că, în starea
lor specifică, atât statul, cât şi Biserica sunt independente şi suverane. Relaţiile dintre ele sunt
reglementate potrivit concordatului încheiat la Lateran, iar orice modificare a acestui concordat
intră în vigoare, cu forţă juridică, fără a mai fi necesară revizuirea textului constituţional. Cât
priveşte celelalte confesiuni religioase, Constituţia le garantează libertatea în faţa legii şi dreptul de
a se organiza în conformitate cu propriile statute şi regulamente. Singura condiţie pentru ca aceste
culte să beneficieze de drepturile invocate este aceea de a se organiza şi de a funcţiona în
conformitate cu legislaţia statului italian. Relaţiile concrete pe care fiecare confesiune le întreţine cu
autorităţile sunt stabilite prin lege, în urma consultărilor şi înţelegerilor dintre cele două părţi
(articolul 8 din Constituţie). Libertatea religioasă este garantată oricărei persoane, prin articolul 19
din legea fundamentală, făcându-se precizarea că profesarea liberă a credinţei religioase poate fi
făcută sub orice formă, atâta timp cât riturile nu contravin bunelor moravuri72.
Constituţia italiană se ocupă şi de cazurile particulare ale asociaţiilor şi instituţiilor cu
caracter eclesiastic şi scopuri religioase ori de cult, prevăzând că aceste elemente nu pot fi invocate
pentru a se impune entităţilor în cauză limitări legislative speciale, ori sarcini fiscale particulare
pentru constituirea, organizarea şi funcţionarea lor. În acest sens, în legea fundamentală era prevăzut
că Ordinul Sfinţilor Mauriciu şi Lazar avea să treacă, din sfera religioasă, în cea civilă, fiind
organizat ca fundaţie spitalicească73. Aşadar, dreptul la religie este un drept consacrat şi protejat de
însuşi textul constituţional al Republicii italiene, chiar dacă în prim-planul vieţii religioase se
găseşte o singură Biserică, şi anume cea Romanp-Catolică.
Constituţia Danemarcei
În Regatul danez, Constituţia stipulează un statut privilegiat pentru Biserica Evanghelică
Luterană, recunoscută drept Biserică naţională şi care se bucură, în consecinţă, de un sprijin
70
71
Constitution de la République italienne du 27 décembre 1947, în Les Constitutions des États de l’Union européenne,
p. 322.
72
73
Constitution de la République italienne…, p. 340.
semnificativ din partea autorităţilor civile (articolul 4). Legea fundamentală nu conţine prevederi
detaliate cu privire la organizarea şi funcţionarea Bisericii naţionale, ci lasă aceste aspecte în seama
legilor ce au fost adoptate pornindu-se de la statutul juridic al acestei Biserici, stabilit prin
Constituţie. Celelalte Biserici poartă titulatura de „dizidente”, iar condiţiile de existenţă, organizare
şi funcţionare ale acestora sunt stabilite, de asemenea, prin legi speciale. Având în vedere faptul că
Biserica Evanghelică Luterană are statutul de religie de stat, este firesc, urmându-se principiul
„cujus regio, ejus religio”, că suveranul danez nu poate să aparţină altei confesiuni religioase. Cu
toate acestea, principiul mai sus enunţat este aplicat în sensul său deplin, întrucât legea
fundamentală conferă regelui dreptul de a fixa religia pe care să o urmeze subiecţii aflaţi sub
jurisdicţia sa74.
În articolul 67, Constituţia Danemarcei vorbeşte şi despre dreptul de a avea şi exercita
libertatea religioasă, inclusiv prin reunirea în comunităţi în care să se săvârşească un cult divin, în
conformitatea cu convingerile personale, şi în limitele respectării ordinii publice şi bunelor
moravuri. Nimeni nu poate fi obligat să contribuie, în mod personal, la vreun alt cult, cu excepţia
celui căruia îi aparţine, iar niciun cetăţean danez nu poate fi interogat, discriminat ori deţinut numai
din pricina convingerilor sale sau a religiei pe care o practică. Interesant este că, în temeiul
articolului 76 din Constituţie, părinţii danezi nu sunt obligaţi să-şi înscrie copiii în sistemul public
de învăţământ, dar au datoria de a le asigura o educaţie echivalentă. „Printr-o astfel de dispoziţie
constituţională, se afirmă deci libertatea părinţilor de-a îşi educa copiii în conformitate cu propriile
lor convingeri religioase sau filosofice despre lume şi viaţă. Ca atare, danezii nu sunt obligaţi să-şi
educe odraslele în şcolile publice (de Stat), ci ei îşi pot exercita dreptul la educaţie al copiiilor lor
prin înscrierea acestora doar în Şcoli private, care, de obicei, sunt şcoli confesionale, unde,
învăţământul religios este parte componentă a procesului educativ. Desigur, prin această libertate se
dă de fapt expresie afirmării atât a libertăţii de conştiinţă, cât şi a celei religioase”75.
Regimul constituţional britanic

Deşi Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord nu are o Constituţie scrisă, el posedă
un sistem de texte care, prin obiectul şi însemnătatea pe care o au în chestiuni ţinând de organizarea
puterilor statului şi de garantarea şi protejarea libertăţii individuale sau colective, constituie un
veritabil tezaur cu caracter constituţional. De altfel, tradiţiile constituţionale ale Mareii Britanii pot
fi urmărite, aşa cum arătam, până în vremea regelui Ioan Fără de Ţară, în veacul al XIII-lea, atunci
când a fost concepută şi promulgată celebra „Magna Charta Libertatum”, invocată şi în 1628, de
74
Constitution du royaume du Danemark, în Les Constitutions des États de l’Union européenne, p. 168-178.
75
Bill of Rights76. Preambulul acestei carte afirmă că ea a fost emisă în scopul reformării regatului, cu
consultarea arhiepiscopului de Canterbury, la acea vreme cardinal al Bisericii Romano-Catolice, dar
şi a diverşilor baroni, conţi, judecători, episcopi, stareţi sau şerifi. Aşadar, „Magna Charta” a fost
rezultatul unui proces de consultări, de fapt de presiuni, la care regele a fost supus de aristocraţie şi
de înaltul cler catolic din Anglia. Încă din primul articol, se făcea referire la Biserica Romano-
Catolică din Anglia, căreia i se garanta libertatea şi respectarea tuturor drepturile conferite ei, în
calitatea de comunitate şi instituţie religioasă. Acest lucru nu însemna, însă, că se recunoştea acelaşi
regim juridic şi membrilor individuali ai Bisericii, configuraţia politică şi socială a vremii operând
distincţii semnificative între categoriile sociale. Carta a profitat, deci, în primul rând, Bisericii ca
instituţie şi membrilor clerului superior, drepturile şi libertăţile cuprinse în ea fiind, în continuare,
inaccesibile oamenilor de rând77.
Presiunile Bisericii Catolice asupra suveranului englez se înscriau în linia acelor vremuri,
când papalitatea făcea eforturi pentru a submina caracterul naţional al Bisericilor din statele Europei
de Vest. În „Magna Charta” se prevede şi obligativitatea întreţinerii mănăstirilor de către baronii
care le ctitoriseră, acesta fiind încă un semn al influenţei considerabile a clerului în redactarea
documentului. „Revoluţionară rămâne însă această Cartă şi în privinţa prevederilor drepturilor
omului liber. „Nici-un om liber - prevedea Marea Cartă - nu va fi arestat sau întemniţat, sau
deposedat de bunurile sale, sau declarat outlaw (în afara legii) sau lezat într-un fel sau altul, ..., fără
o judecată loială a confraţilor săi conform legii ţării” (Art. 39). Era însă vorba doar de „omul liber,
şi de judecata loială a confraţilor”, adică, a celor din acelaşi rang social, adunată în Parlament şi în
Instanţele de judecată. Protecţia juridică viza deci doar pe cei care se aflau în starea socială a
confraţilor lor, adică, a baronilor, cavalerilor şi înalţilor prelaţi, nu şi pe cei care se aflau pe feudele
acestora”78. Desigur, deşi menţionat, dreptului la justiţie al fiecărei persoane, pe care „Magna
Charta Libertatum” îl cuprinde în articolul 40, nu era apanajul celor care nu întruneau condiţia
socială de „persoană umană”. Accesul la justiţie era limitat la câteva categorii de vază, precum
baronii, cavalerii şi prelaţii din anturajul suveranului.
La 7 iunie 1628 a fost adoptat cel de-al doilea text cu valoarea constituţională din istoria
monarhiei britanice, şi anume „Bill of Rights”. Documentul a fost redactat de mai mulţi „lorzi
spirituali”, titulatură generică sub care sunt incluşi atât liderii bisericeşti, şi anume arhiepiscopii şi
episcopii, cât şi cei civili - baroni, conţi, cavaleri, orăşeni liber, reuniţi în Parlament. După câteva
elemente introductive, textul Bill of Rights face referire şi la drepturile şi libertăţile poporului, pe
care nici măcar regele însuşi nu avea dreptul de a le încălca79.
76
Le Bill of Rights du 7 juin 1628, în Les Constitutions des États de l’Union européenne, p. 440.
77
La Grande Charte de 1215, în Les Constitutions des États de l’Union européenne, p. 438-440.
78
Prof. Univ. Dr. Nicolae V. DURĂ, Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului..., p. 33-34.
79
Le Bill of Rights du 7 juin 1628, p. 440-442
Un al treilea text cu valoarea constituţională, după Magna Charta Libertatum şi Bill of
Rights, este Habeas Corpus Act, adoptat în anul 1679, şi care avea în vedere dreptul cetăţenilor de a
nu fi întemniţaţi fără a beneficia de o judecată prealabilă 80. Următorul text constiuţional este un alt
Bill of Rights, de această dată din anul 1689, redactat tot de Parlament, care a inserat prevederi
destinate să limiteze prerogativele monarhului81. De asemenea, era prevăzută şi redactarea unui
Regulament pentu stabilirea religiei, a legilor şi libertăţilor, astfel încât ele să nu mai poată fi lezate
de către abuzurile suveranilor, dar şi formularea unei interdicţii puse catolicilor de a intra în cele
două camere ale Parlamentului. Sintetizând cele prezentate, putem cita afirmaţia Prof. Dr. Nicolae
Dură, potrivit căruia „Cu privire la Constituţia Marii Britanii - constituită de fapt din aceste tradiţii
constituţionale transmise de textele menţionate mai sus - trebuie precizat şi reţinut faptul că dreptul
la religie se înscrie în cadrul „vechilor drepturi şi libertăţi”, de care lăcea referinţă expresă „The Bill
of Rights" din 13 februarie 1689. La aceste „vechi drepturi şi libertăţi”, pe care le regăsim
exprimate şi în textul actualei Constituţii britanice, au fost adăugate şi drepturile şi libertăţile
prevăzute atât de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor, cât şi de alte
documente internaţionale şi europene, a căror forţă juridică a fost exprimată şi de textul Constituţiei
europene”82.
CONCLUZII
Am prezentat, în paginile anterioare, cadrul în care sunt afirmate, protejate şi garantate de
către regimul constituţional din mai multe state europene, drepturile şi libetăţile omului. Accentul a
fost pus pe libertatea religioasă, tratarea acesteia în legile fundamentale ale ţărilor Uniunii Europene
putând constitui un prilej de reflecţi şi cu privire la regimul analog din ţara noastră. Ca un liant între
toate ţările membre, în anul 2000 a intrat în vigoare, la nivelul Uniunii Europene, „Carta Drepturilor
Fundamentale a Uniunii Europene. „Or, această "Cartă" - adoptată la Nisa în anul 2000, a fost
înglobată în Partea a II-a în "Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa", adoptat în anul 2004.
în acest "Tratat" - devenit Constituţia Uniunii Europene - se prevede că "orice persoană are dreptul
la libertatea de gândire, de conştiinţă şi religioasă. Acest drept presupune libertatea de a-şi manifesta
religia sau convingerea individual sau colectiv, în public sau în particular, prin intermediul cultului,
învăţăturii, practicilor şi îndeplinirii riturilor". (Art. II- 70 § 1). Acelaşi text constituţional
recunoştea "dreptul la obiecţie de conştiinţă, conform legilor naţionale care reglementează
exercitarea acestui drept" (Art. II- 70 § 2)”83.
80
L’Habeas Corpus Act de 1679, în Les Constitutions des États de l’Union européenne, p. 442.
81
Le Bill of Rights de 13 février 1689, în Les Constitutions des États de l’Union européenne, p. 442-444.
82
83
Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa, trad.I Gâlea, M. A. Dumitraşcu, C. Morariu, Ed. All Beck, Bucureşti,
2005, p. 116.
Aşadar, articolul II-70 din Cartă are drept principală sursă de inspiraţie articolul 9 din
Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi enunţă
principiul undamentală potrivit căruia orice persoană are dreptul la libertate de religie, conştiinţă şi
gândire, precum şi drepturile care decurg din aceasta. În această categorie intră libertatea de
manifestare, în mod invididual sau colectiv, în public sau în particular, a convingerilor religioase,
prin intermediul cultului, a îndeplinirii diverselor practici şi rituri, dar şi al învăţământului. Această
libertate, în toată complexitatea ei, trebuie protejată şi garantată de către state, ea constituind o
libertate esenţială pentru sistemul de drepturi ale omului de epoca modernă şi contemporană84.
PRIVILEGII ŞI DISCRIMINĂRI ÎN POLITICA RELIGIOASĂ A STATELOR
Textele constituţionale din sfera Uniunii Europene ne oferă posibilitatea de a descoperi, în

ceea ce priveşte politica religioasă a ţărilor membre, că în unele state există fie un regim
discriminatoriu, fie unul privilegiat în care acestea concep statutul cultelor religioase şi relaţiile
autorităţilor civile cu ele. Privilegierea trebuie înţeleasă, în acest context, drept conferirea unor
drepturi, avantaje ori facilităţi care se găsesc în afara dreptului comun, pe când discriminarea este
exact contrariul, fiind reprezentată de politica prin care o categorie de cetăţeni sau de persoane
juridice sunt lipsiţi de drepturile fundamentale pe baza unor considerente de natură etnică,
religioasă, culturală, rasială etc.85 Raporturile dintre stat şi culte diferă, în unele puncte destul de
mult, de la stat la stat, în interiorul Uniunii Europene, ceea ce conduce şi la existenţa unor regimuri
privilegiate, dar şi a unora discriminatorii cu privire la viaţa religioasă. Desigur, dată fiind
supervizarea permanentă a legislaţiei interne de către Uniune, nicăieri nu asistăm la tratamente
exclusiv privilegiate sau exclusiv discriminatorii, majoritatea abaterilor, pozitive sau negative, de la
dreptul comun fiind determinate de tradiţiile constituţionale şi de istoria relaţiilor multiseculare
dintre Biserică şi stat, alături de valorile religioase şi morale pe care statele şi le-au însuşit de-a
lungul timpului. De aceea, este util un scurt demers istoric, pentru a înţelege fundamentale pe care
s-a construit relaţia stat-Biserică cu care avem de-a face în Europa zilelor noastre.
Orice evocare istorică trebuie să înceapă cu perioada persecuţiilor, atunci când Biserica,
aflată în prin proces de expansiune şi dezvoltare, s-a lovit de intoleranţa Imperiului Roman,
exprimată în modul cel mai agresiv cu putinţă şi concretizată în mii şi mii de martiri şi în prigonirea
sistematică a oricărei forme de manifestare a creştinismului86. Abia după anul 311, o dată cu edictul
84
85
A se vedea N. V. DURĂ, Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi protecţia lor juridică. Dreptul la religie
şi libertatea religioasă, în Analele Universităţii Ovidius, Seria Drept şi Ştiinţe Administrative, nr. 3/2005, pp. 5-33.
86
A. ROUSSELLE, La persecution contre les chrétiens à Alexandrie au III-e siècle, în Revue historique du droit
de toleranţă al împăratului Galeriu, aceste persecuţii aveau să ia sfârşit în partea răsăriteană a
Imperiului, însă moartea acestuia la numai câteva zile după semnarea edictului a creat o stare de
neclaritate pentru următorii doi ani. În Apus, Constantin şi Maxenţiu, cei doi co-împăraţi, au pus în
practică actul normativ, retrocedând Bisericii anumite clădiri şi cimitire, dar în Orient, împăratul
păgân Maximian Daia a continuat persecutarea creştinilor din Siria, Egipt şi Cilicia87. Numai în
313, la 28 iunie, împăratul Liciniu emitea un rescript, la Nicomidia, prin care reafirma libertatea
practicării cultului, în particular a celui creştin, care suferise cele mai serioase prigoniri. Rescriptul
lui Licinius a fost rezultatul unui amplu proces de negociere purtat de acesta şi de Constantin,
viitorul Constantin cel Mare, în iarna dintre anii 312 şi 313, în Italia, la Mediolanum, motiv pentru
care, în istorie, a rămas cunoscut drept Edictul de la Milano. Cu timpul, începând chiar din secolul
al IV-lea, Edictul de la Milano a devenit un simbol al libertăţii religioase, fiind considerat, însă, şi
documentul care marchează începutul alianţei dintre Biserică şi autoritatea politică. Trebuie spus,
însă, că regimul de toleranţă religioasă proclamat de Edict a profitat şi altor culte prigonite, mai
mult sau mai puţin, în Imperiu, printre acestea numărându-se şi cel mozaic88.
O dată cu domnia lui Constantin cel Mare, prevederile Edictului vor fi puse în practică în
favoarea creştinilor, împăratul donându-şi papei palatul său din Lateran şi recunoscând, apoi,
jurisdicţia episcopală în materie eclesiastică şi seculară şi acordându-le imunitate fiscală clericilor
creştini89. Politica imperială favorabilă creştinismului avea să fie întreruptă pentru numai trei ani, în
timpul domniei lui Iulian Apostatul (361-363), ale cărui încercări de restabilire a civilizaţiei şi
religiei păgâne au afectat dezvoltarea Bisericii şi a raporturilor sale pozitive cu Imperiul. După
aceşti ani, însă, relaţiile au intrat, din nou, pe o pantă ascendentă, apogeul fiind atins în anul 380,
când la Tesalonic, împăratul Teodosie cel Mare a emis un edict prin care nu numai că recunoştea
creştinismului libertatea deplină a mărturisirii crezului şi a practicării cultului, dar îl şi instituia ca
religie de stat a Imperiului90. Edictul de la Tesalonic introducea, astel, principiul „cuius regio, ejus
religio”, care, deşi aparent favorabil Bisericii, i-a dăunat prin aservirea faţă de politica statului91.
Astfel, statul roman şi liderii săi s-au folosit de unitatea de credinţă la care era obligată întreaga
populaţie ce se afla sub jurisdicţia Imperiului pentru a construi un regim legislativ discriminatoriu
faţă de celelalte culte religioase, în particular faţă de evrei92.
Relaţia dintre politic şi religios în Imperiu a atins o nouă etapă în vremea lui Justinian (527-
français et étranger, Paris,1974, p. 233-236.

87
J. GAUDEMET, Église et Cité. Histoire du droit canonique, Ed. Cerf / Montchrestien, Paris, 1994, p. 23.
88
A. LINDER, The Jews in Roman Imperial Legislation, Detroit, 1987, p. 9-13.
89
J. GAUDEMET, Église et Cité. Histoire du droit canonique, p. 23-24.
90
Prof. Univ. Dr. Nicolae V. DURĂ, Relaţiile Stat-Culte religioase în U.E. „Privilegii” şi „discriminări” în politica
„religioasă” a unor State membre ale Uniunii Europene, Analele Universităţii Ovidius, Seria Drept şi Ştiinţe
Administrative, nr. 1/2007, p. 22.
91
G. L. FALCHI, Osservazioni sul fondamento e sul contenuto del diritto di liberta religiosa nel Codice teodosiano. I
diritti fondamentali della persona, în Utrumque Jus, 12, Latran, 1985, p. 347-359.
92
Ch. VOGLER, Les Juifs dans le Code Théodosien. Chrétiens devant le fait juif, Paris, 1979, p. 35-73.
565), împărat care a rămas în istorie nu numai prin activitatea sa politică, militară şi legislativă, ci şi
prin cea teologică. Legislaţia concepută de el, constând în Codul civil, Digestele, Instituţiile şi
Novelele („Corpus Juris Civili”) a marcat nu doar apogeul dreptului roman, ci a constituit şi
fundamentul evoluţiei ulterioare a dreptului european, laic şi canonic93. Atât canoanele şi
nomocanoanele Bisericii de Răsărit, cât şi corpusul canonic al Bisericii Romane au preluat elemente
din legislaţia lui Justinian. În acelaşi timp, legislaţia civilă a statelor medievale, cum este şi cazul
„Pravilelor” româneşti94, a valorificat Corpus Juris Civili. Împăratul teolog s-a preocupat şi de
clarificarea raporturilor dintre Biserică şi stat, conferindu-le un cadru legal, care avea să fie transpus
şi în legislaţia canonică (cf. can. 4, 6, 7 I Ec.; 2, 3 II Ec.; 17, 28 IV Ec.). În secolul al IX-lea, pe
baza cadrului creat de Justinian, fiii lui Vasile I Macedoneanul, Leon şi Alexandru, au publicat, cu
sprijinul patriarhului Fotie95, colecţia „Epanagoga”, între anii 884 şi 886, document de referinţă
pentru relaţiile dintre Biserică şi stat în epoca bizantină. „Împăratul Justinian a fost şi cel care a
învestit canoanele, adică, legile Bisericii, nu numai cu puterea legii imperiale, obligatorie pentru toţi
subiecţii de drept ai Statului său, ci şi cu o autoritate de preeminenţă. Într-adevăr, el a fost cel care a
dispus ca, în cazul în care o lege de stat intră în coliziune cu o lege a Bisericii, adică, cu un canon,
să aibă întotdeauna precădere sau preeminenţă canoanele, fiindcă ele sunt o operă sinergetică, adică,
un produs divin şi uman, în timp ce legislaţia de Stat este doar unul de natură eminamente
umană”96.
Textul legislaţiei canonice constituite şi pe baza sistemului de drept al lui Justinian a servit
ca model şi pentru statele din vestul Europei, nu doar pentru cele care se regăsesc în vechea sferă de
influenţă a Constantinopolului. Unele principii canonice fundamentale, precum principiul
subsidiarităţii, se regăsesc şi în legislaţia Uniunii Europene, deşi au fost enunţate în legislaţia
canonică, ecumenică din primul mileniu. De altfel, principiul subsidiarităţii, pe care l-am amintit
anterior, poate fi identificat cu principiul autonomiei, prevăzut în mod expres de legislaţia canonică
(cf. can. 4, 61 Ec.; 9 Ant. ş.a.). Calea periculoasă97 pe care au urmat-o relaţiile dintre Biserică şi
puterea politică, după proclamarea creştinismului drept religie de stat, de către împăratul Teodosie,
s-a concretizat şi în adoptarea unei tendinţe de discriminare religioasă în politica imperială98.
Olanda
În zilele noastre, o atare tendinţă se regăseşte şi în legislaţia unor state din Europa
93
N. V. DURĂ, 350 de ani de la tipărirea Pravilei de la Govora. Contribuţii privind identificarea izvoarelor sale, în
Altarul Banatului, anul I (1990), nr. 3-4, p. 58-79.
94
Vl. HANGA, Justiniani Institutiones (Instituţiile lui Justinian), Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 7.
95
I. N. FLOCA, Drept canonic ortodox, vol. I, EIBMBOR, Bucureşti, 1990, p. 103.
96
Prof. Univ. Dr. Nicolae V. DURĂ, Relaţiile Stat-Culte religioase în U.E..., p. 23.
97
J. GAUDEMET, Église et Cité. Histoire du droit canonique, p. 24.
98
J. GAUDEMET, Église et Cité. Histoire du droit canonique, p. 25.
occidentală, care fac parte din Uniunea Europeană. Există, însă, şi unele ţări care au reuşit să
păstreze echilibrul relaţiilor dintre stat şi culte, un exemplu elocvent în această privinţă fiind
Olanda. În această ţară, cultele religioase nu beneficiază de privilegii, dar nici nu sunt supuse unui
regim discriminatoriu, astfel încât sistemul legislativ olandez în domeniul religios a fost considerat
drept unul suplu, care favorizează egalitatea cultelor şi pluralismul religios 99. Pe de altă parte, însă,
activităţile culturale şi instituţiile cu acest profil beneficiază de anumite facilităţi fiscale, după cum
şi instituţiile care desfăşoară cursuri de învăţământ religios se bucură de un sprijin din partea
statului. De asemenea, autorităţile facilitează şi asistenţa spirituală din cadrul instituţiilor publice, a
închisorilor şi a unităţilor din sistemul sanitar100.
În Constituţia Regatului Ţărilor de jos se prevede, în mod neechivoc, faptul că nu este
permisă niciun fel de discriminare pe considerente religioase sau de convingeri, astfel încât fiecărei
persoane îi este garantat dreptul de liberă manifestare a religiei, în mod individual sau colectiv, în
condiţiile legii şi răspunzând pentru încălcarea acesteia (articolul 6). Profesorul Dură, comentând
textul constituţional olandez, afirmă că „rămâne de văzut ce înţelege legiuitorul olandez prin
sintagma, „cu excepţia răspunderii fiecăruia”. Trebuie de asemenea remarcat şi faptul că, şi în
Olanda, exercitarea dreptului la libertatea religioasă este condiţionată de limitele legii. Or, prin
restrângerea conţinutului acestui drept şi responsabilizarea unei persoane religioase faţă de legea
unui Stat - fie el şi de „drept” - se înlătură de fapt orice apel al acesteia atât la dreptul natural, cât şi
la cel religios, care nu pun limite sau hotare devoţiunii sau sentimentului religios arătat faţă de
Divinitate.”101. Este foarte probabil, însă, ca răspunderea pe care o invocă textul amintit să se refere
tocmai la restrângerile legitime ale libertăţii religioase, lăsate la aprecierea statelor semnatare ale
Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale. Conform
Constituţiei olandeze, învăţământul public este astfel reglementat încât să asigure respectarea
religiei şi convingerilor fiecăruia, aplicându-se un tratament egal tuturor comunităţilor religioase din
Regatul Ţărilor de Jos. Cu toate acestea, în practică, sistemul de învăţământ nu respectă, în
totalitate, sentimentele religioase ale cetăţenilor, întrucât principiile pe care el funcţionează
contravin moralei însuşite de aproape toate comunităţile religioase tradiţionale din statul olandez102.
Ca şi în celelalte două ţări din Benelux, Belgia şi Luxemburg, şi în Olanda cultele catolic,
protestant, islamic şi mozaic beneficiază de exonerări fiscale, precum şi de anumite facilităţi şi
subvenţii din partea statului, fiind organizate ca entităţi de drept public. Colectivităţile teritoriale se
ocupă de întreţinerea lăcaşurilor de cult şi de finanţarea activităţilor de cult la nivel local, iar statul
99
Fr. MESSNER, Les Rélations État-Réligions dans les pays membres de l’Union Européenne, Presses Universitaires,
D’Aix-Marseille, 2000, p. 36.
100
Fr. MESSNER, Les Rélations État-Réligions dans les pays membres de l’Union Européenne, p. 33.
101
102
asigură accesul deservenţilor cultelor în armată, sistemul penitenciar şi cel sanitar. Cum, însă, şi
Olanda, ca şi restul ţărilor membre ale Uniunii Europene îşi supune legislaţia unui control
comunitar şi face parte dintre statele semnatare ale Convenţiei Europene pentru Apărarea
Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, relaţiile dintre stat şi culte s-au modificat
considerabil, după ce, în urma unor hotărâri ale CEDO, a fost reliefat regimul privilegiat sau
discriminatoriu al unor anumite religii. Desigur, în unele ţări, aceste hotărâri ale CEDO şi climatul
general pe care ele îl crează au determinat mutaţii favorabile cultului ortodox. Acesta este cazul
Luxemburgului, de pildă, unde cultul ortodox a fost recunoscut nu de mult. Chiar dacă va mai trece
destul timp până când acesta se va putea bucura, în practică, de acelaşi statut cu cel al Bisericii
Romano-Catolice sau al confesiunilor protestante, recunoaşterea lui este, totuşi, un pas important103.
Republica Irlanda
În Constituţia irlandeză din 29 decembrie 1937 este prevăzută obligaţia statului de a nu
acorda subsidii niciunei religii (art. 44, par. 2)104, deşi, în realitate, Biserica Romano-Catolică
beneficiază de sprijin din partea autorităţile pentru organizarea învăţământului confesional de stat.
Interesant este că statul irlandez recunoaşte unele efecte civile pentru căsătoriile religioase încheiate
în conformitate cu procedurile cultelor respective, accentul punându-se, evident, pe prevederile
Codului Canonic latin, aplicabil în interiorul Bisericii Romano-Catolice, majoritară şi sprijinită, în
fapt, de autorităţi. Mai mult decât atât, având în vedere configuraţia religioasă a populaţiei, este de
la sine înţeles că, în vasta lor majoritate, căsătoriile religioase care poartă efecte civile sunt oficiate
în Biserica Romano-Catolică105.
Franţa
În Franţa, Constituţia din 1958 reiterează principiul separării complete a Bisericii faţă de
stat, enunţat cu tărie încă de la momentul Revoluţiei din 1789. Astfel, Franţa se defineşte drept
republică laică, angajându-se, totodată, să asigure egalitatea tuturor cetăţenilor, fără deosebire de
rasă, religie sau origine (art. 2). În realitate, însă, în ciuda caracterului laic proclamat şi al
neutralităţii perfecte pe care statul francez îşi doreşte, în teorie, să o manifeste în domeniul religios,
cultele beneficiază de o serie de exonerări fiscale, precum şi de un sprijin material efectiv, în măsura
în care ele sunt recunoscute de către stat. Pentru specialiştii francezi în drept constituţional,
neutralitatea şi laicitatea statului nu sunt principii uşor de definit, mai cu seamă că, în practică,
Franţa a acordat un loc aparte realităţii religioase şi instituţiilor bisericeşti, îndeosebi celor catolice.
103
I. P. FILIPESCU, A. FUEREA, Drept instituţional comunitar european, ed. a V-a, Ed. Actami, Bucureşti, 2000, p.
90.
104
I. FONTA, Libertatea religioasă în lumea contemporană, Bucureşti, 1994, p. 95.
105
Fr. MESSNER, Les Rélations État-Réligions dans les pays membres de l’Union Européenne, p. 33-34.
Abia în anul 1946, în Constituţie a fost inserat, în mod explicit, principiul laicităţii statului, de unde
a fost preluat şi în actuala Constituţie, cea din 1958. Dar laicitatea nu înseamnă respingerea religiei
şi a realităţii religioase în sine, ci implică, de fapt, atât un aspect negativ, constând în neamestecul
autorităţii publice în afacerile cultelor religioase, cât şi unul pozitiv, manifestat prin efortul de a
asigura un climat juridic şi practic pentru exercitarea neîngrădită a drepturilor la libertate religioasă
a tuturor cetăţenilor şi comunităţilor religioase106.
În consecinţă, laicitatea şi neutralitatea statului francez trebuie percepute, mai degrabă, ca o
obligaţie pe care acesta şi-a asumat-o de a rămâne neconfesional, deci de a nu discrimina sau
favoriza vreun cult religios care activează sub jurisdicţia sa. Conform lui Fr. Messner, director al
Centrului Societate, Drept şi Religie, citat de profesorul Nicolae V. Dură, „în dreptul general
francez (legea din 9 decembrie 1905) toate grupările religioase pot să se constituie liber în asociaţii
cultuale .... Ele au o capacitate întinsă şi beneficiază de o serie întreagă de exonerări fiscale sau de
taxe reduse de impozit ..., de taxă funciară pentru edificiile cultuale, taxă locală de echipare, de taxă
de publicitate funciară, şi întreprinderile sau particularii pot să scutească de impozit donaţiile pe
care le-au făcut. Dacă asociaţiile cultuale nu pot primi subvenţii publice, colectivităţile teritoriale
sunt totuşi autorizate să participe în mod voluntar la întreţinerea edificiilor de cult, proprietate a
comunelor şi a asociaţiilor cultuale sau diocezane. Slujitorii de cult scapă regulilor prevăzute de
dreptul muncii şi de dreptul social comun; ei au posibilitatea să se afilieze regimului particular
prevăzut de legea din 2 ianuarie 1978. Notăm că pastorii şi rabinii sunt afiliaţi regimului general de
asigurare medicală şi bătrâneţe încă din anul 1946, în ciuda absenţei contractului de muncă.
Colectivităţile religioase, care fac parte dintr-o religie şi împărtăşesc o spiritualitate sau un scop
comun, sunt susceptibile de-a fi recunoscute ca congregaţie .... Omoneriile din armată şi instituţiile
publice (spitale, închisori) ... sunt finanţate de Stat... . În fine, dacă nu există învăţământ religios în
şcolile publice sub forma unui curs integrat în programele şcolare, în schimb, textele prevăd totuşi
posibilitatea de-a crea o omonerie în licee şi colegii la cererea părinţilor şi finanţate de ei”107.
Denominaţiuninle religioase se constituie, în Franţa, în asociaţii cultuale, şi beneficiază,
astfel, de exonerări fiscale, precum şi de reducerea taxelor de import sau de taxă funciară pentru
lăcaşurile de cult. Colectivităţile teritoriale se ocupă de întreţinerea şi repararea edificiilor de cult,
iar personalul clerical, deşi nu beneficiază de salarizare sau subvenţii salariale din partea statului,
are totuşi un regim particular în ceea ce priveşte dreptul muncii, dreptul social sau cel al
asigurărilor. Statul garantează şi libertatea acordării asistenţei religioase, prin intermediul aşa-
numitelor „omonerii”, în şcoli, spitale, închisori şi unităţi militari, precum şi dreptul părinţilor de a-
106
Liberté religieuse et régimes des cultes en droit français. Textes, pratique administrative, jurisprudence, Ed. Cerf,
Paris, 2005, p. 261.
107
Fr. MESSNER, Les Rélations État-Réligions dans les pays membres de l’Union Européenne, p. 33-34, apud Prof.
Univ. Dr. Nicolae V. DURĂ, Relaţiile Stat-Culte religioase în U.E..., p. 24-25.
şi educa proprii copii în conformitate cu propria lor credinţă religioasă sau în afara oricărei religii.
Asociaţiile cultuale sunt comparabile asociaţiilor de utilitate publică, având un regim oarecum
superior sindicatelor, însă nu sunt apanajul tuturor religiilor, tendinţa fiind ca religiile tradiţionale
consacrate să primească acest statut, spre deosebire de grupările mai controversate sau mai puţin
cunoscute108. Aşadar, din această prezentare putem desprinde concluzia că şi în Franţa, stat care are
reputaţia de a fi separat complet Biserica de autoritatea publică, regimul juridic al cultelor
recunoscute include anumite privilegii, atât în raport cu alte asociaţii sau forme de organizare
dinafara autorităţilor de stat, cât şi în raport cu grupările religioase nerecunoscute109.
Danemarca
În Constituţia daneză din anul 1953 este stipulat faptul că Biserica Evanghelică Luterană
este Biserica naţională, beneficiind, prin urmare de subvenţii din partea statului (articolul 4). În
continuare, legea fundamentală a Danemarcei recunoaşte un sistem de privilegii pentru Biserica
Evanghelică Luterană, precizând că statutul celorlalte comunităţi religioase va fi reglementat prin
lege (articolul 69). Aşadar, Biserica Luterană, în calitate de Biserică naţională, nu cunoaşte
fenomenul separaţiei faţă de puterea politică, fiind constituită ca o administraţie în stat şi de stat.
Pastorii sunt cei care îndeplinesc anumite funcţii administrative şi ţin registrele de stare civilă, în
vreme ce pentru celelalte comunităţi religioase nu rămâne, adesea, decât posibilitatea de a se
organiza ca asociaţii non-guvernamentale, urmând dreptul comun în materie. Totuşi, cultele aveau
posibilitatea, până în anul 1970, să obţină recunoaşterea în condiţiile articolului 69 din Constituţie,
însă cum acest regim nu le aducea niciun beneficiu, cu excepţia aprobării de a ţine registrele de
stare civilă, după modelul Bisericii naţionale, el a fost suprimat de către autorităţi110.
Statul danez acordă subvenţii pentru remuneraţia şi pentru pensiile clericilor luterani,
precum şi pentru restaurarea şi repararea edificiilor de cult. Celelalte culte nu se bucură de acelaşi
regim, indiferent dacă sunt sau nu recunoscute, dar le sunt oferite, totuşi, câteva exonerări fiscale.
Asistenţa religioasă este asigurată în închisori, armată şi spitale de către slujitori ai Bisericii
naţionale, numiţi direct de către ministrul cultelor, iar învăţământul religios este centrat pe predarea
doctrinei luterane în şcolile publice. Aşadar, nici măcar nu poate fi vorba despre o relaţie între
Biserică şi stat în Danemarca, în sensul real al conceptului, întrucât sferele de activitate ale celor
două entităţi se suprapun în majoritatea domeniilor111.
108
109
110
„În prezent, în Danemarca, slujitorii unui cult - alţii decât cei ai Bisericii daneze (luterane) - pot să obţină o
autorizaţie ministerială în scopul de-a încheia căsătorii religioase cu efecte civile. Pentru celelalte acte ale vieţii civile
(naştere, deces), membrii cultelor nerecunoscute fac apel la pastorii Bisericii naţionale, care sunt şi ofiţeri ai stării
civile”; Prof. Univ. Dr. Nicolae V. DURĂ, Relaţiile Stat-Culte religioase în U.E..., p. 25.
111
Suedia
În această ţară, începând cu anul 2000, relaţiile dintre Biserică şi stat au intrat într-o nouă
fază, Biserica luterană, Biserica tradiţională suedeză, primind o mai mare autonomie în
administrarea afacerilor proprii. Dacă până la acel moment, competenţele în materie de legislaţie
cultică aparţineau Sinodului numai ca urmare a unei delegaţii primite din partea Parlamentului, de
la 1 ianuarie 2000 statul a încetat să mai deţină controlul asupra modului de elaborare a statului
Bisericii luterane112. În consecinţă, aceasta deţine, acum, puterea deplină pentru reglementarea
organizării interne. În paralel cu acest proces de separare, se insistă, în societatea suedeză, pentru
punerea în aplicare a principiului egalităţii religioase, astfel încât toate cultele recunoscute să poată
beneficia de de dreptul de acces la sistemul de cotizaţii, care, până acum, era numai apanajul
Bisericii luterane suedeze113.
Finlanda
Situaţia Finlandei este una aparte, pentru că, deşi în Constituţia republicii, din iulie 1919,
este menţionată explicit numai Biserica Evanghelică Luterană, în practică funcţionează un sistem ce
presupune două Biserici de stat, pe lângă aceasta având acelaşi statut şi Biserica Ortodoxă. În
Constituţie este stipulat faptul că Biserica Evanghelică Luterană se organizează potrivit legii
bisericeşti, în vreme ce toate celelalte comunităţi religioase se administrează în conformitate cu
dispoziţiile adoptate cu referire la ele (articolul 83)114. În practică, „Bisericile luterană şi ortodoxă
sunt instituţii publice, dispunând de o anumită autonomie faţă de Stat. Celelalte grupări religioase
sunt persoane de drept privat. Ele pot totuşi să dispună de o capacitate juridică întinsă după ce au
fost înscrise în registrul comunităţilor religioase ... Episcopii ortodocşi şi luterani, ca şi omonierii
din închisori şi armată, sunt plătiţi direct de Stat”, iar „finlandezii au libera alegere între cele două
forme de căsătorie: căsătoria civilă şi căsătoria religioasă cu efecte civile”115.
Marea Britanie
În cercetarea relaţiei din Stat şi Biserică în cadrul Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei
de Nord şi a politicii statului în materia libertăţii religioase este extrem de util apelul la tradiţia
constituţională insulară, ale cărei începuturi pot fi urmărite până foarte devreme, în veacul al XII-
lea. Unul dintre cele mai vechi acte legislative care vizează şi libertatea religioasă este „Charta
112
113
114
115
Fr. MESSNER, Les Rélations État-Réligions dans les pays membres de l’Union Européenne, p. 38; Prof. Univ. Dr.
Nicolae V. DURĂ, Relaţiile Stat-Culte religioase în U.E..., p. 26.
regelui Ştefan referitoare la libertatea Bisericii şi a Regatului”, document ce datează din anul 1136
şi care cuprinde prevederea că Biserica trebuie să fie liberă şi că episcopii trebuie să se bucure de
dreptul de a administra viaţa bisericească şi, implicit, clerul şi bunurile eclesiastice 116. În „Magna
Charta”, promulgată în anul 1215 de către regele Ioan Fără de Ţară se stipula, din nou, libertatea
Bisericii Angliei, la acea vreme încă membră a Bisericii Romano-Catolice, precum şi capacitatea
acesteia de a se bucura de drepturi şi libertăţi. Charta menţiona, în mod explicit, că suveranul acordă
libertatea alegerilor, pe care o înţelege drept necesară şi esenţială pentru funcţionarea Bisericii. Cu
timpul, o dată cu Reforma, privilegiile pe care, din vechime, le primise Biserica Romano-Catolică
au fost preluate de către Biserica anglicană. În ceea ce priveşte această Biserică anglicană, trebuie
spus că ea funcţionează după dreptul bisericesc şi cel canonic, cu menţiunea că, în Marea Britanie,
legislaţia canonică este considerată parte integrantă a sistemului legislativ de stat117.
Dată fiind suprapunerea existentă, în unele privinţe, între Biserica Anglicană şi statul englez,
nu surprinde faptul că Parlamentul are, încă, o putere de control asupra propunerilor de hotărâri ale
Sinodului, acest control fiind exercitat chiar înainte de aprobarea proiectelor de către Regină.
Singura posibilitate pe care o are, însă, Parlamentul, este de a respinge propunerile, în măsura în
care nu le găseşte adecvate, neavând, însă, permisiunea de a le modifica. Acest lucru vine să
compenseze dreptul de veto pe care legislativul îl poate avea, pentru a păstra, totuşi, libertatea
Bisericii de a concepe singură documentele interne. Cât priveşte dreptul canonic, acesta se găseşte
în atribuţia exclusivă a Sinodului Bisericii Anglicane, care nu trebuie să le prezinte decât Reginei, în
calitatea acesteia de cap al Bisericii. De altfel, regina îşi exercită atribuţiile prevăzute de această
demnitate şi prin numirea episcopilor şi a arhiepiscopilor118.
Prin acest model de relaţionare, Biserica Anglicană şi statul britanic se găsesc într-un raport
asemănător celui din Imperiul Roman (330-527) şi Bizantin (527-1453), în cadrul căruia împăratul,
în acest caz regina, învesteşte legislaţia canonică cu puterea legii civile. În consecinţă, această
legislaţie este obligatorie atât pentru clerici, cât şi pentru subiecţii laici ai Majestăţii Sale, pentru că
toţi sunt şi subiecţi de drept ai Bisericii Anglicane.
Cât priveşte numirea episcopilor şi a arhiepiscopului de Canterbury, liderul de facto al
Bisericii Anglicane, de către suveran, în calitatea sa de Cap al Bisericii, acest sistem nu aparţine
exclusiv spaţiului britanic, în Finlanda, de exemplu, această atribuţie revenind preşedintelui
republicii. Marea Britanie are o tradiţie constituţională în care, după cum am văzut, a fost preluat
modelul bizantin al relaţiei dintre Biserică şi stat, numirea ierarhilor de către suveran având, aşadar,
atât un suport istoric, cât şi unul juridico-canonic119. De asemenea, şi faptul că Statutul Bisericii
116
I. FONTA, Libertatea religioasă în lumea contemporană, p. 98.
117
118
119
„Într-adevăr, în Bizanţ, împăraţii au fost cei care şi-au desemnat arhiepiscopii sau patriarhii cetăţilor imperiale, adică,
Anglicane este supus controlului Parlamentului, care are dreptul de a se împotrivi intrării lui în
vigoare, nu este întâlnit numai în Marea Britanie, întrucât, în accepţiunea constituţionalismului
britanic, Parlamentul este organul prin care este exercitată puterea legislativă a monarhiei
constituţionale. După cum subliniam şi anterior, „trebuie evidenţiat şi reţinut faptul că Parlamentul
poate respinge proiectele de legi bisericeşti, dar nu le poate modifica. Or, prin această imposibilitate
de-a le modifica se dă expresie învederată afirmării principiului autonomiei externe, în virtutea
căruia, în Marea Britanie, la baza relaţiilor dintre Stat şi Biserică se află şi autonomia Bisericii faţă
de Stat. Această realitate se exprimă şi prin faptul că „Sinodul” Bisericii anglicane este unicul organ
în materie de legislaţie ecleziastică, şi, în consecinţă, textul legilor bisericeşti nu poate fi modificat
nici chiar de către Parlamentul Majestăţii sale, Regina Marii Britanii”120.
Pe lângă Biserica Anglicană, recunoscută drept Biserică de stat şi condusă de însăşi regina
Marii Britanii, în regat mai activează şi alte culte creştine, cel mai important fiind cel prezbiterian.
Biserica Prezbiteriană din Scoţia, deşi independentă faţă de stat, beneficiază totuşi de dreptul ca
tribunalele sale eclesiastice să fie incluse în sistemul public. În consecinţă, învăţământul superior
juridic din Scoţia include şi discipline de drept canonic şi eclesiastic, magistraţilor şi avocaţilor
fiindu-le necesară cunoaşterea acestora. Pentru cultele nerecunoscute, există totuşi posibilitatea ca,
ajunse în faţa jurisdicţiilor civile, să invoce propriile „canoane”, regulamente sau doctrine, pe care
judecătorii le pot considera statute asociative şi pot judeca speţele în conformitate cu aceste
documente121.
Cât priveşte viaţa socială, trebui spus că Marea Britanie recunoaşte efecte juridice
căsătoriilor religioase şi include învăţământul religios în şcolile publice. Comisia care alcătuieşte
programele de studiu este alcătuită din reprezentanţi ai Bisericii Anglicane, ai celorlalte culte -
desigur, într-o proporţie mai mică, ai profesorilor şi ai administraţiei locale. Modul de funcţionare a
acestei comisii şi, în general, a întregului sistem de învăţământ religios public dovedeşte protecţia
de care se bucură dreptul la libertatea credinţei, atât pentru persoanele, cât şi pentru cultele din
Marea Britanie. Asemenea altor state europene, şi Marea Britanie acordă un statut aparte realităţilor
religioase, în ciuda controverselor care, desigur, există şi în societatea britanică, aidoma tuturor
societăţilor democractice.
Spania
În temeiul Concordatului încheiat între Spania şi Sfântul Scaun, singurul cult subvenţionat
„Roma Veche” şi „Noua Romă” (cf. can. 28 IV ec.), alias, Roma, capitala acelei „pars occidentis” (părţii apusene) a
Imperiului roman şi Constantinopol, capitala Imperiului roman de Răsărit (pars orientis)”; Prof. Univ. Dr. Nicolae V.
DURĂ, Relaţiile Stat-Culte religioase în U.E..., p. 27.
120
121
de către stat este Biserica Romano-Catolică. Numai omoneriile din armată şi sistemul sanitar public
care aparţin acestei Biserici beneficiază de finanţare din partea autorităţilor publice. Constituţia din
anul 1978 prevedea, în mod explicit, că statul spaniol va întreţine relaţii de colaborare, în primul
rând, cu Biserica Romano-Catolică, dar şi cu celelate confesiuni (articolul 16). Aşadar, încă din
textul constituţional se statua un regim privilegiat pentru Bierica Romano-Catolică, toate celelalte
biserici şi culte fiind încadrate sub termenul umbrelă de „confesiuni”. Cu toate acestea, trebuie
precizat că, în Regatul spaniol, toate căsătoriile religioase, indiferent de cultul în cadrul căruia sunt
săvârşite, se bucură de efecte juridice în planul dreptului civil122.
Portugalia
În Constituţia adoptată în anul 1976, Republica Portugheză a stipulat inviolabilitatea
libertăţii de conştiinţă, de religie şi de practicare a cultului. Aşadar, avem de-a face cu o unică
libertate, manifestată întreit, la nivelul conştiinţei, al religiei şi al cultului. În legea fundamentală a
Portugaliei mai regăsim şi prevederea că Biserica, cu referire directă la cea Romano-Catolică, şi
celelalte culte religioase sunt autonome faţă de autoritatea statală, având libertate în modul de
organizare şi exercitare a funcţiilor şi cultului. Aşadar, observăm că, încă dintru început, statul
portughez acordă un statut aparte Bisericii Romano-Catolice, aceasta fiind singura desemnată ca
„Biserică”, în vreme ce restul religiilor sunt cuprinse sub termenul umbrelă de „culte religioase”. De
altfel, Portugalia pune în practică întocmai prevederile Concordatului semnat cu Sfântul Scaun. Fr.
Messner, analizând sistemul portughez, afirmă că „În drept Biserica catolică are, în ciuda
principiului separaţiei invocat de doctrină, o poziţie privilegiată. Căsătoria celebrată după normele
Codului de drept canonic al Bisericii catolice are efecte care coincid cu cele ale căsătoriei civile.
Tribunalele şi organismele ecleziastice competente judecă chestiunile de nulitate şi pot dispensa în
cazul neconsumării căsătoriei. Eficacitatea acestor judecăţi şi decizii este imediată în dreptul intern
portughez”123. Aşadar, hotărârile tribunalelor eclesiastice sunt obligatorii şi poartă consecinţe
juridice, fiind puse în aplicare prin instrumentele de coerciţie ale autorităţilor statului. Acest sistem
este întemeiat pe dreptul cutumiar şi constituţional tradiţional, în care prevederile dreptului canonic
şi pontifical erau puse în practică de autorităţile civile, în perioada pre-modernă sentinţele
eclesiastice, îndeosebi cele date în cazurile de erezie, fiind aplicate de către puterea seculară. Abia
începând cu secolele XIV-XV, statele ieşite de sub autoritatea pontificală monarhică încep să se
preocupe mai mult de propria putere legislativă. Biserica Romano-Catolică a constestat, însă, cu
vehemenţă, dreptul statului de a interveni în materia legislaţiei eclesiastice, deşi unele state, aici
putând menţiona şi Portugalia, şi-au asumat, cel puţin pentru o vreme şi într-o oarecare măsură,
122
123
Fr. MESSNER, Les Rélations État-Réligions dans les pays membres de l’Union Européenne, p. 40; Prof. Univ. Dr.
atribuţii în acest domeniu. Cu toate acestea, cu timpul, papalitatea a reuşit ca, prin sprijinul direct
oferit Bisericilor Romano-Catolice din ţările vest-europene să le repună pe acestea în drepturile
tradiţionale124.
Astăzi, clericii catolici din Portugalia beneficiază şi de diferite exonerări şi facilităţi fiscale,
în primul rând în ceea ce priveşte bunurile, veniturile şi activităţile cu caracter religios. Statul
sprijină, de asemenea, asistenţa religioasă din spitale, penitenciare şi armată, precum şi din alte
instituţii publice, prevăzând posturi de omonieri în statele de funcţii ale acestora, dar numai pentru
clericii romano-catolici. Biserica Romano-Catolică portugheză beneficiază şi de sprijin economic
pentru instituţiile sale de învăţământ religios, precum Seminariile şi Facultăţile de teologie. Urmând
liniei sale de privilegiere exclusivă a Bisericii Romano-Catolică, statul portughez asigură şi
învăţământul religios din şcolile publice, numai pentru elevii aparţinând acestei confesiuni.
Portugalia este, aşadar, un model de stat în care, deşi, teoretic, Biserica şi statul sunt separate, se
manifestă o privilegiere evidentă a unei singure Biserici, şi anume cea romano-catolică. În aceste
condiţii, este de aşteptat ca legislaţia ce va fi promovată în anii următori să vină cu prevederi care să
asigure o libertate religioasă egală şi pentru celelalte culte, discriminate faţă de cultul romano-
catolic. Totuşi, în ciuda multiplelor facilităţi de care se bucură Biserica, statul portughez îşi
subminează, practic, toate aceste eforturi, întrucât întregul sistem şi proces educaţional este orientat
înspre darwinism, iar rezultatele acestei discrepanţe între politica religioasă şi cea educaţională
conduc, adesea, la conflicte sociale, precum cel care s-a conturat în jurul problemei avorturilor125.
Republica Italiană
Italia, o altă mare ţară tradiţional catolică, are un sistem privitor la cultele religioase
organizat pe mai multe niveluri de recunoaştere a confesiunilor 126. Unele dintre culte funcţionează
în virtutea unor acorduri încheiate cu autorităţile Republicii, în vreme ce altele funcţionează pe baza
procedurilor de recunoaştere prevăzute de o lege din anul 1929. De altfel, această recunoaştere este
primul pas pentru ca respectivul cult să poată lua loc la masa tratativelor cu statul şi să poată,
eventual, să încheie un acord cu acesta, pentru a se plasa într-o categorie superioară. Cât priveşte
celelalte grupări religioase, care nu au obţinut recunoaşterea în condiţiile legii amintite, ele se
organizează potrivit dreptului comun în materie asociativă. Ca şi în Portugalia, şi în Italia singura
Biserică, în sensul juridic deplin, este cea romano-catolică, ea fiind menţionată explicit în articolul 7
al Constituţiei din decembrie 1947, acolo unde se precizează şi faptul că raporturile Bisericii cu
statul se derulează potrivit prevederilor Pactului de la Lateran. Statul italian nu are încheiate, însă,
alte pacte, tratate sau convenţii cu confesiuni religioase, astfel încât Biserica Romano-Catolică se
124
125
J. GAUDEMET, Église et Cité. Histoire du droit canonique, p. 645-646..
126
bucură de un regim privilegiat, în comparaţie cu cel al celorlalte culte religioase. Profesorii de
religie şi omonierii din armată şi instituţii publice sunt finanţaţi numai în măsura în care aparţin
Bisericii Romano-Catolice. De asemenea, efectele juridice ale căsătoriilor religioase sunt
recunoscute numai pentru actele celebrate în cadrul cultelor religioase care au încheiat concordate
cu statul sau sunt recunoscute potrivit legii din 1929. Aşadar, în lipsa unui concordat - iar unicul a
fost încheiat, fireşte, cu Biserica Romano-Catolică - nicio altă confesiune nu beneficiază de
recunoaşterea efectelor civile ale căsătoriei religioase127.
Belgia
Constituţia statului belgian stipulează că libertatea cultelor şi exercitarea lor publică este
garantată (articolul 14). Tot în legea fundamentală se precizează şi faptul că statul nu se poate
amesteca în alegerea, numirea şi consacrarea slujitorilor cultelor, interdicţie prin care se afirmă, de
fapt, principiul autonomiei cultelor religioase. Astfel, este blocată posibilitatea statului de a avea
vreo formă de imixtiune în viaţa publică a cultelor, inclusiv prin numirea deservenţilor acestora
(articolul 16 din Constituţie). De asemenea, autorităţile belgiene s-au obligat, prin legea
fundamentală, să organizeze un sistem de învăţământ care să păstreze neutralitatea faţă de
concepţiile filosofice, ideologice sau religioase ale elevilor şi ale părinţilor acestora. Desigur,
această neutralitate presupune şi respectul faţă de concepţiile menţionate. Interesant este că
legislaţia belgiană pune mare preţ pe educaţia morală a elevilor, motiv pentru care, până la sfârşitul
ciclului de învăţământ obligatoriu, aceştia beneficiază de o educaţie morală obligatorie, având doar
posibilitatea de a alege între morala religioasă şi cea convenţională, în funcţie de hotărârea pe care o
iau părinţii, în acest sens (articol 17 din Constituţie)128. Aşadar, deşi statul belgian îşi menţine, în
principiu, neutralitatea faţă de orice religie, el încurajează spiritualitatea şi lasă libertatea părinţilor
să aleagă tipul de educaţie pe care îl consideră potrivit pentru copiii lor, atâta vreme cât li se asigură
acestora un anumit nivel de educaţie morală129.
Austria
Şi în Austria, Biserica Romano-Catolică se bucură de un regim preferenţial, întrucât este
singura al cărei statut este reglementat prin convenţii directe, şi anume prin Concordatul încheiat
între statul austriac şi Sfântul Scaun, în anul 1933. În acest statut intră şi chestiunile care ţin de
relaţia dintre Biserică şi stat, precum şi cele care privesc instruirea religioasă în şcolile publice.
Doar Bisericile şi cultele legal recunoscute sau înregistrate beneficiază de protecţia şi drepturile
speciale acordate de legislaţia cultelor, fiind exceptate aplicării dreptului comun asociativ. Pentru
127
128
129
toate celelalte grupări, societăţi şi mişcări cu caracter religios, care nu îndeplinesc condiţia
recunoaşterii de către stat, prevederile dreptului comun rămân aplicabile. Conform sistemului
legislativ austriac, comunităţile de protestanţi, ortodocşi greci, evrei şi musulmani se supun unor
legi speciale, în cazul lor neexistând, precum în cazul Bisericii Romano-Catolice, convenţii
bilaterale de drept internaţional, care să oblige, în vreun fel, statul austriac.
Germania
Legea fundamentală a Republicii Federale Germane, adoptată după cel de-al doilea Război
Mondial, în anul 1949, şi rămasă în vigoare şi după unificarea din anii '90, prevede, asemenea altor
Constituţii europene, inviolabilitatea libertăţii de credinţă, conştiinţă şi aderare la o confesiune
religioasă. În mod explicit, este prevăzut şi faptul că nu pot exista favorizări sau discriminări bazate
pe credinţă sau pe opinii religioase (articolele 3 şi 4 din Constituţie). Aşadar, în dreptul german,
libertatea de credinţă precede libertatea de conştiinţă şi există o distincţie netă între libertatea de
credinţă, ca element interior al fiinţei umane, şi libertatea de confesiune, ca element social, ce
presupune apartenenţa la o anumită comunitate religioasă. Religia este, în Germania, obiect de
studiu în învăţământul public, dar niciun elev nu poate fi obligat să participe la orele de educaţie
religioasă, împotriva voinţei sale. Învăţământul religios din şcolile publice este astfel organizat încât
să corespundă principiilor confesiunilor religioase, menţinându-se, în acelaşi timp, un drept de
control al statului în ceea ce priveşte derularea procesului educaţional. Acest control permite
autorităţilor să solicite cultelor religioase recunoscute, care doresc să desfăşoare ore de educaţie
religioasă în şcolile publice, să facă dovadă existenţei unui anumit număr de elevi care solicită
aceste ore. Această formă de control a modului în care este predată religia în şcoli constituie un
aspect al mentalităţii generale a statelor europene de a acorda o mai mare atenţie cultelor
tradiţionale, care au mai mulţi adepţi, în detrimentul celor mai puţin numeroase şi care nu au o
tradiţie semnificativă în respectivul spaţiu cultural.
Pe de altă parte, însă, prin cerinţa ca grupele cărora li se predă religia în şcoli să fie suficient
de numeroase se urmăreşte şi evitarea situaţiei în care diverse grupuri de persoane să abuzeze de
sistemul de învăţământ public, ascunzându-se sub umbrela unor organizaţii religioase cu puţini
adepţi130.
Şi în Germania, ca şi multe alte ţări ale Europei Centrale şi de Vest, Biserica Romano-
Catolică beneficiază de un regim privilegiat, cel puţin din punctul de vedere al izvorului de drept pe
care este întemeiat. Astfel, relaţiile dintre stat şi Biserica Romano-Catolică sunt guvernate de
prevederile Concordatului dintre Germania şi Sfântul Scaun. În ceea ce priveşte statutul tuturor
celorlalte culte, el este reglementat exclusiv prin sistemul de drept public intern. În general, însă,
130
cultele, indiferent de natura actului normativ care le reglementează, se pot organiza în mod liber,
fără constrângerile prevăzute de dreptul asociativ, şi pot beneficia de exonerări şi facilităţi fiscale 131.
Sistemul concordatelor
Sistemul concordatelor este reprezentat, în accepţiunea canoniştilor romano-catolici, de
ansamblul de convenţii solemne, numite concordate, pe care Sfântul Scaun le-a încheiat şi le încheie
cu statele şi cu organizaţiile civile internaţionale, precum Organizaţia Naţiunilor Unite şi
organismele ei - UNESCO sau F.A.O. Acest sistem nu este unul de simple convenţii diplomatice, ci
el este izvorul dreptului concordatar, un drept cu caracter special faţă de cel canonic, prevăzut ca
atare în Codul Canonic Latin. În acele state care au semnat concordate, situaţia Bisericii Romano-
Catolice este reglementată de prevederile din respectivele tratate. În consecinţă, normele prevăzute
de Concordate au o forţă juridică autonomă, chiar şi în cazul în care ele au fost încheiate înainte de
intrarea în vigoare a Codului de Drept Canonic al Bisericii Romano-Catolice, în anul 1983. În caz
de conflict între normele prevăzute în Concordat şi cele din Codul de Drept Canonic, se aplică
principiul „pacta sunt servanda”, ceea ce conduce la concluzia că prevederile concordatare trebuie
respectate cu prioritate. Principiul amintit este „unul dintre cele mai cunoscute principii, nu numai
pentru că atât de laconic, şi totuşi atât de cuprinzător, se exprimă astfel un crucial principiu moral şi
juridic, dar, poate, şi pentru că societatea însăşi este o sumă calitativă de convenţii, scrise sau
nescrise, acceptate sau impuse”132.
Grecia
Venind în spaţiul ortodox al Uniunii Europene, găsim exemplul Greciei, în care, conform
Constituţiei adoptate în anul 1975, Biserica Ortodoxă este Biserica de stat. De fapt, textul
constituţional vorbeşte, în articolul 3, despre faptul că religia predominantă în Grecia este Biserica
creştină Răsăriteană Ortodoxă. În acelaşi timp, însă, se face şi precizarea că toţi deservenţii
religiilor cunoscute au aceleaşi obligaţii faţă de stat precum clericii religiei predominante, fiind,
supuşi, totodată, aceluiaşi regim de supraveghere din partea autorităţilor. Relaţia multiseculară
dintre stat şi Biserica Ortodoxă în spaţiul elen este cea care a condus la actualele realităţi din Grecia,
întrucât religia ortodoxă şi puterea civilă par a alcătui, încă, un tot aproape indisociabil. Deşi
ortodoxia este religia dominantă, statul elen garantează libertatea religioasă şi tuturor celorlalte
131
Conform cercetătorilor occidentali, în Germania există „trei blocuri diferenţiate de drepturi ale cultelor, caracterizate
prin proceduri de recunoaştere. Aceste culte se organizează în mod liber, în afara constrângerilor statutare impuse de
dreptul asociativ. Ele pot beneficia de o întreagă serie de exoneraţii fiscale”; Fr. MESSNER, Les Rélations État-
Réligions dans les pays membres de l’Union Européenne, p. 46; Nicolae V. DURĂ, Relaţiile Stat-Culte religioase în
U.E..., p. 34.
132
I. DELEANU, S. DELEANU, Mică Enciclopedie a Dreptului. Adagii şi locuţiuni latine în dreptul românesc, Ed.
Dacia, Cluj-Napoca, 2000, p. 289.
culte, chiar dacă, în practică, acest lucru se traduce numai printr-o libertate de conştiinţă, iar nu şi
printr-o libertate efectivă de exercitare a practicilor de cult. Acest lucru este foarte vizibil atunci
când un cult religios doreşte să îşi ridice un lăcaş de cult. În acest caz, ministrul cultelor trebuie să-
şi dea avizul, însă el face aceasta numai după ce, în prealabil, se consultă cu mitropolitul locului.
Acesta din urmă, de altfel, are dreptul de a supune unei anumite analize activitatea cultelor ne-
ortodoxe, pentru a se asigura că practicile şi credinţele acestora nu contravin concepţiilor dominante
din societatea greacă133.
Oricât de grave pentru libertatea de credinţă ni s-ar părea aceste prevederi ale sistemului
cultelor religioase din Grecia, ele se regăsesc, sub diverse forme, şi în statele Europei occidentale,
acolo unde religia dominantă, catolicismul ori protestantismul, este considerată, în unele ţări, drept
religie de stat. De pildă, constituirea diasporei ortodoxe a fost şi este încă supusă controlului unora
dintre Bisericile catolice şi protestante din Europa de Vest. Fără acordul conducerilor centrale ale
acestor culte, diaspora ortodoxă construită pe baze etnice nu poate dobândi recunoaştere. De
asemenea, multe dintre statele occidentale, în care mentalitatea catolică ori protestantă este adânc
înrădăcinată, iar aceste religii sunt considerate unicele culte tradiţionale, celelalte religii sunt supuse
unor discriminări din pricina contradicţiei în care intră cu religiile tradiţionale dominante 134. Chiar
şi regimul cultelor nerecunoscute din Grecia este acelaşi precum cel pe care aceste grupări îl au în
ţările occidentale, în ambele cazuri comunităţilor religioase ce nu se încadrează în cerinţele legale
pentru a intra sub incidenţa legislaţiei speciale pentru culte aplicându-se dreptul comun în materie
asociativă135.
Fiind stat membru al Uniunii Europene, şi Grecia s-a angajat să aplice în mod direct dreptul
comunitar, astfel încât statul elen trebuie să acorde un plus de drepturi şi libertăţi în materie
religioasă, inclusiv în ceea ce priveşte libertatea exercitării cultului de către celelalte religii în afara
celei ortodoxe. Conform Constituţiei din anul 1975, toate reglementările de drept internaţional care
se bucură de acceptare generală, precum şi cele cuprinse în tratatele, convenţiile şi alte documente
internaţionale semnate de Grecia sunt parte integrantă a legislaţiei interne (articolul 28). Ca şi în
cazul României, şi Republica Elenă acordă prioritate reglementărilor dreptului internaţional, faţă de
prevederile legislaţiei interne, acolo unde cele două conţin dispoziţii contrare. În consecinţă, în
ciuda tratamentului discriminatoriu prevăzut de legea fundamentală şi de sistemul de drept elen, în
ansamblul său, graţie reglementărilor externe, toate cultele recunoscute din Grecia beneficiază de
133
134
„Că practicile şi credinţele altor culte religioase trebuie să fie în armonie cu concepţiile dominante ale societăţii
ţărilor din Europa de Vest, în care catolicismul sau protestantismul sunt percepute şi considerate drept culte tradiţionale,
ne-o dovedeşte şi modul în care simbolurile altor religii - precum, de exemplu, cele ale religiei islamice - sunt respinse
sau condamnate în Statele respective. Cazul fularului sau voalului - purtate de femeile de religie isalmică - rămâne
edificator în această privinţă”; Nicolae V. DURĂ, Relaţiile Stat-Culte religioase în U.E..., p. 30.
135
drepturile consacrate de dreptul internaţional136.
Concluzii
Analizând statutul şi regimul cultelor religioase din statele membre ale Uniunii Europene, în
particular cel prevăzut în constituţiile acestor ţări, Prof. Nicolae V. Dură ajunge la o serie de
concluzii, după cum urmează:
„a) în Statele (republici sau monarhii) din U.E., libertatea religioasă este prevăzută de
Constituţia fiecăruia. Această libertate este însă percepută, evaluată şi exprimată diferit de tradiţiile
constituţionale, religioase şi culturale ale fiecărui popor, de unde şi diversitatea politicii Statelor
Uniunii Europene în materie de religie;
b) o evaluare atentă şi pertinentă atât a textului constituţional, cât şi a realităţilor socio-
politice şi bisericeşti, din Statele respective, au evidenţiat faptul că relaţiile dintre Stat şi Cultele
religioase sunt diferite de la o ţară la alta;
c) în principiu, dreptul la libertatea religioasă şi protecţia sa juridică sunt înscrise la loc de
frunte în textele tuturor legilor fundamentale ale Statelor membre ale Uniunii Europene. Diferă însă
modul în care Statele respective îşi concretizează „politica" lor „religioasă";
d) în politica religioasă a unor State din U.E., întâlnim şi forme de „favorizare" sau
„discriminare", care fac ca libertatea religioasă să nu fie afirmată în totalitatea manifestărilor
conţinutului ei, aşa după cum prevede atât dreptul natural şi dreptul sacru, cât şi cel al Uniunii
Europene, de unde, deci, şi obligativitatea legiuitorului fiecărei ţări de-a garanta dreptul la libertatea
religioasă fără nici-o formă de „favorizare" sau „discriminare", atât pentru cultele religioase
recunoscute de lege, cât şi pentru fiecare om sau cetăţean european;
e) doar prin aplicarea principiilor dreptului comunitar se poate ajunge la o politică, unitară,
în privinţa regimului juridic al cultelor religioase, şi, ipso facto, la eliminarea oricăror forme
discriminatorii sau privilegiate faţă de unele Biserici, culte şi denominaţiuni religioase, din spaţiul
geografic al Statelor Uniunii Europene”137.
Raportul între Biserică, Stat și laicitate în Belgia. Specificitatea sistemului belgian
Raporturile existente între Stat și toate celelalte grupări religioase și filosofice se regăsesc
într-un cadru european, în ciuda unor caracteristici specifice138. Canonistul Rik Torfs subliniază că
136
I. P. FILIPESCU, A. FUEREA, Drept instituţional comunitar european, p. 90.
137
138
Rik TORFS, Église, État et laïcité en Belgique. Remarques introductives, în Le financement des cultes et de la
laïcité: comparaison internationale et perspectives, Actes du colloque organisé le 8 octobre 2004 à Namur
(ORACLE, CIFoP, NEW), sous la direction de Jean-François Husson, Namur, 2004, p. 15.
vechimea Constituției belgiene (1831) face proba calității ei, fără ca aceasta să fie fără vreo
semnificație139. Canonistul belgian, referindu-se la actuala Constituție a Olandei, în raport cu cea
belgiană, consideră că cele patru articole ale Constituției belgiene care vizează raporturile dintre
Stat și Culte nu sunt puține, întrucât în Constituția țării vecine, Olanda, numai un articol face
referire la libertatea religioasă (Constituția din 1983, art. 6). În actuala Constituție a Belgiei se are în
vedere libertatea religioasă, atât cea pozitivă, cât și cea negativă, precum și autonomia cultelor sau
raporturile grupurilor religioase cu statul.
Deși adesea se face afirmația că sistemul belgian al raporturilor Stat-Culte este un regim de
separație140, totuși aceasta nu corespunde întocmai realității. Aceasta pentru că există o distincție, o
independență mutuală141 între grupările religioase și stat. Separația totală este diferită de ceea ce
numeam independență mutuală sau distincție între culte și stat. Un exemplu în acest sens îl
constituie cel de-al doilea paragraf al articolului 21 din Constituție în care se menționează
obligativitatea căsătoriei civile pentru căsătoria religioasă, cu excepția celor prevăzute legal. Un
astfel de articol din Constituție arată explicit faptul că nu se poate vorbi de o separație totală,
prevederea de mai sus fiind justificată de contextul istoric al relațiilor dintre stat și culte în secolul
al XIX-lea, atunci când fiecare dintre instituții încerca o revendicare a domeniului matrimonial,
respectiv privind viața și statutul juridic al persoanelor142.
Articolul 181 al Constituției belgiene constituie încă un argument că nu se poate vorbi de o
separație totală între stat și culte. Astfel, acest articol constituțional (art. 181), pe lângă celelalte trei
articole (art. 19, 20, 21) privind autonomia cultelor și libertatea religioasă, face referire la plata
salariilor miniștrilor cultului. De fapt, subvenționarea cultelor de către stat este mai degrabă „o
tradiție europeană”143.
Sistemul belgian al relațiilor dintre stat și culte stabilește cu precizie o distincție clară între
stat și religie, fiind recunoscută independența reciprocă în timp ce se respinge separația completă.
Cei implicați în viața politică a statului și care pledează pentru o astfel de separație totală între stat
și culte doresc eliminarea tuturor problemelor de ordin religios din analiza politică, manifestând
chiar teamă de fenomenul religios pe care nu-l cunosc cu adevărat și pe care-l percep ca un factor
incontrolabil144. Astfel, constatăm în raportul intermediar al Comisiei de Dialog Intercultural 145 din
2004 că în Belgia există o „neutralitate activă” care este în consonanță sau în logica distincției sau
independenței mutuale și nu în logica unei separații totale între stat și culte. În consecință, a susține
139
Ibidem.
140
Termenul de „separație” a fost utilizat de numeroși autori cu autoritate, între care amintim pe A. GIRON, Le droit
public de la Belgique, A. Manceaux, Bruxelles, 1884, p. 342.
141
Voy P. ERRERA, Traité de droit public belge, Giard et Brière, Paris, 1918, p. 87.
142
Rik TORFS, Église, État et laïcité en Belgique. Remarques introductives, p. 16.
143
Ibidem.
144
Ibidem.
145
A se vedea Premier Rapport de Synthèse de la Commission du Dialogue Interculturel, décembre 2004, 18.
independența mutuală și neutralitatea activă este în consens cu situația de drept și de fapt din
Belgia, cu Constituția, statul ținând cont de existența, dorințele și punctele de vedere ale grupurilor
religioase146. Toate acestea constituie avantaje privind raporturile dintre stat și culte.
Autonomia cultelor este garantată de Constituție, în cadrul unui sistem belgian al
independenței reciproce, aceasta reieșind din prevederile articolului 21 prin care se garantează
autonomia cultelor, adică statul nu are dreptul de a interveni în numirea miniștrilor cultelor sau în
ceea ce privește interzicerea corespondenței cu superiorii. În ciuda afectării autonomiei cultelor de-a
lungul secolului al XIX-lea, în timpul luptei dintre cultul catolic și stat, autonomia cultelor nu a fost
afectată. Profesorul Rik Torfs identifică două aspecte actuale privind autonomia cultelor147. Prima
vizează existența autonomiei cultelor la nivelul principiilor constituționale, fără să mai existe astăzi
o rivalitate între religii și stat. Cel de-al doilea aspect constatat de profesorul Torfs se referă la
restrângerea autonomiei interne a cultelor din cauza influenței legitime în creștere a drepturilor
omului în societatea belgiană.
Astfel, în sistemul belgian sunt de o importanță deosebită relațiile existente între stat și
religie, având o veche tradiție. Aceasta se constată din actualele raporturi existente între cultele
recunoscute și stat, caracterizate prin „mecanismul de finanțare al salariilor și pensiilor miniștrilor
cultelor recunoscute”148. În acest context, de reală importanță este recunoașterea legală a cultelor, în
strânsă legătură stând întrebarea firească privind motivele pentru care statul finanțează unele
culte149. Răspunsul la o astfel de întrebare a fost diferit în timp, în funcție de condițiile materiale,
obiective în care cultele își desfășurau activitate, de mentalitatea vremii și de interesele politico-
sociale. Prin urmare, ierarhia Bisericii Romano-Catolice a susținut finanțarea miniștrilor cultului
catolic pentru a compensa naționalizarea bunurilor bisericești în timpul revoluției franceze, în timp
ce liberalii unioniști extindeau justificarea finanțării și a celorlalte culte avându-se în vedere
importanța lor socială, promovarea valorilor sociale150. Cei implicați în viața politică au susținut că
statul belgian trebuie să manifeste interes pentru protejarea cultelor, care la rândul lor sunt cele care
garantează morala în societate. Separația existentă între stat și culte era percepută ca o distincție
între două sfere de competență și nu ca o separație radicală în sensul unei ignoranțe reciproce.
Este important de precizat în ceea ce privește libertatea protejată a cultelor în articolul 181 al
Constituției, că acest articol a vizat inițial „toate cultele”, iar mai apoi a fost modificat și a prevăzut
simplu numai „cultele”, la inițiativa lui Forgeur care a criticat generozitatea statului belgian față de
146
147
Ibidem.
148
Ibidem, p. 18.
149
Idem, La Belgique et le Luxembourg, în B. BASDEVANT-GAUDEMET et F. MESSNER (sous la direction), Les
origines historiques du statut des confessions religieuses dans les pays de l’Union européenne, Presse Universitaire
de France, Paris, 1999, p. 93-118.
150
R. AUBERT, L’Église et l’État en Belgique au XIXème siècle, în Res publ., 1968, p. 21.
orice cult151. Prin urmare, cultele care aveau să beneficieze de avantajele constituționale erau cele
recunoscute de stat la momentul revoluției din 1830, mai precis cultele catolic, protestant și israelit,
acesta din urmă în baza decretelor din 17 martie 1808. După promulgarea Constituției din 1831,
prin legi sau decrete regale și alte culte au fost recunoscute. Astfel, pe lângă cultele deja recunoscute
(catolic, protestant și israelit) s-a mai adăugat și cultul anglican (18 și 24 aprilie 1835), toate aceste
culte deja recunoscute fiind în mod explicit din nou recunoscute prin legea din anul 1870. Mai
târziu au fost recunoscute alte două culte, anume islamul (19 iulie 1974) și cultul ortodox (17 aprilie
1985).
Odată cu discuțiile privind revizuirea Constituției din anul 1993, s-au luat în discuție atât
raportul statului cu cultele recunoscute, precum și finanțarea acestora în contextul secularizării
societății belgiene și a întăririi laicității. În timp ce liberalii susțineau o separație radicală între stat și
culte, prin renunțarea la finanțare, socialiștii, prin vocea senatorului francofon Roger Lallemand,
susțineau că „problematica recunoașterii laicității se înscrie deci într-o optică de coabitare și nu de
contestare a cultelor”152. Prin urmare, se poate constata că, în ciuda numeroaselor dispute privind
raporturile existente între stat și culte, astăzi se poate afirma cu toată convingerea că „sistemul de
finanțare a cultelor este mai puternic ca niciodată”153. Pe lângă cultele existente în vremea
independenței belgiene, acest sistem a integrat și alte grupări religioase și filosofice. Cei ce erau
adversari ai sistemului au devenit în timp ei înșiși beneficiari ai acestui sistem de finanțare și astfel
au renunțat în timp la virulența lor.
Este important de notat că Belgia a influențat textul final al declarației 11 din Tratatul de la
Amsterdam, text integrat ulterior în articolul 52 al Constituției europene, prin care Uniunea
Europeană respectă statutul de care beneficiază prin dreptul național Bisericile și asociațiile sau
comunitățile religioase în cadrul statelor, în același timp respectând statutul organizațiilor filosofice
și neconfesionale. Cel de-al doilea paragraf care face referire la organizațiile filosofice și
neconfesionale a fost reținut din practica existentă în viața religioasă și laică din Belgia.
Viața religioasă și federalismul în Belgia

Deși Belgia a fost pentru mult timp o țară centralizată, totuși numeroasele reforme existe au
dus în timp spre un adevărat federalism. Reformele s-au desfășurat într-o evoluție lentă, în mai
multe etape (1970, 1980, 1988, 1993 și 2001). Federalismul spre care s-a îndreptat Belgia a fost pus
în practică de o manieră delicată, prin distribuirea și delimitarea competențelor pe baza noilor
151
Voy E. HUYTTENS, Discussions du Congrès national de Belgique, 1830-1831, II, Société typographique belge,
Bruxelles, 1844, p. 479.
152
Intervention du sénateur R. Lallemand (P.S.), în Ann. Parl., Sénat, s.o., 1992-1993, p. 1330, apud Rik TORFS,
Église, État et laïcité en Belgique. Remarques introductives, p. 19.
153
norme de drept, garanția păcii în federalism fiind chiar complexitatea lui154. În acest context al
reformelor de stat privind federalismul, statutul cultelor nu a fost în mod direct pus în discuție. Mai
târziu însă, în jurul anilor 2001, când a avut loc ultima etapă a reformelor, chestiunea religioasă a
devenit un subiect important, strâns legat de drepturile și libertățile percepute ca universale, prin
urmare federalismul începând să joace un rol important în acest domeniu. Măsurile luate de stat au
avut consecințe și asupra domeniului religios. Reforma din 2001 (legea din 13 iulie 2001) a făcut ca
regiunile să aibă o parte dintre competențe privind cultele, ducând la cunoscutul decret al
Comunității flamande din 7 mai 2004 cu referire la organizarea materială și la funcționarea cultelor
recunoscute. În acest cadru rigid al reformelor complexe, competențele privind cultele au fost
dispensate, rămânând totuși, în virtutea art. 181 al Constituției, în competența ministrului federal al
justiției recunoașterea cultelor. Unele competențe au fost regionalizate chiar mai înainte de epoca
reformelor federaliste, cum ar fi prezența cultelor recunoscute în învățământ și în media.
Consecințele regionalizării competențelor au fost neașteptate din perspectiva reformelor.
Astfel, atunci când se întreprindeau reforme ale sistemului belgian privind cultele, acestea deveneau
în practică un fenomen complex. Unitatea sistemului și păstrarea coeziunii acestuia se puteau
realiza numai prin cooperarea tuturor autorităților implicate. Acest mecanism care duce la un
imobilism vizibil, face ca statutul juridic al cultelor să fie atins, implicarea numeroșilor factori de
decizie la nivel central sau regional ducând la statu quo.
Este de menționat aici că acest mecanism sau sistem a facilitat susținerea financiară a
cultelor, fenomen pe care îl întâlnim frecvent în țările Europei, inclusiv și în Belgia. Este de fapt o
tradiție în Europa în ceea ce privește finanțarea cultelor și a activităților cultelor. Dacă în Statele
Unite ale Americii condițiile sunt altele privind finanțarea cultelor, credincioșii determinând
destinația eforturilor lor financiare, respectiv îngrijindu-se de propriile lor biserici, în Europa toate
activitățile sunt susținute financiar într-un mod substanțiat de stat. Pe lângă argumentul statului ca
garant al democrației europene, în ceea ce privește finanțarea cultelor, un alt argument s-a impus
după evenimentele din 11 septembrie 2001. Este vorba de garantarea securității pe teritoriul statelor,
ceea ce face ca statul, cunoscător al realităților religioase, să păstreze contacte cu toate grupările
religioase care activează pe teritoriul său. Astfel de contacte regulate între state și religie (grupările
religioase) fac obiectul articolului 52 al proiectului noii Constituții europene, impunându-se și în
viața de stat din Belgia. După cum afirmă Prof. Rik Torfs155, pentru asigurarea finanțării cultelor,
statele au nevoie de un interlocutor, într-un fel de relație contractuală, adică de o relație între cultele
recunoscute și reprezentanții statului. În aceste împrejurări, în schimbul finanțării cultelor de către
stat, acesta din urmă poate cere cultelor o atitudine pozitivă față de statul de drept în Belgia. De
154
Ibidem.
155
Ibidem, p. 21.
fapt, o astfel de idee este arătată și în raportul intermediar al Comisiei de Dialog Intercultural din
Belgia, inaugurată în 2004. Această Comisie de Dialog aprecia că susținerea cultelor, a grupărilor
religioase și filosofice justifică existența unui control din partea statului. În același timp, garantarea
libertății religioase de către stat înseamnă protejarea autonomiei cultelor, principiul do ut des putând
influența raporturile structurale între stat și grupările religioase sau filosofice. Interesul statului
belgian pentru securitate, face ca raporturile existente între stat și grupările religioase să fie folosit
ca un instrument pentru a proteja democrația și pentru a sprijini integrarea diferitelor grupuri de
persoane (religiose sau filosofice) în sistemul democratic belgian.
Dacă s-au găsit justificări pentru finanțarea cultelor din Belgia, cum am arătat mai sus, alte
două probleme au fost ridicate în strânsă legătură cu acestea. Prima pune în discuție criteriile pentru
recunoașterea cultelor sau a grupărilor filosofice, iar cea de-a doua problemă vizează sumele
atribuite și criteriile de stabilire ale acestora, care impun cu certitudine a atitudine înțeleaptă și
obiectivă. Deși lipsa unei finanțări absolute asigură egalitatea grupurilor religioase și filosofice,
totuși acest fapt deschide drumul discuțiilor privind actuala finanțare a cultelor din Belgia.
Finanțarea cultelor recunoscute și a laicității organizate astăzi

Recunoașterea cultelor și a laicității organizate prezintă numeroase avantaje de ordin
financiar, între acestea amintim responsabilitatea statului față de plata salariilor miniștrilor cultului,
precum și în ceea ce privește intervenția autorităților locale asupra deficitului stabilimentelor de cult
sau privind cheltuielile de întreținere a locurilor de cult. Alte avantaje de care beneficiază cultele
recunoscute și laicitatea organizată se referă la libertatea de exercitare a propriilor activități în
spațiul public, adică dreptul la asistență morală și religioasă, accesul la emisiuni radio și de
televiziune sau educația asigurată în instituțiile în legătură cu cultele sau cu laicitatea156.
Cu privire la finanțarea cultelor și a laicității organizate, Jean-François Husson, secretarul
general al Centrului Interuniversitar de Formare Permanentă (CIFop) și fondator al Observatorului
Relațiilor Administrative între Culte, Laicitatea organizată și Stat (ORACLE) a făcut distincție între
mijloacele bugetare cu adresabilitate către organismele reprezentativew ale cultelor sau ale laicității
organizate și cele care erau orientate către „comunitățile de bază”, existând diferențieri între acestea
în virtutea dispozițiilor legale și a diferitelor regulamente157. Astfel, cultele recunoscute legal
bineficiază de finanțare de la stat, la nivel central și local. Pe lângă acestea, recunoașterea laicității
organizate a dus la dobândirea sprijinului statului în materie de finanțare, mai întâi prin legea din 23
156
J. F. HUSSON, C. SAGESSER, La reconnaissance et le financement de la laïcité, în t. II, Courrier hebdomadaire,
CRISP, nr. 1760 (2002); J. F. HUSSON, Le financement des cultes, de la laïcité et des cours philosophiques, în
Courrier hebdimadaire, CRISP, nr. 1703-1704 (2000).
157
IDEM, Le financement des cultes et de la laïcité organisée en Belgique, în Le financement des cultes et de la laïcité:
comparaison internationale et perspectives, Actes du colloque organisé le 8 octobre 2004 à Namur (ORACLE,
CIFoP, NEW), sous la direction de Jean-François Husson, Namur, 2004, p. 23.
ianuarie 1981 privind finanțările comunităților filosofice nonconfesionale din Belgia, apoi prin
Constituția din 1993 (art. 181 §2), precum și prin legea din 21 iunie 2002.
Deși recunoașterea legală a cultelor este esențială pentru ca acestea să poată beneficia de
finanțare de la stat, constatăm că nu există în Belgia un cadru legal precis privind recunoașterea
unui cult. Explicația avansată de canoniști e simplă. Majoritatea cultelor recunoscute astăzi în
Belgia preexistă independenței de stat belgiene, ceea ce a făcut ca discuțiile privind criteriile
recunoașterii să fie deschise după recunoașterea celor două culte, islamic (în anii '70) și ortodox (în
anii '80). S-au impus, așadar, în timp cinci criterii importante de recunoaștere avansate de Ministerul
Justiției înaintea Comisiei „Secte” (doc. 313-7-95/96 din 28 aprilie 1997), ca răspuns la interpelările
parlamentare158. Cele cinci criterii sunt următoarele: 1. regruparea unui număr relativ mare de
aderenți, de ordinul zecilor de mii; 2. cultul să aibă o structură precizată, în așa fel încât să aibă un
organ reprezentativ care să poată reprezenta cultul în raporturile cu autoritățile civile ale statului; 3.
să fie stabilit pe teritoriul belgian de o perioadă îndelungată, dar fără a se preciza cu exactitate; 4. să
prezinte interes social, argument folosit și la recunoașterea laicității organizate; 5. cultul nu trebuie
să aibă activități contrare ordinii publice159. În urma reformei de stat din anul 2001 s-a atribuit
regiunilor competența de a recunoaște comunitățile de bază, spre deosebire de statul federal care a
păstrat competența exclusivă în a recunoaște laicitatea organizată160. În contextul competenței de a
recunoaște cultele, autoritatea federală a fost chemată să stabilească un cadru legal pentru
eventualele cereri de recunoaștere, precum cea a budiștilor sau a hinduiștilor161, după cum afirmam,
cu implicații și asupra sistemului de finanțare a cultelor. Remarcăm faptul că recunoașterea unui
cult nu implică și recunoașterea comunităților locale sau de bază, acestea trebuind să fie
recunoscute ulterior în mod expres și nu implicit, existând posibilitatea ca un cult recunoscut să aibă
comunități locale nerecunoscute. În consecință, deși există intervenții în favoarea organismelor
reprezentative ale cultelor pentru finanțarea direcționată acestora, totuși Constituția a prevăzut prin
articolul 181, ulterior și legislativul, ca finanțarea să fie făcută direct comunităților locale (de bază).
După cum s-a văzut, un criteriu important pentru recunoașterea cultelor este ca acestea să
aibă o organizare preciză, statutară, deci să fie structurate. Acest criteriu este în strânsă legătură cu
finanțarea cultelor. În contextul articolului 181 al Constituției belgiene, cultele recunoacute și
laicitatea organizată primesc finanțare pentru posturile organismelor centrale de conducere (clerul
superior) prin autoritățile publice, estimată la 5,7 milioane EUR. Această finanțare sau intervenție
bugetară în favoarea organismelor centrale, în valoare de 3,2 milioane EUR, s-a orientat în trei
158
A se vedea aici chestiunea nr. 631 a lui Alfons Borginon din 4 iulie 1997.
159
J. F. HUSSON, Le financement des cultes et de la laïcité organisée en Belgique, p. 24.
160
A se vedea J. F. HUSSON, C. SAGESSER, La reconnaissance et le financement de la laïcité, în t. II, Courrier
hebdomadaire, CRISP, nr. 1760 (2002).
161
direcții: 1. Consiliul Central Laic care beneficiază prin legea din 21 iunie 2002 de o subvenție de
funcționare prin remarcile Consiliului de Stat; 2. din anul 1994, cultul islamic beneficiază de
subvenție în virtutea recunoașterii cultului, trebuind ca și moscheele de la nivel local, ale
comunitățile de bază, să fie recunoscute, luându-se în calcul și sprijinul financiar pentru imami; 3.
cinci mii EUR sunt prevăzute pentru episcopi, pe lângă contribuțiile Provinciilor pentru episcopi
privind cheltuielile de cazare, administrative, etc.
În total, organismele centrale primesc subvenții de la stat în valoare de aproximativ 9
milioane EUR din care mai puțin de 6 milioane sunt prevăzute pentru salarii. Referindu-ne la suma
menționată, 45,7% sunt subvenții pentru cultul catolic, 34,3% pentru laicitatea organizată, 13,2%
pentru cultul islamic, celelalte culte beneficiind împreună de un procent mai mic de 7%. De
observat, plecând de la cultele recunoscute care împreună cumulează ca finanțare mai puțin de 7%,
că există diferențieri considerabile între subvențiile acestor culte pentru organismele centrale 162.
Astfel, cultul protestant-evanghelic dispunea de secretari, pentru ca acum să dispună de doi
copreședinți ai CACPE, de un vicepreședinte EPUB și de un vicepreședinte evanghelic. În timp ce
cultul anglican nu primește subvenții pentru organismul central de conducere, cultul israelit
beneficiază de finanțare pentru un post religios de înalt rang, adică pentru marele rabin al Belgiei,
întrucât cele patru posturi ale clerului superior, mai precis pentru cei patru mari rabini, sunt
prevăzute în cadrul comunităților de bază sau locale, respectiv la sinagogile din Anvers sau
Bruxelles.
Finanțarea publică a organismelor reprezentative ale cultelor legal recunoscute se prezintă,
după cum urmează, având ca sursă calculele bazate pe datele bugetare provinciale163:
1. Cultul catolic: Sprijin financiar pentru cheltuielile salariale: 154 (1 arhiepiscop;
7 episcopi, 26 vicari generali; 68 canonici; 54 secretari) din care 140 cu timp
complet și 2 cu timp partial (total: 4,0 milioane EUR); Subvenții de funcționare:
5000 Eur pentru susținerea episcopilor, +/- 70 000 EUR pentru cazarea și
cheltuielile de birou ale episcopilor (total: +/- 75 000 EUR) = total 4,1 milioane
EUR;
2. Cultul protestant-evanghelic: Sprijin financiar pentru cheltuielile salariale: 9 (2
copreședinți ai CACPE, 7 secretari) din care 6 cu timp complet și 2 cu timp parțial
(total: 0,2 milioane EUR); Subvenții de funcționare: 0, = total 0,2 milioane EUR;
3. Cultul israelit: Sprijin financiar pentru cheltuielile salariale: 7,5 (1 mare rabin al
Belgiei, 4 mari rabini, 2,5 secretari) din care 5 cu timp complet și 2 cu timp parțial
(total: 0,2 milioane EUR); Subvenții de funcționare: 0, = total 0,2 milioane EUR;
162
Ibidem, p. 25.
163
Ibidem, p. 26.
4. Cultul anglican: nu primește finanțare publică pentru organismul central;
5. Cultul islamic: Sprijin financiar pentru cheltuielile salariale: 14 (1 președinte, 3
vicepreședinți, 4 secretari de nivel 1 și 6 secretari de nivel 2+), incluse în
subvențiile de funcționare; Subvenții de funcționare: 1180000 EUR, destinați
pentru cheltuielile de personal, = total 1,2 milioane EUR;
6. Cultul ortodox: Sprijin financiar pentru cheltuielile salariale: 7 (1 mitropolit-
arhiepiscop, 2 arhiepiscopi, 1 episcop, 1 vicar general și 2 secretari) din care 6 cu
timp complet și 1 cu timp parțial (total: 0,2 milioane EUR); Subvenții de
funcționare: 0, = total 0,2 milioane EUR;
7. Laicitatea organizată: Sprijin financiar pentru cheltuielile salariale: 50 (2
secretari generali și 48 delegați laici pentru secretariatul federal CCL1 mare rabin
al Belgiei, 4 mari rabini, 2,5 secretari) din care 5 cu timp complet și 2 cu timp
parțial (total: 1,1 milioane EUR); Subvenții de funcționare: 1956000 EUR, = total
3,1 milioane EUR.
Așadar, finanțarea cultelor din Belgia se face pe două niveluri, la nivel central și la nivelul
comunităților locale, de bază, după voința constituțională. Comunitățile de bază sau locale ale
acestor culte legal recunoscute, sunt finanțate, după voința legislatorului belgian, acoperindu-se
salariile miniștrilor cultelor, deficitul stabilimentelor de cult sau lucrările la edificiile de cult. În
termeni bugetari, s-a ținut cont de realitățile concrete din teren, de la nivel local, privind finanțarea
comunităților de bază. O condiție importantă pentru finanțarea comunităților (parohiilor) este
organizarea lor structurală, impunându-se și o altă realitate, anume privind structurile mai puțin
dezvoltate ierarhic ale unora dintre culte, dar și specificitatea comunităților de bază care diferențiază
prin tradiții și culturi diferire sau prin naționalitățile diferite (comunitățile ortodoxe și
musulmane)164.
Se poate observa o schimbare în Belgia, în ceea ce privește competența organelor de
recunoaștere. Până în anul 2001, recunoașterea unui cult de către statul federal (Ministerul Justiției)
presupunea și recunoașterea comunităților lor de bază. Reforma din 2002 a hotărât restrângerea
competenței statului federal numai la recunoașterea cultelor și a organismelor lor reprezentative,
urmând ca recunoașterea comunităților de bază să revină competenței regiunilor, în baza criteriilor
păstrate prin jurisprudență. Plecându-se de la această cedare de competență la nivel local, adică la
nivelul regiunilor, precizăm că regiunile au competența de a decide în ceea ce privește comunitățile
locale, așa încât, spre exemplificare, Regiunea Valonă a transferat competența spre Comunitatea
germanofonă pentru comunele regiunii de limbă germană din data de 1 ianuarie 2005. În ceea ce
164
Adriaan OVERBEEK, Le nouveau décret flamand sur le régime des cultes: quelques réflexions, în Le financement
des cultes et de la laïcité: comparaison internationale et perspectives, Actes du colloque organisé le 8 octobre 2004 à
Namur (ORACLE, CIFoP, NEW), sous la direction de Jean-François Husson, Namur, 2004, p. 123-130.
privește laicitatea organizată, în urma reformei statului, dispozițiile relative la aceasta sunt emise de
numai de statul federal.
Astfel, comunitățile (parohiile) catolice165 au fost recunoscute în măsura în care acestea
numărau cel puțin 600 de locuitori, fără a se evalua aderarea religioasă a acestora, fiind explicabil
de predominența cultului catolic în Belgia. Pe de altă parte, acest fapt poate fi explicat prin
intermediul aspectului numit „reparatoriu”, care se referă la compensația primită de cultul catolic,
prin comunitățile locale, pentru confiscarea bunurilor clerului în timpul perioadei revoluționare
franceze. Pe lângă toate aceste aspecte, trebuie să nu se neglijeze importanța socială a comunităților
catolice. Deși putem spune că toate criteriile consacrate de jurisprudență pentru recunoașterea
comunităților locale vin să privilegieze comunitățile locale catolice, este adevărat în același timp că
acestea nu s-au mai aplicat de la ultima recunoaștere a comunității catolice Louvain-la-Neuve, în
urmă cu aproximativ 30 de ani. Deși nu există actualmente unanimitate la nivelul episcopilor
romano-catolici cu privire la criteriile de mai sus, totuși unii reprezentanți ai clerului superior susțin
că Biserica Romano-Catolică poate renunța la aspectul reparatoriu, păstrând pentru recunoașterea
comunităților locale numai numărul minim de 600 de locuitori la nivelul parohiei.
Față de criteriile aplicabile recunoașterii comunităților locale catolice, majoritare în Belgia,
pentru celelalte culte, criteriile sunt diferite. Pentru cultele israelit și ortodox, norma tradițională de
recunoaștere este de 200 de credincioși, precum și de 250 pentru alte culte. Pentru aplicarea acestui
criteriu privind numărul credincioșilor, rămâne în responsibilitatea fiecărui cult să stabilească
numărul de credincioși, deși poate fi un criteriu subiectiv și mai mult poate fi contrar respectului
față de viața privată. În cazul acestor culte, altele decât cultul catolic, deși se poate vorni de
importanța lor din perspectivă socială, totuși nu poate fi luat în calcul aspectul „reparatoriu”166.
Recunoașterea comunităților de bază ale cultelor legal recunoscute, fiind în competența
regiunilor, cu consecințe asupra finanțării lor, a făcut ca regiunile belgiene să dispună în mod diferit.
Astfel, prin decretul flamand din 7 mai 2004 privind funcționarea cultelor recunoscute s-a dispus că
Guvernul stabilește criteriile de recunoaștere, fiind fixate în mod expres prin hotărârea Guvernului
flamand din 30 septembrie 2005. Criteriile de recunoaștere a comunităților locale, stabilite prin
hotărârea Guvernului, vizeazî câteva elemente fundamentale: dosarul prin care se cere
recunoașterea trebuie să fie complet (să cuprindă o descriere a clădirii, a întregului patrimoniu
mobiliar și imobiliar, precum și un plan financiar pe trei ani în care să fie prevăzute și intervențiile
financiare ale comunei și ale provinciei); viabilitatea financiară a comunității pe baza unui plan
financiar, interesul social al comunității, prin declararea numărului credincioșilor și prezentarea
modului în care comunitatea se va integra în viața locală, prin raporturile cu terții, cu autoritățile
165
166
Ibidem, p. 28.
locale, cunoscând și respectând legislația națională (Constituția și legile speciale) și internațională
(Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale).
Alte regiuni belgiene au dispus pe plan local, diferit, în ceea ce privește recunoașterea legală
a comunităților locale. Regiunea Bruxelles-Capitală a pregătit o ordonanță care impune un număr
minimal de credincioși, iar regiunea Valonă a dispus, prin numeroase hotărâri, recunoașterea
moscheelor în așteptarea unui decret general. Menționăm aici organizarea comitetelor privind
gestionarea bunurilor comunităților islamice de bază și a regulamentului de ordine interioară a
acestora, prin hotărârea Guvernului valon din 13 octombrie 2005. Tot prin această hotărâre a
Guvernului valon s-au precizat modelele de buget și cont privind comitetele de mai sus. Nu sunt
precizate expres criterii clare, trebuind ca regiunile să precizeze expres aceste criterii privind
recunoașterea parohiilor și a altor comunități de bază.
Așadar, reforma statului din 2001 trece competența recunoașterii comunităților de bază pe
seama regiunilor, în timp ce laicitatea organizată rămâne în competența federală. Pentru
comunitățile filosofice neconfesionale167, Legea din 21 iunie 2002 a prevăzut o bază teritorială
privind recunoașterea lor și crearea unei instituții publice de asistență morală pentru provincii. Se
poate observa că aceste comunități filosofice neconfesionale se disting prin natura lor de
comunitățile locale ale cultelor legal recunoscute. De aceea și criteriile de recunoaștere sunt diferite.
De această instituție depind serviciile locale, existente în funcție de nevoile de la nivel local,
obiectivul stabilit de legislativ fiind de un serviciu local pentru câte un district. Este important un
astfel de principiu de organizare pentru laicitatea organizată, întrucât delegații laici sunt în funcție
de numărul posturilor existente la nivel local. De precizat aici este faptul că nu s-a putut lua în
considerație angajamentul laic local, Consiliul de Stat refuzând alcătuirea unui liste cu toți aderenții
pe baza căreia să se poată constitui adunarea generală provincială a instituțiilor provincilor, astfel
considerându-se că se respectă principiul constituțional al protecției vieții private și de familie168.
În ceea ce privește finanțarea Caselor Laicității și a asociațiilor acestora, începând cu anul
1989 s-a impus o jurisprudență existentă anterior în Regiunea Valonă, numită „jurisprudența Cools”
și care a ținut cont de militantismul laic local. Jurisprudența existentă a fost reținută în circularele
bugetare ale comunelor din Regiunea Valonă, prin care se promova egalitatea între comunitățile
locale confesionale și neconfesionale. Astfel, subvențiile destinate laicității au fost menționate în
articolul bugetar 79090/332-01, în acelați timp Constituția prevăzând că salariile și pensiile
delegaților organizațiilor recunoscute de lege care oferă asistență morală după o concepție filosofică
neconfesională se află în grija statului, asemenea miniștrilor cultelor (art. 181 §2, Constituție). Atât
167
Ibidem, p. 29.
168
A se vedea aici Proiectul de lege al Camerei Reprezentanților, Projet de loi relatif aux délégués et aux établissements
chargés de la gestion des intérêts matériels et financiers des communautés philosophiques non confessionnelles
reconnues, doc. 1966/1, 5 februarie 1999, p. 53.
comunele, pe bază legală, cât și provinciile au intervenit în favoarea Caselor Laicității aflate în sfera
lor de competență, organizațiile laice chiar beneficiind de subvenții de la comune sau de la provincii
sau de anumite ajutoare în natură, cum ar fi punerea la dispoziție de sedii comunale. Mai mult,
Casele Laicității au beneficiat de subvenții atât pentru funcționare, cât și pentru investiții, acestea
din urmă fiind privite drept cheltuieli extraordinare și vizând achiziții și lucrări, dar și primirea de
capital pentru investiții.
Regimul cultelor în regiunile belgiene
Pentru Regiunea flamandă a Belgiei, decretul din 1 martie 2005169 este de o reală importanță
pentru legislația privind regimul cultelor. Vechea lege din 4 martie 1870, cât și decretul imperial din
30 decembrie 1809 au fost înlocuite printr-un decret al Parlamentului flamand din 7 mai 2004
privind organizarea materială și funcționarea cultelor recunoscute.
Într-un studiu privind decretul flamand amintit, juristul Adriaan Overbeeke de la
Universitatea Antwerpen invocă principiile constituționale pentru a creiona cadrul general privind
organizarea și funcționarea cultelor legal recunoscute din Regiunea flamandă170. Un prim principiu
constituțional important este acela al autonomiei cultelor care determină structurile religioase,
garantat prin Constituție (art. 21), un principiu în strânsă legătură cu libertatea religioasă care este și
ea garantată de către Consiliul de Stat, prin art. 9 CEDH. Principiul constituțional al autonomiei
cultelor este aplicabil în domeniul administrațiilor cultelor171, iar libertatea de religie care este în
interdependență cu autonomia cultelor este recunoscută și garantată legal: „Orice persoană are
dreptul la libertate de gândire, de conștiință și de religie; acest drept implică libertatea de schimbare
a religiei sau a convingerii, dar și libertatea de a manifesta religia sa sau convingerea individual sau
colectiv, în public sau în privat, prin cult, învățământ, practici și săvârșirea riturilor” (art. 9
CEDH)172. Pentru crearea unui regim al cultelor, autoritățile trebuie să respecte toate principiile
constituționale recunoscute, precum principiul egalității de tratament și al nediscriminării (art. 10,
11 Constituție).
Guvernul flamand a dispus o înnoire a legislației privind cultele pentru a crea un cadru
169
A se vedea detalii la F. AMEZ, Un aspect oublié de la reforme de l’Etat: le régime des cultes, în JT, 2002, p. 529-
537.
170
Adriaan OVERBEEK, Le nouveau décret flamand sur le régime des cultes: quelques réflexions, în Le financement
des cultes et de la laïcité: comparaison internationale et perspectives, Actes du colloque organisé le 8 octobre 2004
à Namur (ORACLE, CIFoP, NEW), sous la direction de Jean-François Husson, Namur, 2004, p. 123.
171
F. DELPEREE, Le droit constitutionnel de la Belgique, Bruylant, Bruxelles, 2000, p. 230-231.
172
Adriaan OVERBEEK, Le nouveau décret flamand sur le régime des cultes: quelques réflexions, p. 124 (nota 336).
transparent, bazat pe relații deschise între culte și autoritățile publice locale, în scopul punerii în
evidență a respectului care trebuie manifestat față de diversitatea și specificitatea religioasă. Prin
urmare, principiul egalității cultelor fiind fundamental în demersul legislativului și a executivului
flamand de a actualiza vechea legislație a secolului al XIX-lea. Scopul propus a fost doar în parte
atins, constatându-se ulterior emiterii decretului o oarecare uniformizare și simplificare a regimului
administrativ, dar și o tendință de întărire a cooperării între puterile locale și instanțele
reprezentative ale cultelor. Acest decret a fost aplicat în două faze, urmându-se mai întâi o
restructurare în ceea ce priveșre adminisrarea bunurilor cultelor, din 2005, mai apoi avându-se în
vedere reforme concrete de natură bugetară, din 2007.
În Regiunea flamandă, cele 1862 de administrații religioase locale sunt menținute,
impunându-se la nivelul comunelor organe de coordonare acolo unde există mai multe instituții
religioase ale aceluiași cult. În decret, este de remarcat un fapt care poate fi considerat drept
discriminatoriu între cultele legal recunoscute în Belgia (Regiunea flamandă). În timp ce
administrațiile locale religioase ale unor culte, precum catolic (art. 3), anglican (art. 116) și ortodox
(art. 188), au primit personalitate morală (de drept public), celelalte culte recunoscute (protestant,
israelit și islamic) au primit personalitate morală sau de drept public numai pe seama parohiilor sau
a entităților religioase locale (art. 152; art. 232: comunitatea acestor culte este o instituție publică,
având personalitate morală) și nu a consiliilor de administrație locală (art. 80), ca în cazul celorlalte
culte. Acest fapt nu este explicat în mod explicit173. Cu toate acestea, organizarea cultelor, la nivel
provincial și comunal, s-a păstrat, dându-se expresie opțiunilor anterioare în sensul că toate cultele
mai vechi (catolic, protestant, israelit și anglican) au rămas la nivel comunal, pe când cele mai noi
(islamic - 1974 și ortodox - 1985) în plan provincial.
Un aspect important al decretului flamand, care s-a dorit a fi o reformă de uniformizare în
ceea ce privește numărul de membri ai acestor administrații religioase, nu și-a atins scopul din
cauza excepțiilor care s-au impus. Astfel, numărul acestor membri s-a redus la șase în medie.
Sistemul impus prin decretul din 2005 a prevăzut cinci variante prin care sunt menționate excepțiile
de la numărul de membri prevăzut. Un criteriu important este mărimea și importanța comunității
religioase locale, numărul de credincioși, care pot influența asupra numărului de membri ai
instituției publice. Este posibil de a regăsi și pe cea de-a șasea variantă în condițiile în care ministrul
cultului poate fi prezent în aceste instituții. Analizând cu atenție prevederile decretului flamand, se
constată că a rușit ca în parte să simplifice și să uniformizeze sistemul deja existent, promovând trei
variante privind numărul de aleși, cu unele excepții. Prin urmare, în virtutea art. 276 al decretului
flamand, cultul anglican trebuie să recunoască un statut specific în sensul că biserica din Ypres
poate avea numai patru membri aleși, întrucât comunitatea locală respectivă nu dispune de un
173
Ibidem, p. 125.
număr mare de credincioși. Cultul israelit, spre deosebire de celelalte culte, are dreptul de a avea un
număr mare de membri, în ciuda faptului că există și comunități locale mai mici, articolul 154
prevăzând totuși numărul de șase membri aleși, inclusiv pentru comunitățile mai mici (ex. Ostende;
Gand; Knokke). Totuși, decretul flamand ia în calcul și faptul că în cadrul administrațiilor locale
religioase ale cultelor israelit, anglican, protestant și ortodox se pot găsi și numeroși miniștri ai
cultului.
Sistemul administraților locale religioase promovat de noul decret flamand este într-o
oarecare măsură clericalist, diminuând caracteril democratic al instituțiilor locale prin lipsa de
echilibru al reprezentării, miniștri ai cultului/membri aleși. Dacă în vechiul sistem exista o
proporționalitate între numărul ridicat de clerici și membrii de aleși, iată că în noul decret clericii au
o mai mare influență în cadrul acelor comunități locale în care există mai mulți miniștri ai cultului.
Bineînțeles că, spre exemplu în cadrul comunităților protestante scăzând numărul membrilor aleși,
miniștrii cultului pot avea o oarecare influență în cadrul administrației respective locale, putând în
funcție de numărul de voturi pe care le obțin fie să blocheze proiecte, fie să obțină chiar majoritatea
pentru a dispune într-o anumită direcție.
În ceea ce privește membrii laici ai administrațiilor religioase locale, aceștia nu trebuie să
depășească o vârstă maximă limită de 75 de ani, fie că sunt membri aleși sau desemnați, trebuind să
demisioneze la vârsta menționată. Cu privire la această vârstă, nu se aplică pentru toate cultele, iar
acolo unde se aplică nu este o vârstă strictă. Aceasta în urma recursurilor în anulare și de neaplicare
a articolului 10 privind cultul catolic și a articolului 126 privind cultul anglican. În urma acestor
demersuri ale cultelor amintite, Curtea de arbitraj a anulat respectivele articole ale decretului
privind vârsta maximă. Respectiva jurisprudență a dus, așa cum arătam, la o inaplicare strictă a
acestei vârste maxime pentru membrii administrațiilor religioase locale, cu atât mai mult cu cât
această vârstă era prevăzută numai pentru cultele recunoscute, nu și pentru laicitatea organizată174.
Pentru acești membri ai administrațiilor de cult, principiul impus este cel al desemnării, deși pentru
cultele minoritare s-a prevăzut sistemul alegerii: cultul protestant (art. 82); cultul anglican (art. 118);
cultul israelit (art. 154); cultul ortodox (art. 190) și cultul islamic (233). Dacă în comunitățile
catolice s-a păstrat sistemul de desemnare (art. 5) de către episcop, ca organ reprezentativ, dar și cel
de cooptare, fiind vorba de alegerea unei părți a consiliului bisericesc. Pentru comunitățile ortodoxe
s-a impus sistemul alegerii în locul celui al desemnării (acestea constituie 0,5% dintre
administrațiile bisericești din regiunea flamandă)175.
Urmându-se modelul catolic, în scopul apropierii cultelor minoritare de cultul majoritar
catolic, decretul flamand a urmărit o uniformizare și eficacitate în ceea ce privește creșterea
174
A se vedea Legea din 21 iunie 2002 privind Consiliul central al comunităților filosofice și neconfesionale din Belgia.
175
Adriaan OVERBEEK, Le nouveau décret flamand sur le régime des cultes: quelques réflexions, p. 126.
influenței exercitate de instanțele reprezentative ale cultului, ca organe de conducere de intervenție
în probleme administrative176. În același timp, continuându-se pe linia clericalismului, decretul
flamand a crescut influența clericilor, a miniștrilor cultului local, în sensul că aceștia au posibilitatea
legală de a interveni în cazul unor probleme concrete pentru a propune organului reprezentativ
numele unui candidat ca membru. Era o practică a cultelor minoritare ca ministrul cultului să fie
primus inter pares, acum fiind mai mult decât atât, această practică aplicându-se acum la nivel
general prin reglementarea expresă a decretului.
Pentru a se confirma încă o dată în plus că decretul flamand nu și-a atins scopul de aplicare a
principiului egalității și al eficacității, introducând chiar discriminări între cultele recunoscute și
laicitatea organizată (art. 7, Legea din 21 iunie 2002), este de subliniat că reglementarea legală
introduce un element discutabil din punct de vedere al limitării drepturilor. Decretul flamand
prevede, fără o uniformizare de tratare pentru toate cultele, deci cu excepții, ca membrii
administrațiilor cultelor să locuiască în comuna sau comunele circumscripției entității de cult,
pentru cultele recent recunoscute, ortodox (art. 193) și islamic (art. 236), luându-se în considerație
rezidența membrilor administrațiilor la nivelul provinciilor. Realitatea, respectiv registrele
membrilor acestor comunități religioase, arată că aceștia se află, cu adevărat, îndepărtați de
circumscripțiile recunoscute, neavând astfel dreptul de a mai fi desemnați ca membri, cu unele
excepții privind cultul anglican. Pentru acest din urmă cult se face o excepție pentru două
comunități (Gand și Anvers), care, deși au o circumscripție provincială, totuși numai comuna pe
raza căreia se află biserica este responsabilă pentru treburile bisericești.
Pe lângă administrațiile religioase locale, noua reglementare a regiunii flamande prevede și
o consolidare a administraților reprezentative centrale (numite „cupole”), cu rol precis de a fi un
interlocutor cu reprezentanții autorităților comunale sau provinciale. Maniera de înțelegere și de
aplicare a acestei reglementări presupune ca fiecare cult să fie reprezentat de o administrație
centrală la nivel de comună, cu excepția cultului catolic (art. 25) căruia i se permite organizarea
chiar a două sau mai multe administrați centrale la nivel de comună pentru cazul în care există mai
mult de opt administrați locale bisericești. Însă, trebuie remarcat că numai trei culte din șase pot
organiza astfel de administrații centrale, anume catolic, protestant și ortodox. Acest fapt nu a făcut
decât să complice lucrurile, întrucât comunitățile israelite, anglicane și musulmane nu s-au supus
aceleiași obligații. Pentru comunitatea israelită, aceste administrații centrale sunt în strânsă legătură
cu numărul minim de comunități locale, respectiv de administrații locale, trebuind ca o
administrație centrală să corespundă la cel puțin patru administrații locale (nu trei, precum are cultul
israelit la Anvers, deși are zeci de sinagogi), regulă valabilă, de fapt și pentru celelalte culte.
Amendamentul în favoarea unui cult minoritar, în speță a cultului israelit, a dus la posibilitatea de a
176
A se vedea articolele 8, 84, 120, 156, 192 și 235 ale decretului flamand.
excepta de la regula impusă în acest sens cultul israelit. Cu privire la cultul protestant, putem afirma
că, în ciuda multitudinii de denominațiuni autonome, puterea publică a impus organizarea a noi
forme de cooperare locală.
Lipsa de uniformizare este dată și de coexistența unor organisme diferite, după cum este
cazul cultelor catolic și anglican sau structurilor protestante și ortodoxe, încălcându-se principiul
egalități. Cu siguranță, un astfel de sistem nu poate decât să îngreuneze o funcționalitate eficace. Se
poate vedea aceasta în practică, întrucât în anul 2005, deci după intrarea în vigoare a decretului
flamand, numai două culte minoritare au trebuit să constituie o administrație centrală. La Avers,
cultul protestant a constituit o astfel de administrație pentru patru administrații locale a două
denomunațiuni diferite (trei comunități ale Biserici Protestante Unite din Belgia și o comunitate
luteriană). Cultul ortodox are patru administrații bisericești locale (patru comunități: trei grecești și
una ucraineană) la Limbourg, dar două jurisdicții diferite, greacă și ucraineană.
Prin urmare, organizarea administrațiilor centrale, după noul decret, nu a reflectat realitățile
bisericești ale cultelor minoritare. Aceasta este relevant numai dacă privim situația numărului
membrilor care a dus la dispariția uniformizării între culte. Inegalitatea este evidentă. Astfel, cultele
protestant, israelit și islamic au un număr sporit de membri ai administrației centrale, 6 membri, în
timp ce cultele catolic, anglican și ortodox numai 5 membri. Primele trei culte dispun și de o
influență mai mare a autorităților religioase, cultul musulman beneficiind de influență în măsura
participării comunităților locale la administrația centrală.
Reglementarea organelor centrale locale s-a dorit o soluție pentru relațiile dintre comune și
numeroasele administrații bisericești locale catolice, care, de fapt, afecta negativ cultele minoritare.
Acestea din urmă s-au văzut nevoite să supraîncarce administrația, constatându-se astăzi ineficiența
acestor organe. Ele au fost reglementate ca fiind organe de coordonare cu privire la administrația
publică, chiar și pentru pregătirea bugetelor, devenind în acest din urmă caz un organ de decizie prin
substituirea administrațiilor locale177. În principiu, toate cultele pot avea o diversitate de
reprezentanți, întrucât, după observațiile Consiliului de Stat, s-a trecut de la desemnarea nominativă
la noțiunea sau la conceptul unic de organ reprezentativ agreat.
În acest context al unei reforme privind administrațiile cultelor din regiunea flamandă a
Belgiei, decretul face referire și la criteriile de recunoaștere a comunităților de cult și a organizării
locale a administraților, fiind o noutate în acest sens, întrucât încă de la început, în Belgia, aceste
criterii au fost stabilite printr-o simplă practică administrativă178.
Din cele arătate se observă noutățile introduse de decretul flamand, numeroase discuții
născându-se cu privire la punerea în aplicare a noilor prevederi. Considerăm că încercările fățișe ale
177
178
A se vedea aici R. VERSTEGEN, Administratieve problemen bij de oprichting van nieuwe kerkelijke eenheden, în
Tijdschrift voor Bestuurswetenschappen en Publiekrecht 1969, p. 275-287.
acestor prevederi de uniformizare și de introducere a structurilor ierarhice vin în contradicție cu
principiul autonomiei cultelor, principiu important apărat de Curtea Europeană a Drepturilor
Omului și garantat inclusiv de Constituția Belgiei prin articolul 21179. Din jurisprudența CEDO
reținem că drepturile naționale trebuie să se pună de acord cu prevederile și cu valorile împărtășite
de Convenția europeană. Or, decretul flamand afectează organizarea cultelor protestant, anglican,
israelit și ortodox, prescripțiile acestuia nefiind compatibile cu structurile lor interne. După cum
remarcă unii canoniști180, situația creată de decretul flamand nu este decât consecința unei pregătiri
grăbite a decretului, textele fiind puse la dispoziția cultelor minoritare, cele mai afectate, doar în
stadiul finalizării lor. Așa se explică faptul că unele principii propuse de textele legislative nu s-au
putut aplica eficient, între acestea amintim: principiul egalității de tratament pentru culte și
principiul nediscriminării.
La o revizuire a acestui decret flamand cu privire la administrațiile bisericești, se impune
respectarea și practică, nu numai enunțarea, a principiilor privind cultele și relațiile lor cu
autoritățile civile de stat181. În consecință, diversitatea religioasă din regiunea flamandă și din
Belgia în general trebuie să fie recunoscută și la nivelul legislației privind cultele. Uniformizarea nu
se poate impune în contextul diversității religioase, aceasta alterând specificitatea organizării și
funcționării cultelor după propriile principii și norme, atingând inevitabil și autonomia cultelor.
Acest fapt este constatat și de Curtea de Arbitraj care consideră că un tratament identic este
criticabil.
Legislația valonă și cultele recunoscute

Prin legea din 1 ianuarie 2002, Regiunea belgiană valonă are deplina competență pentru a
recunoaște înființarea sau modificarea circumscripțiilor religioase, dar și pentru a modifica legislația
privind organismele cu competență în gestionarea treburilor bisericești. Încă înainte de această lege,
la 13 iulie 2001, o lege specială avea să modifice unele articole ale LSRI, prin articolul 4, tocmai
pentru a transfera competența către regiuni în materia administrațiilor bisericești și a organismelor
îndatorate cu administrarea bunurilor și a treburilor cultelor recunoscute în general. În același timp,
regiunea nu a dobândit dreptul legal de a recunoaște statutul legal al cultelor, dar nici competența în
materia salarizării sau a pensiilor miniștrilor cultului (a clericilor). În acest context, al unui cadru
legislativ nou privind regimul general al cultelor din regiunea valonă belgiană, LRSI, prin articolul
92 bis modificat prin artcicolul 18 al legii din 13 iulie 2001, a evidențiat importanța acordului de
cooperare dintre regiuni în ceea ce privește administrațiile bisericești locale și a tuturor
organismelor competente cu administrarea bunurilor și a treburilor bisericești, întrucât implică
179
Jean-Pierre DELVILLE, Le financement des cultes en Belgique: approche historique, p. 84.
180
181
A. BOYER, Le droit des religions en France, PUF, Paris, 1993, p. 35.
activități care depășesc teritoriul de competență al regiunilor182.
În regiunea valonă, reglementarea organismelor de cult cu atribuții în administrarea
bunurilor și a întregului patrimoniu este o consecință firească a diversităților sistemului legislativ
național și regional care s-a impus în timp. În virtutea noului cadru juridic, legislativul regiunii
valone are competența, dar și îndatorirea, de a simplifica înțelegerea vastei legislații și de a
armoniza și actualiza legislația existentă. Prin aceasta se urmărește, după cum afirmă juristul și
colaboratorul parlamantar Antonio Caci, impunerea unui model valon unic pentru administrațiile
cultelor, supuse unui regim uniform de tutelă și de gestiune financiară183. Acest model valon se
fundamentează pe legea fundamentală a statului belgian, care reglementează în mod expres
raporturile dintre stat și culte. Libertatea de exercițiu pentru culte, de manifestare a opiniilor,
libertatea de a nu adera la un cult sunt menționate în articolele 19 și 20, urmând ca principiul
separării între stat și culte să fie consacrat în articolul 21, iar salarizarea miniștrilor cultelor și ai
laicității organizate să fie în competența statului (art. 181 §2). Administrarea treburilor religioase ale
cultelor recunoscute, precum și contabilitatea de care se ocupă organele competente cu gestiunea
patrimoniului sunt reglementate de legea din 4 martie 1870 pentru cultele catolic, protestant,
anglican și israelit, iar pentru cultul islamic de hotărârea din 3 mai 1978 și ortodox din 15 martie
1988.
În urma decretului flamand (7 mai 2004), invocat de către unii juriști ca fiind un text
legislativ care „organizează de o manieră modernă și eficientă cultele și creează structuri
transparente care lucrează în colaborare cu comunele și provinciile flamande”184, s-a ajuns la
încheierea unui Acord de cooperare între Autoritatea federală și Regiuni în ceea ce privește
recunoașterea cultelor, chestiunea salarizării și a pensiilor miniștrilor cultelor, administrațile
bisericești, precum și organele competente cu gestionarea sau contabilitatea patrimoniului cultelor
recunoscute.
În regiunea valonă s-a făcut o propunere de decret cu privire la organizarea și funcționarea
cultelor recunoscute în data de 12 mai 2004 de către deputatul Bernard Wesphael. Un astfel de
proiect de decret, depus în Parlamentul valon, avea scopul de a crea o mai bună funcționare a
organelor administrative ale comunităților de cult, o transparență a acestora, precum și un control
mai bun, democratic, al gestionării cultelor. Textul legislativ menționat viza stabilirea unui cadru
democratic de egalitate între culte, activitățile acestora fiind desfășurate în respect față de statul de
drept. De precizat este faptul că, spre deosebire de decretul flamand, care a servit ca etalon,
proiectul valon a fost discutat cu reprezentanții cultelor pentru a se găsi o soluție eficientă privind
182
Antonio CACI, Pour une nouvelle législation wallonne sur le temporel des cultes reconnus, în Le financement des
cultes et de la laïcité: comparaison internationale et perspectives, p. 131.
183
Ibidem.
184
Ibidem, p. 132.
tutela asupra organelor de gestiune, a bugetelor și a conturilor etc. Remarcabilă este unitatea
textului legislativ propus, un text comun aplicabil tuturor cultelor recunoscute, nu organizarea lui pe
capitole separate pentru fiecare cult, ca în cazul decretului flamand. Uniformizarea prevederilor
legale este mult mai vizibilă, nefăcându-se discriminări între culte, întrucât reglementarea este
identică pentru toate cultele recunoscute.
În virtutea prevederilor legislației valone, cultele sunt recunoscute ca fiind instituții de drept
public cu personalitate juridică, administrate de consiliile de administrație. Ele sunt recunoscute de
autoritatea de stat, respectiv de guvern, la propunerea autorităților reprezentative ale cultelor,
urmând criteriile stabilite. Astfel, recunoașterea cultelor și finanțarea autorităților reprezentative ale
cultelor sunt de competența federală. Cultele au îndatorirea de a supraveghea asigurarea condițiilor
materiale care să permită funcționarea cultului.
Uniformizarea legislativă are implicații directe și asupra funcționării, compunerii și a
modului de alegere a membrilor, întrucât acestea sunt identice pentru toate cultele. Membrii
consiliilor administrative ale cultelor sunt aleși pe 3 ani, organizându-se alegeri în luna aprilie. În
schimb, finanțarea cultelor propusă de decretul lui Bernard Wesphael este supusă unei distincții din
perspectivă teritorială. Astfel, decretul face distincție între comunitățile organizate teritorial la nivel
comunal și cele la nivel de regiune, fiind atribuite regiunilor unele competențe ale provinciilor
privind cultele. Ceea ce textul decretului nu specifică exact care sunt cultele finanțate de comune și
care de către regiuni, fiind de competența guvernului să stabilească aceasta. În același timp, putem
preciza, plecând de la ceea ce specifică decretul față de aspectul teritorial al finanțării, că numai
două culte, respectiv cel musulman și ortodox, sunt organizate pe bază teritorială provincială,
celelalte patru culte recunoscute fiind finanțate de comune. Pentru asigurarea unei bune comunicații
între comunitățile religioase și autoritățile civile s-a propus o administrație centrală regională pentru
fiecare cult. Aceste administrații centrale regioanle ale cultelor funcționează prin asigurarea
cheltuielilor de către regiune și de comunitățile de cult. Pentru gestiunea financiară, decretul a
instituit mijloace sau instrumente noi de gestiune, transparente și performante, scopul fiind
realizarea unei facilități a gestiunii bugetare a comunelor și a regiunii. Aceasta se poate pune în
practică printr-o legislație coerentă, prin termene uniforme, dar și prin intervenția eficientă a
administrației centrale. Prin urmare, comunitățile de cult trebuie să stabilească împreună cu
regiunea și comuna un plan plurianual în strânsă legătură cu legislatura în cadrul căruia trebuie
înscrise bugetele anuale.

Dreptul La Religie Si Libertatea Religioasa

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dreptul La Religie Si Libertatea Religioasa

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DREPTUL LA RELIGIE ŞI LIBERTATEA RELIGIOASĂ

EVOLUŢIA CONCEPTULUI DE DREPTURI ALE OMULUI

drepturilor omului a cunoscut o sistematizare eficientă şi a căpătat o forţă juridică reală6.

privat, în mod individual sau colectiv11.

sau asupra meseriaşilor şi meşteşugarilor.

omului de a colabora sau nu cu harul divin14.

CONTEXTUL GENERAL ŞI DOCUMENTELE INTERNAŢIONALE

Conform Declaraţiei de Principii a Comisiei Drepturilor Omului, concepută, în luna

Constituţia Republicii Elene

Constituţia Republicii Irlanda

Constituţia Regatului Ţărilor de Jos

Constituţia Republicii Italiene

Regimul constituţional britanic

PRIVILEGII ŞI DISCRIMINĂRI ÎN POLITICA RELIGIOASĂ A STATELOR

Textele constituţionale din sfera Uniunii Europene ne oferă posibilitatea de a descoperi, în

français et étranger, Paris,1974, p. 233-236.

Raportul între Biserică, Stat și laicitate în Belgia. Specificitatea sistemului belgian

Viața religioasă și federalismul în Belgia

Finanțarea cultelor recunoscute și a laicității organizate astăzi

Regimul cultelor în regiunile belgiene

Legislația valonă și cultele recunoscute

S-ar putea să vă placă și