Sunteți pe pagina 1din 16

Cap.

4 Noile ameninţări ale actualului mediu de securitate

4.1 Terorismul

Ce este fenomenul terorismului? Cine poate fi considerat terorist? Până în


prezent, nu a fost posibilă formularea unei definiții universal acceptate a acestor
noțiuni. În unele cazuri, accentul se pune pe modul în care funcționează organizațiile,
altele evidențiază motivația și caracteristicile actelor sau ale persoanelor care le
comit.
Terorismul nu este un fenomen recent, ci unul istoric care a fost certificat încă
din antichitate, însoțind toate perioadele istorice. Recrudescența acestui fenomen,
mai ales în secolul al XX-lea, ia determinat pe autori ca Jay Mallin să afirme, încă
din deceniul opt al secolului trecut, că "nu există pace, nu mai există război, există
doar terorism" multe dintre ele la sfârșitul anilor '70 au fost exagerate, însă
evenimentele tragice de intensitate intensă și recentă nu au precedat-le, cum ar fi cele
din 11 septembrie 2001, cele din Madrid din 11 martie 2004, cele din Anglia, Irak,
Turcia sau Beslan , a confirmat ideea lui Mallin.
După cum bine se ştie, o definiţie este în esenţă o ecuaţie care redă exact
sensurile unui cuvânt. În cazul conceptului de terorism, situaţia este puţin diferită din
cauza naturii sale emoţionale, a conotaţiei negative a termenului şi discursului politic
pe care îl presupune, deoarece „toate acestea contribuie la mărirea complexităţii
surprinderii sale în totalitatea componentelor ce-l caracterizează“ 1
Conform Dicţionarului explicativ al limbii române termenul derivă din
cuvântul francez „terrorisme“ şi îl explică prin totalitatea actelor de violenţă comise
de un grup sau de un regim reacţionar.
De la înființarea O.N.U. până în prezent, terorismul a reprezentat o preocupare
constantă a acestui forum mondial, care a dus la adoptarea a cel puțin 12 convenții
(13 cu adoptarea Convenției privind Terorismul Nuclear) pentru prevenirea și
combaterea terorismului. Cu toate acestea, încercarea de a elabora o definiție legală
general acceptată a terorismului nu a dus la rezultatele așteptate. Lipsa acestei
definiții ridică cele mai complicate probleme.

1
Arădăvoaice, Gh., Iliescu, D., Niţă, L. D., Terorism, antiterorism, contraterorism, Oradea, Editura Antet, 2002, p.
7.
De exemplu, după atacurile din 11 septembrie 2001, Consiliul de Securitate al
O.N.U. a invitat statele membre să lupte împotriva terorismului. A fost formată o
coaliție fără precedent la nivel mondial condusă de SUA, care a declanșat așa-
numitul "război împotriva terorii".
Scopul final urmărit de terorism este de natură politică, oricare ar fi psihologia
grupului sau motivele personale ale persoanelor care recurg la acte de terorism.
Prezența obiectivelor politice este esențială, separând terorismul de alte acte
criminale. Terorismul este legat de persoane sau grupuri care încearcă să răstoarne
regimurile politice, să corecteze deficiențele sociale sau să erodeze ordinea politică
internațională.
Terorismul a devenit astăzi internațional sau transnațional în fața organizațiilor
și a grupurilor teroriste care, prin metodele folosite și amploarea acțiunilor lor, trec
frontierele unei țări includ naționalități din state diferite. După cum a remarcat
autorul francez George Levasseur, "o importantă sursă de terorism internațional cu
caracter politic se găsește în special în recrudescența mișcărilor ireductive"2. În plus,
există o anumită tendință de a coaliza și chiar de a unifica grupurile teroriste, în
special cele din Europa Occidentală.
Internaționalizarea terorismului este urmată de extinderea domeniilor sale de
acțiune, precum și de modificările calitative ale metodelor de acțiune. Ca orice formă
de terorism, cea internațională recurge la același tip de acțiune: asasinate, răpiri,
lansări de bombe, atacuri armate, amenințări, acte care sunt în general criminalizate.
Din 1968 până în 1989, se estimează că mai mult de 40.000 de persoane și-au
pierdut viața după acte teroriste internaționale și peste 20.000 au fost rănite.
Deplasând spre internaționalizare, terorismul a devenit o amenințare gravă la
adresa păcii și înțelegerii între popoare. El dezvoltă, prin acțiunile sale, neîncredere și
chiar ostilitate atunci când pare a fi susținut, subvenționat sau organizat în scopuri
agresive, diversiune, destabilizare națională și internațională.
„Terorismul internaţional – concluziona o reuniune de specialişti –
reprezintă utilizarea sau ameninţarea cu utilizarea unei violenţe, ce creează o stare

2
Lavasseur, George, Les aspects repressifs du terrorisme interna-tional, Lyon, Editura Pedone, 1977, p. 61.
generalizată de teamă în scopuri politice, de către un individ sau un grup atunci
când el acţionează în favoarea sau împotriva unei autorităţi guvernamentale, când
asemenea acţiuni urmăresc să influenţeze atitudinea şi comportamentul unui grup
social mai cuprinzător decât victimele imediate şi când prin naţionalitatea sau
legăturile externe ale autorilor, localizarea lor, natura victimelor lor, instituţionale
sau umane, sau mecanismul de înfăptuire, ramificaţiile lor depăşesc frontierele
naţionale ale unui stat“ 3
Atentatele sângeroase din 11 septembrie 2001 care au lovit Statele Unite au
afectat profund mediul de securitate mondial, provocând transformările sale
profunde. Această dată se reflectă în memoria umanității ca moment al începutului
războiului global împotriva terorismului.
Pentru cele mai multe dintre statele lumii, evenimentele de la 11
septembrie 2001 reprezintă debutul revizuirii aliaţilor, a relaţiilor mondiale, chiar al
formării de noi alianţe, pe baza intereselor reciproce în ceea ce priveşte asigurarea
securităţii4.
Problema colaborării internaționale în lupta împotriva terorismului a fost pe
agenda Adunărilor Generale ale ONU de peste 30 de ani. În rezoluțiile adoptate,
statele membre ale ONU sunt invitate să adere la Convențiile universale, să ia măsuri
pentru eradicarea condițiilor prealabile ale terorismului internațional prin
soluționarea pașnică a conflictelor locale și regionale; lupta hotărâtă împotriva
traficului de droguri, care combate în special terorismul; luând măsuri ferme pentru a
se asigura că teroriștii sunt privați de posibilitatea de a se adăposti în orice stat,
indiferent dacă sunt sau nu membri ai unor acorduri internaționale.
Prin Rezoluția nr. 1368 din 12 septembrie 2001 a Consiliului de Securitate
al ONU, actele teroriste americane. au fost calificați drept acte de agresiune armată
directă, care, conform art. 51 din Carta Națiunilor Unite acordă dreptul la legitimă
apărare individuală și colectivă.
În conformitate cu Rezoluția nr. 1373 din 28 septembrie 2001, Comitetul
antiteror, care supraveghează executarea obligațiilor de combatere a terorismului de
către toate statele, a fost înființat și funcționează în cadrul ONU.
Rezoluțiile Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite 1387, 12
noiembrie 2001, 1450 din 13 decembrie 2002, 1455 din 17 ianuarie 2003 și 1456 din
20 ianuarie 2003 reflectă clar voința statelor anti-terorism prin indicații și
recomandări concrete. În conformitate cu prevederile acestor rezoluții, statele sunt
implicate activ în prevenirea și suprimarea finanțării actelor teroriste, blocarea
resurselor financiare și a activelor bancare în sprijinul terorismului și a altor
mijloace. Cooperarea multilaterală și schimbul de informații operative, aderarea la
Convențiile și protocoalele de combatere a terorismului sunt directive-cheie în lupta
împotriva terorismului.
Este de remarcat faptul că dreptul internațional contemporan sa dezvoltat
treptat, în convenții internaționale de natură universală și regională, bazându-se pe
3
Concluziile simpozionului asupra terorismului în lumea con-temporană – Glassboro State College, 26-28 aprilie
1978. În: International Terrorism in the Contemporary World, ed. By Marius S. Livingston, Greenwood Press,
1978.
4
Andreescu A., 11 septembrie 2001 – provocarea secolului XXI în materie de terorism, Bucureşti, 2002.
criterii distincte ca o chestiune de reglementare care stabilește cooperarea reciprocă a
statelor în lupta împotriva terorismului internațional.
La nivel regional, Uniunea Europeană, prin țările membre, a manifestat o
preocupare crescândă față de existența sa, de a cunoaște riscurile și amenințările la
adresa securității comunității europene și de a construi un sistem de securitate global,
viabil și eficient.
Tratatul de la Maastricht din 1992 și includerea în articolul "k" a tratatului a
dispozițiilor privind justiția și afacerile interne a deschis calea unei cooperări strânse
în ceea ce privește activitățile antiteroriste din cadrul Uniunii Europene.
Simpla existență a unui temei juridic pentru această problemă nu este totuși
suficientă pentru a rezolva toate problemele. Există încă probleme legate de protecția
drepturilor omului, dreptul la viața privată și respectul suveranității și integrității
naționale ale statelor membre. Aceste chestiuni rămân subiectul unei dezbateri
aprinse într-un proces menit să creeze un sistem integrat de schimb de informații care
să permită UE să își coordoneze activitățile de combatere a terorismului.
Analiza naturii pericolelor și a riscurilor pentru securitatea comunității
europene evidențiază modificările majore ale acestor planuri.
În lupta sa dusă împotriva terorismului , Uniunea Eropeană s-a axat pe trei
elemente de bază .
1. În primul rând, agenţiile naţionale continuă să joace rolul principal în lupta
împotriva terorismului, adică guvernele naţionale deţin controlul absolut
asupra forţelor lor de poliţie, agenţiilor lor de securitate şi informaţii şi a
autorităţilor lor juridice.

2. În al doilea rând, aceste agenţii naţionale trebuie să-şi extindă activitatea în


afara graniţelor pentru a fi eficiente. Există un program vast privind
cooperarea practică la nivel european şi instrumentele care să faciliteze această
cooperare. Exemplele în acest sens includ: Europol-ul, destinat cooperării
forţelor de poliţie; Eurojust-ul, care permite cooperarea judecătorilor şi a
procurorilor; Centrul de Situaţii, unde serviciile de informaţii şi securitate
analizează împreună ameninţările teroriste din afara şi din interiorul Uniunii
Europene; şi Agenţia Graniţelor Europene din Varşovia, care a fost recent
înfiinţată pentru a ajuta forţele de frontieră să-şi împărtăşească experienţa şi
cele mai bune practici.Pe aceasă baza s-a adoptat un program pe termen lung
privind legislaţia , de exemplu pentru combaterea finanţării teroriştilor şi
îngreunarea trecerii frontierei de către aceştia.

3. Cea de a treia principală linie de acţiune este aceea de a întări cooperarea


dintre Uniunea Europeană şi partenerii de pretutindeni. Aceştia sunt
organizaţiile internaţionale, în primul rând ONU, precum şi Agenţia
Internaţională pentru Energia Nucleară (IAEA) de la Viena şi Organizaţia
pentru Interzicerea Armelor Chimice (OPCW) de la Haga. De asemenea, U.E.
cooperează din ce în ce mai strâns cu Statele Unite, Canada, Norvegia şi
Elveţia, precum şi cu ţările din imediata vecinătate estică şi sudică a Uniunii
Europene, încercând să ofere asistenţă în domeniul contra-terorismului unor
ţări ca Marocul, Iordania şi altele. Cu cât acestea se auto protejează mai mult,
cu atât va fi mai bine pentru securitatea naţiunilor.

Măsurile antiteroriste au fost instituite ca instituții internaționale de


combatere a terorismului, după cum urmează:
Grupul TREVI (Terorism, Radicalism, Extremism, Violență) format în
1976 în Luxemburg. Cu această ocazie, miniștrii Justiției și Afacerilor Interne din
țările Comunității Economice Europene (Piața Comună) au decis să dezvolte
cooperarea în lupta împotriva terorismului. Din 1986, S.U.A. participă activ ca
observator la întâlnirile trimestriale ale TREVI privind măsuri specifice de
combatere a terorismului prin cooperare și cooperare internațională.
Grupul de lucru Quantica (QWG), a cărui activitate se caracterizează prin
întâlniri anuale ale reprezentanților agențiilor de aplicare a legii și ale agențiilor de
informare din UE și Canada, Australia și SUA. Conferințele sunt organizate cu țările
membre organizatorice pe principiul rotației. Temele reuniunilor includ o gamă largă
de aspecte legate de terorism, coordonarea investigațiilor și schimbul de informații,
precum și elaborarea documentației privind fenomenul terorismului și, respectiv,
măsurile de combatere a terorismului.
Europol este sigla pentru Oficiul European de Poliţie prevăzut de art. „k-
1(9)” din Tratatul de la Maastricht şi din Convenţia privind Europol. Reprezintă o
instituţie supranaţională creată pe baza Convenţiei privind Europol care a fost
semnată la 26 iulie 1995. Potrivit prevederilor Convenţiei, principalele obiective ale
acesteia se referă la crearea cadrului de colaborare a statelor membre în baza art. „k-
1(9)” din Tratatul de la Maastricht în vederea îmbunătăţirii eficienţei cooperării
autorităţilor competente în prevenirea şi combaterea criminalităţii internaţionale,
violenţelor teroriste, spălării banilor şi altor infracţiuni de acest gen5.
Din ianuarie 2005, serviciile de securitate și informații europene au
abordat în comun amenințările teroriste. Anterior, acest lucru a fost făcut numai de
serviciile de informații, astfel încât analiza amenințărilor sa referit doar la amenințări
în afara Uniunii Europene și a fost destinată miniștrilor afacerilor externe. Astăzi, sa
adăugat expertiza serviciilor noastre de securitate și există o imagine integrată a
amenințărilor din interiorul și din afara, care este oferită nu numai miniștrilor de
externe, ci și miniștrilor justiției și afacerilor interne. Acesta acoperă o varietate de
aspecte, inclusiv privind finanțarea terorismului.
În mai 2006, Planul de acțiune privind combaterea terorismului a fost
actualizat, detaliind acțiunile care trebuie întreprinse în acest domeniu.
Deși, în ultimii ani, lupta împotriva terorismului a constituit baza pentru

5
Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu, Drept comunitar general, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pag. 329-
330.
adoptarea a numeroase acte legislative pentru consolidarea cooperării în Europa și a
stabilit standarde comune în acest domeniu în urma atacurilor teroriste din Statele
Unite, Madrid, Londra, privind cu ocazia Adunării Parlamentare Europene din 2-3
octombrie 2006, care a dezbătut raportul de punere în aplicare al Comisiei Europene
privind Programul de la Haga, a fost că "decizia UE de combatere a terorismului nu
este transpusă / transmisă corect la nivel național, în cazul în care anumite state
membre se confruntă cu întârzieri semnificative în transpunerea Deciziei-cadru
privind combaterea terorismului. "
Mai mult, înregistrările privind registrele de pasageri (PNR) și Swift au
arătat că lupta împotriva terorismului nu poate fi continuată fără a ține seama de
drepturile fundamentale.
Cooperarea internaţională cu serviciile de informaţii ale statelor membre ale
Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord, Uniunii Europene, precum şi cu alte
servicii de informaţii, a fost redimensionată recent şi inclusă ca un capitol distinct în
„Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate”, aprobată de CSAT la 23 iunie
2004. Pornind de la condiţiile complexe şi diverse ale mediului internaţional de
securitate, documentul avertizează că identificarea, controlul şi contracararea
ameninţărilor la adresa securităţii naţionale şi internaţionale exced posibilităţile
structurilor naţionale de informaţii, necesitând conjugarea eforturilor şi experienţei
cu structurile similare ale aliaţilor ori ale altor servicii de informaţii partenere.6
Acţiunile Serviciului de Informaţii Externe (SIE) ce vizează anticiparea şi
diminuarea riscurilor generate de terorismul internaţional şi criminalitatea organizată
au la bază, cu precădere, activităţi operaţionale proprii, dar şi menţinerea unor relaţii
eficiente de cooperare cu serviciile externe de specialitate care manifestă un interes
similar.
În dezvoltarea cooperării cu serviciile specializate ale partenerilor noștri, în
primul rând cu NATO și UE, am urmărit valorificarea superioară a relațiilor deja
stabilite în lupta împotriva terorismului și trecerea centrului de greutate de la
schimbul de informații cu un caracter general al cooperării privind cazurile și
acțiunile care sunt concepute pentru a facilita identificarea și analiza factorilor
transnaționali de risc asimetric.
În cadrul acțiunilor de combatere a crimei organizate, sa pus accentul pe
cunoașterea, evaluarea și determinarea evoluției criminalității transfrontaliere, a
riscurilor directe pe care le reprezintă pentru securitatea națională și a celei aliate,
precum și a informațiilor operative ale factorii de decizie și, după caz, serviciile
partenere. Cu ajutorul acestora, a fost creată o "linie de apărare avansată" pentru a
preveni transferul activităților de crimă organizată în imediata vecinătate a țării - țara
de graniță a NATO - regiunea balcanică, spațiul CSI și Orientul Mijlociu.
Terorismul este dezastruos prin consecințele sale la toate nivelurile. Regula
care câștigă în litigiu cel care produce mai multă pierdere adversarului nu se mai
aplică în cazul actelor de terorism. De fapt, obiectivul luptei împotriva terorismului
internațional și nu numai absența actelor teroriste. Oricum, acest obiectiv nu a fost

6
Doctrina Naţională a Informaţiilor pentru Securitate, Bucureşti, iunie 2004 .
realizat în parte, chiar dacă s-au mobilizat forțe militare importante și alte forțe
calitative și calitative. Poate că, dacă cineva consideră că generarea terorismului
implică idei, ideologii și interese diferite ca natură și intensitate, atunci se va
concluziona că terorismul este o problemă politică și nu doar militară. Prin adoptarea
unui astfel de concept de terorism pot exista soluții de lungă durată care să diminueze
și să dispară în timp acest fenomen. În combaterea terorismului, au fost abordate mai
multe modele de securitate. Acestea includ următoarele: modelul de securitate al
NATO; modelul de securitate promovat de Uniunea Europeană și modelul
complementarității NATO și UE. România, ca membru al NATO, participă alături de
alte țări partenere la lupta împotriva terorismului internațional.
Terorismul internațional este interzis în orice situație, necondiționat și fără
acceptarea unor excepții. Nicio rațiune de rațiune ideologică, rasială, etnică,
religioasă sau de altă natură nu poate justifica acțiuni criminale menite să terorizeze
populațiile largi ale populației.
Sunt convins că terorismul este în prezent o sfidare a întregii lumi civilizate.
Prin urmare, eradicarea sa este o sarcină primordială a civilizației și ar consta în
crearea unor bariere împotriva acestui fenomen extrem de periculos.

3.2. Imigrația- amenințarea continuă a mediului de securitate

În ciuda eforturilor remarcabile ale Uniunii Europene în ceea ce


privește ajutorul umanitar, drama se înmulțește cu fiecare zi în urmă,
iar autoritățile europene și naționale sunt, de fapt, depășite de problema
generică a așa-numitei "crize imigrante / refugiați". O situație
copleșitoare pentru care nu există soluții minunate. Criza imigranților
nu este doar criza imigranților, ci și criza europeană. Acum este
momentul în care asumarea responsabilităților nu mai este opțională.
Uniunea Europeană și statele sale membre au o responsabilitate
juridică, dacă nu morală, de a acorda azil persoanelor care au nevoie de
protecție internațională. Cu toate acestea, aceștia pot solicita protecție
internațională numai după ce au ajuns pe teritoriul unui stat membru.
Prin urmare, în loc să anticipăm situația dramatică actuală, Europa sa
ascuns în spatele unei bariere geografice prea adesea irelevante: Marea
Mediterană. Dar, așa cum este natural, disperarea persoanelor
amenințate de persecuție sau de moarte nu are limite. În fața unei
realități dezolante, cetățenii Europei au ales să-și închidă ochii de prea
mult timp.
Pentru a nu ști de câte ori, în ultimii ani, se testează solidaritatea
între statele membre ale UE; o solidaritate ale cărei principii și valori
sunt descrise frumos în tratatele UE, dar care sunt din ce în ce mai greu
de aplicat în realitate. Mai mult decât oricând, se așteaptă dovezi de
solidaritate din partea noilor membri ai uniunii. Mai mult decât
oricând, România ar putea dovedi, de exemplu, că solidaritatea intra-
europeană, din care am avut și că vom beneficia, nu este doar un mit.
Nu se întoarce prea departe în istorie, este evident că Orientul Mijlociu,
precum și unele țări din Africa de Vest (companii și state petroliere) au
căutat mai mult de un secol să profite de resursele de petrol și de
regiunile de gaz din Cause. Sfârșitul războiului rece a însemnat
creșterea tensiunilor și a prezenței mai agresive a occidentților.
Intervențiile occidentale în Irak și Libia au fost sfârșitul vechii dictaturi
și care au beneficiat de anumite denominațiuni (în special șiiți în Irak)
au dus la o implozie a acestor state ca națiune.
Dincolo de cotele de dezbatere, fiecare sute de mii de refugiați pot
absorbi Germania, așa-numita deteriorare a fundațiilor creștine
europene, criza umanitară uriașă, există o problemă potențială
insolubilă. "Aceasta este în esență o criză de securitate", remarcă Anne
Applebaum în Washington Post. Și, de câțiva ani, "europenii au ales să
pretindă că războaiele din Siria și Libia sunt problema altcuiva".
Poate că una dintre marile probleme ale factorilor de decizie
europeni este lipsa de atenție strategică. Astăzi se ocupă de criza
ucraineană, mâine de Grexit sau Brexit, ziua după refugiați. Campania
libiană a NATO împotriva lui Gaddafi oferă exemplul perfect. Inițial
considerat un model de intervenție reușit, patru ani mai târziu este o
rețetă mai sigură pentru fabricarea unui stat eșuat. Sub presiunea
știrilor și sub spectrul repetării unei noi Srebrenica, aviația franco-
britanică sa grăbit să oprească avansarea armatei guvernului către
Benghazi. Ulterior, sprijinită de Alianță, rebelii vor triumfa împotriva
regimului Gaddafi, dar fără ca operațiunea condusă de securitate să fie
urmată de un efort persistent de stabilizare post-conflict. Rezultatul?
Postul Gaddafi din Libia devine o Somalia mediteraneană, un domeniu
al războiului împotriva tuturor și unul dintre principalii exportatori de
refugiați care se îndreaptă spre Europa.
Există voci care cred că o operațiune a UE ar fi trebuit să urmeze o
operațiune a Alianței. "NATO și-a îndeplinit misiunea stabilită de
Consiliul de Securitate, iar rezoluțiile din 1970 și 1973 au cerut NATO
să stabilească o carantină maritimă împotriva comerțului cu arme și a
unei zone de interzicere a aerului asupra Libiei pentru a proteja
populația civilă. coordonatele mandatului Consiliului de Securitate s-au
încheiat. Responsabilitatea postconflict a revenit ONU și, într-o
oarecare măsură, în cadrul UE, fiind organizația internațională cu cele
mai mari câștiguri prin implicarea în reconstrucția post-conflict.
Cinci ani de inactivitate în fața unei uriașe tragedii umane sunt prea
multe pentru a rămâne nepedepsit din punct de vedere politic,
economic și social. Marile puteri occidentale au crezut că ar putea
scăpa de un război civil devastator și de creșterea stării islamice, dar
erorile strategice se termină pentru noi toți în club, iar proiectul
colectiv de lege se ridică de la o zi la alta.
Turcia tocmai a deschis "capul" în taberele de refugiați (în care există
două milioane de sirieni, nu 120.000 care se plâng că Uniunea
Europeană trebuie să răscumpere astăzi), arătând lumii toată
slăbiciunea, ipocrizia și lașitatea unor lideri și state europene nu știu ce
să facă cu atât de puțin felie primită de la disperarea unei națiuni pe
care au asistat-o tacere de ani de zile.
Uniunea Europeană nu pare să facă față crizei imigrării, subliniind că
trebuie să treacă de urgență la o "revizuire a capitalului" (politică,
instituțională și morală) pentru ao transforma în actor principal la nivel
mondial, umanist și favorabil conflictului. "Cotele necesare", atunci
când sunt propuse, au generat o problemă mai degrabă decât o soluție,
prin modul netransparent în care au fost calculate.
Rusia speculează slăbiciunile și încetinește procesul decizional al
Occidentului și încearcă să obțină un punctaj strategic în Siria, fiind
primul care a început operațiunile militare efective împotriva statului
islamic pe teritoriul sirian.
Din martie 2011, de la începutul revoltei siriene (războiul civil),
văzută ca parte a primăverii arabe, au trecut cinci ani. Atâta timp cât
atât Statele Unite, cât și Uniunea Europeană, aceasta din urmă, în
ansamblul său și mai ales prin puterile sale stabilite, ar fi putut
contribui la stoparea conflictului devastator din Siria și, în general, la
stabilizarea Orientului Mijlociu. Este sigur că nu au făcut-o, când
complicațiile și costurile de astăzi nu au avut loc încă.
Ei păreau să facă acest lucru în august 2013 (și dovada utilizării
armelor chimice împotriva populației civile, de aici și "legitimarea"
societăților democratice ale Occidentului), dar președintele american și
prim-ministrul britanic s-au ascuns în ultimul moment parlamentele lor,
susținând că au nevoie de aprobarea organelor naționale de aplicare a
legii pentru atacurile aeriene. Semnele din mass-media occidentală au
fost divergente, un semn al confruntării opțiunilor strategice mari și a
fost pentru prima dată că un înalt oficial internațional (fostul procuror
Carla Del Ponte, acum un expert al ONU) a declarat că atacul cu gaz
de la Sarin ar fi fost instrumental o fracțiune extremistă în cadrul
opoziției siriene. La început, știrile au ajuns să fie acceptate până la
sfârșitul anului 2013, chiar și presa de masă occidentală. De atunci,
vorbește despre o intervenție în Siria au încetat practic.
În războiul civil din Siria, peste 250.000 de persoane au murit
după unele rapoarte. Zeci de orașe și sate și mii de familii au fost
distruse. Aproape patru milioane de sirieni au fugit în 2011-2013 în
țările vecine, în special în Turcia (aparent mai mult de două milioane),
dar și în Iordania, Liban sau Egipt, ani înainte de a se muta în Europa
sub forma organizată la care asistăm acum. De fapt, unii dintre cei care
vin în aceste zile pe insulele grecești provin din Turcia. Dar, desigur, nu
sunt numai sirieni, irakieni și afgani, există, de asemenea, libieni sau
alți africani disperați față de sudul Italiei etc., practic, întreaga lume a
Islamului dezintegrat, de la Africa de Vest la Pakistan, găsește, pentru
diverse motive, calea către pace și dezvoltare pe propriile sale
meleaguri.
Niciunul din aceste lucruri nu a dat seama liderilor occidentali, prea
preocupați de redresarea economică și confortul din țările lor, după
care a fost umplut ulciorul din Orientul Mijlociu și disperarea poate fi
vărsată vreodată asupra păcii și bunăstării Uniunea Europeana.
Abordările moi și inerțiale, ezitările, ezitările și evaziile nu au dus la
nimic bun. A fost suficient pentru ca Turcia să "lase puțin mai departe
de robinet", arătând nemulțumirea față de atitudinea Occidentului
asupra Siriei, astfel încât europenii, altfel buni la teoria crizei și a
gestionării conflictelor, arată cât de slabi sunt la prima drama
operațiuni umanitare semnificative care au loc pe continent după
încheierea celui de-al doilea război mondial. Dar nu una care, în
termeni reali, este imposibil de gestionat de o uniune prosperă de 28 de
state și 500 de milioane de cetățeni.
Este puțin probabil ca refugiații să stingă. Este o chestiune de timp
înainte de a ne întoarce în anii 1990, când valurile a sute de mii de
refugiați creată de războaiele civile purtate pe ruinele fostei Iugoslavii
au amenințat că destabilizează Europa, forțând NATO să răspundă. A
fost un prim test al credibilității Alianței în lumea postbelică. Ideea este
că politica externă și de securitate comună în prezent reprezentată în
prezent de Federica Mogherini a fost creată tocmai în acest scop: să
doteze UE cu instrumentele necesare pentru gestionarea crizelor în
imediata sa apropiere. Libia și chiar Siria devin testele de maturitate ale
Europei.
Dar să depășim definițiile. Refugiații sunt oameni care doresc un
refugiu temporar din cauza ororilor cauzate de războiul de origine, dar
căutând o revenire după stabilizarea zonei. Refugiații sunt protejați
printr-o convenție stabilită la nivel internațional din 1951, iar confuzia
cu imigranții poate avea consecințe potențial mortale pentru aceștia.
În plus, fiecare țară gestionează imigranții în conformitate cu propriul
cadru legislativ, în timp ce refugiații beneficiază de o protecție juridică
recunoscută pe plan internațional.
Fiecare refugiat este un imigrant, dar nu orice imigrant este
refugiat. Noi numim migranții o categorie mai largă de persoane care,
din diverse motive, se mută dintr-o țară în alta. Migranții în general au
motive diferite de a-și părăsi țara și de a merge în altă țară. În cazul
refugiaților, motivele sunt legate de persecuție și conflict. Migranții
aleg să plece acasă, pentru o viață mai bună, migranții economici
doresc un serviciu mai bun, o viață mai bună, în timp ce refugiații
părăsesc acasă pentru a-și salva viața. Această discriminare este
esențială, un refugiat nu are de ales. Dacă ar putea, el ar rămâne acasă.
Dar nu rămâne pentru că viața este periclitată.
Refugiații sunt persoane care fug de conflicte armate sau de persecuții.
La sfârșitul anului 2014, în lume erau 19.5 milioane de persoane.
Situația lor este adesea atât de periculoasă și intolerabilă încât să
traverseze frontierele naționale pentru a căuta refugiu în țările vecine
și, astfel, să devină recunoscuți refugiații internaționali cu acces la
asistența statului, UNHCR (Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite
pentru Refugiați) și alte organizații. Ei sunt recunoscuți tocmai pentru
că este prea periculos pentru ei să vină acasă și au nevoie de adăpost în
altă parte. Acestea sunt persoane pentru care refuzul de a acorda azil
are consecințe potențial mortale.
Refugiații sunt protejați de o serie de legi internaționale.
Convenția de la Geneva din 1951 privind statutul refugiaților definește
cine este refugiat și precizează drepturile fundamentale pe care statele
trebuie să le acorde. Unul dintre principiile cheie din dreptul
internațional este că refugiații nu ar trebui să fie exilați sau returnați în
situații în care viața și libertatea lor sunt amenințate, a spus UNHCR.
Imigranții, pe de altă parte, sunt oameni care aleg să se mute, nu pentru
o amenințare directă de persecuție sau moarte, ci mai ales pentru a-și
îmbunătăți viața prin găsirea unui loc de muncă sau, în unele cazuri,
pentru educație, reunificarea familiei sau din alte motive. Spre
deosebire de refugiații care nu se pot întoarce în țările lor în siguranță,
imigranții nu se confruntă cu un astfel de impediment. Dacă vor să
meargă acasă, vor continua să primească protecția guvernelor lor, arată
UNHCR.
Pentru guvernele individuale, această distincție este importantă. Statele
administrează imigranții în conformitate cu legile și procedurile lor de
imigrare și cu refugiații prin intermediul regulilor privind refugiații și
azilul, care sunt definite atât în legislația națională, cât și în cea
internațională. Țările au responsabilități specifice față de oricine
solicită azil pe teritoriile lor sau la granițele lor. UNHCR ajută țările să-
și gestioneze responsabilitățile privind azilul și protecția refugiaților.
Guvernele naționale din Berlin, Paris, Roma etc. vor vota la
Bruxelles, solicitând soluții urgente pentru fluidizarea fluxurilor și
ajutor financiar pentru construirea de noi centre de primire. Italia și
Grecia, în special, depășite în totalitate de situație, solicită de urgență
relocarea urgentă a refugiaților și solidaritatea din alte țări europene.
Răspunsurile primite sunt modeste, fiecare stat având în vedere
propriul buget și propria sa securitate. Pentru țările cele mai de dorit
pentru solicitanții de azil (Germania, Franța, Olanda, Belgia etc.),
soluția cea mai protectivă pare să fie reintroducerea controalelor la
frontierele naționale, o soluție de sine stătătoare pentru statele
suverane, eliminarea Acordului spațial Schengen, un pas mare în
construcția europeană, cu valoarea simbolică a eșecului unei idei
fundamentale a Europei integrate. Deși Marea Britanie nu face parte
din spațiul Schengen și are dreptul de a asigura frontiera, ea se plânge
și de "scurgerile" imigranților de la Calais prin intermediul Eurotunel.
Dar de ce imigranții vizează Uniunea Europeană? Simplu: deoarece
este cel mai accesibil și cel mai generos sistem social. Cine este
bogăția acumulată, după secole de supremație și dezvoltare globală, în
țările europene? Pentru europenii, vom spune imediat că bunăstarea
este susținută de impozitele și taxele plătite de cei aproximativ 500 de
milioane de cetățeni ai Uniunii, precum și de companiile care operează
pe teritoriul celor 28 de state membre.
Creșterea zidurilor și transformarea într-o fortăreață inaccesibilă
este prima tentație a europenilor care se simt rușinați. Unele țări
(inclusiv Ungaria) au început ridicarea fizică a gardurilor la frontieră.
Probabil că, până la revizuirea politicilor sociale, de asistență și de azil,
până la consolidarea mecanismelor de control intern și de securitate
internă, sunt necesare măsuri de reducere a intrărilor ilegale pentru a
evita un dezastru umanitar în cadrul Uniunii. Dar, pe termen lung,
ideea izolării este o iluzie. În cazul în care situația din Orientul
Mijlociu și Africa nu va îmbunătăți în mod sensibil în anii următori,
asaltul asupra Europei va continua ca un indicator al eșecului marilor
puteri occidentale de a gestiona dosarele fierbinți politice internaționale
(războiul civil în Siria, extinderea statului islamic, prăbușirea
Afganistanului, Irakul, Libia, sărăcia în Africa).
În mod natural, asaltul refugiaților din vecinătatea sudică asupra Uniunii
Europene nu poate schimba fundamental soarta Europei. La urma urmei, și dacă
există zece milioane de imigranți, nu este sfârșitul lumii pentru o Uniune cu 28 de
state și 500 de milioane de oameni. Dar o va schimba ireversibil, într-un mod pe care
nu-l putem imagina azi: politică (revizuirea tratatelor și acordurilor, inclusiv
Schengen), socială (reducerea drastică a generozității sistemelor sociale) ca valori,
mod de viață și securitate va trăi din ce în ce într-o lume incertă, suspiciune, temeri și
control sporit de către autorități), cultural și educațional. Campania masivă de presă
din aceste luni a semnalat aceste schimbări structurale profunde, iar asocierea subtilă
a crizei de imigrare cu terorismul islamic pe continent pregătește meticulos un
cocktail exploziv în Europa.
Ideea că Uniunea Europeană trebuie să se ferească de asaltul lumii
musulmane disperate și eșuate pe calea modernității va fi mai adânc și mai adânc în
mintea următoarei generații, de la Marea Britanie la Ungaria, cu toate consecințele
(majoritatea negative) generate de o astfel de resetare.
În loc să discute cota obligatorie pentru refugiați impusă statelor membre
ale UE și să nu construiască garduri, discuții privind costurile integrării refugiaților și
despre capacitatea UE de a finanța integrarea cu țările membre.
În ceea ce privește proiectul european, probabil cea mai dificilă problemă este
funcționalitatea Spațiului Schengen. Mișcarea în cadrul Uniunii Europene a devenit
deja mai dificilă, iar dezbaterile se îndreaptă spre reconsiderarea spațiului de liberă
circulație. Austria și Germania se îndreaptă către securitatea frontierelor, Danemarca
a suspendat legăturile feroviare cu Germania, iar Republica Cehă și Slovacia au
anunțat deja posibilitatea reintroducerii controalelor.
În concluzie, imigranții, în opinia mea, reprezintă o provocare și o
oportunitate în același timp pentru Europa. Abilitatea decidenților europeni de a
înclina echilibrul într-o parte sau alta depinde în mod esențial de viitorul construcției
europene. Nu este pentru prima dată când Europa și, în special, Germania sunt
asaltați de imigranți. În plus, nu suntem europeni, singurii care se confruntă cu acest
lucru. Potrivit statisticilor privind imigrația, Departamentul pentru Securitate Internă
al SUA acordă SUA un statut permanent de rezident legal - cu beneficii similare față
de propriii cetățeni - la 1 milion de imigranți anual. Întrebarea este dacă UE are
capacitatea și în special disponibilitatea de a sprijini o astfel de abordare. Dar Europa
va fi greu să se adapteze la această nouă situație. Unul trebuia să doneze 5 euro
pentru ceva ce se întâmplă la mii de kilometri distanță, iar celălalt trebuie să îl aibă
lângă Gara de Nord, așa cum se întâmplă acum la Bruxelles. Cum și dacă vor putea
adapta liderii și cetățenii europeni la această nouă situație va răspunde la întrebarea
dacă UE merită rolul său de lider în lume.