Tema IX. Nov.

2014-2015
Normativitatea juridică.

Societatea este o existenţă supusă unei mari complexităţi de norme: morale, etice, estetice, religioase,
economice, politice, ecologice, sanitare, sportive etc., inclusiv cele juridice. In cadrul acestei complexe
“normativităţi sociale”, normativitatea juridică (adică reglementarea prin drept a raporturilor sociale) ocupă un loc
aparte şi are un specific al ei.

Normativitatea juridică (preluat din Andrei SIDA, TGD, 2004, pp. 27-30, şi adaptat).
Viaţa socială, relaţiile şi activitatea prin care ea se desfăşoară a fost şi este guvernată de norme şi reguli
de o mare varietate şi complexitate: morale, religioase, etice, economice, ecologice, politice, sanitare, sportive etc.
şi nu în ultimul rând juridice. Ansamblul acestor norme conferă societăţii acea caracteristică de a fi o existenţă
supusă normativităţii sociale fără de care societatea nu ar putea exista. Ansamblul normelor juridice din societate -
care formează dreptul - conferă societăţii şi acea caracteristică de a fi normată juridic. Altfel spus, normativitatea
juridică constituie o dimensiune sau componentă importantă a normativităţii sociale de care se delimitează prin
specificul reglementărilor sale, astfel :

În primul rând, dacă normativitatea socială în general are ca scop şi finalitate normarea (reglementarea)
conduitelor şi acţiunilor umane în ansamblul raporturilor sociale, normativitatea juridică vizează prin specificul
ei nu „toate” sau „orice” categorii de raporturi sociale ci, în principal, acea categorie largă şi complexă de
raporturi care se desfăşoară direct sau indirect între indivizi sau grupuri umane, raporturi care implică
„alteritatea” (ad alterum), adică raporturile individului cu semenii, cu „alţii”, indiferent dacă „alţii” sunt un alt
individ, grupuri sau structuri socio-umane ori societatea în ansamblul ei.

În al doilea rând, specificul normativităţii juridice constă în caracterul, de principiu imperativ,

obligatoriu, al reglementărilor sale. Aceasta înseamnă că dreptul — spre deosebire de celelalte forme ale
normativităţii sociale — are obligativitate generală asupra tuturor persoanelor sau indivizilor umani ai societăţii.
Aceasta în înţelesul larg că „toţi” indivizii umani sunt obligaţi să respecte prescripţiile dreptului, iar nerespectarea
acestora atrage, într-o formă sau alta, sancţiunea statală. Caracterul imperativ al dreptului semnifică şi faptul că
subiecţii sociali ai raporturilor juridice nu au facultatea de a opta în faţa categoriilor de norme onerative sau
prohibitive (care obligă sau interzic o anumită conduită sau acţiune) ci sunt obligaţi a se conforma prescripţiilor
acestora.

În al treilea rând, specificul normativităţii juridice, spre deosebire de celelalte forme ale normativităţii
sociale, se distinge prin conţinutul şi forma distinctă a normelor sale. Astfel, în conţinutul dreptului se
îmbină de fapt două dimensiuni ale acestuia: conţinutul normativ propriu-zis – prin care se prescriu conduite şi
acţiuni în limitele unor drepturi şi obligaţii – şi conţinutul social, adică cel care exprimă scopul, interesele şi
voinţa legiuitorului formulate şi consacrate prin normele de drept. Conţinutul dreptului exprimă în ultimă instanţă
voinţa legiuitorului care, la rândul său nu este altcineva decât deţinătorul puterii în stat. Sub aspectul formei sale,
dreptul nu este „uniform”, adică un ansamblu amorf de norme de aceeaşi formă. Normele dreptului îmbracă forme
diferite şi poartă denumiri diferite în funcţie de mai mulţi factori,cum ar fi: în funcţie de organul de stat emitent
sau a ierarhiei acestuia în structurile sistemului de putere; în funcţie de domeniul de reglementare sau de tehnica
juridică de elaborare şi adoptare a normei etc.

Bibliografie:

1. - Veronica REBREANU, Teoria generală a dreptului. Suport pentru seminarii, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2009,
2010.
4. Andrei SIDA, Introducere în teoria generală a dreptului, “Vasile Goldiş” University Press, Arad, 2004, pp. 26-40, 62-69.