Evolutia istorica a drepturilor fundamentale

Intitutia drepturilor si indatoririlor fundamentale, ca institutie juridica, e strans legata de dezvoltarea societatii umane. Ea nu a existat intotdeauna, ci a aparut intr-un anumit moment al evolutiei societatii omenesti, intr-o perioada relativ tarzie a istoriei. In perioada antica si in evul mediu feudal, institutia drepturilor fundamentale nu a fost cunoscuta. Revolutiile burgheze au fost acelea care au proclamat ideea ca indivizii, prin insasi nasterea lor, se bucura de anumite libertati, la care nu pot renunta si pe care statul nu le poate suprima. Prin proclamarea acestor libertati se urmarea, in principal, apararea sigurantei personale si a proprietatii impotriva arbitrajului monarhului. Institutia drepturilor fundamentale a aparut, deci, odata cu revolutiile burgheze, fiind determinate mai ales de necesitati economice, germenii ei aflandu-se in perioada spre sfarsitul feudalismului. Pentru a se putea lichida ingradirea libertatii de gandire, a da posibilitatea de a se dezvolta cercetarii stiintifice atat de necesara pentru infaptuirea progresului social si, in primul rand a celui economic, a fost formulata libertatea constiintei. Reprezentantii Renasterii si ai Reformei au incercat, in sec XV-XVII, pornind de la ideile progresiste grecesti si romane, sa redea individului personalitatea, afirmand dreptul acestuia la libera cugetare, la libertatea credintei religioase, la libertatea creatiei stiintifice si culturale. Pentru apararea proprietatii private fata de abuzurile absolutismului monarhic, a fost proclamat dreptul de proprietate ca fiind sacru si inviolabil. Dezvoltatea industriei impunea procurarea fortei de munca, ceea ce a dus la proclamarea libertatii individuale si la desfiintarea legarii taranului de pamantul seniorului feudal. A fost proclamata egalitatea in drepturi,pentru a se inlatura deosebirile de casta pretinse de nobilime, toate acestea fiind cunoscute ca un deziderat al revolutiei, sub deviza libertate, egalitate, fraternitate. Conceptia drepturilor fundamentale a fost inscrisa in declaratiile de drepturi; Declaratia de Independenta de la Philadelphia din 1776, Declaratia drepturilor omului si cetateanului de la 1789 din Franta, iar la noi, in Proclamatia de la Izlaz de la 1848 din Tara Romaneasca. Dupa proclamarea lor, drepturile si libertatile cetatenesti s-au transformat, mai tarziu, intr-o institutie juridica. Astfel, in 1789 au fost adaugate Constitutiei S.U.A., adoptata in anul 1787, primele 10 amendamente privind drepturile si libertatile cetatenesti; in Franta,Declaratia drepturilor omului si cetateanului au fost incorporate ca preambul in Constitutia din 1791, iar in Romania, ca si in alte state, inscrierea in constitutie a unor drepturi si libertati le-a transformat intr-o institutie a dreptului constitutional. Ca urmare a nesocotirii flagrante a drepturilor omului in cel de-al doilea razboi mondial,Charta ONU, chiar in primul sau articol, a prevazut necesitatea ca popoarele sasi exprime credinta in drepturile fundamentale ale omului, in egalitatea in drepturi a natiunilor, indiferent de marimea lor.

La 10 dec 1948, Adunarea Generala a ONU a adoptat Declaratia Universala a drepturilor omului, pentru ca toate statele si popoarele sa actioneze pentru respectarea acestor drepturi, prin adoptarea de masuri in acest scop. Declaratia, pe langa drepturile fundamentale consacrate in constitutiile adoptate inainte de cel de-al doilea razboi mondial, a consacrat drepturi noi, cu caracter social-economic. Declaratia universala a drepturilor omului proclama urmatoarele drepturi:drepturile elementare ale persoanei (egalitatea in drepturi fara discriminare, dreptul la viata, la libertate si la inviolabilitatea persoanei), drepturile politice si civile (dreptul la cetatenie, libertatea de gandire, dreptul de vot universal), drepturile social-economice (dreptul la munca si la remunerare egala pentru munca egala, dreptul de a infiinta sindicate, dreptul la odihna si asigurari sociale, dreptul la invatatura si de participare la viata culturala a societatii). Declaratia contine, de asemenea, prevederi cu privire la interzicerea torturii, a tratamentelor inumane; a arestarii, a detinerii ori exilarii arbitrare; interzice sclavia. Declaratia universala a drepturilor omului nu e, insa, un act juridic cu forta obligatorie pentru state, ci numai o sinteza cu caracter de principiu a drepturilor omului. In temeiul acceptarii de catre statele membre ale ONU a acestei declaratii, ele siau asumat obligatia de a respecta si transpune prevederile ei in legislatia lor interna, in primul rand in constitutie. In acest fel, in constitutiile adoptate dupa 1948 au fost inscrise o serie de drepturi, intre care dreptul la munca, dreptul la odihna, dreptul la asigurare materiala, care nu erau inscrise in constitutiile anterioare. Pactul International cu privire la drepturile economice, sociale si culturale si Pactul international cu privire la drepturile civile si politice adoptate de catre Adunarea generala a ONU la 16 dec 1966 au constituit un nou pas in afirmarea internationala a drepturilor omului. Au fost adoptate si alte acte internationale ce cuprind prevederi referitoare la drepturile omului, cum sunt Actul final al Conventiei pentru securitate si cooperare in Europa, adoptat la Helsinki in 1973 si Documentul final al Reuniunii de la Viena a reprezentantilor statelor participante la Conferinta pentru securitate si cooperare in Europa din 1989. S-au adoptat conventii, declaratii, protocoale etc, prin care s-au prevazut reglementari in anumite domenii sau pentru anumite categorii de persoane (femei, copii, ostatici, refugiati, prizonieri de razboi etc.), dintre care mentionam Conventia europeana asupra drepturilor omului din 1959, Conventia interamericana din 1969, Charta Africana din 1981. Dreptul la autodeterminare si la libera dezvoltare a popoarelor, potrivit vointei acestora, constituie conditia esentiala si indispensabila pentru insasi existenta si afirmarea drepturilor omului; cetateanul poate fi liber si isi poate exercita drepturile numai intr-un stat cu adevarat liber, in cadrul unui popor care isi poate determina in mod liber modul de organizare politica, economica si sociala. Acolo unde nu exista dreptul popoarelor de a dispune de ele insele, nu exista nici drepturi ale omului. Prin urmare, numai in conditiile unei colectivitati umane libere, nesubordonate altora, se pot realize cu adevarat drepturile omului.

Notiunea de drepturi fundamentale

Drepturile si libertatile fundamentale ale omului si cetateanului sunt nu numai o realitate, ci si finalitatea intregii activitati umane, bineinteles a aceleia progresiste si democratice.De aceea e profunda constatarea des intalnita in sensul careia drepturile omului nu sunt nici o noua morala, nici o religie laica, ele sunt mai mult decat o limba comuna tuturor oamenilor. Drepturile si libertatile omului, cu multiplele lor ramificatii si implicatii teoretice, dar mai ales practice, reprezinta un domeniu important in preocuparile fiecarui stst precum si ale comunitatii umane internationale. Cercetarea stiintifica a drepturilor si libertatilor omului si cetateanului e misiune pemanenta indeosebi a juristilor pentru ca limba in care drepturile omului sunt formulate e, mai intai, cea a dreptului si deci juristilor le revine, in primul rand, misiunea de a analiza toate aspectele si de a realiza sinteze. Ea trebuie sa realizeze clasificarile necesare, sa permita evidentierea progreselor, dar si a ramanerilor in urma, sa ofere solutii legislative care sa permita o reala promovare a respectului pentru aceste drepturi si desigur o eficienta protectie a lor. O prima problema teoretica e, bineinteles, definirea drepturilor fundamentale ale cetatenilor. Definirea acestora a preocupat si preocupa intens literature juridica. Asemenea preocupari sunt numeroase pentru ca drepturile si libertatile cetatenilor au o importanta deosebita si s-au impus in viata oamenilor si societatii. Uneori s-au definit drepturile fundamentale ca simple drepturi subiective, fara a se evidentia ceea ce e specific. Pentru definirea lor trebuie sa luam in consideratie ca: a)sunt drepturi subiective; b)sunt drepturi esentiale pentru cetateni; c)datorita importantei lor sunt inscrise, in acte deosebite, cum ar fi declaratii de drepturi, legi fundamentale. Drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, ele fiind in ultima instanta facultati ale subiectelor raportului juridic de a actiona intr-un anumit fel sau de a cere celuilalt sau celorlalte subiecte o atitudine corespunzatoare si de a beneficia de protectia si sprijinul statului in realizarea pretentiilor legitime. Drepturile fundamentale sunt drepturi esentiale pentru cetateni. Aceasta e cea mai importanta trasatura. Daca drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, apoi, ceea ce le deosebeste de acestea, e tocmai aceasta trasatura. Ea explica de ce din sfera drepturilor subiective numai un anumit numar de drepturi sunt fundamentale, inscrise, ca atare, in constitutie. Caracterizarea drepturilor fundamentale ca drepturi esentiale pentru cetateni poate fi semnalata inca din primele lucrari marcante in acest domeniu. Ea apare clar exprimata de J.J.Rousseau in celebrul Discurs asupra originii si fundamentelor inegalitatii intre oameni. In acest discurs Rousseau sublinia ca drepturile omului sunt daruri esentiale ale naturii, de care nimeni nu se poate atinge in nici un fel. Unii au denumit drepturile individuale ca libertati necesare (A. Esmein), altii ca drepturi esentiale. Sau, se arata ca ele prezinta importanta cea mai mare atat pentru cetateni cat si pentru stat si societate in ansamblu, ca reprezinta baza pentru toate celelalte drepturi. Deseori drepturile fundamentale sunt definite ca acele drepturi consacrate de constitutie si care sunt determinante pentru statutul juridic al cetateanului. Observam ca anumite drepturi subiective, datorita importantei lor sunt selectate pe criteriul valoric si inscrise ca drepturi fundamentale. Deci, pentru definirea drepturilor fundamentale, vom retine ca ele sunt drepturi esentiale pentru cetateni, pentru viata, libertatea, personalitatea lor. Caracterul de drepturi esentiale il capata in raport cu

conditiile concrete de existenta ale unei societati date. Un drept subiectiv poate fi considerat essential si deci fundamental intr-o societate data, dar isi poate pierde acest caracter in alta societate. Mai mult decat atat, chiar in cadrul aceleiasi societati, in diferite etape istorice, acelasi drept subiectiv poate fi sau drept fundamental sau simplu drept subiectiv, potrivit conditiilor concrete economice, sociale, politice si bineinteles , conform vointei guvernantilor, a carei expresie nu e altceva decat legea ce stabileste chiar catalogul acestor drepturi. Aceasta explica destul de clar de ce intr-o anumita perioada istorica numarul drepturilor fundamentale e mai mare sau mai mic decat in alta perioada istocrica. Datorita importantei lor, drepturile fundamentale sunt inscrise in acte deosebite, cum ar fi declaratii de drepturi, legi fundamentale. Inscrierea in Constitutie a drepturilor fundamentale e urmarea caracteristicii principale a acestora de a fi drepturi esentiale pentru cetateni. Odata selectate pe criteriul valoric, ca fiind esentiale intr-o anumita perioada istorica, li se confera o forma si ocrotire juridica aparte. Inscrise in Constitutie, li se recunoaste caracterul de drepturi fundamentale si li se stabilesc garantii pentru ocrotirea si exercitarea lor. La sfarsitul acestor consideratii, putem spune ca drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective ale cetatenilor, esentiale pentru viata, libertatea si demnitatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalitatii umane, drepturi stabilite prin Constitutie si garantate de aceasta si de legi.

Notiunea de indatoriri fundamentale

Notiunea de indatoriri fundamentale se impune deoarece e de neconceput ca membrii unei colectivitati umane sa nu aiba alaturi de drepturi si anumite indatoriri, anumite obligatii fata de societatea in care traiesc. Indatoririle fundamentale mobilizeaza oamenii la realizarea scopurilor societatii, constituind in acelasi timp garantia, printre alte garantii, ca drepturile fundamentale se pot realiza efectiv. Existenta unor indatoriri e stipulata in chiar pactele internationale privitoare la drepturile omului care stabilesc ca omul are indatoriri fata de semenii sai si fata de colectivitatea careia ii apartine si e dator a se stradui sa promoveze si sa respecte drepturile recunoscute de pacte. In primul rand, indatorirea fundamentala a cetateanului e o obligatie si nu o indrituire asa cum e dreptul fundamental. Ea presupune din partea cetateanului indeplinirea unor cerinte determinate de sarcinile si scopurile societatii. Indatoririle fundamentale, sunt acele obligatii carora societatea, la un anumit moment, le atribuie o valoare mai mare, valoare ce se reflecta in regimul juridic special ce li se atribuie. Altfel spus, din noianul de obligatii pe care cetateanul le poate avea, in multitudinea de raporturi juridice, inclusiv cele constitutionale, in care intra, numai unele au valoare de indatorire fundamentala. Capatand aceasta valoare ele sunt inscrise ca atare in Constitutie. Stabilim astfel o alta trasatura a indatoririlor fundamentale si anume aceea ca ele sunt expres formulate prin chiar textul Constitutiei. In fine, indatoririle fundamentale, sunt asigurate in realizarea lor prin convingere sau la nevoie prin forta de constrangere a statului, caci ele sunt veritabile obligatii juridice.

Putem spune, deci, ca indatoririle fundamentale sunt acele obligatii ale cetatenilor, considerate esentiale de catre popor pentru realizarea inrereselor generale, inscrise in Constitutie si asigurate in realizarea lor prin convingere sau la nevoie prin forta coercitiva a statului.

Distinctia dintre drepturi si libertati

Distinctia dintre drepturi si libertati in general nu s-a facut si nu se face pe un criteriu care sa vizeze continutul fenomenelor desemnate. Nuantarile terminologice tin mai mult de traditia din acest domeniu si de pedanteria limbajului juridic. E drept, insa, ca la inceput libertatile presupuneau mai mult abtinerea puterilor publice de a incalca, de a impieta asupra drepturilor naturale ale omului, si numai cu timpul au inceput a fie privite prin prisma corelativitatii prerogativelor cetateanului cu indatoririle statului care trebuia sa le garanteze. Azi, insa, aceste doua notiuni sunt privite ca avand acelasi continut. Ele sunt, ca natura juridica, drepturi subiective. Incluzandu-le in cadrul aceleiasi sfere, va trebui sa clarificam o alta problema, si anume daca poate fi acceptata distinctia pe care unii autori o fac intre libertati publice si libertati private. Acestia pornesc de la ideea ca primele sunt puteri in virtutea carora omul alege el insusi comportamentul sau, in diverse domenii ale vietii sociale, puteri recunoscute si garantate de dreptul obiectiv, bucurandu-se, deci, de o protectie sociala. Libertatile publice privesc raporturile persoanei cu organele de stat, pe cand libertatile private privesc raporturile strict inter-individuale. In unele lucrari de specialitate se vorbeste de drepturi si libertati, in altele de drepturi fundamentale, peste tot facandu-se, insa, o deosebire intre drepturile (libertatile fundamentale) si celelalte drepturi subiective. Se admite aceasta distinctie, primele fiind considerate ca un nucleu in jurul caruia graviteaza toate celelalte. Deosebirea trebuie facuta tinandu-se cont de importanta lor pentru cetatean si de importanta lor pentru stat. Putem spune ca drepturile fundamentale ale cetateanului sunt prerogative indispensabile existentei lui in societate, afirmarii si dezvoltarii personalitatii sale, pe de o parte, si indispensabile conservarii si dezvoltarii societatii statale in ansamblul ei, pe de alta parte. Acestor doua criterii trebuie adaugat un al treilea, de natura formala, cel care se refera la actul juridic in care sunt consecrate, detasand astfel drepturile fundamentale de celelalte drepturi subiective prin faptul ca primele isi afla locul firesc in constitutie, in legea fundamentala a unui stat, precum si in pactele si tratatele internationale privitoare la drepturile omului.

Categorii de drepturi
In doctrina se face o deosebire intre diverse categorii de drepturi ale omului, vorbindu-se de drepturi de generatia intai, a doua si a treia. Imediat dupa al doilea razboi mondial, odata cu demararea procesului consacrarii pe plan international a unor drepturi indispensabile recunoasterii si afirmarii personalitatii umane, in Declaratia universala a drepturilor omului s-au prevazut indeosebi drepturi civile si politice, denumite apoi drepturi de prima generatie. Aceasta prima categorie de drepturi confirmata si apoi largita de multe alte reglementari internationale, printre care un loc aparte ocupa pentru noi, romanii, Conventia europeana a drepturilor omului a

obligat statele sa accepte existenta unor valori universale in vederea realizarii carora prima lor obligatie e aceea de a nu incalca prerogativele consacrate in acest domeniu pe planul dreptului obiectiv si luarea unor masuri pozitive, intreprinderea unor actiuni pentru garantarea lor. Intr-o a doua etapa s-au impus drepturile economice, sociale si culturale drepturi din a doua generatie. Spre deosebire de primele, care nu presupuneau in general actiuni concrete din partea statului, ci abtinerea acestuia de a impieta asupra libertatii individului fapt ce a determinat si aprecierea lor ca drepturi negative secundele presupun asigurarea lor, gradual, prin actiuni concrete ale statului. Sigur, cele doua generatii de drepturi sunt strans legate intre ele si se presupun reciproc, fapt pentru care pot fi considerate ca formand un tot unitar, realizarea drepturilor din prima generatie depinzand substantial de traducerea in fapt a celor din a doua generatie, deci de asigurarea unui nivel de trai decent, asigurarea unor conditii demne de munca, asigurarea dreptului la munca etc. Dar, corelativ, si drepturile economice, sociale si culturale nu prind viata decat in conditii de libertate, de protejare a vieti, de interzicere a sclavajului, toate aceste drepturi presupunand si ele un rol activ al statului. Acestor doua categorii de drepturi li s-au alaturat ulterior asa numitele drepturi de solidaritate precum dreptul la pace, la dezvoltare, la mediu inconjurator sanatos etc denumite drepturi de generatia a treia. Spre deosebire de primele doua, care sunt asigurate de fiecare stat in parte, in mod deosebit cetatenilor sai, drepturile de solidaritate pot fi realizate numai prin cooperarea statelor.

Drepturile omului drepturile cetateanului

In incercarea de a detasa drepturile cetateanului de drepturile omului acest lucru e posibil si de a dezvalui principalele corelatii dintre ele, problema trebuie abordata din punct de vedere al garantiilor juridice cu care sunt prevazute. Departajarea celor doua constituie o operatiune dificila, fiind practic imposibil de trasat o frontiera intre ele. Ceea ce putem face e doar sa sugeram unele criterii de departajare si, mai ales, niste relatii ce in mod firesc ar trebui sa se stabileasca intre ele. Drepturile omului, asa cum au fost formulate in Declaratia universala din 1948 le proclama ca ideal comun atins de toate popoarele si toate natiunile dar, nu e mai putin adevarat ca stabilea ca scop asigurarea recunoasterii si aplicarii universale si efective a acestor drepturi prin masuri progresive de ordin national si international. Efortul intreprins in acest sens s-a canalizat in doua directii, constituind doua modalitati complementare de realizare a procesului de garantare juridica a drepturilor omului,. Astfel, pe de o parte, s-a declansat procesul constitutionalizarii drepturilor omului, constitutiile europene adoptate dupa cel de-al doilea razboi mondial si, de asemenea, cele intrate in vigoare dupa caderea regimurilor comuniste, acordand un spatiu larg drepturilor si libertatilor fundamentale, drepturilor omului si cetateanului. Pe de alta parte, societatea internationala a trecut de la stabilirea unui ideal, de la simpla proclamare a unor drepturi si libertati, la crearea unor mecanisme juridice de protectie a lor. Astfel, a luat nastere, potrivit Conventiei europene a drepturilor omului, Comisia drepturilor omului si Curtea drepturilor omului, institutii a caror scop principal il constituia tocmai garantarea acestor drepturi. De asemenaea, se creeaza un nou sistem regional, cu vocatie mult mai larga, cel realizat de Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa.

In aceste conditii se remarca existenta garantiilor interne de respectare a normelor internationale, pe de o parte, si a garantiilor internationale a respectarii normelor nationale, acestea din urma realizandu-se, dupa caz, prin norme de control a priori sau a posteriori reglementate dupa normele internationale. Pe langa garantiile juridice existente pe plan regional, trebuie amintite, desigur, cele cu vocatie universala, cum sunt garantiile prevazute in Pactul international cu privire la drepturile civile si politice. Pe plan international se remarca, de asemenea, o diversificare a gantiilor amintite. Totusi, sistemele internationale de garantare a drepturilor omului sunt departe de a fi perfecte sau total eficiente, statele actionand, uneori, in virtutea suveranitatii lor, in contradictie cu principiile care guverneaza sfera drepturilor omului. E. Decaux preciza ca mecanismele de garantare colectiva raman supuse bunului plac al statelor, fie ca e vorba de o misiune de ancheta, fie ca e vorba de o simpla mustrare diplomatica. Si, totusi, in domeniul drepturilor civile si politice situatia e deosebita fata de ceea ce se poate constata cu privire la drepturile economice, sociale si culturale, in primul caz putand vorbi, deci, de un sistem de garantii. In privinta garantarii drepturilor economice, sociale si culturale trebuie sa subliniem faptul ca statele fac eforturi pentru asigurarea acestor drepturi cetatenilor sai, primordial acestora, pentru ca nu pot, sau nu pot inca sa-si asume obligatii similare celor pe care le au in domeniul asigurarii exercitarii drepturilor civile si politice. Din acest punct de vedere am putea pune semn de egalitate intre drepturile social-economice si drepturile cetatenesti. Dar drepturile cetatenesti prezinta caracteristici proprii care le detaseaza de categoria amintita a drepturilor omului. Ele sunt drepturi subiective prevazute numai pentru cei care au o anume legatura cu statul, conditia lor juridica fiind deosebita de cea a strainilor si a apatrizilor. Ideea de corelativitate a drepturilor si indatoririlor fundamentale ale cetatenilor e dominanta pentru intelegerea categoriei de drepturi cetatenesti. Cetateanul e legat de statul sau, iar aceasta legatura se manifesta prioritar prin drepturile pe care statul i le recunoaste si i le garanteaza si, corelativ, prin indatoririle pe care cetateanul le are fata de acesta. Drepturi ca cele privind ocuparea unor inalte functii sau demnitati publice, asigurarea unui nivel de trai decent, protectia diplomatica in strainatate, dreptul de a nu fi extradat sau expulzat, de a nu fi lipsit de cetatenie etc. sunt, desigur, drepturi ale omului, sunt prezente in reglementarile internationale, dar ele se realizeaza prioritar ca drepturi ale cetateanului, fiind strans legate de apartenenta unei persoane la un anume stat. Odata cu consacrarea drepturilor omului in documentele internationale,tot mai multe legi fundamentale din diverse tari reflecta fidel la extinderea paletei de drepturi, de multe ori prevazandu-se ca regula integrarea normelor internationale referitoare la drepturile omului in dreptul intern. Se dezvolta o noua conceptie asupra acestor drepturi. Ele devin drepturi cetatenesti, in sensul integrarii lor in dreptul intern, al garantarii lor juridice de catre fiecare stat in parte. Dar relatia e dubla, pentru ca garantiile statale sunt acum dublate de cele internationale. Nu trebuie uitat a reliefa, pe de o parte, integrarea normelor internationale privind drepturile omului in dreptul intern si asigurarea lor prin mijloace specific statale si, pe de alta parte, posibilitatea garantarii drepturilor cetatenesti dincolo de granitele statului, prin intermediul unei institutii internationale. Un efort imens ne asteapta pentru garantarea efectiva a regulilor ce consacra drepturile omului, pentru traducerea principiilor in realitate.

Reglementarea drepturilor fundamentale in constitutia romaniei

In legatura cu prezentarea acelor dispozitii din Constitutia Romaniei din 1991 care consacra drepturile fundamentale in lumina celor internationale din domeniu trebuie facuta o precizare : Titlul II, cel afectat acestui domeniu, e intitulat Drepturi , libertati si indatoriri fundamentale fara a se preciza titularii acestor drepturi. Dar, din interpretarea textelor cuprinse aici , reiese ca drepturile prevazute sunt ale omului si cetateanului, unele fiind atribuite doar cetatenilor, precum drepturi exclusive politice, iar altele tuturor locuitorilor: cetateni, straini sau apatrizi. De asemenea, trebuie remarcata de la inceput necesitatea interpretarii normelor din Titlul II in lumina celorlalte reglementari din Constitutie unde sunt prevazute importante sarcini ale statului, indeosebi cu caracter economic. Problema drepturilor si libertatilor e in stransa legatura cu obligatiile statului vis a vis de proprii sai cetateni, de intreaga populatie, asa cum sunt acestea consecrate in legea fundamentala. Analiza drepturilor omului si cetateanului din perspectiva normelor care dau expresie statului de drept, stabilindu-i coordonatele juridice, formale presupune o privire de ansamblu asupra modului in care sunt reglementate puterile publice la noi si care sunt limitele acestora. Tripticul consacrat de Carta de la Paris pentru o noua Europa (1990) stat de drept, democratie si drepturile omului a influentat fara doar si poate constituantul roman, dupa cum dorinta imensa a unui intreg popor de a restaura aceste valori, sigur s-a reflectat in documentul amintit, alaturi de vointa celorlalte state participante. In decembrie 1989, in Comunicatul Frontului Salvarii Nationale, anuntandu-se dizolvarea structurilor comuniste, se preconizau noi principii de organizare sociala precum pluralismul politic, separatia puterilor in stat, economia de piata etc.- ce constituie cerinte ale statului de drept. Aceste principii au fost reafirmate prin Decretul lege nr.92/1990, in care se prevedea:Puterea politica in Romania apartine poporului si se exercita potrivit principiilor democratiei, libertatii si asigurarii demnitatii umane, inviolabilitatii si inalienabilitatii drepturilor fundamentale ale omului dar, consacrarea acestora ca valori supreme, care se presupun reciproc, s-a realizat abia prin textile noi ale Constitutiei. E afirmata si garantata juridiceste suveranitatea poporului, conducerea acestuia prin structuri organizationale ce constituie forme ale reprezentarii directe sau semidirecte, e afirmat si aplicat in reglementarea constituirii organelor reprezentative principiul pluralismului politic, al separatiei puterilor in stat, autonomiei locale etc.Sunt consecrate drepturi si libertati fundamentale in conformitate cu catalogul international al drepturilor omului, prevazandu-se si garantii juridice ale acestora. Dar, cu toate ca nu putem vorbi inca de un stat de drept in sensul material, adica de un stat in care normele juridice sunt si transpuse in realitate, nu trebuie sa minimalizam importanta organizarii pe baza de norme constitutionale a puterilor in stat in conformitate cu exigentele mai vechi si mai noi ale statului de drept si, corelativ, nici faptul afirmarii unor largi drepturi si libertati.

Drepturile si libertatile social-economice si culturale 1. Dreptul la invatatura art.32

Dreptul la invatatura e o parte a dreptului la educatie, la care orice om are

vocatie, precum si mijlocul principal de formare si perfectionare a fortei de munca. De aceea el nu poate lipsi dintre drepturile fundamentale si deci nici din Constirutie. Dreptul la invatatura e un drept social-cultural prin continutul sau, prin semnificatiile sale juridice si prin nr mare de subiecte de drept implicate in realizarea sa. In ceea ce priveste continutul se remarca un specific juridic rezultand din imbinarea libertatii cu obligatia. Pentru ca dreptul la invatatura e , in acelasi timp, si o indatorire, fapt ce explica obligativitatea unor forme de invatamant. Dreptul la invatatura, ca drept fundamental trebuie astfel organizat incat sa asigure sanse juridice egale oamenilor, ceea ce implica folosirea cu prioritate a criteriului competenta profesionala si interzicerea discriminarilor sau privilegiilor.

2.Dreptul la ocrotirea sanatatii art.34

Dreptul la ocrotirea sanatatii e un drept fundamental cetatenesc receptat in Constitutia Romaniei, indeosebi din Pactul international relativ la drepturile economice, sociale si culturale. Acesta nominalizeaza dreptul persoanei la securitate sociala, aici intrand si asigurarile sociale, si totodata nominalizeaza dreptul persoanei de a se bucura de cea mai buna sanatate fizica si mentala. Acest drept tine de conditia umana la nivelul cerintelor actuale de viata, prin continutul sau asigurand cetateanului pastrarea si dezvoltarea calitatilor sale fizice si mentale care sa ii permita o reala si eficienta participare la intreaga viata politica, economica, sociala si culturala. Realizarea acestui drept implica obligatiile si eforturile statului pentru: scaderea mortalitatii noilor nascuti si a mortalitatii infantile, precum si dezvoltarea sanatoasa a copilului; imbunatatirea tuturor aspctelor igienei mediului si ale igienei industriale; profilaxie si tratamentul maladiilor epidemice, endemice, profesionale si a altora, precum si lupta impotriva acestor maladii; crearea de conditii care sa sigure servicii medicale si un ajutor medical in caz de boala.

3.Dreptul la munca si la protectia sociala a muncii art.41

Dreptul la munca si la protectia sociala a muncii e un drept social-economic de traditie. Reglementat prin Constitutie, e un drept cu un continut juridic complex. Se ridica problema de a sti daca denumirea cea mai corecta ar fi de drept sau de libertate. Argumente solide pot fi invocate in favoarea fiecarei denumiri, mai ales ca, din punct de vedere al naturii lor juridice, dreptul si libertatea nu se diferentiaza. Prin exprimare dreptul la munca nu poate fi ingradit, reglementarea constitutionala pune in valoare conceptul stiintific de drept la munca, precum si importanta acestui drept atat pentru om cat si pentru societate. Acest drept fundamental nu poate fi ingradit pentru ca, intr-o viziune stiintifica indeobste admisa, dreptul la munca e dreptul fiecarei fiinte umane de a trai procurandu-si resursele necesare vietii prin munca sa. Intr-o asemenea viziune, dreptul la munca e un drept inerent fiintei umane, natural si imprescriptibil. Conceput ca un drept cu un continut complex, dreptul la munca include: libertatea alegerii profesiei, libertatea alegerii locului de munca, protectia sociala a muncii, retributia muncii depuse, dreptul la negocieri colective. Protectia sociala a muncii e de asemenea un domeniu complex si de majora importanta. E exprimata aici corelatia stransa dintre dreptul la munca si asistenta sociala a muncii. Dreptul la protectia sociala pe care il au salariatii include aspecte clar formulate in textul constitutional si care vor forma obiectul legilor din acest domeniu.

Aceste componente ale dreptului la protectia sociala sunt: securitatea si igiena muncii, regimul de munca al femeilor si al tinerilor, salariul minim pe economie, repaosul saptamanal, concediul de odihna platit. Textul constitutional adauga:precum si alte situatii specifice prin aceasta exprimandu-se caracterul receptiv, deschis spre solutii legislative care sa asigure cat mai eficient protectia sociala a muncii.

4.Dreptul la greva art.43

Dreptul la greva e prin natura sa atat un drept social-economic, cat si un drept social-politic, deseori incadrarea sa in una din categorii ridicand pentru cercetarea stiintifica interesante probleme. Fiind un important mijloc de obtinere de catre salariati a unor drepturi sau ameliorarea conditiilor de munca, de salarizare si de viata, dreptul la greva fie a fost reglementat prin constitutii, fie a fost pur si simplu uitat, aceasta echivaland cu nerecunoasterea sau interzicerea sa. Constitutia Romaniei reglementeaza in art.43 dreptul la greva. E indeobste admis ca greva inseamna incetarea colectiva si voluntara a muncii de catre salariatii unei intreprinderi, compartiment, sector de munca, incetare prin care se urmareste obtinerea prin constrangere a modificarii conditiilor de munca si de viata. Dreptul la greva se afla intr-o stransa corelatie cu alte drepturi si libertati precum libertatea intrunirilor, libertatea negocierilor colective, dreptul la asociere si mai ales cu asocierea in sindicate. Sindicatele contribuie la apararea drepturilor si la promovarea intereselor profesionale, economice, sociale ale salariatilor, iar greva are ca scop apararea intereselor profesionale, economice si sociale. Exercitarea dreptului la greva intervine atunci cand celelalte mijloace de rezolvare a conflictului de munca au esuat, fiind astfel solutia ultima, extrema prin care patronatul trebuie convins sa satisfaca revendicarile salariatilor.

5.Dreptul de proprietate art.44

E un drept fundamental de veche traditie in catalogul drepturilor si libertatilor cetatenilor. Dreptul de proprietate e garantat fiecarui cetatean. In continutul acestui drept cuprindem dreptul persoanei fizice de a dobandi o proprietate, de a se folosi si de a dispune liber in legatura cu proprietatea sa si de a putea transmite dreptul sau altuia. Constitutia poate stabili unele limitari cat priveste sfera proprietatii, limitari clar si expres definite si determinate numai de interesul constituirii unor regii sau monopoluri in exclusivitate statale. Realizarea dreptului de proprietate presupune obligatia statului de a garanta si apara proprietatea obtinuta pe cai licite.

6.Dreptul la mostenire art.46

In mod firesc dreptul de proprietate presupune si dreptul de mostenire, drept in temeiul caruia o persoana poate dobandi pe cale succesorala, in conditiile legii, orice bun. Acest drept e reglementat prin art. 46 din Constitutie care stabileste ca Dreptul la mostenire e garantat.

7.Dreptul la un nivel de trai decent art.47

Art. 47 din Constitutie consacra un drept fundamental cetatenesc receptat mai tarziu in catalogul drepturilor si libertatilor umane. El e, in mare masura, si rezultatul unei noi viziuni privind asigurarea drepturilor cetatenesti nu numai prin eforturile individuale ale fiecarui stat, ci si prin eforturile colective ale comunitatii internationale. Prin continutul sau, dreptul la un nivel de trai decent, include dreptul cetateanului la conditii rezonabile de viata care sa ii asigure, lui si familiei, un trai civilizat, decent. El cuprinde

indeosebi: dreptul la hrana, imbracaminte si locuinta satisfacatoare. Desigur, traiul decent se realizeaza prioritar prin munca cetateanului si a familiei sale, dar statul trebuie sa contribuie decisiv la ameliorarea conditiilor de viata pentru a se realiza standardele civilizatiei. De aceea Constitutia oblige statul la luarea masurilor de dezvoltare economica si de protectie sociala corespunzatoare. Formularea constitutionala permite luarea tuturor acestor masuri, asigura receptivitatea la elementele noi ce pot aparea in acest domeniu, permite atat cooperarea internationala cat si colaborarea dintre autoritatile statale si alte asociatii nonguvernamentale.

8.Dreptul la casatorie art.48

Un alt drept fundamental al fiintei umane e de a se casatori si de a-si intemeia o familie. De altfel, asa cum arata chiar Pactul international relativ la drepturile economice, sociale si culturale familia e elementul natural si fundamental al societatii. Art. 48 al Constitutiei exprima aceasta realitate prin garantarea libertatii casatoriei, a unei casatorii liber consimtite. Dreptul la casatorie revine barbatului si femeii incepand de la varsta nubile. Constitutia stabileste marile reguli care contureaza continutul aestui drept. Asa cum am precizat deja familia trebuie sa se intemeieze pe casatoria liber consimtita. In al doilea rand, familia trebuie sa se intemeieze pe egalitatea femeii si a barbatului. Se consacra obligatia constitutionala a parintilor de a asigura cresterea, educatia si instruirea copiilor. Iar aceasta obligatie priveste toti copiii, adica atat cei rezultati din casatorie cat si cei rezultati din afara casatoriei. Copiii din afara casatoriei sunt egali in fata legii cu cei din casatorie. Aceasta regula valorifica principiul egalitatii in drepturi a cetatenilor fara deosebire de nastere. Casatoria e supusa sub aspect juridic unor reguli privind incheierea, desfacerea si declararea nulitatii, reguli ce nu au insa caracter constitutional si de aceea se face trimitere la lege. Constitutia stabileste o singura regula si anume cea privind succesiunea celebrarii casatoriei civile si a casatoriei religioase.

9.Dreptul copiilor si tinerilor la protectie si asistenta art.49

Art. 49 din Constitutie, prin continutul sau contureaza un drept fundamental cetatenesc care poate fi intitulat dreptul copiilor si tinerilor la protectie si asistenta. Din Titlul II reies multe drepturi si libertati care privesc tinerii direct, uneori in exclusivitate. In aceasta categorie pot fi mentionate dreptul la invatatura, dreptul la munca, dreptul la casatorie si la intemeierea unei familii. Deci multe articole care consacra drepturi si libertati cetatenesti nominalizeaza copiii si tinerii. Art. 49 insa da contur unui drept de sinteza, care valorifica realitatea in sensul careia copiii si tinerii constituie marele potential uman, de azi dar mai ales de maine al societatii, ca ei sunt continuitatea si viitorul, perspectiva umana. Acest potential uman are dreptul la o protectie si asistenta aparte. Acestui drept ii corespunde obligatia statului de a asigura copiilor si tinerilor conditiile necesare dezvoltarii armonioase a aptitudinilor lor fizice si intelectuale.

10.Dreptul persoanelor handicapate la o protectie speciala art.50

E un drept fundamental aparte, prevazut in art. 50 din Constitutie.

Acest drept priveste o categorie de oameni care fiind defavorizati de soarta trebuie sprijiniti spre a se bucura de conditia umana. De aceea Constitutia obliga statul la o politica nationala care sa asigure protectia handicapatilor in toate domeniile vietii.

Drepturile exclusive politice

In aceasta categorie se include acele drepturi ale cetatenilor romani care au ca obiect participarea cetatenilor la conducerea statului, la guvernare. Asa cum vom vedea, mai sunt si alte drepturi ale cetatenilor romani care asigura participarea acestora la conducerea de stat, dar acele drepturi, prin continutul lor, pot fi folosite, la alegere, sau in acest scop sau in scopuri culturale, artistice, stiintifice. In aceasta categorie, a drepturilor exclusive politice se incadreaza drepturile electorale ale cetatenilor. Uneori, in literatura de specialitate, alaturi de drepturile electorale se cerceteaza, tot ca drept politic propriu-zis si dreptul de asociere. La o analiza atenta, insa, se constata ca dreptul de asociere poate fi exercitat in scopuri politice, fie in vederea rezolvarii unor probleme materiale sau culturale ale cetatenilor. Drepturile electorale sunt: dreptul la vot art.36 si dreptul de a fi ales art.37.

Drepturile si libertatile social politice 1.Libertatea constiintei art.29

Conform art. 29 din Constitutie libertatea constiintei e posibilitatea persoanei fizice de a avea si de a-si exprima in particular sau in public o anumita conceptie despre lumea inconjuratoare, de a impartasi sau nu o credinta religioasa, de a apartine sau nu unui cult religios, de a indeplini sau nu ritualul cerut de acea credinta. Libertatea constiintei ca libertate fundamentala cetateneasca are un continut complex, ea incorporeaza mai multe aspecte, mai multe libertati. Pactul international relativ la drepturile civile si politice consacra dreptul persoanei la libertatea de gandire, de constiinta si de religie pe care-l defineste ca implicand libertatea persoanei de a avea sau a adopta o religie sau o convingere la alegerea sa, precum si libertatea de a manifesta religia sau convingerea, individual sau in comun, in public sau in privat, prin cult si rituri, practice si invatamant.

2.Libertatea de exprimare art.30

Gandurile, credintele religioase, creatiile spirituale de orice fel intra in circuitul juridic, numai daca sunt exteriorizate, communicate, exprimate. Aceasta pentru simplul motiv ca atata timp cat raman in universul spiritual interior al omului, ele nu pot fi cunoscute de altii, gandirea uumana ramanand inca un domeniu protejat natural de indiscreia semenilor. Strans legata de libertatea constiintei, libertatea de exprimare e posibilitatea omului de a-si exprima prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare in public, gandurile, opiniile, credintele religioase si creatiile spirituale de orice fel. Astfel cum e reglementata constitutional libertatea de exprimare e o libertate cu un continut complex. Vazuta in complexitatea continutului sau juridic, e una dintre cele mai vechi libertati cetatenesti, o libertate de traditie, cunoscuta fie sub aceasta denumire, fie sub denumirea aspectelor sale: libertatea cuvantului, libertatea presei. Expresia libertatea de exprimare e desigur mai semnificativa, mai cuprinzatoare.

3.Dreptul la informatie art.31

Dreptul la informatie e un drept receptat de Constitutia Romaniei din marile instrumente juridice internationale in acest domeniu. El e un adevarat drept fundamental deoarece dezvoltarea materiala si spirituala a omului, exercitarea libertatilor prevazute prin constitutie si mai ales a acelora care exprima gandurile,opiniile, credintele religioase si creatiile de orice fel, implica si posibilitatea de a putea receptiona date si informatii privind viata sociala, politica, economica, stiintifica si culturala. Daca privim in general continutul dreptului la informatie el cuprinde: dreptul persoanei de a fi informata prompt, corect si clar cu privire la masurile preconizate si mai ales luate de autoritatile publice; accesul liber la sursele de informatie publica, stiintifica si tehnica, sociala, culturala, sportiva etc.; posibilitatea persoanei de a receptiona direct si in mod normal emisiunile de radio si televiziune, obligatia autoritatilor guvernamentale de a crea conditii materiale si juridice pentru difuzarea libera si ampla a informatiei de orice natura. Dreptul la informatie presupune si colaborare internationala. Art. 31 din Constitutie, reglementand dreptul la informatie cuprinde dispozitii privind: informatiile in general orice informatie de interes public, informatiile despre evenimente sau actiuni hotarate de catre autoritatile publice, informatii cu caracter personal.

4.Libertatea intrunirilor art.39

Aceasta e o libertate cu caracter social-politic care consta in posibilitatea oamenilor de a se intruni in reuniuni private sau publice pentru a-si exprima gandurile, opiniile,credintele. Ea se poate exercita prin mai multe forme si mijloace. Dintre acestea Constitutie enumera mitingurile, demonstratiile si procesiunile. Orice intrunire e o grupare de persoane, o grupare organizata, cu caracter temporar, destinata schimbului de idei, conceptii, opinii etc. orice intrunire, in sensul legii, presupune o legatura cat de firava intre participanti, o intentie comuna si totdeauna un minimum de organizare. Aceste trasaturi au un mare rol din punct de vedere juridic atunci cand se pun probleme de autorizare prealabila, de desfasurare, sau de raspundere. Aceste trasaturi deosebesc intrunirile de gruparile sau aglomerarile intamplatoare de persoane.

5.Dreptul de asociere art.40

Acest drept cuprinde posibilitatea cetatenilor romani de a se asocia, in mod liber, in partide sau formatiuni politice, in sindicate sau in alte forme si tipuri de organizatii, ligi si uniuni, cu scopul de a participa la viata politica, stiintifica, sociala si culturala de asi realiza o serie de interese legitime comune. Constitutia se refera la asociere ca rezultat al exercitarii unei libertati fundamentale, o asociatie deci de drept constitutional. Aceste asociatii sunt de drept public, temeiul lor fiind libertatea de asociere si nu contractul care e temeiul asociatiilor si societatilor de drept privat. Asociatiile prevazute in art. 40 nu au scopuri lucrative, nu urmaresc obtinerea sau impartirea unor beneficii, ele trebuie sa aiba scopuri politice, religioase, culturale, scopuri care sa exprime libertatea de gandire si de exprimare a gandurilor, opiniilor, credintelor.

6.Secretul corespondentei art.28

Un principiu fundamental care urmareste sa protejeze posibilitatea persoanei fizice de a-si comunica gandurile si opiniile sale, fara a-i fi cunoscute de altii, cenzurate sau facute publice e inviolabilitatea corespondentei. Prin corespondenta textul constitutional intelege scrisori, telegrame, trimiteri postale de orice fel. Sunt obligate a respecta secretul corespondentei atat persoanele fizice cat si autoritatile publice. Practic nimeni nu are dreptul sa atenteze la corespondenta cuiva. Nimeni nu poate retine, deschide, citi, distruge, da publicitatii o corespondenta ce nu-i e adresata, avand obligatia de a o restitui destinatarului daca din intamplare a intrat in posesia ei. De asemenea nimeni nu are dreptul de a intercepta o convorbire teleonica sau de a divulga continutul unei convorbiri telefonice de care a luat cunostinta intamplator.

Drepturile garantii 1.Dreptul de petitionare art.51

Exercitarea dreptului de petitionare e o modalitate eficienta de rezolvare a unor probleme personale sau care privesc o colectivitate. Acest drept e incadrat ca fiind si o garantie juridica generala pentru celelalte drepturi si libertati. In conditiile art 51 din Constitutie, acesta poate fi exercitat fie individual, de catre cetatean, fie de catre un grup de cetateni, fie de catre organizatii legal constituite. Petitiile adresate autoritatilor publice se fac numai in numele petitionarilor sau in numele colectivelor pe care organizatiile petitionare le reprezinta. Orice petitie trebuie semnata si trebuie sa contina datele de identificare a petitionarului. Prin formularea sa clara, textul constitutional nu priveste si deci, nici nu protejeaza juridic petitiile anonime. Aceasta da dispozitiei constitutionale si un evident caracter moral.

2.Dreptul persoanei vatamate de catre o autoritate publica art.52

Dreptul persoanei vatamate de o autoritate publica e un drept fundamental consacrat in art. 52 al Constitutiei. Raspunderea autoritatilor publice intervine in situatii clar definite si anume: cand emit un act administrativ prin care vatama o persoana, cand nu solutioneaza in termenul legal o cerere a unei persoane, cand prin erori judiciare savarsite in procese penale se produc prejudicii.

Indatoririle fundamentale ale cetatenilor

In afara de drepturi fundamentale, cetateniii romani au si o serie de indatoriri fundamentale. Existenta indatoririlor fundamentale e o cerinta fireasca intr-o societate democratica. In aceasta ordine de idei, e evidenta legatura indisolubila ce exista si trebuie sa existe intre drepturi si indatoriri, acestea din urma asigurand si ele prin continutul lor dezvoltarea personalitatii umane, realizarea scopurilor societatii.

1.Indatorirea de a respecta Constitutia si legile

Una din indatoririle fundamentale ale cetatenilor e respectarea legilor si a Constitutiei. Legile sunt expresia vointei poporului, prin ele urmarindu-se realizarea atat a intereselor generale cat si a celor individuale. Respectarea legilor apare ca o conditie indispensabila in realizarea programelor propuse. Aceasta indatorire revine in egala masura tuturor cetatenilor. Nu se face distinctie intre cetateni sub aspectul obligatiei de respectare a legilor, toti fiind datori a le respecta, indifferent de pozitia pe care o ocupa in societate si stat. cetateanul e obligat la respectarea suprematiei Constitutiei.

2.Indatorirea de fidelitate fata de tara art.54

Aceasta indatorire, prevazuta prin art 54, e urmarea fireasca a cetateniei. Ea are drept urmare obligatia celor carora le sunt incredintate functii publice precum si a militarilor de a indeplini aceste functii cu credinta si de a depune juramantul cerut de lege.

3. Indatorirea de aparare a patriei art.55

Aceasta impune cetatenilor sa fie intotdeauna pregatiti pentru a da riposta cuvenita atat in cazul unei agresiuni armate, cat si in cazul altor actiuni indreptate asupra tarii. Apartine tuturor cetatenilor romani, barbati si femei, fara deosebire de origine nationala, religie, ocupatie, pregatire profesionala.

4.Contributii financiare art.56

Cetatenii au obligatia sa contribuie, prin impozite si print axe, la cheltuielile publice.

5.Indatorirea de exercitare cu buna credinta a drepturilor si libertatilor si de a respcta drepturile si libertatile celorlalti art.57
Aceasta se adreseaza tuturor locuitorilor Romaniei. Buna credinta, principiu traditional de drept civil e considerata o regula constitutionala. In continutul acestei indatoriri intra si obligatia de a nu incalca drepturile si libertatile celorlalti, obligatia fireasca ce tine chiar de conceptul de drept si libertate.