DREPTURILE ŞI LIBERTĂŢILE

FUNDAMENTALE ALE OMULUI

Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului constituie nu doar o

realitate, ci şi o finalitate a întregii activităţi umane, bineînţeles a aceleia democratice şi
progresiste. De aici şi atenţia cuvenită care este acordată aproape peste tot în lumea
actuală, problemelor teoretice şi practice referitoare la drepturile omului, la protecţia şi
respectul libertăţilor fundamentale ale persoanei umane.
Problematica drepturilor si libertăţilor fundamentale ale omului si cetăţeanului este
reglementată de dreptul constituţional în plan intern si este în acelasi timp obiect al
reglementărilor de drept internaţional public.
Conceptele de „drepturi ale omului” şi „drepturi ale cetăţeanului” solicită o analiză
atentă în interferenţa, dar şi în individualizarea lor, deoarece, ele se condiţionează, dar nu
se suprapun în mod perfect. Conceptul drepturilor omului, astfel cum a fost elaborat pe
plan internaţional, serveşte ca un important suport pentru fundamentarea ideii existenţei
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Conceptul drepturilor omului are o semnificaţie mult
mai largă decât acela al drepturilor cetăţenesti, deoarece drepturile omului sunt drepturi
universal valabile, aplicabile tuturor fiinţelor umane, în timp ce drepturile cetăţenesti
sunt, potrivit însăsi denumirii lor, specifice unui anumit grup de oameni si anume
cetăţenii unui anumit stat1.
O primă problemă teoretică o constituie definirea drepturilor fundamentale
cetăţenesti.
Pentru definirea lor trebuie sa luăm în consideraţie că2:
a) sunt drepturi subiective;
b) sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni;
c) datorită importanţei lor sunt înscrise în acte deosebite, cum ar fi declaraţii de drepturi,
legi fundamentale (constituţii).
a) Drepturile fundamentale ale cetăţenilor nu constituie o categorie de drepturi deosebite
prin natura lor de celelalte drepturi subiective. La fel ca orice drepturi subiective ele
constituie o anumită facultate (posibilitate) recunoscută de dreptul obiectiv unei persoane
de a adopta o anumită conduită juridică sau de a cere celuilalt sau celorlalte subiecte o
atitudine
corespunzătoare si de a beneficia de protecţia si sprijinul statului în realizarea pretenţiilor
legitime.
b) Constatând că drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, nu înseamnă că se
neagă utilitatea categoriei drepturilor fundamentale cetăţenesti; aceasta deoarece desi nu
au un specific propriu nici din punct de vedere al naturii juridice si nici al obiectului lor,
drepturile fundamentale ale cetăţenilor îsi justifică pe deplin existenţa ca o categorie
distinctă de celelalte drepturi subiective datorită importanţei economice, sociale si
politice pe care o au.
c) Deoarece au această poziţie importantă în cadrul drepturilor subiective, drepturile

1
Nicolae Purdă, Protecţia drepturilor omului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 26-27
2
Ioan Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Actami, Bucureşti, 1998, p. 165
fundamentale sunt cuprinse în textul Constituţiei, care le investeste cu garanţii juridice
speciale.
Deoarece normele constituţionale se găsesc în fruntea ierarhiei celorlalte norme
juridice, acestea trebuind să fie conforme cu normele constituţionale, urmarea este că
drepturile fundamentale, deoarece sunt prevăzute şi garantate de Constituţie, se ridică
prin forţă lor juridică deasupra tuturor celorlalte drepturi subiective. Totodată astăzi, sub
forma de drepturi ale omului, drepturile fundamentale ale cetăţenilor, spre deosebire de
alte drepturi, îsi găsesc ocrotire si în o serie de documente internaţionale, cum ar fi
Declaraţia universală a drepturilor omului si cele două Pacte din 1966 adoptate de
Adunarea Generală a O.N.U.
Principiile Declaraţiei adoptate de Franţa în 26 august 1789 au stat la baza Declaraţiei
Universale a Drepturilor Omului, adoptată în 1948 de către Adunarea Generală a
Naţiunilor Unite (ONU). Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului a fost
adoptată, în 26 august 1789, de Adunarea Naţională Franceză. Inspirată din Legea
Drepturilor din Anglia (1689) şi Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite (1776),
aceasta stabilea anumite drepturi şi libertăţi, punând bazele Franţei moderne. Declaraţia
Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului a constituit un model pentru Declaraţia Universală
a Drepturilor Omului, adoptată în 1948 de către Adunarea Generală a Naţiunilor Unite
(ONU)3.
Construcţia europeană nu este un demers uşor. Este nevoie de o puternică voinţă
politică, de o imaginaţie îndrăzneaţă, care să stimuleze căutarea drumurilor comune,
pentru a face proiectul cât mai atrăgător pentru cea mai mare parte a populaţiei europene.
Desigur, nu trebuie niciodată trecut cu vederea bogatul şi complexul amestec de popoare
şi tradiţii de pe continent. Dar există un element care ne leagă pe toţi: apărarea şi
promovarea drepturilor omului ca punct central al proiectului european4.
Intr-o prima etapa drepturile omului erau denumite «drepturi naturale », formularea
de « drepturi ale omului » fiind mai recenta. S-a apreciat ca expresia « rights of man »
utilizata in limba engleza, avea o nuanta discriminatorie, implicand prin interpretarea
insuficienta doar drepturile barbatului. Inca din perioada celui de-al doilea razboi mondial
a inceput sa fie folosita formula “human rights” care presupune un sens mai larg de
drepturi ale persoanei umane5.
Impunerea problematicii drepturilor omului în viaţa internaţională a fost însoţită ,
cum era şi firesc, de o îmbogăţire considerabilă a ceea ce am putea numi dicţionar
terminologic al drepturilor omului. În ciuda expunerii exhaustive a termenilor referitori la
sfera drepturilor omului în materia de specialitate, este rezonabil de amintit doar noţiunile
cel mai des utilizate în acest domeniu, chiar dacă şi în jurul acestora au loc în prezent
ample dezbateri teoretice, menite să clarifice atât campul lor de referinţă cât şi raporturile
reciproce dintre realităţile acoperite de diferite noţiuni.
Principalele noţiuni ce pot fi întâlnite în domeniul aspectului juridico-filosofic al
drepturilor şi libertăţilor omului, ce se dezbat la nivel naţional şi internaţional sunt :
drepturi ale omului, libertăţi fundamentale, drepturi naturale, drepturi fundamentale,
drepturi comune, drepturi ale cetăţeanului, îndatoriri ale omului, drepturi ale popoarelor,
drepturi individuale, drepturi universale.
3
http://www.vestul.ro/stiri/3381/declaratia-drepturilor-omului-si-ale-cetateanului.htm?action=print
4
http://www.humanrights-observatory.net/ulisses/declaracio_angles/guia.pdf
5
Ioan Muraru, Gheorghe Iancu, Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fiundamentale, Institutul Român
pentru Drepturile Omului , Bucureşti, 1992, p.32
 Prin drepturi ale omului înţelegem în general drepturile inerente naturii noastre, fără
de care nu am putea trăi ca fiinţe umane.
Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului ne îngăduie să dezvoltăm şi să
folosim din plin calitătăţile noastre umane, inteligenţa, darurile şi conştiinţa noastră, să
răspundem nevoile noastre spirituale sau de altă natură. Ele izvorăsc din năzuinţa
crescândă a oamenilor către o viaţa în care demnitatea şi valorea fiecăruia să fie
respectate şi protejate. Cu atât mai mult cu cât, după cum se afirma în prima frază a
Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, respectarea drepturilor omului şi a
demnităţii umane « constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume »6.
Expresiile « drepturi ale omului » şi « drepturi ale cetăţeanului », deşi desemnează
acelaşi domeniu şi se află într-o strânsă corelaţie, la o analiză riguroasă nu se suprapun .
Ion Deleanu consideră că prin « drepturile omului » înţelegem drepturile oricărei
persoane care se află în spaţiul suveranităţii unui stat, indiferent de raportul sau cu statul
respectiv7. Prin expresia « drepturile cetăţeanului » întelegem drepturile specifice acelei
persoane care, prin raportul de cetăţenie, aparţine statului respectiv . Apreciem, deci, că «
drepturile cetăţeneşti » reprezintă drepturile naturale ale omului care sunt proclamate şi
asigurate prin Constituţia statului al cărui cetăţean este şi care capătă astfel viaţa şi
eficienţa juridică. Drepturile cetăţeneşti reprezintă anumite caracteristici particulare.
Astfel, cetăţeanul este legat de statul său, legătura care se manifestă în special prin
drepturile pe care statul i le recunoaşte şi i le garantează.
Drepturi umane sau drepturi ale omului? În primul caz, se pune accentul pe drepturi,
calificate ca fiind umane, ceea ce ne poate duce la concluzia că ar fi o categorie a
dreptului. În al doilea caz, accentul este pus pe om, ca titular al drepturilor ocrotite, ca
esenţă a tot ceea ce înseamnă demnitatea fiinţei umane, indiferent că este vorba despre
femei sau bărbaţi.
Dincolo de tendinţa tot mai accentuată astăzi de a utiliza sintagma « drept uman », ca
ansamblu al tuturor regulilor juridice care au ca obiect protecţia fiinţei umane în orice
circumstanţă, se consideră că expresia « drepturi ale omului », ca drepturi subiective,
reflectă mai bine statutul juridic al individului uman. Actele internaţionale privind
drepturile omului recunosc ceea ce se consideră astăzi ca reprezentând conceptul de
societate civilă, în care cetăţenii, statul intra în relaţii de interdependenţă, îşi pot limita şi
controla reciproc acţiunile, în care cetăţenii pot să-şi revendice drepturile lezate de stat şi
de alţi factori politici, economici, sociali, culturali. În consecinţă, orice încălcare a
drepturilor şi libertăţilor omului faţă de una sau mai multe persoane trebuie să fie
prevenită şi eliminată. Potrivit normelor dreptului internaţional, statul ia măsurile
necesare pentru a asigura respectarea drepturilor omului , creează instituţii şi formele în
care orice persoană urmează să-şi pună în valoare drepturile faţă de alte persoane şi chiar
faţă de organele statului.
Existenţa unor tratate în domeniul drepturilor omului nu reprezintă o limitare a
suveranităţii statale, ele fiind tocmai o evidenţiere a voinţei acestora de a-şi dezvolta
colaborarea şi în acest domeniu al raporturilor reciproce, recunoscându-se preeminenţa
unor valori fundamentale.
Astăzi, asistăm la o abordare a problematicii drepturilor omului pe două planuri :

6
I.Diaconu – Drepturile Omului - Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 1993,p.55-65
7
I.Deleanu- Drept constituţional şi instituţii politice, Europa Nova, Bucureşti, 1996, p. 57
a) Abordări teoretice, lupte de idei, legislaţii naţionale şi internaţionale, seminarii care au
ca scop dezbateri şi reflecţii asupra acestei problematici, în care se caută puncte comune,
asemănările şi universalitatea lor, se încearcă fixarea unor repere legislative sub forma de
acorduri, convenţii, pacte semnate de ţări în diverse forme de asociere, cu caracter
obligatoriu;
b) Manifestarea unor încălcări ale drepturilor omului în viaţa socială prin fapte ,
fenomene, procese ce se manifestă la nivel individual sau de grup care atrag după sine
alte forme de manifestare prin recâştigarea lor.
Odată cu consacrarea drepturilor omului în documente internaţionale se dezvoltă o
nouă concepţie asupra acestor drepturi. Ele devin drepturi cetăţeneşti în sensul integrării
lor în dreptul intern, al garantării lor juridice de către fiecare stat în parte.
Trebuie reliefată, pe de o parte, integrarea normelor internaţionale privind drepturile
omului în dreptul intern şi asigurarea lor prin mijloace specific statale, iar pe de altă
parte, posibilitatea garantării drepturilor cetăţeneşti dincolo de graniţele statului, prin
intermediul unor instituţii internaţionale8. Însăşi ideea că dincolo de graniţele statului mai
există cineva care veghează la respectarea drepturilor omului şi cetăţeanului, care poate,
în final, să înfăptuiască justiţia, este cu adevărat mobilizatoare, fiind de natură să
înarmeze individul cu puterea de a persevera în lupta pentru apărarea drepturilor sale
fundamentale. De aici se desprinde ideea că problematica drepturilor omului capătă în
prezent atât o dimensiune internă, cât şi una internaţională, dimensiunea internaţională
completând prerogativa esenţială internă, suverană fiecărui stat şi anume aceea de a apăra
şi proteja drepturile omului.
Convergenţa reglementărilor interne şi internaţionale în domeniul protecţiei
drepturilor omului, sporirea preocupărilor şi reglemetărilor internaţionale nu diminuează
cu nimic rolul esenţial al legislaţiei interne a fiecărei ţări în proclamarea şi garantarea
drepturilor cetăţeneşti, în acţiunea pentru promovarea şi încurajarea respectării drepturilor
omului.
Afirmarea ideii de obligativitate juridică a drepturilor omului a înregistrat o evoluţie
spectaculoasă, legată nu numai de transformările social-politice, dar şi de gradul în care
comunitatea internaţională a înţeles să ridice la gradul de princip o serie de idei. Dacă altă
dată ideea protecţiei drepturilor omului avea un caracter limitat şi fragmentar, astăzi ideea
obligativităţii juridice de protecţie a drepturilor omului a devenit o idee universală, care
cu greu poate fi contestată.
Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi-au găsit reflectare în actele juridice
cu caracter internaţional şi în constituţiile statelor. Există unele criterii esenţiale, unanim
recunoscute ce stau la baza clasificării acestor drepturi şi libertăţi fundamentale ale
omului. Documentele internaţionale de o importanţă fundamentală - Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, cele două Pacte privind drepturile civile şi politice şi,
respectiv, economice, sociale şi culturale din 1966, reflectă clasificarea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului şi cuprind două mari categorii principale:
a) drepturi şi libertăţi civile şi politice ;
b) drepturi social-politice şi culturale.
Drepturile civile reprezintă totalitatea de împuterniciri ale individului ce-i asigură

8
G.Vrabie –Organizarea politico-etatică României. Drept constituţional şi instituţii politice, Institutul European,
Bucureşti, 2004, p.450
individualitatea şi originalitatea în relaţiile cu societatea. Din acest grup fac parte: dreptul
la egalitate în drepturi, dreptul la viaţă, libertate şi securitate personală, dreptul la
inviolabilitatea vieţii private, dreptul la apărarea onoarei şi a bunului nume etc.
Drepturile politice determină posibilitatea participării oamenilor la administrarea
statului şi societăţii, la cetăţenie, dreptul la uniune, dreptul de a organiza mitinguri, de a
crea sindicate, dreptul de a participa la demonstraţii, manifestaţii, dreptul de a alege şi de
a fi ales etc.
Drepturile economice reflectă aspectele economice ale drepturilor naturale ale omului.
Printre drepturile economice ale omului se enumeră dreptul la proprietate privată, dreptul
de a poseda, folosi şi dispune de propria avere etc.
Drepturile sociale reflectă nivelul dezvoltării materiale într-un stat concret, într-o
societate dată şi capacitatea acestora de a asigura omului un nivel decent de viaţă şi
protecţie socială, cum ar fi: dreptul la muncă, asigurarea socială, dreptul la locuinţă,
dreptul la odihnă, ocrotire a sanătăţii.
Drepturile culturale au o importanţă deosebită pentru dezvoltarea multilaterală a
omului şi influenţează nemijlocit relaţiile spirituale care condiţionează independenţa şi
originalitatea în formarea concepţiei spirituale a personalităţii. Aici se includ: dreptul la
studii, libertatea creaţiei literare, artistice, ştiinţifice, dreptul de a utiliza limba maternă
etc.
Este necesar de menţionat faptul că referitor la clasificarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului în practica internaţională a căpătat răspândire concepţia a « trei
generaţii » ale drepturilor omului, adică o altă variantă de clasificare a drepturilor omului.
Prima generaţie ţine de clasificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului
ca fiind drepturi civile şi politice, aşa cum se susţine în Magna Carta Libertatum şi
Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789, care a fost apoi
concretizată în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948, care includ drepturi
şi libertăţi precum: dreptul la viaţă, la libertate, la demnitate, la azil, la recunoaşterea
personalităţii juridice, siguranţa personală, dreptul de a nu fi reţinut sau arestat, dreptul de
a se bucura de prezumţia de nevinovăţie, interzicerea torturii, cruzimilor etc.
A doua generaţie – pe langă principalele drepturi civile şi politice ale omului şi
drepturi de ordin social, economic şi cultural, care au format categoria de drepturi din a
doua generaţie, cele mai de seamă fiind dreptul la muncă, remunerare echitabilă, la
protecţie socială, dreptul la un nivel de trai decent, dreptul la odihnă.
A treia generaţie cuprinde drepturile colective. După adoptarea Cartei ONU în spiritul
solidarităţii internaţionale şi pentru construirea unui viitor mai bun pentru toţi, dreptul
internaţional, dreptul la pace, dreptul la dezarmare, dreptul la dezvoltare, dreptul la un
mediu ambiant sănătos şi dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, recunoscându-le
ca drept colectiv, subiect al acestuia poate fi numai poporul sau naţiunea şi nu alte entităţi
precum minorităţile naţionale9.
Mijloacele de apărare, garantare şi asigurare a respectării drepturilor omului pe plan
intern decurg din sistemul legislativ naţional, din normele interne ale statului. Unul dintre
mijloacele cele mai importante de asigurare a respectării drepturilor omului îl constituie
controlul constituţionalităţii legilor.

9
I.Muraru, Gh. Iancu, Drepturile, libertăţile şi îndatoririle constituţionale, Institutul Român pentru Drepturile Omului,
Bucureşti, 1992, p.7
 Este recunoscut şi admis că un act normativ trebuie emis de organul de stat competent,
în limitele competenţei sale, cu respectarea procedurii legale şi, mai ales, cu respectarea
dispoziţiilor din actele juridice normative situate mai sus în ierarhia normativă.
În momentul în care supremaţia constituţiei s-a afirmat ca o regulă fundamentală de
drept s-a pus şi problema controlului conformităţii actelor normative cu Constituţia.
Acest control a apărut ca firesc vizavi de caracterizarea dată Constituţiei drept lege
fundamentală. Motiv pentru care, odată cu trecerea timpului, s-a impus controlul
jurisdicţional, realizat fie prin instanţe din sistemul puterii judecătoreşti, fie prin autorităţi
jurisdicţionale distincte şi specializate, denumite frecvent curţi constituţionale, tribunale
constituţionale, curţi de arbitraj. Dacă acest control ar fi încredinţat Parlamentului, s-ar
ivi unele neajunsuri, cum ar fi faptul că acesta ar fi judecător în propria cauză, precum şi
faptul că acesta ar putea fi pus în situaţia de a-şi critica propria lege.
Relaţia dintre legislaţia internaţională şi cea internă a unei ţări prezintă importanţă atât
din punct de vedere theoretic, cât şi practic.
De-a lungul timpului au fost elaborate diverse teorii cu privire la raportul dintre dreptul
internaţional şi dreptul intern al statelor. Statele şi-au adaptat sau schimbat politica şi
legislaţia în funcţie de teoria pe care au considerat-o ca având câştig de cauză. Toată
elaborarea doctrinară are menirea să dea răspunsuri unor chestiuni practice, indicând
comportamentul care trebuie urmat de stat, pe plan intern, în sistemul legislativ şi mai
ales în domeniul înfăptuirii justiţiei şi pe plan extern, în domeniul relaţiilor internaţionale
în continuă schimbare10.
După Primul Război Mondial s-a impus teoria priorităţii dreptului internaţional public
în raport cu dreptul intern al statului. Drept urmare dreptul internaţional ar stabili limitele
competenţelor dreptului intern al statelor.
Această teorie este susţinută şi după cel de-al Doilea Război Mondial având la bază
următoarele argumente:
- recunoaşterea superiorităţii prevederilor tratatelor internaţionale faţă de dreptul intern al
statelor, fapt consemnat în unele sentinţe arbitrare şi în jurisprudenţa internaţională;
- constituţiile unor state, în special cele membre ale Uniunii Europene, consacră
superioritatea angajamentelor lor internaţionale faţă de dreptul lor intern.
De aici rezultă că în situaţia în care o lege internă constituie un obstacol ori nu ar fi de
natură să conducă la îndeplinirea obligaţiilor contractuale asumate printr-un tratat, de
vreme ce statul respectiv este obligat să-şi îndeplinească obligaţiile şi atâta timp cât nu se
poate prevala de acea lege, nu-i rămâne altă alternativă decât aceea de a modifica o
asemenea lege şi a crea baza legală internă pentru aplicarea tratatului respectiv11.

În concluzie, menţionăm că noţiunea de drepturile omului pretinde să cuprindă câteva

aspecte esenţiale pentru dezvoltarea umană, schimbarea percepţiei de către societate a
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale individului, ajustarea normelor de drept
naţional la principiile internaţionale ale drepturilor omului în practica legislativă şi
instituţională a ţării. Drepturile omului reprezintă drepturile fiinţei umane înzestrată cu
raţiune şi conştiinţă şi căreia îi sunt recunoscute drepturile sale naturale ca drepturi
inalienabile şi imprescriptibile.

10
Ion Anghel, Tratatul internaţional şi dreptul intern, Editura Lumina Lex, Bucureşti 1999, p.25
11
Idem, p. 26
 BIBLIOGRAFIE

1. G.Vrabie –Organizarea politico-etatică României. Drept constituţional şi instituţii

politice, Institutul European, Bucureşti, 2004
2. Ion Anghel, Tratatul internaţional şi dreptul intern, Editura Lumina Lex,
Bucureşti 1999
3. I.Deleanu- Drept constituţional şi instituţii politice, Europa Nova, Bucureşti, 1996
4. I.Diaconu – Drepturile Omului - Institutul Român pentru Drepturile Omului,
Bucureşti, 1993
5. Ioan Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Actami, Bucureşti,
1998
6. I.Muraru, Gh. Iancu, Drepturile, libertăţile şi îndatoririle constituţionale, Institutul
Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 1992
7. Nicolae Purdă, Protecţia drepturilor omului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001

Surse web:

http://www.humanrights-observatory.net
http://www.vestul.ro