Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Reprezintă una dintre cele mai importante orientări din istoria gândirii juridice şi
reprezintă o reacţie la Şcoala dreptului natural.
Germenele filosofic al acestei şcoli se află în ideile lui Hegel, în concepţia căruia evoluţia
reprezintă realizarea progresivă a spiritului uman, iar îndatorirea istoricului este tocmai aceea de
a desprinde şi de a înţelege spiritul acestei evoluţii.
Faptul istoric concret care a generat elaborarea tezelor Şcolii istorice a dreptului a fost
problema codificării dreptului german, problemă care s-a pus după războaiele lui Napoleon.
Prilejul l-a constituit discuţia asupra necesităţii codificării dreptului. În lume exista deja un
precedent, apăruse la 1804 Codul civil francez şi, în Germania, se punea aceeaşi problemă a
unificării numeroaselor legi în vigoare în acea epocă, în diferite părţi ale Germaniei.
1. Ca şi limba, morala şi arta, dreptul se naşte în mod spontan, se cristalizează în mod inconştient şi s 818f54i e
dezvoltă în strânsă legătură cu spiritul unui popor. Spiritul poporului (Volksgeist) se manifestă în dreptul unei
naţiuni; de aceea, este esenţial să se cerceteze cum a evoluat el, prin studiul istoriei dreptului.
2. Dezvoltarea dreptului reprezintă un proces organic. Din acest punct de vedere, dreptul este un produs colectiv al
desfăşurării istorice a vieţii unui popor.
3. Instituţiile juridice ale prezentului poartă în ele tot trecutul unui popor. Acestea nu pot fi înţelese decât prin
studierea amănunţită a trecutului istoric. Întreaga atenţie a cercetătorilor trebuie îndreptată asupra cunoaşterii
mentalităţilor şi a stărilor de fapt din trecutul şi prezentul unui popor.
4. Nu legea, ci cutuma reprezintă principalul izvor al dreptului şi baza acestuia. În raport cu cutuma, legea nu are
decât o importanţă secundară, legea nu formează reglui conştiente, ea nu poate face altceva decât să capteze
ceea ce s-a dezvoltat de la tine în viaţa socială de-a lungul istoriei unui popor si să-i asigure formularea.
5. Legiuitorul este doar un organ al conştiinţei naţionale, el nu dispune de o putere creatoare de drept. În acelaşi
timp, nu există principii de drept predeterminate. Ca atare, codificarea dreptului nu este necesară, deoarece ea
încearcă să modifice, în mod violent, starea de fapt şi să o constrângă să intre într-un cadru rigid. În concepţia
şcolii istorice a dreptului, dreptul evoluează lent, o dată cu nevoile practice şi cu mentalitatea unui popor. Această
conceptţie, prin definiţie, este ostilă reformelor legislative. În concepţia lui Savigny, ştiinţa juridică valorează mai
mult decât orice reformă legislativă.
6. Pe măsură ce dreptul evoluează, de la elementele juridice cele mai simple, care pot fi observate în comunităţile
primitive, până la cea mai mare complexitate, care este specifică societăţii moderne, conştiinţa populară nu se mai
poate manifesta direct, ci ea trebuie să fie reprezentată de juriştii care formulează principiile juridice tehnice.
Juristul rămâne astfel, un organ al conştiinţei populare, care dă formă materialului pe care îl dezvoltă. Ca atare, el
este un factor mai important decât legiuitorul, deoarece reprezintă şi formulează conştiinţa populară.
7. Legile nu au o valabilitate sau o aplicare universală, deoarece fiecare popor îşi dezvoltă propriile obiceiuri juridice,
propria Constituţie, după cum el are propria sa limbă, propriile sale obiceiuri şi tradiţii nejuridice.
Şcoala istorică a dreptului, deşi pornea de la premisa că dreptul are prin excelenţă un
caracter naţional, principalii ei reprezentanţi Savigny şi Puchta s-au inspirat din studiul
aprofundat al dreptului roamn şi şi-au consacrat în cea mai mare parte opera adaptării dreptului
roman la condiţiile epocii lor.
În legătură cu Şcoala istorică a dreptului au fost făcute mai multe remarci critice:
- anumite elemente ale ideii „spiritul poporului” au fost preluate şi speculate de doctrina
naţional-socialistă şi au servit la justificarea arbitrariului nazist care nu s-a abţinut însă,
contrar tezelor Şcolii istorice a dreptului, de la folosirea unui mecanism statal de
legiferare, riguros şi eficace, dar în sens negativ.
În „Teoria generală a dreptului” a dat o înaltă apreciere Şcolii istorice a dreptului (SID),
considerând că ea îşi are germenele în filosofia hegeliană. El arată că în ştiinţa juridică putem da
uneori o explicaţie cauzală ca, de exemplu, cea istorică, pentru a ne da seama din punct de
vedere social cum a apărut şi s-a dezvoltat o instituţie juridică. În acest caz suntem conduşi de
ideea de determinism, iar o asemenea explicaţie este considerată de Djuvara ca o idee ajutătoare.
El insistă asupra ideii că instituţiile juridice nu se pot explica decât în lumina istoriei şi că este
vagă pretenţiunea legiuitorilor de a crea asemenea instituţii. În realitate ei nu fac altceva decât să
oglindească de cele mai multe ori realităţi existente.
M.D. considera că marele merit al SID rezidă în faptul de a fi arătat că dreptul este un
fenomen relativ, el nu poate exista decât pentru un popor dat şi pentru o epocă dată. De aceea,
dreptul variază în funcţie de loc şi timp, în decursul istoriei.
Dreptul nu poate fi decât un produs al nevoilor de fapt naţionale. Poporul este acela care-
şi creează, în ultimă analiză, dreptul său. De aceea, dreptul are un caracter naţional şi evoluează
cu acest caracter, cu nevoile şi cu mentalitatea poporului care l-a creat.
M.D. arată şi unele limite ale SID. Astfel, el reproşează acestei şcoli faptul că nu a
explicat îndeajuns ce trebuie să se înţeleagă prin conştiinţa colectivă. Acest reproş se baza pe
aprecierea că izvorul material al dreptului îl constituie conştiinţa juridică a societăţii date, atunci
când este vorba despre legea scrisă, dar şi atunci când este vorba despre dreptul cutumiar.
M.D. critică SID pentru că s-a mărginit doar la o pură constatare a faptului social care, ca
atare, nu este încă un fenomen juridic, eliminând orice element logic de evaluare care este
esenţial pentru drept.
Eugeniu Speranţia (Cluj) porneşte de la ideea că se cunoaşte că SID i s-a reproşat că a
opus elementul instinctiv, emotiv, mistic, raţiunii şi că elemente ale ideii „spiritul poporului” au
fost preluate şi speculate de doctrina naţional-socialistă servind ca justificare a arbitrariului
regimului nazist.
- Empirismul
- Pragmatismul
- Pozitivismul logic.
P. a deţinut şi încă mai deţine în gândirea juridică o poziţie dominantă. În drept, P. îmbracă 2 forme distincte:
■ Pozitivismul sociologic
■ Utilitarismul
Acest curent de gândire a apărut o dată cu formarea statelor naţionale moderne. Are la
bază postulatul separării dreptului astfel cum el este, de dreptul care ar trebui să fie. P.j./a. face
abstracţie de idealuri şi consideră dreptul o creaţie a statului, a cărui autoritate nu poate fi pusă
sub semnul întrebării. Acest curent nu recunoaşte decât valoare normelor juridice; este vorba de
acele norme juridice care sunt în vigoare într-o epocă dată şi într-un anumit stat. Nu se întreabă
dacă există un drept just sau nejust, dacă dreptul este drept sau nedrept. În general, această
concepţie consideră că dreptul este expresia autonomă a voinţei statului, este un fenomen statal
care este redus, deseori, la arbitrariul puterii sau la politica forţei
- Studiul sensului conceptelor juridice merită să fie întreprins, dar acesta trebuie să fie
separat de cercetarea istorică a cauzelor şi a originii legilor.
- Sistemul juridic este un sistem logic “închis” din care se pot deduce, prin mijloace
logice, decizii juridice corecte, având la bază norme juridice prestabilite, fără luarea în
consideraţie a scopurilor sociale,a politicii li a normelor morale.
Legile oamenilor sunt împărţite în legi propriu-zise, care sunt stabilite de superiorii
politici pentru cei subordonaţi şi legi definite în mod impropriu legi, acestea fiind stabilite de
supuşii lor ca persoane private în virtutea unor drepturi juridice ce le-au fost acordate. J.A.
denumeşte aceste din urmă legi ca “morală pozitivă”, marcând astfel diferenţa dintre ele şi
dreptul pozitiv.
1. comandamentul, ordinul;
2. sancţiunea;
3. îndatorirea;
4. suveranitatea.
Ihering a demonstrat că dreptul depinde de constrângere. În viziunea sa, statul era unica
sursă a dreptului. El arăta că dreptul de constrângere constituie monopolul absolut al statului.
Forţa concentrată în mâinile statului este, la Ihering, elementul esenţial al dreptului. Jellinek a
scris o lucrare “Teoria generală a statului”, unde arată că normele juridice se deosebesc prin
urmptoarele trăsături:
- sunt norme privind conduita exterioară a oamenilor, aplicabile în raporturile dintre ei;
La aceste trăsături, Jellinek mai adăuga una: aceea a eficacităţii acţiunii normei juridice.
J. a admis, totuşi, teza autorităţii statului, punând premisele naşterii statului de drept,
acesta chiar suveran fiind, consimte să respecte regulamentele internaţionale cutumiarepe de-o
parte, şi drepturile subiective, pe de altă parte.
Gândirea juridică franceză (sec. XIX) s-a asociat acestei tendinţe pozitiviste, dar P.
francez a adus o serie de modificări metodei analitice rigide, metodă adeseori criticată .
Principalele idei ale lui J.A. au influenţat proufnd gândirea juridică până în prezent, dar
au fost şi criticate de către reprezentanţii SID şi de cei ai teoriilor sociologice ale dreptului.
În cadrul P. juridic s-a născut un curent de sine stătător: normativismul juridic, creat
de Hans Kelsen, cel care a creat “Teoria pură a dreptului”.
Kelsen afirmă că nici o teorie despre justiţie nu poate face parte din teoria pură a
dreptului, deoarece idealurile de dreptate aparţin ştiinţei politice. O teorie pură a dreptului nu
trebuie să se lase contaminată de politică, etică, sociologie sau de istorie.
Sarcina acestei teorii este de a cunoaşte ceea ce este esenţial şi necesar în drept. De aceea,
teoria dreptului se cere a fi pur formală.
La baza teoriei lui Kelsen stă afirmaţia că ştiinţa dreptului este o ierarhie de relaţii
normative şi nu o succesiune de cauze şi efecte, cum se întâmplă în ştiinţele naturii.
1. Teoria dreptului este cunoaşterea a ceea ce este dreptul şi nu a ceea ce el trebuie să fie.
2. Dreptul este o ştiinţă normativă şi nu una a naturii.
3. Teoria dreptului, ca teorie a normelor, nu are îndatorirea de a cunoaşte eficacitatea normelor juridice.
4. O teorie a dreptului este o teorie a modului de a ordona, de a modifica un anumit conţinut, într-un fel specific.
5. Raportul dintre teoria dreptului şi un sistem concret de drept pozitiv este acela dintre dreptul posibil şi dreptul
manifest.
Kelsen preciza că dacă normele de drept internaţional trebuie să fie obligaţii pentru state,
aceste norme nu pot fi decât norme stabilite de o ordine internaţională, superioară autorităţii
juridice a statelor.
În concepţia acestei şcoli statul şi dreptul sunt identice, deoarece statul nu este nimic
altceva decât un sistem de conduită umană şi un ordin de constrângere socială. De aceea, este
imposibil să se facă vreo distincţie între stat şi drept, deoarece statul nu poate exista ca atare
decât în virtutea unei norme juridice care-I conferă această calitate.
H.K. respinge orice dualism provenind din subordonarea dreptului faţă de stat sau a
statului faţă de drept.
Între aceşti 2 poli, fiecare normă nu numai că creează dreptul, dar îl şi aplică şi participă
la procesul concretizării dreptului.
Teoria lui Kelsen a fost şi ea criticată de reprezentanţii celorlalte şcoli ale dreptului. I s-a
reproşat recunoaşterea foarte largă a caracterului de ştiinţă socială a dreptului; faptul că norma
fundamentală ar fi o ficţiune, deoarece nu poate fi regăsită în realitatea juridică; faptul că în
regimurile fasciste voinţa şefului constituie norma fundamentală din care îşi trage validitatea
ordinea de drept.