Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
În doctrina juridică au fost identificate mai multe accepţiuni ale noţiunii de drept.
Întâi de toate este necesar a menţiona că acest cuvânt "drept" provine de la cuvântul din
limba latină "directus" care înseamnă drept, de-a dreptul, deşi romanii foloseau pentru a vorbi
despre drept în sensul pe care-l îmbrăţişăm şi azi, un alt termen, anume "jus".
Într-o primă accepţiune prin drept se înţelege ştiinţa dreptului adică un ansamblu de idei,
noţiuni, concepte, principii care explică dreptul, prin care dreptul poate fi gândit, interpretat,
analizat pentru a fi aplicat cât mai corect şi mai bine, pentru a fi sesizate eventualele lacune
legislative sau acele norme juridice care au căzut în desuetudine şi necesită modificări sau/şi
completări.
Dreptul este şi o artă, adică un ansamblu de mijloace pe care le întrebuinţează autorităţile,
instituţiile, organele, persoanele juridice în general, precum şi persoanele fizice, inclusiv cele în
exercitarea unei profesii juridice, care creează dreptul sau cele care îl aplică, după caz, în măsura
în care legiuitorul ştie să selecteze din ansamblul nevoilor sociale pe cele care răspund unor
nevoi reale şi care reclamă reglementare juridică, iar judecătorul ori alt organ de stat ştie să
aplice legea în litera şi spiritul său şi în raport cu multitudinea circumstanţelor concrete de viaţă.
Arta dreptului nu trebuie să fie niciodată separată de ştiinţa dreptului, precum nici de dreptul
pozitiv.
Dreptul reprezintă şi tehnică pentru că inclusiv prin intermediul acestuia este organizată
viaţa comunităţii umane, normând activitatea umană. Or această normare trebuie să respecte şi
norme tehnice – norme de elaborare a actelor normative, dar şi norme tehnice specifice unor
procese de producţie economică, spre exemplu, şi care trebui să îmbrace şi haina juridică.
Pornind de la această ultimă precizare putem afirma că dreptul înseamnă, în acelaşi timp,
necesitate şi libertate. Necesitatea dreptului rezultă chiar din scopul pentru care este creat, anume
acela de a norma activitatea umană, de a impune nişte reguli după care să se desfăşoare diferitele
aspecte ale vieţii unei comunităţi umane, de a ordona viaţa indivizilor din societatea organizată
sub forma statului, dar şi la nivelul unor organizaţii regionale sau/şi internaţionale.
O altă accepţiune a noţiunii de "drept" este cea de drept obiectiv a cărui existenţa este o
premisă a existenţei drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Dreptul obiectiv este format din
totalitatea normelor juridice, regulilor juridice create de-a lungul timpului "pentru a se crea cadru
minim de legitimitate pentru a putea fi condiţia existenţei posibile unei comunităţi"1.
1
În cadrul dreptului obiectiv identificăm dreptul pozitiv care este format din totalitatea
normelor juridice în vigoare (active) dintr-un stat, este un drept aplicabil imediat şi continuu,
obligatoriu, susceptibil a fi adus la îndeplinire printr-o forţă exterioară, coercitivă a statului, ca o
îndreptăţire legitimă a unor autorităţi publice, organe de state, instituţii publice special abilitate.
Aşadar trăsăturile acestui drept pozitiv sunt: aplicabilitate imediată şi continuă; obligativitate,
susceptibilitate de a fi adus la îndeplinire prin forţa coercitivă a statului.
Aşadar, atât în cadrul dreptului obiectiv, dar şi al dreptului pozitiv vom putea identifica
drepturi subiective, descoperind astfel o altă accepţiune a noţiunii de „drept”, anume cea de drept
subiectiv ce presupune facultatea/posibilitatea unui subiect de drept – persoana fizică sau
persoană juridică - de a-şi valorifica sau de a-şi apăra interesele faţă de terţi, de a avea el însuşi o
anume conduită, de a pretinde, în limita prevederilor legale, unui sau unor alt/alte subiect/e de
drept a avea o anumită conduită, la nevoie putând solicita intervenţia forţei coercitive a statului.
Cuvântul “drept” este asociat, ca adjectiv, şi în aprecieri de natură morală (ex.: om drept,
pedeapsă dreaptă etc.).
Un alt termen folosit destul de des este cel de “juridic”. “Juridic” este întrebuinţat atât ca
adjectiv (ex.: normă juridică, raport juridic etc.) pentru a preciza caracterul normei, al raportului
respectiv, cât şi într-o accepţiune ce excede noţiunii de “drept” obiectiv sau subiectiv. Într-o atare
accepţiune, juridicul apare ca un fenomen complex şi obiectiv, fiind un mod de reflectare în plan
social a existenţei umane, alături de alte moduri de reflectare a existenţei umane în acest plan,
cum ar fi: politicul, eticul, economicul, religia etc. Acest fenomen juridic corespunde unei părţi a
realităţii sociale, având un caracter unitar.
Fenomenul juridic, reflectat în principal în plan normativ, este şi criteriul pe baza căruia
se face distincţie între juridic şi celelalte fenomene sociale.
1
2