DREPTUL ŞI STATUL

1. Noţiune. Precizări prealabile

Statul, ca şi dreptul, a apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare socială putând fi

considerat astfel un fenomen istoric. El apare ca o formă perfecţionată de organizare socială
atunci când s-a ivit necesitatea unui cadru instituţionalizat şi a unor reguli care să asigure
exercitarea puterii politice în societate.
Cele mai vechi state au apărut şi s-au dezvoltat cu aproape şase mii de ani în urmă
(mileniul al IV-lea î.e.n.) pe văile marilor fluvii ale Orientului antic (Nil, Tigru şi Eufrat,
Indus şi Gange) şi erau recunoscute ca despoţii orientale în Egipt, Babilon, India şi China.
Cuvântul “stat” provine din latinescul “status” care a avut multiple sensuri, dar, în
accepţiunea modernă, semnifică o entitate abstractă, care constituie cadrul şi suportul puterii
politice.
Nicollo Machiavelli (1469 – 1527), care este considerat şi părintele ştiinţei politice
moderne, a folosit pentru prima dată, dar a şi fundamentat teoretic termenul de “stat” în
accepţiunea sa modernă, în lucrarea “Il Principe” (Principele), scrisă în 1513 și publicată
pentru prima dată în 1532. Acesta, iar ulterior Bodin, Hobbes şi Spinoza au pus bazele unei
teorii laice asupra statului.
Privitor la esenţa statului şi a puterii de stat s-au enunţat numeroase teorii,
cristalizându-se două sisteme de doctrine:
a. sistemul potrivit căruia statul este un fenomen al forţei, un instrument de contrângere;
b. sistemul care consideră statul ca fiind un fenomen voluntar.
Ideea de bază a primului sistem doctrinar este de constrângere, de dominaţie ca
esenţă a statului. Între aceste teorii, amintim concepţiile sociologice, potrivit cărora statul este
o “instanţă ierarhizată, de dominaţie”; concepţia şcolii normativiste (Hans Kelsen) şi teoria
marxistă, potrivit căreia “statul este puterea organizată a unei clase asupra alteia”, iar statul
socialist este cel al “convergenţei intereselor tuturor claselor”, şi sfârşind cu teoriile anarhiste,
care militează pentru o societate ideală în care statul dispare şi fiecare este liber, cu condiţia să
se respecte libertatea celorlalţi.
Al doilea sistem doctrinar are ca idee comună “voluntarismul”, statul fiind acela care
realizează sau trebuie să realizeze acordul de voinţă între guvernanţi şi guvernaţi, concepţii
care sunt mult mai compatibile cu democraţia. Între aceste concepţii s-au remarcat cele ale lui
Thomas Hobbes privind aşa-zisul “contract social”, ale lui John Locke (pactul social), care
este fondatorul liberalismului politic şi, mai ales, ale lui J.J. Rousseau, exprimate în lucrarea
“Contractul social” (1762), potrivit căruia “oamenii, prin voinţa lor liberă, înţeleg să se
supună unei voinţe comune, aceea a statului”.
În epoca actuală, statul se menţine ca principală instituţie politică a societăţii, dar există
şi anumite tendinţe care par a exprima ideea că statul devine o colectivitate intermediară,
situată deasupra colectivităţilor statale şi sub cele suprastatale. Această tendinţă poate fi
dedusă din abandonarea unora din atributele suveranităţii, preeminenţa normelor juridice
internaţionale în multe domenii, interdependenţele economice, etc.
Astăzi discutăm şi despre un nou rol al statului, de noi funcţii ale acestuia, vorbim de
aşa-zisul “stat – social” sau “stat – administrator”.

1
2. Conţinutul elementelor constitutive ale statului

Statul se compune din trei elemente:

1. naţiunea;
2. teritoriul;
3. autoritatea politică exclusivă, suveranitatea (puterea de stat, forţa publică sau
puterea de constrângere).
1. Naţiunea Statul este o formă specifică de organizare a unei colectivităţi umane,
astfel că, populaţia constituie dimensiunea demografică în esenţă a oricărui stat. Numărul
acesteia nu este decisiv, conform doctrinei, dar are importanţă, esenţial fiind însă aspectul
calitativ sau psihologic al dimensiunii demografice, care se exprimă concis în conceptul de
naţiune.
Naţiunea nu trebuie confundată cu naţionalitatea şi nici cu cetăţenia care exprimă
legătura juridică a unei persoane fizice la un anumit stat. Nu se confundă nici cu poporul care
desemnează masa indivizilor, indiferent de naţionalitate, constituită ca suport demografic al
statului. Naţiunea este mai restrânsă decât populaţia, dar mai presus ca ea, fiind o formă
superioară de comunitate umană, care nu se poate confunda cu alte forme de comunitate.
Naţiunea este o realizare complexă, produsul unui îndelungat proces istoric, având la
bază atât elemente obiective, cum ar fi spaţiul geografic comun, comunitatea de limbă, de
religie, origine etnică, de cultură, cât şi elemente de ordin subiectiv, cum sunt comunitatea de
tradiţii şi idealuri, trecutul istoric comun şi voinţa de a fi împreună a celor care au dăinuit pe
un anumit teritoriu.
Sentimentul naţional constituie cel mai puternic liant al coeziunii statului şi al
permanenţei acestuia. El presupune înlăturarea oricărei discriminări, afirmarea şi garantarea
egalităţii în drepturi a tuturor cetăţenilor, coeziunea şi solidaritatea celor care alcătuiesc
poporul, a tuturor cetăţenilor, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de
limbă, religie, sex, de opinie, apartenenţă politică sau origine socială.

2. Teritoriul reprezintă dimensiunea materială a statului. El nu este un simplu spaţiu

sau suprafaţă geografică, are un rol de maximă importanţă, între funcţiile acestuia fiind:
- permiterea situării statului în spaţiu şi delimitarea lui de alte state;
- constituirea unei baze pe care se realizează integrarea transformatoare într-o unitate coerentă
a populaţiilor indefinite şi instabile;
- este simbolul şi factorul de protecţie al ideii naţionale;
- este cadrul natural, geografic în care se realizează şi exercită puterea de stat;
- asigură calitatea de cetăţean;
- este un mijloc de acţiune, prin resursele lui, în realizarea obiectivelor puterii.
Trăsăturile juridice ale teritoriului sunt:
a. indivizibilitatea;
b. inalienabilitatea.
a. Principiul indivizibilităţii teritoriului, înscris în toate constituţiile statelor moderne,
reprezintă starea de unitate a întregului teritoriu, fiind ilegală orice împărţire sau partajare a
sa, luarea prin forţă sau în orice alt mod a unei părţi a teritoriului unic fiind nulă de drept, fără
nici o valoare juridică. Acest atribut al teritoriului se află, de regulă, în strânsă corelaţie cu
caracterul unitar al statului, astfel precum este reflectat și prin prevederile art. 1 alin. (1) din
Constituția noastră.
b. Inalienabilitatea teritoriului înseamnă neadmiterea înstrăinării sub nici o formă,
chiar temporar, a vreunei părţi a teritoriului ţării şi nici posibilitatea ca asupra unei părţi a
teritoriului să fie exercitată puterea unui alt stat.
În acest sens, art.3 din Constituţia României prevede că: “Teritoriul este inalienabil,
interzicându-se înstrăinarea sub orice formă a acestuia”.

Elementele constitutive ale teritoriului sunt: solul, subsolul, apele şi coloana de aer
de deasupra solului şi a apelor asupra cărora statul îşi exercită puterea sa suverană.

2
 Când ne referim la apele asupra cărora statul își exerictă suveranitatea avem în vedere
apele interioare, apele care formează frontiere naturale, inclusiv fluviul Dunărea, dar și marea
teritorială.
Marea teritorială a României cuprinde fâşia de mare adiacentă ţărmului ori, după caz,
apelor maritime interioare, având lăţimea de 12 mile marine (22.224 m), măsurată de la liniile
de bază, conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor
maritime interioare, al mării teritoriale, al zonei contigue şi al zonei economice exclusive ale
României, republicată.
Zona contiguă (adiacentă) este, conform art.7 din Legea nr. 17/1990, republicată, fâşia
de mare adiacentă mării teritoriale care se întinde spre largul mării până la distanţa de 24 mile
marine, măsurată de la liniile de bază stabilite conform art.2 alin. (1) din Legea nr. 17/1990,
republicată. În zona sa contiguă, România exercită controlul pentru prevenirea şi reprimarea
încălcărilor, pe teritoriul său, ale legilor şi reglementărilor sale din domeniul vamal, fiscal,
sanitar şi al trecerii frontierei de stat (art.8 din Legea nr. 17/1990, republicată).
Platoul continental cuprinde, conform art.76 alin. (1) al Convenţiei Naţiunilor Unite
asupra dreptului mării, fundul mării şi subsolul regiunilor submarine situate dincolo de marea
sa teritorială, pe toată întinderea prelungirii naturale a teritoriului terestru al acestui stat, până
la limita externă a marginii continentale sau până la o distanţă de 200 de mile marine de la
liniile de bază de la care se măsoară lăţimea mării teritoriale, atunci când limita exterioară a
marginii continentale se află la o distanţă inferioară
Delimitarea teritoriului se face prin frontiere terestre, fluviale, maritime, aeriene.
Organizarea administrativ-teritorială este cea cunoscută în comune, oraşe, unele
putând avea statutul de municipii, şi judeţe. Legea nr.69/1991, iar ulterior Legea 215/2001
privind administraţia publică locală, aceasta din urmă abrogând-o pe cea dintâi, proclamă
principiile autonomiei locale, al deconcentrării şi descentralizării, pentru ca în prezent această
organizare să fie luată în considerare și de Codul administrativ, care a aborgat Legea nr.
215/2001. Organizarea administrativ-teritorială a României este reglementată şi în prezent
prin Legea nr. 2/1968, astfel precum a fost modificată și completată prin Codul administrativ.

3. Puterea de stat are caracter politic, fiind o formă instituţionalizată a puterii

politice, cu o sferă generală de aplicabilitate, având ca metodă de conducere constrângerea de
stat şi ca trăsătură distinctivă şi exclusivă, suveranitatea.
Puterea de stat are ca atribut esenţial unicitatea, care derivă din împrejurarea că
titularul ei este unic şi exclusiv, fiind reprezentat de popor.
Ea se realizează însă prin diferite categorii de organe ale statului, autorități publice
care formează aparatul de stat format din persoane învestite cu capacitatea şi autoritatea de a
transforma decizia politică în decizie statală şi, la nevoie, de a o impune prin constrângere
statală, o constrângere juridică.
Suveranitatea este un atribut exclusiv al puterii de stat, specific acesteia, care
semnifică dreptul acestei puteri de a se organiza şi exercita atât în plan intern, cât şi extern, în
mod liber, potrivit propriei voinţe, fără vreun amestec din afară ori din interior.
Suveranitatea, deşi unitară, prezintă două laturi aflate într-o conexiune şi anume:
- latura internă denumită şi supremaţia puterii de stat
-latura externă cunoscută şi sub denumirea de independenţa sau neatârnarea puterii de
stat.
Supremaţia puterii de stat este acea calitate a acesteia de a fi superioară, dominantă
faţă de orice altă putere (autoritate) socială în interiorul statului. Aceasta îi permite să
stabilească prin norme juridice, obligatorii pentru toţi, organizarea sa internă, modul de
funcţionare a puterii publice, statutul juridic al cetăţenilor săi şi al altor persoane aflate pe
teritoriul său, organizarea prin norma juridică a cadrului general de desfăşurare a activităţilor
sociale, economice şi urmărirea aplicării în practica socială a reglementărilor juridice
elaborate.

3
 Independenţa puterii de stat priveşte conduita statului în raporturile sale cu celelalte
state şi semnifică dreptul său de a decide în toate problemele interne şi externe în mod liber,
conform dorinţelor şi intereselor sale, fără vreo îngrădire ori constrângere a unei alte puteri
externe, statale ori suprastatale.
Desigur, suveranitatea statului pentru a fi deplină, nu exclude, ci dimpotrivă,
presupune observarea şi respectarea suveranităţii celorlalte state, aceasta constituind o
garanţie a propriei suveranităţi. Fiecare stat este o parte a unui sistem internaţional, între ele
existând o intercondiţionare, reglementată şi juridic prin normele cuprinse în dreptul
internaţional, norme asimilate în dreptul intern în mod liber şi care contribuie la realizarea
unei „ordini internaţionale”, fundament al coexistenţei paşnice a statelor.