Teritoriul de Stat in Dreptul International Public Si Frontiera de Stat A Romaniei

CAPITOLUL I - TERITORIUL ÎN DREPTUL
INTERNAŢIONAL PUBLIC
Secţiunea 1 – Noţiuni introductive despre teritoriul de stat
Teritoriul, împreună cu populaţia care îl locuieşte, alcătuieşte o premisă

necesară a existenţei statului ca entitate supremă, prezentând o însemnătate
esenţială pentru dezvoltarea social-economică şi organizarea politica a
oricărei comunităţi umane (popor, naţiune)1. Teritoriul, statal este condiţia
indispensabilă a delimitării spaţiale şi a acţiunii independente a fiecărui stat în
raport cu celelalte state, ca subiect suveran al dreptului internaţional 2.
Toate statele sunt subiecte egale de drept internaţional iar mărimea
teritoriului nu are relevanţă juridică externă. Mărimea teritoriului şi a
populaţiei ce îl locuieşte, bogăţiile şi resursele sale naturale, aşezarea
geografică (de exemplu, cu sau fără ieşire la mare ) etc. sunt tot atâtea aspecte
pe care fiecare stat le ia în considerare în stabilirea şi desfăşurarea relaţiilor
sale politice, economice etc. cu alte state în cadrul sistemului internaţional,
global, zonal sau de raporturi bilaterale.
Elementele naturale care alcătuiesc însă teritoriul, capătă relevanţa
juridică internă şi internaţională, în cadrul şi prin intermediul organizării
statal-administrative, ca teritoriu de stat 3. O serie de principii fundamentale
ale dreptului internaţional (respectarea inviolabilităţii teritoriului de stat şi a
frontierelor sale, obligaţia de a nu folosi forţa şi ameninţarea cu forţa de a nu
încălca suveranitatea şi independenţa naţionale etc.) formează baza relaţiilor
între statele lumii. Organizarea politico-administrativă a teritoriului, hotărârea
sistemului juridic, folosirea după nevoi a propriilor resurse naturale alcătuiesc
atribute ale fiecărui stat.
Există zone (terestre, acvatice, aeriene etc.) excluse din sfera
organizării statale, în afară exercitării suveranităţii depline si exclusive a
1
Constantin Andronovici, Drept internaţional public, editura Graphix, Iaşi, 1993, pagina 197.
2
Nicolae Ecobescu, Victor Duculescu, Drept internaţional public, editura Hyperion XXI, 1993, pagina 214.
3
Gheorghe Moca, Drept internaţional, volumul I, editura Politica Bucureşti, 1983, pagina 335.
vreunui stat, care au regimuri speciale stabilite prin acordul statelor (vezi
spaţiul aerian de deasupra mării libere, spaţiul extraatmosferic etc.) 4.
Teritoriul de stat are largi implicaţii în dreptul internaţional
contemporan5, în probleme care privesc aspecte: natura, juridica a teritoriului
de stat, componenţa acestuia (spaţiu terestru, acvatic, aerian), frontierele de
stat şi regimul de frontieră, imunitatea de jurisdicţie teritoriala a statului
străin, fluviile internaţionale şi cooperarea statelor în acest domeniu, regimul
juridic al navigaţiei si al cooperării privind Dunărea, situaţia juridică a
canalelor maritime, care prezintă interes pentru navigaţia internaţională.
Dreptul internaţional reglementează prin principiile şi normele sale
activitatea statelor în privinţa spaţiilor terestre 6. Dacă avem în vedere criteriul
regimului juridic, aceste spaţii pot fi grupate în7:
a) spaţii terestre aflate sub suveranitatea statelor care au un regim
juridic reglementat prin normele de drept intern, normele dreptului
internaţional neavând decât un caracter auxiliar, complementar;
b) spaţii cu regim internaţional care depăşesc sfera suveranităţii
statelor.
Prima grupă este reprezentată de teritoriul de stat al fiecărei ţări în parte
iar cea de-a doua de: marea liberă, spaţiile submarine dincolo de jurisdicţia
naţională a statelor, spaţiul aerian de deasupra mării libere, spaţiul
extraatmosferic, corpurile cereşti etc. 8.
4
Teodor Meleşcanu, Droit internaţional public, editura Universităţii Bucureşti, 1996, pagina 86.
5
Charles Rousseau, Droit internaţional public, pagina 228.
6
Raluca Miga Besteliu, Drept internaional public (Introducere în dreptul internaţional public), editura AII
Educaţional, 1997, pagina 206.
7
Marţian Niciu, Drept internaţional public, volumul al II-lea, editura Fundaţia Chemarea, Iaşi, 1996, pagina 67.
8
Marţian Niciu, op. cit., pagina 67.
Secţiunea a 2-a – Legătura indestructibilă teritoriu de stat –
suveranitate naţională
Subsecţiunea A. Teritoriul de stat şi suveranitatea naţională
Teritoriul de stat este spaţiul geografic asupra căruia statul îşi exercită
suveranitatea sa exclusivă şi deplină şi care este compus din suprafeţe
terestre, acvatice şi maritime, din solul, subsolul şi coloana aeriană de
deasupra lor.
Teritoriul de stat constituie una din premisele materiale, naturale, ale
existenţei statului9. Spre deosebire de organizarea gentilică, bazată pe
legăturile de sânge ale membrilor săi, statul se caracterizează prin legăturile
teritoriale, apărute ca urmare a aşezării statornice a oamenilor într-o anumită
regiune geografică10.
Teritoriul de stat cu toate părţile sale componente, se află sub puterea
exclusivă a acestui stat. Această putere poartă denumirea de supremaţie
(suveranitate) teritorială, parte integrantă a suveranităţii de stat. Fiecărui stat i
se recunosc, prin principiile şi normele dreptului internaţional contemporan,
independenţa şi suveranitatea, inviolabilitatea teritoriului şi frontierelor sale,
dreptul de a-şi stabili de sine stătător regimul politic, organizarea
administrativă şi economico-socială, statutul juridic al populaţiei, ordinea de
drept şi sistemul juridic, utilizarea resurselor naturale, stabilirea condiţiei în
relaţiile internaţionale potrivit intereselor celorlalte state 11.
Teritoriul de stat este acea parte a globului pământesc asupra căruia un
stat îşi exercită suveranitatea sa în mod exclusiv şi deplin.
Teritoriul statal reprezintă nu numai sfera exercitării puterii politice ci
şi spaţiul în cadrul căruia există, trăieşte populaţia care formează o
comunitate umană, istoriceşte constituţia-poporul, naţiunea; din acest punct
9
Grigore Geamănu, Drept internaţional contemporan, volumul I, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti
1975.
10
Grigore Geamănu, Drept internaţional public, volumul I, editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti 1981,
pagina 407
11
Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Florian Coman, Drept internaţional public, Casa de editură şi presă „Şansa"
S.R.L.,tBucureşti 1994, pagina 144.
de vedere, teritoriul aparţine nu numai statului ci şi poporului care-l locuieşte
şi care exercită asupra sa dreptul inalienabil de a-şi hotărî singur soarta 12.
Acest aspect are o însemnătate esenţială în explicarea procesului istoric de
formarea de noi state pe teritoriile fostelor imperii coloniale, constituind
temeiul politico-juridic al luptei popoarelor împotriva oricărei forme de
dominaţie şi asuprire străină, pentru organizarea liberă a vieţii sociale,
economice, politice şi culturale a fiecărui popor pe un teritoriu determinat 13.
Constituţia României prevede la articolul 2 (Suveranitatea) că:
„l) Suveranitatea naţională aparţine poporului român care o exercită
prin organele sale reprezentative şi prin referendum.
2)Nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume
propriu.”
Din aceste cuvinte ale legii fundamentale rezultă că teritoriul de stat
constituie obiectul material al suveranităţii exclusive şi al dreptului poporului
de a-si hotărî singur soarta într-un stat de drept 14, naţional, suveran şi
independent, unitar şi indivizibil (articolul 101 „Statul Român - Constituţia
României”).
Fiecare stat sau popor are dreptul de a explora şi exploata, în mod liber
şi în interes propriu bogăţiile şi resursele naturale, de a dezvolta propria sa
economie naţională. În limitele teritoriului său, fiecare stat exercită
suveranitatea deplină şi integrală (permanentă) cu privire la bogăţiile
naţionale şi la resursele naturale corespunzător intereselor şi dreptului
poporului care locuieşte pe teritoriul respectiv (articolul 135, alineatul 4,
Constituţia României).
Problemele legate de teritoriul de stat sunt probleme legate de
suveranitatea acestuia15 deoarece orice definiţie a teritoriului de stat vom
analiza, vom vedea că ele apar împreună. Aceste noţiuni se află într-o strânsă
intercondiţionare, fiind de neconceput ca entităţi separate. Noţiunea de
teritoriu de stat n-ar avea sens în lipsa suveranităţii iar suveranitatea ar fi
12
Marţian Niciu, op, citat pagina 67.
13
Gheorghe Moca, op. cit. pagina 336.
14
15
Raluca Miga Besteliu, op. cit. pagina 205.
lipsită de obiect în cazul în care nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui
teritoriu de stat. Cele două noţiuni pot fi receptate în deplinătatea sensurilor
atunci când vin în interacţiune.
Teritoriul constituie:
a) spaţiul exercitării puterii suverane exclusive a statului;
b) spaţiul înfăptuirii dreptului poporului la autodeterminare ;
c) obiectul suveranităţii permanente asupra resurselor şi bogăţiilor
naturale.
Un popor (o naţiune) nu poate exista fără teritoriu. Acesta apare ca o
expresie materială a supremaţiei, independenţei şi inviolabilităţii statului şi
poporului care locuieşte16,17.
Constituţia României a consacrat un articol întreg (articolul 3) acestei
noţiuni de teritoriu:
l) Teritoriul României este inalienabil;
2) Frontierele ţării sunt consfinţite prin lege organică cu respectarea
principiilor şi a celorlalte norme generale admise ale dreptului internaţional;
3) Teritoriul este organizat, sub aspect administrativ, în comune, oraşe
şi judeţe, în condiţiile legii unele oraşe sunt declarate municipii;
4) Pe teritoriul statului român nu pot fi strămutate sau colonizate
populaţii străine.
Suveranitatea naţională a statului are două caracteristici: exclusivitatea
şi plenitudinea18.
Exclusivitatea desemnează faptul că asupra unui teritoriu nu se poate
exercita decât autoritatea unui singur stat; doar acesta exercită prin organele
sale proprii puterea legislativă, executorie şi judecătorească. Exercitare
suveranităţii mai multor state asupra aceluiaşi teritoriu s-ar opune conceptului
de suveranitate. Exclusivitatea competenţei teritoriale reiese şi din egalitatea
suverană a statelor.
Plenitudinea suveranităţii teritoriale desemnează faptul că statul este
16
Constantin Andronovici, op. cit. pagina 197.
17
Ch. Rousseau, op. cit. pagina 224.
18
singurul în măsură să determine întinderea şi natura competenţelor pe care le
exercită în limitele teritoriului de stat. Plenitudinea exerciţiului suveranităţii
teritoriale a unui stat nu este afectată de obligaţiile ce, revin acestuia din
dreptul internaţional general ori din tratatele la care este parte 19.
Cooperarea cu alte state sau organizaţii internaţionale in cadrul: căreia
statul îşi poate lua angajamentul de a se abţine, pe teritoriul lui, de la activităţi
precum: proliferarea armelor nucleare sau chimice ori să adopte şi să aplice
anumite reglementări interne privind combaterea poluării sau incriminarea
uniformă a anumitor infracţiuni, nu pot fi considerate încălcări ale
suveranităţii, ci consecinţe ale manifestelor de voinţă ale statului care optează
pentru un anumit regim juridic întru-un domeniu dat.
Teritoriul de stat trebuie să constituie cadrul natural în care un popor
sau o naţiune îşi exercită dreptul la autodeterminare.
Teritoriul de stat are doua caracteristici principale: stabilitatea (e locuit
de o colectivitate socială permanentă, sedentară) şi delimitarea (este prins
între limite precise şi fixe frontierele). Asupra acestui teritoriu, statul care îl
deţine îşi exercită suveranitatea sa teritorială ca o putere exclusivă şi deplină.
Acest drept exclusiv al statului asupra teritoriului său a fost subliniat în
hotărârea arbitrală din 04.04.1928, privind insula Pălmaş: „Suveranitatea
teritorială implică dreptul exclusiv de exercitare a activităţii statelor” 20.
Statele pot însă, pe baza de reciprocitate şi de acorduri internaţionale, să
desfăşoare acţiuni pe teritoriul altui stat (dreptul de tranzit feroviar, aerian,
rutier etc.).
Subsecţiunea B. Excepţii de la suveranitatea teritorială
Exclusivitatea suveranităţii teritoriale, manifestare a caracterului

exclusiv al suveranităţii de stat, este elementul esenţial care determină
conţinutul regimului juridic al teritoriului de stat. Asupra unui teritoriu nu se
poate exercita decât o singură suveranitate.
19
Martian Niciu, op. cit. pagina 68.
20
Teodor Meleşcanu, Ion Voinea Motoc, op. cit. pagina 87.
În doctrina şi practica mai veche de drept internaţional au fost susţinute
şi respectiv aplicate excepţii de la caracterul exclusiv al suveranităţii
teritoriale, unele din ele fiind invocate ca existând şi astăzi, între acestea sunt
menţionate şi condominiul, servitutile internaţionale şi cesiunile temporare.
A. Condominiul (sau coimperium ) este un regim potrivit căruia un
anumit teritoriu este supus suveranităţii a două sau mai multor state. Este
excepţional şi anacronic în viaţa internaţională.
Regimuri de condominiu au apărut în evul mediu şi au continuat să
existe de-a lungul istoriei, ca situaţii excepţionale 21, cu caracter provizoriu
stabilite spre a se evita ciocniri de interese (o varietate a condominiului fiind
şi cel frontalier22), în special de către puterile coloniale în sec. al- XDC-lea
(condominiul colonial sau cvasicolonial). Ele au fost instituite uneori prin
tratatele de pace, ca situaţii tranzitorii23.
Condominiul a fost stabilit asupra unor teritorii reduse ca importanţă şi
a avut întotdeauna un caracter temporar 24. El a însemnat de mai multe ori nu
atât exercitarea comună a suveranităţii, cât împărţirea unor atribute ale
acestuia sau îndeplinirea lor în mod succesiv 25. S-au aflat temporar sub un
asemenea regim-ca manifestare al condominiului-, de exemplu, Sudanul
(1899-1935), condominiul anglo-egiptean sau Noile-Hebride (1906-1980),
condominiul anglo-francez. Până recent, singurul teritoriu aflat sub un
asemenea regim era acela al insulelor Canton şi Encerbury, condominiu al
S.U.A. şi Angliei, exercitat din 1939.
Din cele menţionate se poate constata caracterul desuet şi neadecvat
normelor şi principiilor dreptului internaţional contemporan al condominiului,
regim care, de altfel, este de domeniul trecutului.
B. Servituţile internaţionale. Servitutile ar fi acele restricţii
21
de exemplu Prisia şi Lipss asupra Lipsstad, Prusia şi Braunschweig asupra Unterhartz, condominiul pruso-
austriac asupra Schleiswig-Hollstein între 1864-1866.
22
Condominiul pruso-olandez şi apoi germano-belgian asupra teritoriului Moresnet (zonă neutralizată) 1816-
1819 Tratatele de pace din 1919-1920 (de la Versailles, Saint-Germain, Neully, Trianon, Sevreş) au creat
condominii tranzitorii în favoarea puterilor învingătoare asupra Memelului, Fiumei Galiţiei de est şi Traciei de
vest.
23
24
M. Niciu, op. cit. pagina 69.
25
excepţionale aduse suveranităţii teritoriale a statelor prin tratative potrivit
cărora, o parte sau întreg teritoriul de stat este destinat să servească perpetuu
unui anumit scop sau interes al altui stat 26.
Construcţie veche si perimată încă în secolul al XIX-lea, teoria
servitutilor nu este compatibilă cu dreptul internaţional contemporan, într-
adevăr, servitutea de drept civil este un drept real accesoriu dreptului de
proprietate şi presupune că ar exista un fond dominant şi unul aservit care să
fie contigue, astfel încât însăşi natura lucrurilor lor sau legea să impună
crearea servitutii (servitutile convenţionale se întâlnesc foarte rar). Ori, în
dreptul internaţional, suveranitatea teritorială nu poate fi asimilată cu un drept
de proprietate pe care statul să-l greveze cu servituti, nu există un fond
dominant şi unul aservit, iar aşa zilele servitutii s-au constituit întotdeauna pe
cale convenţională.
Ca atare nu se poate vorbi despre existenta unor servituti în dreptul
internaţional. Ceea ce denumim astfel reprezintă un ansamblu de drepturi pe
care un stat suveran le acordă pe teritoriul său unui alt stat, de obicei în
condiţii de reciprocitate, mai ales în interesul dezvoltării relaţiilor economice
internaţionale.
C. Cesiunile temporare de teritorii, practicate în secolul trecut şi chiar
în secolul al XX-lea, sunt şi ele consecinţe ale raporturilor de dominaţie, de
tip colonialist27. Argumentarea existenţei lor s-a făcut pe considerente de
ordin politic, diplomatic sau economic.
În practica statelor, s-au întâlnit astfel de cazuri de acordări temporare
de teritorii iar contextul în care s-au înfăptuit precum şi consecinţele pe care
le-au generat confirmă caracterul lor incompatibil cu normele de drept
internaţional. Astfel, Cipru a fost cedat prin Tratatul de la Berlin 1878,
Angliei, pentru a fi administrat, iar aceasta, în 1914 la anexat. De asemenea,
Zanzibarul a fost cedat Angliei şi Germaniei în 1887 şi respectiv 1888, tot
pentru a fi administrat, timp de 50 de ani, pentru ca Germania să anexeze
26
R. Miga Besteliu, op. cit. pagina 207-208.
27
C. Andronovici, op. cit. pagina 199.
partea sa în 1888, iar Anglia partea sa în 1914. China a cedat in 1898 Rusiei
Port Arthur pe timp de 25 de ani, iar apoi Japoniei, pentru a-l recupera abia în
1945.
Canalul Panama a fost realizat într-un context similar. Printr-un tratat
din 1903, S.U.A. au obţinut cedarea de către statul Panama, pe timp de 90 de
ani, a unei porţiuni de teritoriu lata de 5 mile, de o parte şi de alta a canalului.
De abia în 1979, prin noile reglementări realizate 28, după îndelungate şi
dificile negocieri, Republica Panama îşi restabileşte suveranitatea asupra
teritoriului în cauză.
Secţiunea a 3-a – Natura juridică a teritoriului de stat
În ceea ce priveşte natura juridică a teritoriului de stat, în doctrina

dreptului internaţional au existat şi există diferite teorii.
În perioadele istorice trecute, teritoriul de stat determină limitele
spaţiale ale exercitării puterii suverane, constituind totodată obiectul dreptului
de proprietate publică sau şi privată 29. Pentru N. Grotius (sec. al XVII-lea),
teritoriul aparţine puterii suverane si dreptului de proprietate publica, fiind
împărţit şi particularilor în proprietate (privată) sau în folosinţă; în concepţia
lui E. de Vattel (sec. al XVIII-lea), teritoriul este spaţiul asupra căruia
naţiunea îşi extinde puterea sa, exercitându-şi atât „dreptul de stăpânire” în
interesul propriu, cât şi „puterea sau suveranitatea” sau „dreptul de conducere
suverană”30. Prin noţiunile de „imperium” (putere publică) şi „dominium”
(proprietate) s-a definit de către diferiţi autori natura juridică a teritoriului de
stat. Această construcţie juridică nu era decât expresia teoretică a caracterului
de clasa al statului (sclavagist, feudal sau capitalist) a formei de proprietate şi
a relaţiilor de producţie dominante la un moment dat în statul respectiv 31, în
funcţie de condiţiile existente, au fost formulate teoriile cu privire la
28
Este vorba de acordul din 1974 prin care tratatul din 1903 a fost abrogat şi de Tratatul din 1979 prin care se
stabileşte noul regim ai Canalului Panama.
29
Gh. Moca, op. cit. pagina 337.
30
Grigore Geamănu, op. cit. pagina 475.
31
R. Miga-Besteliu, op. cit. pagina 206.
teritoriul-obiect al proprietăţii particulare sau publice, teritoriul-obiect al
puterii publice sau teritoriu-spaţiu de exercitare a puterii suverane,
acordându-se astfel prioritate fie aspectului/de putere (imperium), fie celui
patrimonial (domenium).
În orânduirea feudală, au existat teoriile patrimoniale care susţineau că
izvorul puterii statului feudal asupra teritoriului său este proprietatea privată a
suveranului asupra acestui teritoriu sau a coroanei 32. Teoria teritoriului-obiect
al dreptului de proprietate privată dădea expresie condiţiilor proprietăţii
feudale, implicând dreptul absolut al monarhului, al stăpânilor feudali, în
condiţiile divizării puterii asupra pământului şi a supuşilor legaţi de acesta.
Teoria potrivit căreia teritoriul constituie obiectul dreptului de
proprietate (publică) a statului şi a puterii supreme a acestuia a fost formulată
în prima jumătate a sec. al XIX-lea, în condiţiile formării şi consolidării
statelor burgheze, ale luptei burgheziei împotriva relaţiilor de producţie şi a
formelor de proprietate feudale. Astfel, odată cu revoluţiile burgheze şi
apariţia statelor naţionale, vechile teorii au fost înlocuite cu cele burgheze 33,
în sec. al XIX-lea apare teoria teritoriului-obiect potrivit căreia raportul
dintre: stat şi teritoriul său se bazează pe dreptul de comanda al statului
(imperium) asupra acelui teritoriu. Tot în acest secol şi ca o reacţie împotriva
acestei teorii a fost formulată teoria teritoriului-limită sau „teoria spaţiului”.
Determinarea teritoriului ca spaţiu în limitele căruia se exercită puterea
suverană a statului a dominat doctrina juridică în a doua jumătate a sec, al
XIX-lea, în condiţiile în care burghezia îşi consolidase puterea politică, fiind
totodată interesată în dezvoltarea nestingherită a intereselor sale economice în
cadrul proprietăţii private, în afara oricăror ingerinţe ale statului. Conform
teoriei spaţiale, teritoriul de stat nu este nici obiectul unui drept real al
statului, nici o parte componentă a personalităţii acestuia, ci doar perimetrul
în Urnitele căruia statul îşi exercită puterea. Deci, această teorie cuprindea ca
element raţional ideea denumirii teritoriului ca spaţiu în limitele căruia se
exercita puterea suverană, exclusivă, a statului, aspect esenţial al determinării
32
N. Ecobescu, op. cit. pagina 217.
33
naturii juridice a teritoriului de stat34.
Teoria competenţei, a apărut încă de la începutul secolului nostru şi
amplu fundamentată după primul Război Mondial de jurişti ca: H. Kelsen, G.
Sceille etc., este azi susţinută de unii autori occidentali printre care poate fi
remarcat profesorul Ch. Rousseau. In cadrul unei viziuni de ansamblu,
suveranitatea de stat este înlocuită prin „competenţă”, noţiune care defineşte
totalitatea acelor atribuţii pe care statul le exercită, fiind conferite si
delimitate în temeiul dreptului internaţional. Pentru Ch. Rousseau competenţa
statului este teritorială, personală şi cu privire la serviciile publice 35, în ce
priveşte competenţa teritorială, aceasta determină natura juridică a teritoriului
de stat ce constituie o porţiune a suprafeţei terestre în care este aplicabil şi
executoriu un sistem de reguli juridice; el reprezintă sfera competenţei
spaţiale a statului, cadrul validităţii ordinii statale, în legătură cu aceasta,
frontiera indică punctul unde expiră competenţa teritorială.
înlocuirea noţiunii de suveranitate cu aceea de competenţă nu este o
simplă schimbare de terminologie, ci una de conţinut36.
Teoria competenţei, afirmându-se în doctrina occidentală a sec. al XX-
lea se întemeiază pe supremaţia ordinii de drept internaţional faţă de aceea de
drept intern. Conform acestei teorii, teritoriul de stat este acea parte din
suprafaţa globului pământesc pe care un sistem de reguli juridice este aplicat
şi executat. Această teorie reduce suveranitatea statului la o competenţă locală
(raţioni loci). în dreptul internaţional, teoria competenţei e folosită pentru a se
susţine primatul acestui drept. H. Kelsen susţine că teritoriul de stat s-ar
întinde peste tot pe unde dreptul acelui stat se aplică efectiv.
Dacă în temeiul suveranităţii sale, care este un atribut esenţial, inerent
al statului, acesta are dreptul de a-şi manifesta deplin, exclusiv drepturile sale,
în condiţii de independenţă, pe întreg teritoriul ce-i aparţine, competenţa
desemnează, dreptul statului de a-şi exercita numai acele atribute care-i sunt
34
N. Ecobescu, V. Duculescu, op. cit. pagina 215.
35
Grigore Gamanu,, op. cit. pagina 480.
36
Teodor Meleşcanu, I. Voinea-Motoc, op. cit. pagina 87.
conferite şi delimitate prin dreptul internaţional37, în lumina teoriei
competenţei, în limitele aceluiaşi teritoriu al statului pot exista, în acelaşi
timp, competenţele mai multor state. Noţiunea competenţei este elastică, sfera
sa de aplicare teritoriala putând, după Ch. Rousseau, să fie extinsă sau
restrânsă în funcţie de caracterul relaţiilor dintre state. Plasticitatea noţiunii de
competenţă-arată autorul- permite adaptarea sa constantă la diversitatea de
situaţii teritoriale existente. Competenţa teritorială a unui stat poate varia de
la o competenţă majoră, maximă şi exclusivă, numită de autor suveranitate,
până la o competenţă minimă sau limitată când pe teritoriul aceluiaşi stat se
exercită şi competenţa altor state, cum ar fi în cazul protectoratului, ocupaţiei
militare, a servitutilor internaţionale, a existentei bazelor militare străine etc..
Noţiunea „competenţei teritoriale “ devine astfel temeiul teoretic al justificării
unor forme mai vechi sau mai noi ale dominaţiei, de ştirbire a teritoriului de
stat, a suveranităţii teritoriale38.
Teoria competenţei neagă suveranitatea statelor, inclusiv cea teritorială
şi încearcă să justifice încălcările ei de către statele imperialiste, mai ales sub
forma bazelor militare de pe teritoriul altor state.
De altfel, teoria competenţei a rămas minoritară, izolată în doctrina
juridică occidentală, fiind criticată şi apreciată de unii autori occidentali ca o
construcţie teoretică artificială bazată pe o ficţiune, în vădită contradicţie cu
realitatea.
În general, teoriile burgheze cu privire la natura juridică a teritoriului de
stat nu dau o soluţie realistă raportului stat/teritoriu şi neagă, faptul că puterea
statului asupra teritoriului sau este o manifestare a dreptului poporului care-l
locuieşte, asupra lui. El exprimă interesele de clasă ale burgheziei în acest
domeniu.
Doctrina actuală porneşte în elucidarea acestei probleme de la
importanţa teritoriului în apariţia şi existenţa statelor, precum şi în formarea
naţiunilor39. Poporul sau naţiunea care locuieşte un teritoriu este legat prin
37
D. Popescu, A. Năstase, Florian Coman, op. cit. pagina 144
38
39
C. Andronovici, op. cit. pagina 200
cele mai puternice sentimente şi interese de el şi are suveranitatea asupra lui.
De aceea, teritoriul de stat apare ca expresie materială a supremaţiei
independenţei şi inviolabilităţii poporului sau naţiunii care îl locuieşte.
În determinarea naturii juridice a teritoriului de stat, teoria spaţială,
dominantă încă în concepţia umană, oferă un element esenţial potrivit căruia
teritoriul de stat reprezintă spaţiul în limitele căruia se exercită puterea
suverană, deplină şi exclusivă a statului 40. Totuşi, în condiţiile actuale,
definirea teritoriului de stat doar ca o limitare spaţială a puterii suverane
rămâne o explicaţie incompletă, insuficientă.
Însuşi conceptul suveranităţii teritoriale prin care se defineşte astăzi în
doctrină, natura juridică a teritoriului de stat are un conţinut mai amplu care
include şi alte elemente în afara de exercitarea puterii statale.
Teritoriul de stat, reprezintă aşadar, din punct de vedere juridic, spaţiul
exercitării puterii suverane exclusive a statului, al înfăptuirii dreptului
poporului de a-şi hotărî singur soarta, constituind totodată, obiectul
suveranităţii permanente asupra resurselor şi bogăţiilor naturale.
Secţiunea a 4-a – Componentele teritoriului de stat
Teritoriul de stat este compus din teritoriul terestru, teritoriul acvatic şi

teritoriul aerian. Din teritoriul unor state mai fac parte şi sectoarele polare 41.
Subsecţiunea A. Teritoriul terestru

Teritoriul terestru este format din aria de uscat, sol şi subsol, indiferent
de aşezarea lui geografică, aflată sub suveranitatea startului respectiv.
Teritoriul terestru poate fi format dintr-o singură arie de uscat (aşa cum este
cazul marii majorităţi a statelor lumii) sau din mai multe arii de uscat separate
între ele, dintr-o parte continentală şi insule (exemplu China sau Italia), numai
din insule (exemplu Indonezia, Filipine), din părţi continentale despărţite de
40
Gr. Geamănu, op. cit. pagina 482.
41
R. Miga-Bestliu, op. cit. pagina 206
teritoriul altui stat, sau cu una din părţi aflate în interiorul altui stat, aşa
numite enclave (exemplu, până în 1971, partea răsăriteană a Pakistanului,
care ulterior a devenit stat independent, Bangladesh, sau enclava Cabinda ce
aparţine Angolei şi este situată pe teritoriul Congo). Teritoriul terestru
constituie un element esenţial în existenţa şi evoluţia unei naţiuni, fiind
principala arie în care este constituită statal aceasta, în care îşi organizează
viaţa materială şi spirituală prin folosirea resurselor si bogăţiilor naturale ale
solului şi subsolului42.
Subsecţiunea B. Teritoriul acvatic

Teritoriul acvatic este format din apele interioare şi marea teritorială 43.
Apele interioare pot fi maritime şi nemaritime. Apele interioare nemaritime
sunt apele râurilor, fluviilor, lacurilor, unele canale etc. Apele maritime sunt
apele mărilor interioare, ale golfurilor şi băilor. Mai sunt considerate ape
interioare apele maritime cuprinse între linia de bază a mării teritoriale şi ţărm
(în cazul în care acestea nu coincid).
Din teritoriul acvatic face parte, în al doilea rând, marea teritorială,
adică acea fâşie din apele mărilor sau oceanelor de-a lungul ţărmului statului
riveran, a cărei lăţime este stabilită prin act unilateral al acestuia, fiind
delimitată de o linie de bază şi o linie exterioară.
În sfârşit, din teritoriul acvatic mai poate fi considerat ca făcând
parte, platoul continental, adică prelungirea submarină a teritoriului
terestru, sol şi subsol, până la o anumită distanţă de la linia de bază a
mării teritoriale44. Statul riveran are asupra platoului continental o
serie de drepturi decurgând din suveranitatea sa exclusivă asupra
acestei arii, cu recunoaşterea, în acelaşi timp a unor drepturi pentru
celelalte state în ceea ce priveşte libera navigaţie în apele şi spaţiul
aerian aflat de deasupra sa.
42
43
T, Meleşcanu, I. Voinea-Motoc, op. cit. pagina 87.
44
N. Ecobescu, V. Duculescu, op. cit. pagina 223, Gr. Geamănu, op. cit. pagina 485.
Subsecţiunea C. Teritoriul aerian
Teritoriul aerian este format din coloana de aer aflată deasupra
teritoriului terestru şi acvatic, delimitată de frontierele terestre, fluviale şi
maritime, până la limita inferioară a spaţiului cosmic.
Suveranitatea statului se extinde şi asupra spaţiului aerian, situat
deasupra teritoriului şi mării teritoriale 45. Asupra acestui teritoriu s-au iscat
interesante discuţii teoretice. De exemplu, la început, spaţiul aerian era
considerat „res communis”, adică lucru comun. Lucrurile au evoluat şi în
feudalism s-a ajuns la concluzia că el ar aparţine proprietarului pământului
care se afla sub el. Aceasta teorie este însă de neacceptat mai ales în condiţiile
actuale. Hugo Grotius, referindu-se la libertatea marilor, preconiza extinderea
acesteia şi asupra spaţiului aerian.
În sec. al XIX-lea şi începutul sec al XX-lea a fost elaborată teoria
„libertăţii” care exprimă ideea suveranităţii statului asupra spaţiului aerian de
deasupra teritoriului său46. Această teorie venea să înlocuiască pe cea a
libertăţii aerului. Totuşi instrumentele internaţionale au recunoscut, ulterior,
anumite drepturi sau facilităţi statelor, în scopul promovării transporturilor
aeriene civile.
Conform reglementărilor în vigoare, spaţiul aerian al ţării noastre este
alcătuit din coloana de aer de deasupra teritoriului României şi este împărţit
în trei zone:
l) spaţiul de circulaţie aeriană, în care este permis accesul şi circulaţia
tuturor navelor;
2) zonele rezervate pentru lucrul aerian, în care se desfăşoară activităţi
determinate (şcoală, sport aeronautic, încercarea aeronavelor etc.);
3) zone interzise circulaţiei aeronavelor.
Secţiunea a 5-a – Modificările teritoriului de stat
45
N. Ecobescu, V. Duculescu, op. cit. pagina 223, Gr. Geamănu, op. cit. pagina 485.
46
Subsecţiunea A. Moduri de dobândire a teritoriului în dreptul
internaţional clasic
În perioadele anterioare, modificările teritoriului de stat au fost
concepute în contextul tendinţelor de expansiune şi cuceriri, dominante în
raporturile interstatale.
Atât în evul mediu cât şi ulterior, epoci caracterizate prin războaie
nesfârşite, de expansiuni şi cuceriri teritoriale şi modificări ale hărţii globului,
s-au elaborat diferite instituţii sau moduri de dobândire a proprietăţii,
împrumutate în general din dreptul civil, pentru a justifica transferurile
teritoriale47.
Elocvent în această privinţă este faptul că în evul mediu ca şi în
epoca modernă, teritoriile se transmiteau prin căsătorie, succesiune
ereditară (succesiune ab intestat), precum şi prin pactul de familie,
prin care se împărţeau teritorii între monarhi fraţi sau în forma unei
succesiuni testamentare. Mai târziu formele de dobândire a teritoriilor
au evoluat şi s-a ajuns la noi modalităţi juridice48.
A.OCUPAŢIA
a) Ocupaţia iniţială (originară) a fost practicată în perioada formării
imperiilor coloniale, ca modalitate prin care teritorii din America, Africa etc.
considerate fără stăpân (res nullius), erau alipite pur şi simplu metropolelor.
Ignorându-se existenţa şi drepturile populaţiei autohtone, asemenea teorii au
format obiectul unor ocupaţii colonialiste, recunoscute ca fiind legale prin
acte ale bisericii49, sau ale monarhilor, în unele situaţii, aceste ocupaţii erau
realizate în fapt prin manifestări simbolice, fictive (ridicarea pavilionului a
unui monument etc.).
Pentru a justifica, pe plan teoretic acapararea de teritorii, a fost
elaborată teoria priorităţii descoperirii sau primului descoperitor. Noile
pământuri descoperite erau socotite fără stăpân (res nullius) iar stabilirea,
47
48
D. Popescu, A. Năstase, F. Coman, op. cit. pagina 153.
49
de exemplu, bula din 1493 a Papei Alexandru al Vl-lea Borgia care a împărţit între Portugalia şi Spania
teritoriile descoperite
chiar formală asupra lor a puterii statului cotropitor era recunoscută ca temei
juridic pentru alipirea acestor teritorii.
Iniţial, ocupaţia s-a realizat în sec. al XV-lea şi al XVI-lea prin
atribuirea teritoriilor nou descoperite prin bule pontificale, adevărate puneri în
posesie. Prestigiul Sfântului Scaun din acea perioada conferea bulelor papale
o necontestată autoritate50.
Mai târziu, sub influenţa reformei, autoritatea bulelor papale începe să
fie pusă la îndoială, în noua situaţie, nu papa, ci monarhul este cel care
conferea unor particulari sau unor companii dreptul de explorare şi exploatare
a noilor teritorii.
În realitate, pământurile „fără stăpân” aveau de cele mai multe ori un
stăpân iniţial şi legitim, în populaţia autohtonă.
Conform doctrinei burgheze, teritoriul colonial, înainte „ţară a
nimănui”, prin ocupaţie iniţială capătă un stăpân, un proprietar, statul
cuceritor primul descoperitor şi ocupant.
b) Ocupaţia efectivă. Ocupaţia originară era privită ca mod originar
de dobândire de teritorii, şi anume de teritorii asupra cărora, conform
afirmaţiilor teoreticienilor occidentali, nu se exercitase în trecut suveranitatea
altui stat51. Dacă această ocupaţie putea să aibă un caracter fictiv
(mărginindu-se la gesturi simbolice; ridicarea unui monument, înălţarea
pavilionului etc.), nu la fel au stat lucrurile după victoria revoluţiilor
burgheze, când nu mai existau decât foarte puţine „teritorii fără stăpân” şi
când teoria ocupaţiei fictive a fost revizuită. Se făcea trecerea la ocupaţia
efectivă care presupunea nişte condiţii pentru a acţiona:
1 - statul ocupant trebuie să ia în posesia sa teritoriul respectiv, cu
intenţia de a-şi exercita suveranitatea asupra lui;
2 - statul ocupant sa stabilească pe acel teritoriu o autoritate
responsabilă, care să exercite funcţii de guvernare;
3 - ocupaţia să fie notificată celorlalte state, precizându-se situarea
50
Gh. Moca, op. cit. pagina 355 31 Gh. Moca, op. cit. pagina 355.
51
Gh. Moca, op. cit. pagina 355 31 Gh. Moca, op. cit. pagina 355.
geografică şi limitele teritoriului ocupat.
„Ocupaţia efectivă” a fost o cerinţă a statelor capitaliste noi, care
năzuiau să ia locul vechilor puteri coloniale în posesiunile acestora aflate sub
ocupaţie fictivă.
c) Derelictio (ocuparea teritoriului aşa zis abandonate). Este vorba
despre ocuparea acelor „res derilictus”, teritorii care fuseseră sub
suveranitatea unui stat, şi care, chipurile, odată părăsite, puteau fi ocupate de
alte state. Vorbim deci despre „derelictio”, în cazul în care au fost situaţii
când unele teritorii au fost abandonate, în asemenea cazuri, s-au ivit diferende
între statul care pretindea că teritoriul respectiv se află sub suveranitatea lui,
deoarece a fost abandonat de statul care şi-a exercitat anterior suveranitatea
asupra teritoriului în cauză. Sunt situaţii care aparţin în general trecutului 52,
într-o asemenea situaţie. (raporturi colonialiste), şi-a avut sorgintea şi
diferendul dintre Marea Britanic şi Argentina referitor la insulele Malvine
(Falkland), situate în Atlanticul de Sud, descoperite de un marinar portughez
în 1590 colonizate de Franţa, cedate apoi Spaniei (1767), ocupate apoi de
Argentina în 1829 şi din 1833 de Anglia.
B. CUCERIREA
Dobândirea de teritorii ca urmare a unui război apare frecvent în istoria
omenirii53, în doctrina dreptului internaţional clasic, inclusiv în acea a sec. al
XIX-lea cucerirea sau anexiunea prin forţă (care poate fi totală, când se
anexează întregul teritoriu al statului învins-debellatio, ori parţială), era
considerată în general ca un mod de dobândire a unor teritorii, conform
dreptului internaţional, care recunoaşte un nelimitat, jus ad bellum” 54. Unii
autori au contestat încă în acel secol şi mai insistent în prezent, legitimitatea
cuceririi ca titlu juridic asupra teritoriului întrucât dreptul nu poate fi creat
prin forţă. Alţi autori susţin însă ca dreptul internaţional ar admite cucerirea
ca titlu juridic asupra teritoriului ignorând principiile unanim admise ale
52
Insulele Caroline din Pacific, care au dat naştere unui diferend între Spania şi Germania, rezolvat în 1885, şi
insula Las Pălmaş (tot din Pacific), făcând obiect al unui litigiu între Olanda şi Spania, rezolvat în 1925 de
Curtea Permanentă de Arbitraj (arbitrul fiind profesorul Max Huber).
53
Ca exemple clasice pot fi menţionate: a treia împărţire a Poloniei (1795), anexarea Coreei de către Japonia
(1910), anexarea Austriei de către Germania nazistă (1938), a Etiopei, (1936) şi a Albaniei (1939) de către Italia
54
dreptului internaţional, care interzice recurgerea la forţă sau la ameninţarea cu
forţă, respinge şi declară nule orice achiziţii teritoriale dobândite astfel.
Dobândirea unor părţi de teritoriu cucerite contrar dreptului internaţional
contemporan şi chiar conform acestuia, prin exercitarea dreptului la
autoapărare, nu pot servi ca temei pentru obţinerea suveranităţii teritoriale
asupra lor.
C. PRESCRIPŢIA
Autorii occidentali transpun prescripţia ca mod de dobândire a
proprietăţii asupra bunurilor, din dreptul civil în dreptul internaţional,
afirmând că şi suveranitatea teritorială poate fi prescrisă spre deosebire de
prescripţia din dreptul civil bazată pe o posesiune legitimă, cea din dreptul
internaţional e valabilă chiar dacă „luarea în posesie” iniţială încalcă dreptul
internaţional având ca punct de plecare un act licit.
Acest mod de dobândire de teritorii deseori invocat de colonialişti 55
spre a-şi justifica apariţia faţă de mişcarea naţională de eliberare, este în totală
contradicţie cu dreptul popoarelor la autodeterminare, drept inalienabil şi
imprescriptibil.
Teritoriile cucerite la un moment dat şi anexate cu forţa nu pot fi
prescrise, prescripţia neputând să înlăture modul de dobândire a lor, care este
ilegal în lumina Cartei O.N.U. şi principiilor fundamentale ale dreptului
internaţional contemporan56.
D.CESIUNEA
Cesiunea57 unui teritoriu a fost definită în jurisprudenţa internaţională
ca fiind alcătuită din două acte succesive: renunţarea statului cedent la
suveranitatea sa asupra teritoriului şi stabilirea suveranităţii statului cesionar
asupra acelui teritoriu.
Transferul de suveranitate operează ca efect al unor tratate pe cale
convenţională. Cesiune este de mai multe tipuri:
1) Cu titlu gratuit. Se făcea în temeiul tratatelor de pace şi este cel mai
55
Prescripţia a fost recunoscută ca mod de dobândire de teutoni în arbitrajele privind speţele Chamizal (1911) şi
insula Las Palmas (l925).
56
57
des întâlnită. Prevederi de acest gen au fost cuprinse şi în tratatele de pace
încheiate după cele două războaie mondiale.
2) Cu titlu oneros. A fost folosită în numeroase rânduri în practica din
trecut a statelor58. Calificată de obicei ca vânzare, cumpărare, ea nu se
încadrează în categoria dreptului privat, deoarece este vorba de un transfer de
suveranităţi care se exercită şi asupra persoanelor, iar preţul este doar o
despăgubire pentru pierderea teritoriului.
3) Recompensa. Este echivalentă cu o contraprestaţie pentru un serviciu
făcut unui alt stat sau primit de la alt stat. Astfel de exemple sunt: cedarea de
către Franţa prin Tratatul de la Torino (1860),a Nisei şi Savoiei de către
Sardinia ca urmare a sprijinului acordat în lupta pentru unitatea Italiei,
cesiunile teritoriale făcute de Anglia şi Franţa Italiei, în temeiul Tratatului
secret încheiat la Londra in 1915 pentru intrarea Italiei în război alături de
Tripla înţelegere.
4)Cesiuni reciproce (schimburi de teritorii). Au fost utilizate destul de
des în Europa, dar îndeosebi în colonii59.
5)Contiguitatea ca titlu preferenţial pentru exercitarea
suveranităţii teritoriale. Este o construcţie apărută în dreptul internaţional
clasic spre sfârşitul sec. al XIX-lea, ca urmare a acţiunii de reîmpărţire a
coloniilor, a politicii zonelor de influenţă şi dominaţie pe care o asemenea
construcţie încearcă să o „legalizeze”.
Prin aplicarea contiguităţii s-au stabilit zone de influenţă în special în
Africa60. Definiţia Juridică” dată acestor zone este: „spaţiul teritorial asupra
căruia se recunoaşte unui stat, de obicei printr-un tratat bilateral, un titlu
particular spre a-şi stabili autoritatea şi a dobândi suveranitatea, celălalt stat
trebuind să se abţină de a exercita o activitate concurentă. Asemănătoare sunt
58
De exemplu, cesiunea către S.U.A. a Louisianei de către Franţa pentru 60 milioane $ (1803), a Floridei de
către Spania pentru 5 milioane $ (1838), a Alaskăei de către Rusia pentru 7,2 milioane $ (1867), procedeul fiind
aplicat şt pentru alte tritoni ce formează S.U.A.. în 1967, mai multe persoane fizice şi societăţi particulare au
vândut Angliei mai multe insule din Oceanul Indian contra sumei de 1013200 lire sterline.
59
R. Miga-Bestliu, op. cit. pagina 208.
60
în Sudan, Zanzibar, coastele orientale şi occidentale.
şi aşa zisele zone cu interese speciale 61. Deoarece nici într-un caz nici în altul,
stabilirea zonei sau sferei respective nu este atributivă de suveranitate,
deosebirea dintre aceste două forme de dominaţie se estompează.
Subsecţiunea B. Modificările teritoriului de stat admise în dreptul

internaţional contemporan
Apărând principiul integrităţii teritoriale a statelor, dreptul internaţional
permite modificări teritoriale, în cazuri bine determinate, cu respectarea
strictă a dreptului popoarelor la autodeterminare 62.
Astfel, o naţiune poate să iasă din componenţa unui stat şi sa-şi
constituie un stat propriu, de sine stătător, pe teritoriul pe care este aşezată
sau, dimpotrivă, poate să intre în componenţa unui alt stat, de bună voie pe
baza voinţei sale precise, clare şi liber exprimate, în conformitate cu normele
şi principiile unanim admise ale dreptului internaţional. Aceasta reiese şi din
Carta O.N.U., care cere membrilor organizaţiei să dezvolte relaţii prieteneşti
între naţiuni, încheiate pe respectul principiului egalităţii în drepturi şi al
autodeterminării popoarelor (articolele l şi 2).
Orice modificări ale unui teritoriu sunt admisibile, potrivit dreptului
internaţional contemporan, numai dacă au la bază voinţa suverană a poporului
care locuieşte pe acel teritoriu 63. Totodată, principiul autodeterminării
popoarelor este strâns legat de alte principii (al legalităţii suverane, al
integrităţii teritoriale, al interzicerii agresiunii şi al nerecunoaşterii
rezultatelor ei).
În ceea ce priveşte formele de exprimare a principiului autodeterminării
popoarelor în domeniul modificărilor teritoriale, în practica internaţională se
cunosc, fie forma adoptării actelor corespunzătoare de către organele
legislative supreme, acte care exprimă voinţa liberă a poporului, fie o
consultare a întregului popor, efectuată fără presiuni sau constrângeri prin
61
Sistemul acestor zone ar consta în recunoaştere în favoarea unui stat, a unei zone privilegiate de acţiune asupra
unui teritoriu unde doreşte să-şi facă interesele să prevaleze.
62
63
PLEBISCIT64. Dreptul internaţional consideră plebiscitul (consultarea liberă a
poporului) ca unul din mijloacele permise, atât pentru rezolvarea problemei
independenţei şi organizării statale a unei naţiuni întregi cât şi pentru
modificarea apartenenţei unor anumite părţi dintr-un teritoriu de stat,
efectuată, de obicei, cu luarea în considerare a compoziţiei naţionale a
populaţiei. Erasm din Rotterdam (1466-1536) afirmă ca este inadmisibil, din
punct de vedere juridic, de a transfera teritorii de la un stat la altul, fără a ţine
seama de voinţa populaţiei care locuieşte pe acele teritorii, procedeu care, de
fapt, asimilează pe oameni cu vitele sau cu inventarul mort.
În Roma antică, plebiscitul însemna hotărârea adunărilor populare în
problemele principale de stat. Hotărârile erau obligatorii doar pentru oamenii
simpli, plebe, de unde şi denumirea sa.
Plebiscitul este o instituţie de drept internaţional, apărută în lupta
împotriva anexiunii forţate şi a subjugării unor naţiuni, devenind una din
formele de manifestare a dreptului popoarelor şi naţiunilor la
autodeterminare65.
În accepţiunea ce i se dă în prezent, acest termen înseamnă votul
întregului popor66.
Pentru prima dată, plebiscitul, în privinţa unor modificări teritoriale, a
fost folosit în 1271, când, pe baza consultării populaţiei din Avignon, această
regiune a fost alipită de Franţa.
În cea de-a doua jumătate a sec. al XlX-lea, principiul plebiscitului se
dezvoltă pe baza principiului naţionalităţilor, unitatea Italiei (1860-1887)
fiind rezultatul unor consultări populare în diferitele provincii, alipirea
Savoiei şi Nisei la Franţa, în 1860, a avut loc tot pe baza unui plebiscit. Alte
plebiscite au fost organizate, printre altele, în legătură cu dobândirea insulelor
Ioniene (1863) de către Grecia precum şi pentru separarea Norvegiei de
Suedia (1905).
64
65
66
La încheierea primului război mondial, puterile aliate au declarat într-
un memorandum adresat guvernului german, în 1918, că înţeleg să pună la
baza reglementărilor teritoriale dreptul popoarelor la autodeterminare. Ca
urmare, pe baza tratativelor de pace din 1919, au fost organizate în jur de 12
plebiscite privind îndeosebi teritorii încorporate de-a lungul istoriei de către
Germania, în perioada dintre cele două războaie, principiul plebiscitului a fost
încălcat în repetate rânduri de Germania nazistă, în legătură cu anexarea
teritoriului Sudeţilor şi „Anschlussul” Austriei (1938), precum şi în cazul aşa
ziselor arbitraje de la Viena din 1938 şi 1940, prin care, sub presiunea
Germaniei hitlerise au fost smulse României, Transilvania de nord ca şi
Cehoslovaciei, în mod ilegal, părţi din teritoriu, arbitraje desfiinţate prin
tratatele de pace din 1947 cu România şi Ungaria. Prin acordurile din
Crimeea şi Potsdam au fost restituite Poloniei teritorii străvechi cotropite de
Germania hitleristă.
Prin acordul de la Cairo din 1943 şi declaraţia de la Potsdam din 1945 a
fost restabilit dreptul Chinei asupra insulei Taiwan şi insulelor Penhuledao şi
alte insule smulse de Japonia în 1895 prin pacea de la Shimoncselki.
În afară de aceasta, în perioada postbelică, plebiscitul este folosit, în
legătură cu procesul de decolonizare, în marea majoritate a teritoriilor sub
tutelă, ca şi în vederea dobândirii independenţei de către popoarele supuse
dominaţiei coloniale, jucând în general un rol pozitiv, chiar dacă în unele
cazuri s-au constatat abuzuri din partea puterii administrative.
În concluzie, trebuie subliniat ca dreptul popoarelor de a-şi
hotărî singure soarta include ca un element integrant plebiscitul, ca
metodă de reglementare a oricăror modificări teritoriale67.
67
CAPITOLUL II - REGIMUL JURIDIC AL TERITORIULUI
DE STAT
Secţiunea 1 – Regimul juridic al spaţiului terestru
Dintre toate elementele teritoriului de stat, solul reprezintă o

însemnătate deosebită, deoarece nici suveranitatea asupra subsolului, nici
autoritatea starului asupra mării teritoriale sau platoului continental, nici un
fel de revendicări asupra spaţiului aerian nu ar fi fost de imaginat fără un
suport (o bază) indispensabil.
Drumurile, podurile şi căile ferate fac parte, în general din teritoriul
statului. Un statut special îl au, însă, acele drumuri sau căi de comunicaţie
care unesc mai multe state1 sau sunt exploatate de acestea, în comun.
Liniile telegrafice şi telefonie, cablurile şi conductele au format
obiectul unor preocupări speciale de la jumătatea sec. al XIX-lea, deoarece
statele care le-au instalat au încercat să-şi menţină controlul asupra lor 2.
Probleme s-au pus în egală măsură şi pentru cablurile subterane şi pentru cele
destinate transportului electricităţii (petrolului alb). S-a admis, însă, în final,
că traversând teritoriul unui anumit stat, ele nu pot constitui „enclave” ale
unor suveranităţi străine, regimul lor fiind reglementat pe bază de acord.
Sistemele hidraulice au ridicat şi ele, în anumite cazuri, probleme
juridice3, care au fost reglementate prin înţelegeri, ca de pildă convenţia
franco-elveţiană din 4 octombrie 1913 „pentru amenajarea puterii hidraulice a
Rhonului” sau cea din 19 noiembrie 1930, privind amenajarea căderii râului
Dubs, lângă Chatelot. Din practica României se poate cita cazul acordului cu
1
Menţionăm că, potrivit articolului 9 din legea 56/1992 privind frontierele de stat a României, „Regulile de
exploatare şi întreţinere podurilor, căilor ferate şi rutiere, liniile de comunicaţii şi apele de frontieră care
intersectează linia frontierei de stat ori au un ax comun cu acesta, sunt stabilite prin înţelegeri încheiate de către
statul roman cu statele vecine"
2
3
Iugoslavia privind realizarea şi exploatarea sistemului hidroenergetic şi de
navigaţie „Porţile de Fier”, încheiat la Belgrad, la 30 noiembrie 1963, prin
care s-au convenit şi unele rectificări de frontieră.
În legătură cu subsolul, deşi s-a admis principiul că nu exista limite ale
exercitării suveranităţii teritoriale, au apărut anumite probleme, în practică, în
legătură cu concesiunile acordate unor străini pentru exploatarea bogăţiilor
minerale. De asemenea, s-au ivit probleme legate de delimitarea şi
demarcarea frontierei în subteran, în special în acele situaţii în care anumite
zăcăminte, ce urmau să fie exploatate, se extindeau dincolo de limita
subterană a teritoriului de stat. Probleme legate de minerit în regiunea
frontalieră au format, în anumite cazuri, obiectul unor înţelegeri
internaţionale. Se citează cazul minelor de cărbune olandeze din partea de sud
a provinciei Limburg, care continuă departe în răsărit, sub teritoriul german.
De aceea au fost introduse prevederi speciale încă în Tratatul de frontieră
între Olanda şi Prusia, din 26 iunie 1816, garantându-se exploatarea subterană
a acestor mine. Funcţionarea unor mine situate dedesubtul albiei râului Maas
(Meuse), pe partea belgiană, a determinat, de asemenea, încheierea unor
tratate.
În legătură cu regimurile tunelurilor montane, amintim că ideea
construirii unui tunel, prin munte, spre a lega însă şi Genova, datează din
1450. în 1782, regele Victor Amedeu al II-lea de Savoia a aprobat punerea în
executare a proiectului, dar a trebuit să fie abandonat din cauza invaziei
franceze din 1794. Primele tuneluri pentru căi ferate internaţionale au fost
cele construite între Elveţia şi vecinii săi, prin Col de Frejus (Mont Cenis), în
1871, St. Gotthard (1881), Arlberg (1885), Simplon (1906).
Acordul franco-italian din 14 martie 1953 cu privire la construirea
drumului şi a tunelului de cale ferată sub Mont Blanc, prevede că „tunelul va
rămâne proprietate comună şi indivizibilă a ambelor state”. După cum
observa J.H. Verzijl4, principiile care guvernează delimitarea frontierelor
dintre state prin munţi sau regiuni muntoase nu sunt, în mod necesar, identice
4
cu acelea care guvernează asemenea delimitări în interiorul munţilor, în
această privinţă se pot cita şi prevederile unui tratat mai vechi - Convenţia
franco-italiana din 10 decembrie 1874. Problema prezintă un oarecare interes,
deoarece de stabilirea frontierei depind unele probleme corelative, referitoare
la vamă, controlul sanitar, controlul traficului de pasageri şi apărare.
Secţiunea a 2-a – Regimul juridic al spaţiului acvatic
Subsecţiunea A. Apele teritoriale

A. Apele interioare nemaritime ale statelor sunt constituite din apele
râurilor, fluviilor, canalelor şi lacurilor situate în întregime pe teritoriile lor,
din apele din zona de frontieră şi porţiunea din cursurile de apă care le
traversează şi le separă (fluvii internaţionale)5. Aşa, de pildă, pentru a da
exemple în ceea ce priveşte România, Oltul sau Argeşul vor fi considerate ape
interioare româneşti, deoarece întregul lor curs se află pe teritoriul ţării
noastre, în schimb, se vor afla sub suveranitatea statului nostru numai
anumite porţiuni ale Dunării6, în cazul acestui fluviu, porţiunea de la intrarea
în ţară până la Ostrov va cuprinde numai jumătate din întinderea apelor ce
despart România de Bulgaria, în timp ce porţiunea de la Ostrov la Galaţi se va
afla în întregime sub suveranitatea României, iar cea de la Galaţi la Sulina va
avea tot regimul unui fluviu de frontieră, teritorii din sudul Basarabiei
aflându-se, încă, sub suveranitatea ucraineană.
Regimul juridic al acestor ape este stabilit prin legislaţia internă a
statelor7, în cazul fluviilor internaţionale, regimul juridic al acestora este
stabilit şi prin convenţii internaţionale multilaterale, îndeosebi în ce priveşte
libertatea de navigaţie şi întreţinerea lor. Aceste convenţii nu afectează
nicicum suveranitatea statului asupra porţiunii de fluviu ce îi traversează
teritoriul.
5
6
7
În virtutea suveranităţii lor teritoriale, statele au dreptul de a utiliza
aceste ape potrivit intereselor lor economice şi de navigaţie. De asemenea,
satele riverane la aceeaşi porţiune a unui curs de apă pot, prin convenţii,
încheiate între ele, să convină asupra utilizării în comun a acestuia, a
exploatării lui economice sau a rezolvării unor probleme de navigaţie.
În acest cadru, poate fi menţionată cooperarea dintre România şi
Iugoslavia în ce priveşte realizarea şi exploatarea sistemului hidroenergetic şi
de navigaţie de la Porţile de Fier l şi cooperarea dintre România şi fosta
U.R.S.S., privind construirea în comun a nodului hidroenergetic Stanca-
Costeşti pe Prut.
B. Apele interioare maritime cuprind: mările interioare, apele situate
între ţărm şi linia de la care se măsoară marea teritorială (linia de bază) ,apele
golfurilor şi băilor interioare, intrările dinspre mare (estuarele) şi apele
porturilor. Aceste ape se găsesc în integralitatea lor sub suveranitatea,
statului8.
a) Mările interioare. Sunt considerate mări interioare mările
înconjurate de jur împrejur de teritoriul terestru al unuia şi aceluiaşi stat (de
ex. Marea Arai, care aparţinea fostei U.R.S.S.), precum şi mările ale căror
ţărmuri şi intrarea prin care comunica cu altă mare sau ocean-aparţin unui
singur stat, (de ex. Marea Albă şi Marea de Azov).
Situarea în acest mod a acestor mări conferă statului în cauză
exclusivitate în stabilirea regimului lor juridic9.
b)Apele golfurilor şi băilor. Apele golfurilor şi băilor sunt
considerate ape interioare ale unui stat până la linia de demarcaţie trasă la
intrarea sau în interiorul băii, acolo unde distanţa dintre ţărmurile opuse nu
depăşeşte 24 mile marine10. De la această regulă se exceptează golfurile şi
băile „istorice”, adică acele băi şi golfuri declarate de state ape interioare deşi
8
Este vorba despre apele maritime interioare iar Legea 17 din 7 august 1990 (M. O. numărul 99/9 august 1990)
privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale şi al zonei contigue ale României,
prevede în articolul 4 ca: apele maritime interioare ale ţării noastre sunt constituite din suprafeţele de apă situate
între ţărmul mării şi liniile de bază de la care se determină limita inferioară a mării teritoriale.
9
10
prin suprafaţa lor ar trebui să aibă regim de mare teritorială sau de mare liberă
pe consideraţii de ordin istorice (ale unui uz secular), bazate şi pe importanţa
lor pentru economia naţională şi securitatea statului riveran. Din categoria
golfurilor „istorice” fac parte: golful Hudson (Canada), golfurile Riga şi Petru
Cel Mare (Rusia), golful Mexic (Mexic) etc. în cazul golfului Sirta, tangent
mărilor teritoriale libiene, unde s-au desfăşurat şi două conflicte între
aeronave americane şi libiene, în 1981 şi 1986, nu s-a admis principiul de mai
sus, întrucât golful Sirta nu beneficiază de un statut de golf istoric, recunoscut
ca atare pe plan internaţional.
În cazul golfurilor şi băilor la care sunt riverane două sau mai multe
state, delimitarea apelor interioare precum şi regulile de folosinţă sunt
stabilite prin acorduri încheiate între statele în cauză.
În doctrina occidentală, se susţine uneori că, în cazul băilor şi golfurilor
cu mai mulţi riverani, constituind căi internaţionale de navigaţie, ar exista, în
principiu, un drept de trecere inofensiv pentru vasele comerciale ale statelor
străine11. Un asemenea drept însă ar putea fi recunoscut numai prin convenţii
internaţionale12, întrucât şi apele acestor golfuri au regimul specific al apelor
interioare, la care admiterea navelor altor state este subordonată
consimţământului statului riveran.
c) Intrările dinspre mare (estuarele) constituie, de asemenea, teritorii
supuse suveranităţii statelor. Problema lor a fost abordată în cadrul
conferinţelor privind dreptul mării, în cadrul cărora suveranitatea statelor a
fost admisă asupra acestor zone adiacente. De fapt termenul de „intrări”
acoperă o varietate de situaţii precum fiordurile, lagunele etc.. O hotărâre a
Curţii Internaţionale de Justiţie a considerat însă că există o regulă a dreptului
internaţional cutumiar cu privire la anumite porţiuni de ape închise, care
stabilesc linia de închidere la 10 mile nautice. Această regulă se regăseşte de
altfel şi într-o serie de acorduri, precum cele încheiate între Marea Britanic şi
Franţa, cu privire la Marea Nordului, în 1839, 1843, 1876, între Marea
11
Acest punct de vedere a fost însuşit într-o hotărâre a Ciuţii de Justiţie a Americii Centrale din martie 1927,
privitoare la Golful Fonseca (situat între Nicaragua, Honduras şi E1 Salvador).
12
Britanic şi Danemarca, în 1901, între Marea Britanic şi S.U.A în 1888 etc.
d) Apele porturilor sunt considerate a fi ape interioare până la linia ce
uneşte instalaţiile permanente ce fac parte din sistemul portuar aflate cel mai
departe în larg13. Această delimitare este stipulată prin Convenţia de la
Geneva din 1958 cu privire la marea teritorială şi reafirmată prin Convenţia
din 1982 asupra dreptului mării. Statul riveran este acela care stabileşte
porturile în care accesul navelor străine este permis 14. De regulă este interzisă
intrarea vaselor străine în porturile militare şi porturile de cabotaj (porturi ale
aceluiaşi stat ce deservesc cursele maritime interne). Vasele străine sunt
supuse jurisdicţiei statului al cărui Pavilion îl poartă (legea pavilionului) 15.
Regimul juridic al navigaţie şi staţionării în porturi este stabilit de statul
riveran. Acest regim este diferit, după cum navele străine sunt militare sau
comerciale şi, în acest caz, în raport cu apartenenţa lor, particulare sau de stat.
Mai trebuie reţinut că statutul navelor străine aflate în portul statului riveran
este stabilit prin respectarea unor reguli convenţionale internaţionale, pe bază
de reciprocitate. Astfel, prin convenţii speciale, statele pot conveni în a stabili
pentru vasele comerciale străine fie un regim naţional, asemănător vaselor lor,
fie un regim al clauzei naţiunii celei mai favorizate.
Înainte de a trece la detalierea statutului fiecărui tip de navă, trebuie
spus că sunt militare vasele care aparţin unui stat, posedă armament, sunt
manevrate de un echipaj militar din forţele armate ale statului căruia îi aparţin
navele, echipaj supus unei discipline militare şi subordonat unui comandant
cu grad militar.
Comerciale sunt navele care aparţin fie unui stat, fie unor resortisanţi,
persoane fizice sau juridice şi care afectează transporturi de mărfuri sau de
pasageri, exploatează bogăţiile marine etc..
Mai există şi o a treia categorie de nave care aparţin unui stat şi sunt
destinate unor scopuri necomerciale, cum ar fi de pildă, navele pentru
13
14
15
salvarea naufragiaţilor, controlul vamal, efectuarea unor cercetări ştiinţifice.
e) Statutul navelor de război, în scopul asigurării securităţii statului
riveran, intrarea navelor de război străine în porturile sale se poate efectua
numai pe baza unei autorizaţii prealabile din partea acelui stat 16 (care poate
impune anumite restricţii, atât în legătură cu numărul navelor, cât şi cu durata
staţionării lor în apele sale portuare), ori a unei notificări prealabile 17, în caz
de forţă majoră (furtuni, avarii etc.), navele de război pot intra într-un port
străin fără autorizaţie, în ultimii ani, unele state, între care şi România 18, au
interzis prin legi interne, accesul în marea teritorială, în apele maritime
interioare şi în porturi, a oricăror nave care au la bord arme nucleare, chimice
ori alte arme de distrugere în masă.
Nava de război care se află în mod legal într-un port străin se bucură de
imunitate de jurisdicţie penală şi civilă, neputând fi sechestrată, confiscată sau
rechiziţionată. Dacă nava încalcă legile şi regulamentele statului riveran şi nu
ţine seama de avertismentul dat de a se conforma acestora, va fi somata să
părăsească imediat apele portuare sau marea teritorială, iar în cazul în care
interesele statului riveran sunt prejudiciate, aceasta atrage răspunderea
statului de pavilion19.
Pe baza imunităţii de jurisdicţie penală, infracţiunile pe care le comit
între ei, pe bord, membrii echipajului, se pedepsesc conform legilor statului
căruia îi aparţine vasul militar20, în cazul când infractorul se refugiază pe
ţărm, el trebuie sa fie remis comandantului vasului, la cererea acestuia sau
judecat pe ţărm, în absenţa unei astfel de cereri. Atunci când însă infractorul
care a comis crima pe bordul vasului militar este un cetăţean al statului
riveran sau când infracţiunea a fost săvârşită pe ţărm de către o persoană care
s-a refugiat apoi pe bordul vasului militar străin, vinovatul trebuie să fie
16
Vezi articolul 21 din Legea 17/1990 care prevede că navele militare străine, submarinele şi celelalte
submersibile, precum şi navele sub pavilion străin folosite sub servicii guvernamentale, pot intra în marea
teritorială, în porturi şi rade numai cu aprobarea prealabilă a Guvernului Român, exceptându-se cazurile de forţă
majoră. Aprobarea se solicită cu cel puţin 30 de zile înainte de data pentru care este prevăzută acţiunea de intrare.
17
Sunt exceptate de la această regulă navele militare la bordul cărora se află şeful unui stat străin sau
reprezentant diplomatic acreditat de statul riveran.
18
Vezi articolul 12 din Legea 17/1990.
19
20
predat autorităţilor locale, în caz de refuz din partea comandantului navei
militare, autorităţile locale nu pot pătrunde pe navă, diferendul urmând a fi
soluţionat pe cale diplomatică.
Imunitatea de jurisdicţie se extinde şi asupra membrilor echipajelor de
pe navele de stat21, când ei se află pe ţărm în uniforma şi cu titlu oficial (în
timpul serviciului sau în legătura cu acesta). Când se afla însă pe ţărm fără
uniformă şi fără misiune oficială, ei sunt supuşi jurisdicţiei locale. Pentru
delicte de mai mică importanţă se obişnuieşte, potrivit curtoaziei
internaţionale, ca membrii echipajului să fie predaţi comandantului navei
pentru a lua el măsurile necesare. Această predare nu constituie totuşi o
obligaţie pentru statul riveran.
în cazul în care un membru al echipajului dezertează într-un port străin,
comandantul vasului nu-l poate aresta pe ţărm, ci trebuie să ceară, pe cale
diplomatică, arestarea şi remiterea dezertorului
Remiterea dezertorului nu constituie o obligaţie juridică pentru statele
riverane dacă nu există, în acest sens, acorduri bilaterale încheiate cu statul
care revendică predarea dezertorului, în absenţa unor asemenea acorduri,
satele riverane au dreptul de a da curs sau de a refuza cererea de predare a
acestuia comandantului navei.
2) Statutul navelor comerciale de stat. Potrivit principiilor
fundamentale ale dreptului internaţional, statul şi bunurile sale se bucură pe
teritoriul străin de imunitate de jurisdicţie. Această imunitate decurge din
egalitatea suverană a statelor22.
Aplicat la navele comerciale proprietate de stat, aceasta înseamnă că
ele, aflându-se în apele portului unui stat străin se bucură de imunitate de
jurisdicţie civilă ca şi de execuţii.
3) Statutul navelor comerciale proprietate privată, în apele
portuare, nava comercială este supusă unei duble jurisdicţii, a statului de
pavilion şi a statului riveran23.
21
22
23
Jurisdicţia penală a statului de pavilion se aplică faptelor pe care le
comit între ei membrii echipajului, ca şi faptelor care privesc disciplina
internă a navei.
Jurisdicţia penală a statului riveran se aplică atunci când
infracţiunea a fost comisă:
a) la bordul navei de către sau împotriva unei persoane care nu aparţine
echipajului;
b) pe uscat, de membrii echipajului şi a avut ca rezultat tulburarea
ordinii publice a statului riveran;
c) atunci când, deşi fapta a fost săvârşită la bordul navei, căpitanul
acesteia solicită sprijinul autorităţilor locale.
Dacă problema este altfel reglementată prin tratatele încheiate de statele
în cauză, vor preleva prevederile acelor tratate.
Jurisdicţia civilă a statului riveran se exercită pentru asigurarea
executării obligaţiilor contractate de nava respectivă în timp ce se află în
apele maritime interioare sau în marea teritorială, precum şi pentru alte
pretenţii rezultând din evenimente de navigaţie care au avut ca urmare avarii
asupra navei ori încărcăturii, ca şi pentru despăgubiri şi taxe 24.
În astfel de împrejurări, nava poate fi reţinută sau sechestrată, împotriva
acesteia putându-se lua măsuri de executare silită.
4) Statutul navelor de stat afectate unor scopuri necomerciale.
Aceste nave sunt, în general, asimilate cu navele de război, având nu
numai imunitate de jurisdicţie civilă, ci şi imunitate de jurisdicţie penală 25.
Subsecţiunea B. Marea teritorială

A. Delimitare. Marea teritorială reprezintă acea fâşie a apelor mării
de-a lungul ţărmului unui stat până la o anumită distanţă în larg ce se află sub
suveranitatea acestuia. Delimitarea mării teritoriale este realizată printr-o linie
de bază şi o linie exterioară 26. Linia de bază poate fi reprezentată de ţărmurile
24
25
26
T. Meleşcanu, I. Voinea-Motoc, op. cit. pagina 176.
statului riveran, în situaţia când acestea au o formă relativ regulată, de linia
celui mai mare reflux sau de o linie dreaptă ce uneşte puncte din apropierea
ţărmului (insule, stânci etc.), în cazurile când ţărmurile statului riveran
prezintă sinuozităţi adânci, sunt puternic crestate (de exemplu cazul
Norvegiei). Linia exterioară se stabileşte la o anumită distanţă de linia de
bază şi, de regulă, paralelă cu aceasta, pentru ca, în orice punct al mării
teritoriale, aceasta să aibă aceiaşi lăţime. Porţiunea de apă aflată între linia de
bază şi linia exterioară formează marea teritorială iar lăţimea ei se stabileşte
prin act unilateral al statului riveran.
În ceea ce priveşte lăţimea mării teritoriale, în practica statelor nu a fost
acceptă şi recunoscută, o regulă unică 27. Dacă în sec. al XIII-lea şi al XIV-lea,
odată cu dezvoltarea navigaţiei, a fost acceptată ideea că, această zonă s-ar
întinde până la mijlocul mării, ulterior, a apărut aşa numita regulă a “bătăii
tunului”, fundamentată pe ideile lui Hugo Grotius şi stabilită de Galiani în
1782, regulă bazată pe distanţa maximă de 3 mile la care ajungeau bătăile
tunurilor din acea perioadă. Regula celor 3 mile marine a fost receptată de o
serie de state, fiind invocată ulterior că fiind o regula de drept cutumiar, în
special de statele cu o flotă dezvoltată (Anglia, S.U.A. etc.), fără a fi însă
recunoscută ca atare de marea majoritate a statelor. De altfel, de atunci,
lăţimea mării teritoriale a variat între 3 şi 12 mile marine 28.
Conferinţele de la Geneva din 1958 şi 1960 asupra dreptului mării, au
relevat opţiunea majorităţii statelor asupra dreptului lor de a-şi stabili lăţimea
mării teritoriale între 3 şi 12 mile marine 29. Ulterior, considerente îndeosebi
de ordin economic, au determinat o serie de state să-şi extindă lăţimea mării
teritoriale la peste 12 mile marine, ajungându-se chiar până la 200 mile
marine. De altfel, în preajma deschiderii, în 1973, a celei de-a III-a Conferinţă
asupra dreptului mării, lăţimea mării teritoriale era diferită, 13 state o
stabiliseră la 30 mile, 5 state între 100 şi 130 mile, 12 state la 200 mile
marine.
27
28
29
Dacă Convenţia de la Geneva din 1958 asupra mării teritoriale şi zonei
contigue nu stabileşte o lăţime anume a mării teritoriale, Convenţia din 1982
asupra drepturilor mării statuează o limită maximă şi anume 12 mile marine,
în alte cuvinte statele suverane îşi pot fixa lăţimea mării teritoriale prin act
unilateral, pe o întindere de până la 12 mile mari, dar nu peste această limită.
Lăţimea mării teritoriale a României este de 12 mile marine. Delimitarea
mării teritoriale între statele aflate faţă în faţă, se realizează printr-o linie
mediană stabilită la distanţa egală de liniile de bază de la care se măsoară
lăţimea mărilor teritoriale ale statelor în cauză, regulă care nu se aplică în
situaţiile în care operează considerente istorice sau împrejurări sociale.
B. Suveranitatea statului riveran. Statul riveran are drepturi
suverane exclusive asupra mării teritoriale, solului şi subsolului marin al
acesteia precum şi asupra spaţiului aerian de deasupra. Suveranitatea statului
riveran asupra mării teritoriale decurge din suveranitatea statului asupra
teritoriului de stat30.
Regimul juridic al mării teritoriale este aproape identic cu cel al apelor
interioare, ceea ce le deosebeşte, fiind aşa numitul drept de trecere inofensivă
prin marea teritorială, recunoscut pentru navele comerciale.
Deşi în literatură, uneori suveranitatea exclusivă şi deplină a statului
riveran asupra mării teritoriale a fost contestată, încercându-se a se argumenta
existenţa numai a unor drepturi limitate asupra acestei zone, dreptul
internaţional contemporan o recunoaşte şi o consacră fără echivoc 31.
Aşadar, statul riveran, în virtutea acestei suveranităţi are, în marea sa
teritorială, dreptul de extindere şi exercitare a jurisdicţiei naţionale, drept de
control vamal, sanitar, de explorare şi exploatare a bogăţiilor naţionale, de
pescuit, dreptul de a lua orice măsuri pe care le consideră ca fiind oportune în
apărarea securităţii sale, de protecţie a mediului înconjurător etc.
În acelaşi timp, statul riveran este obligat să asigure, în interesul
desfăşurării normale a comerţului, comunicaţiilor şi navigaţiei maritime,
30
31
pentru navele comerciale ale tuturor statelor, riverane şi neriverane, dreptul de
trecere inofensivă prin marea sa teritorială.
C. Trecerea inofensivă a navelor comerciale străine prin marea
teritorială a statului riveran a fost la început recunoscută ca o regula de drept
cutumiar, pentru ca apoi să fie consacrată prin Convenţia de la Geneva din
1958 şi prin Convenţia din 1982 asupra dreptului mării.
Conţinutul acestei reguli rezidă în dreptul navelor comerciale străine
prin marea teritorială a statului riveran în sau dinspre porturile acestuia,
precum şi navigarea în această zonă, fără a intra în apele interioare ale statului
riveran32.
Pentru a fi recunoscută şi considerată ca atare, această trecere trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii33:
- să fie inofensivă, adică potrivit prevederilor Convenţiei din
1958 şi ale Convenţiei din 1982,
- să nu aducă atingere păcii, ordinii şi securităţii statului suveran.
Prevederile Convenţiei din 1982, stipulează ca această condiţie nu este
îndeplinită atunci când o navă străină aflată în marea teritorială a statului
riveran, săvârşeşte acte cum sunt: folosirea forţei sau ameninţări cu forţa
împotriva statului riveran, efectuarea de manevre sau exerciţii care presupun
folosirea de arme, acţiuni de propagandă împotriva statului riveran, culegerea
de informaţii referitoare la aceste activităţi care încalcă regulile statului
riveran, referitoare la vama, imigrări, politică fiscală etc., poluarea apelor,
efectuarea de activităţi de cercetare, pescuit etc.;
-să fie continuă atât în ceea ce priveşte traversarea mării teritoriale în
drum spre porturile statului riveran sau dinspre acestea spre larg, cât şi în ceea
ce priveşte navigarea prin marea teritorială. Staţionarea sau intrarea şi ieşirea
repetată din apele teritorială nu sunt permise decât în măsura în care ele sunt
impuse de necesităţile de moment ale navigaţiei sau cazuri de forţă majoră
(furtună, avarii etc.). Staţionarea, intrarea şi ieşirea din marea teritorială poate
32
33
îndreptăţi statul riveran la luarea unor măsuri pe care le consideră oportune
pentru securitatea şi interesele sale. De asemenea, în aceste situaţii, navele
străine nu mai beneficiază de imunitatea de jurisdicţie penală pentru faptele
săvârşite la bordul lor, chiar dacă acestea nu aduc atingerea intereselor
statului riveran. De regulă, navele străine, în timpul trecerii prin marea
teritorială, nu sunt supuse jurisdicţiei penale a statului riveran, cu excepţia
cazului când, prin faptele săvârşite la bordul lor, se aduce atingerea
intereselor statului riveran34. De asemenea, în cazul staţionării, intrării sau
ieşirii din marea teritorială, statul riveran are dreptul de a-şi exercita integral
jurisdicţia civilă asupra unor nave străine surprinse în asemenea situaţii,
putându-le aplica măsuri asigurătorii şi de execuţie 35.
- să fie expeditivă, adică o trecere rapidă impusă de scopul inofensiv al
traversării sau navigaţiei prin marea teritorială. Orice derogare de la această
regulă poate provoca suspiciuni statului riveran cu privire la buna credinţă în
efectuarea unei treceri inofensive, în conformitate cu legile statului riveran şi
cu regulile de drept internaţional şi, implicit, să dea dreptul aplicării unor
măsuri restrictive sau de interdicţie în efectuarea trecerii prin marea
teritorială.
Navele care efectuează trecerea inofensivă trebuie să respecte legile
statului riveran, ele neaflându-se însă sub jurisdicţia penală a acestuia, cu
excepţia situaţiilor menţionate mai sus36. De asemenea, statul riveran nu-şi
poate exercita jurisdicţia civilă asupra persoanelor aflate la bordul unei nave
ce efectuează trecerea inofensivă prin marea sa teritorială. Deşi
reglementările în vigoare nu stipulează, navelor comerciale de stat li se
recunoaşte în practica internaţională beneficiul imunităţii de jurisdicţie civilă
pe timpul efectuării pasajului inofensiv.
În ceea ce priveşte navele militare, acestora nu le este recunoscut
dreptul de trecere inofensivă, pătrunderea lor în marea teritorială a
34
35
36
M. Niciu, op. cit. pagina 79
statului riveran fiind condiţionată de asentimentul prealabil al
acestuia37, în situaţia obţinerii unui asemenea acord, navele militare
pot pătrunde şi naviga în condiţiile stipulate de statul riveran, în cazul
nerespectării legilor statului riveran, a condiţiilor în care se poate
efectua pătrunderea şi navigaţia în marea teritorială, precum şi în orice
altă situaţie pe care statul riveran o apreciază ca atare, navele militare
pot fi obligate să părăsească imediat marea teritorială. Daca
pătrunderea şi navigaţia în marea teritorială au fost interzise în
condiţiile menţionate, navele militare beneficiază de imunitate de
jurisdicţie penală sau civilă.
Subsecţiunea C. Zone maritime limitrofe cu regim special

Dreptul internaţional contemporan recunoaşte statelor riverane
exercitarea, în anumite condiţii, de drepturi suverane asupra unor zone
maritime aflate dincolo din marea teritorială şi în prelungirea acesteia 38.
Existenţa şi consacrarea acestor zone sunt făcute prin Convenţiile de la
Geneva din 1958, referitoare la marea teritorială şi zona continuă şi respectiv
platoul continental, precum şi prin Convenţia din 1982 asupra dreptului mării.
A. Zona contiguă este constituită din acea fâşie de apă de dincolo de
marea teritorială până la o anumită distanţă în care statul riveran îşi exercită o
serie de drepturi suverane limitate, în scopul de a-şi proteja interesele de
ordin vamal, fiscal, piscicol, sanitar, radio-telegrafic etc. În raport de aceste
scopuri, statele riverane, pot înfiinţa zone contigue de pescuit, vamale,
sanitare etc.. în interiorul acestora, sunt interzise pentru navele străine
activităţi ce afectează interesele statelor riverane în domeniile menţionate sau
sunt permise în condiţiile şi în limitele stipulate prin legea naţională sau, dacă
este cazul, prin convenţii speciale încheiate în acest sens 39. Aşadar, statele
riverane au dreptul de a preveni şi reprima în interiorul acestor zone orice
încălcare a legislaţiei lor, referitoare: la vamă, aspecte fiscale, sanitare, de
37
38
39
emigrare etc..
În ceea ce priveşte întinderea acestei zone, Convenţia de la Geneva din
1958 preciza în articolul 24, aliniatul 2, că ele nu pot fi instituite de statul
riveran la o distanţă mai mare de 12 mile marine de la linia de bază a mării
teritoriale. Convenţia din 1982 reţine că aceasta zonă contiguă nu se poate
afla la o distanţă mai mare de 24 mile marine de la linia de bază a mării
teritoriale.
B. Platoul continental. Problema realizării unor reglementări juridice
internaţionale asupra platoului continental s-a ivit imediat după cel de-al II-
lea Război Mondial40, când o serie de state, îndeosebi de pe continentul
american (S.U.A., Peru, Argentina, Chile etc.) şi-au extins prin acte
unilaterale suveranitatea asupra acestei zone.Ca urmare, la 29 aprilie 1958, a
fost încheiată Convenţia de la Geneva asupra platoului continental care îl
defineşte ca fiind fundul mării şi subsolul regiunilor submarine adiacente
coastelor, dar aflate dincolo de marea teritorială până la o adâncime de 200
metri sau dincolo de aceasta distanţa până acolo unde adâncimea apelor de
deasupra permite exploatarea resurselor naturale din aceste regiuni.
Definirea relativă şi imprecisă a platoului continental bazată de
criteriile adâncimi şi a posibilităţilor de exploatare, a determinat controverse,
invocându-se inechitatea în exploatarea sa, controverse ce s-au manifestat
pregnant în cadrul lucrărilor celei de-a III-a Conferinţe asupra dreptului
mării41.
Convenţia din 1982 asupra dreptului mării, pornind de la unitatea
geologică a acestei zone cu teritoriul statului riveran, îl defineşte ca fiind
rundul mării şi subsolul regiunilor submarine care se întind dincolo de marea
teritorială ca prelungiri ale teritoriului terestru al statului riveran pana limita
exterioară a regiunii continentale, dar nu la mai mult de 350 mile marine de la
linia de baza a mării teritoriale sau pană la 200 mile marine de la această
linie, în situaţia când limita exterioară, a mărginii continentale nu ajunge până
la aceasta distanţă. Statele care folosesc resursele nebiologice dintr-un platou
40
41
continental mai mare de 200 de mile marine de la linia de bază vor plăti în
bani sau în natură contribuţii în raport cu volumul producţiei de la locul de
exploatare, contribuţii ce vor fi vărsate Autorităţilor internaţionale pentru
teritoriile submarine42.
După cum se poate observa, definirea platoului continental în
Convenţia din 1982 are la bază criteriul orizontal şi unitatea obiectivă dintre
această zonă şi teritoriul terestru al statului riveran 43, în acelaşi timp,
dispoziţiile Convenţiei din 1982 urmăreşte să realizeze un beneficiu
aproximativ egal pentru toate statele în exploatarea resurselor naturale ale
acestei zone; ţările care au avantajul natural al unui platou continental mai
întins şi implicit cel al exploatării resurselor acestuia sunt obligate-prin
contribuţiile menţionate-să restabilească oarecum echitatea, egalitatea din
acest punct de vedere cu ceilalţi membri ai comunităţii internaţionale. Platoul
continental reprezintă o sursă importantă, mai cu seama în ceea ce priveşte
ţiţeiul şi gazele naturale, unele state(Anglia, Norvegia etc.), prin exploatarea
acestei zone, şi-au rezolvat nu numai necesităţile de consum intern, dar au
devenit treptat importanţi exportatori.
In ceea ce priveşte drepturile statului riveran bazate şi recunoscute ca
fiind fundamentate tocmai pe unitatea geologică a acestei zone cu teritoriul
său, ele nu trebuie să afecteze regimul juridic al apelor şi spaţiul aerian aflate
deasupra platoului continental.
Statul riveran are drepturi suverane în ceea ce priveşte reglementările
juridice aplicabile tuturor activităţilor din platoul continental 44, dreptul de
jurisdicţie asupra acestei zone, dreptul de a explora şi de a exploata resursele
naturale şi, în acest sens, de a construi în platoul continental insule artificiale,
instalaţii şi dispozitive în jurul cărora se pot crea zone de securitate etc..
în acelaşi timp, toate statele au dreptul de a instala şi întreţine cabluri şi
conducte petroliere în platoul continental al statului riveran, traseul lor fiind
stabilit cu acordul acestuia, fără ca prin aceasta să fie afectate interesele
42
C. Andronovici, op. cit. pagina 21S.
43
44
similare ale altor state sau să se polueze apele mării. Celelalte state au de
asemenea posibilitatea de a efectua anumite activităţi de cercetare în platoul
continental al statului riveran, dar numai cu aprobarea acestuia şi în condiţiile
precis stipulate în acordurile încheiate în acest scop. în ceea ce priveşte însă
explorarea şi exploatarea platoului continental, statul riveran are un drept
exclusiv de a aproba şi reglementa forajele, indiferent de scopul acestora.
Trebuie reţinut faptul ca reglementarea folosirii comune şi mai cu
seamă a delimitării platoului continental între statele aflate faţă în faţă sau
adiacente se realizează prin acorduri între ele bazate pe principii echitabile şi
folosindu-se ca metode de delimitare linia mediană sau echidistantă. Există
deja asemenea acorduri internaţionale referitoare la platoul continental din
Marea Baltică45, din Marea Nordului46, din zone ale Asiei de Sud-Est47 etc..
C. Zona economică exclusivă. Este o instituţie nouă a dreptului
internaţional a cărei însemnătate a fost relevată în cadrul celei de-a treia
conferinţe asupra dreptului mării.
Dezbaterile din cadrul acestei conferinţe asupra existenţei şi statului
juridic al unei astfel de zone maritime au fost impuse şi s-au desfăşurat sub
impactul tendinţelor existente deja ale statelor riverane de a-şi extinde
unilateral zonele maritime de pescuit şi de conservare a resurselor naturale 48.
Lucrările celei de-a III-a Conferinţe asupra dreptului mării au relevat că
întinderea acestor zone economice exclusive nu poate depăşi 200 mile marine
de la linia de bază a mării teritoriale. Totodată, statutul juridic al acestei zone
corelează drepturile statelor riverane cu cele ale celorlalte state.
În ceea ce priveşte drepturile statului riveran asupra acestei zone, ele
sunt fundamentate pe suveranitatea statelor asupra bogăţiilor lor naturale în
45
De exemplu, Declaraţia referitoare la platoul continental al Mării Baltice semnată de R F Germania, Polonia şi
U.R.S.S., din 23 octombrie 1968, Tratatul referitor la delimitarea platoului continental încheiat între Polonia şi
U.R.S.S. la 29 august 1969.
46
De exemplu, Tratatul de delimitare a platoului continental, încheiat la 21 ianuarie 1971 între R.F. Germania,
Olanda şi Danemarca.
47
De exemplu, Acordul de delimitare a platoului continental, încheiat la 7 octombrie 1972 între Indonezia şi
Malaiezia.
48
în 1978 existau 47 de state care aveau astfel de zone. Astfel aveau zone economice sau de pescuit, ţările Pieţei
Comune, ţările din America Latină şi Africa, S.U.A., Canada; de asemenea, în 1976, U.R.S.S. a instituit măsuri
de protecţie şi conservare a resurselor biologice într-o zonă de 200 de mile marine.
ceea ce priveşte exploatarea, explorarea şi conservarea acestora 49. Astfel,
statele riverane au în interiorul acestei zone dreptul suveran de a explora şi de
a exploata resursele biologice şi nebiologice ale apelor, solului şi subsolului
marin, de a efectua activităţi de cercetare şi conservare asupra florei şi faunei,
a resurselor solului şi subsolului marin etc.
În ceea ce priveşte drepturile celorlalte state-dintre care prioritate
au statele fără litoral, statele ca nu-şi pot stabili zone economice
exclusive precum şi acelea pentru care resursele mării sunt
indispensabile existenţei şi dezvoltării lor-ele sunt recunoscute în
cadrul unor raporturi echitabile ce vor fi stabilite prin acorduri cu
statele riverane şi au în vedere posibilitatea de a participa la
exploatarea corespunzătoare a resurselor biologice excedentare din
zonele economice exclusive ale acestora.
Subsecţiunea D. Regimul juridic al Dunării şi al Canalului Dunăre –

Marea Neagră
Acest important fluviu este navigabil pe o distanţă de 2588 km, fiind ca
lungime, al doilea din Europa. Legăturile sale cu Rinul şi Marea Neagră prin
canalul ce funcţionează pe teritoriul ţării noastre conferă Dunării rolul unei
cai navigabile de un interes european deosebit.
Prin Tratatul de la Paris din 1856 regimul Dunării a cunoscut libertatea
de navigaţie. A fost creată, pentru Dunărea de jos, Comisia Europeană a
Dunării (C.E.D.), în componenţa căreia intrau patru ţări neriverane (Anglia,
Franţa, Prusia, Sardinia), precum şi trei ţări riverane (Rusia, Turcia, Austria).
Acest organism, creat iniţial din raţiuni tehnice, pentru a asigura curăţirea
porţiunii navigabile de la gurile Dunării, a dobândit ulterior o serie de
atribuţii importante, printre care elaborarea Regulamentului de Navigaţie şi
poliţei fluviale la gurile Dunării, judecarea în primă instanţă a contravenţiilor,
stabilirea şi perceperea taxelor de la vasele în trecere pe Dunăre etc.. Comisia
Europeană a Dunării (C.E.D.) avea pavilion propriu şi beneficia de imunităţi
49
R Miga-Besteliu, op. cit. pagina 231.
fiscale, devenind un adevărat “stat în stat”. Deşi prin Tratatul de la Paris
fusese creată şi o Comisie permanentă a ţărilor riverane, având calitatea de a
reglementa navigaţia pe Dunăre şi de a efectua lucrări hidrotehnice pe întreg
cursul Dunării, practic această comisie nu a fiinţat niciodată, atribuţiile sale
fiind preluate de C.E.D., cu toate că aceasta, conform reglementărilor iniţiale,
ce fuseseră convenite de toate statele riverane, nu avea în competenţa decât
Dunărea de Jos.
Convenţia de la Paris din 1921 a stabilit libertatea navigaţiei pe Dunăre
pentru toate statele, care puteau chiar să efectueze cabotaj între porturile
dunărene50. Au fost înfiinţate două organe de administrare a navigaţiei pe
Dunăre51. Comisia Europeană a Dunării (C.E.D.), constituită din
reprezentanţii Angliei, Franţei, Italiei şi României, competenţa în ceea ce
priveşte Dunărea maritimă (de la vărsarea Dunării în mare până la Brăila) şi
Comisia Internaţională a Dunării (C.I.D.), formată din reprezentanţii Angliei,
Franţei, Italiei şi ai ţarilor riverane, pentru Dunărea fluvială (de la Ulm până
la Brăila).
Prin Convenţia de la Sinaia, din 1938, Comisia Europeană a Dunării
(C.E.D.) a pierdut o serie din atribuţiile sale, ca, de pildă, puterea de decizie
legată de navigaţia pe Dunăre, care a trecut în competenţa statului român.
România a dobândit, în acelaşi timp şi dreptul de a asigura pilotarea vaselor,
de a percepe taxe şi de a efectua lucrări pe Dunărea de Jos. Comisia
Europeană a Dunării (C.E.D.) a trebuit să renunţe la scutirile de taxe şi
impozite, iar bunurile au fost puse la dispoziţia statului român 52.
La 12 septembrie 1940, o Conferinţă internaţională ce a avut loc la
Viena a hotărât dizolvarea Comisiei internaţionale a Dunării şi constituirea în
locul său, a două organisme Consiliul Dunării fluviale, alcătuit din
reprezentanţii Germaniei (care intrase din 1939 în componenţa C.E.D.),
Bulgariei, Italiei, României, Slovaciei, Iugoslaviei şi, din octombrie 1940, ai
URSS, având sediul la Viena, precum şi Comitetul special al Consiliului
50
Prin cabotaj se înţelege transportul de mărfuri şi călători între porturile ce aparţin aceluiaşi stat.
51
52
Dunării fluviale, constituit din reprezentanţii Germaniei, României şi
Iugoslaviei.
La 18 august a fost adoptată o nouă Convenţie cu privire la regimul
navigaţiei pe Dunăre, care a proclamat libertatea de navigaţie pe bază de
deplină egalitate, interzicând navigaţia pe Dunăre a navelor militare
aparţinând statelor neriverane. A fost consacrat dreptul de supraveghere
vamală şi sanitară a fluviului de către statele riverane, care aveau totodată
obligaţia să menţină porţiunile lor în stare navigabilă efectuând pentru aceasta
lucrările necesare de întreţinere. Potrivit Convenţiei, statele riverane au
dreptul de a stabili reguli de navigaţie asupra porţiunii fluviului ce le revine,
în concordanţă cu normele generale stabilite de reprezentanţii tuturor statelor
dunărene53. A fost creată o nouă comisie a Dunării, alcătuită exclusiv din
reprezentanţii ţărilor riverane, spre a se putea asigura desfăşurarea în bune
condiţii a navigaţiei54, în acelaşi timp, a fost instituită şi o procedură de
soluţionare a eventualelor litigii între statele participante la convenţie. Spre
deosebire de vechile comisii, noua Comisie a Dunării, instituită prin
Convenţia din 1948, nu dispune de atribuţii legislative şi jurisdicţionale,
infracţiunile la regulile de navigaţie urmând a fi sancţionate de către organele
statelor riverane; sediul comisiei este la Budapesta. 55
Utilizarea apelor Dunării în alte scopuri decât navigaţie este
reglementată prin acorduri încheiate între statele riverane, cum este, de ex.,
acordul din 1963 dintre România şi Iugoslavia privind sistemul hidroenergetic
şi de navigaţie „Porţile de Fier I” şi cel din 1976 pentru „Porţile de Fier H”.
În ceea ce priveşte combaterea poluării, a fost adoptată la Bucureşti
(1985) „Declaraţia statelor dunărene în materie de gospodărire şi protecţie a
apelor fluviului contra poluării”.
În 1993 s-a semnat o altă convenţie în domeniu.
Începând din 1970, Comisia de Drept Internaţional a Adunării Generale
a O.N.U. lucrează la elaborarea unor reglementări „Utilizarea cursurilor de
53
54
55
R. Miga-Besteliu, op. cit pagina 156.
apă internaţionale în alte scopuri decât navigaţia”. Se are în vedere folosirea
acestor ape pentru producerea energiei electrice, la irigaţii, în alte scopuri
economice şi comerciale56.
Protecţia ecologică a Dunării este asigurată prin convenţia adoptată pe
29 iunie 1994. Scopul convenţiei este colaborarea statelor riverane pentru
prevenirea şi controlul poluării transfrontaliere, utilizarea raţională a
resurselor de apă etc.. Prin această convenţie s-a instituit o comisie
internaţională care să-i verifice aplicarea 57.
După cum se vede, regimul Dunării a parcurs un drum lung şi destul de
sinuos. Dacă iniţial prevala dreptul suveran al statelor suverane, după o
perioadă de aproape un secol de internaţionalizare s-a revenit la un sistem de
reglementări ce asigura prioritatea drepturilor statelor riverane, evident fără a
se exclude cu nimic, prin aceasta libertatea de navigaţie a tuturor statelor pe
această importantă arteră de comunicaţie internaţională.
Canalul Dunăre - Marea Neagră este un curs de apă navigabil, situat în
întregime pe teritoriul României şi, ca atare, se afla sub suveranitatea şi
jurisdicţia exclusivă a statului român.
Pe canal se instituie dreptul de navigaţie pentru navele de transport
mărfuri şi călători ale tuturor statelor, în condiţiile stabilite de legislaţia ţării
noastre.
Navele româneşti şi străine, la trecerea prin canal sunt obligate să
respecte regulile de navigaţie, de supraveghere fluvială, sanitară şi vamală, de
folosirea bazinelor şi instalaţiilor portuare de prevenire şi combaterea
poluării, precum şi celelalte reguli de întreţinere a canalului. Pentru trecerea
navelor prin canal şi pentru serviciile prestate se prevăd taxe.
În zona de sud a portului maritim Constanţa - Sud, pot fi închiriate unor
persoane fizice sau juridice străine, pentru activităţi portuare: dane, platforme,
magazii, utilaje şi instalaţii.
56
57
Secţiunea a 3-a – Regimul juridic al spaţiului aerian
Subsecţiunea A. Consideraţii preliminare

Spaţiul aerian al statului este format din coloana de aer aflată între
frontierele de stat până la limita inferioară a spaţiului cosmic, considerată că
ar putea fi situată la aproximativ 100 sau 110 km deasupra nivelului mării.
Deoarece spaţiul aerian şi spaţiul cosmic sunt două zone cu regimuri juridice
total diferite-spaţiul aerian este supus suveranităţii depline şi exclusive a
statului subiacent, în timp ce spaţiul cosmic şi corpurile cereşti sunt deschise
spre explorare si exploatare liberă şi paşnică a tuturor statelor-delimitare
dintre ele constituie o problemă prioritară pe planul reglementărilor juridice
internaţionale.
Înainte de apariţia şi dezvoltarea aviaţiei, statutul juridic al spaţiului
aerian a fost conceput pe baza principiului dreptului de proprietate, pentru ca
apoi să apară ideea ca spaţiul aerian reprezintă un domeniu public de interes
pentru state. Dezvoltarea treptată a navigaţiei aeriene a impus necesitatea
elaborării regimului juridic al spaţiului aerian, întreaga evoluţie a acestuia
fiind dominată de existenţa şi concurenţa a două principii fundamentale,
libertatea aerului şi suveranitatea asupra spaţiului aerian. Această dispută s-a
soldat în final cu recunoaşterea şi consacrarea principiului suveranităţii
corelat cu o serie de libertăţi pe care statele şi le recunosc
pe bază de reciprocitate şi care sunt menite a facilita cooperarea dintre ele 58.
Prima reglementare internaţională multilaterală în materie a constituit-o
Convenţia de la Paris din 1919 care, în articolul 1 consacra principiul
suveranităţii asupra spaţiului aerian: „înaltele părţi contractate recunosc că
fiecare putere are completa şi exclusiva suveranitate asupra spaţiului
atmosferic aflat deasupra teritoriului ei”, în acelaşi timp, Convenţia stipula
existenţa a două libertăţi: libertatea ranzitului aerian (articolul 2) ce implică şi
dreptul la escala tehnică şi libertatea traficului aerian (articolele 15 şi 16)
realizată pe bază de reciprocitate prin încheierea, în acest scop, a unor tratate
58
bilaterale între statele părţi la Convenţie.
Dezvoltarea în continuare a navigaţiei aeriene a impus reajustarea
statului juridic aerian, aşa cum fusese stabilit prin Convenţia din 1919
operaţiune ce s-a realizat în cadrul Convenţiei de la Chicago (l noiembrie -7
decembrie 1944) prin încheierea unei convenţii, a trei acorduri şi a
douăsprezece anexe juridice59. Convenţia de la Chicago din 7 Decembrie
1944 consacra în articolul l principiul suveranităţii ca principiu fundamental
ce stă la baza regimului juridic al spaţiului aerian, stipulând drepturile
suverane ale statelor în această privinţă, în acelaşi timp, în „Acordul asupra
transportului aerian internaţional” se prevăd o serie de libertăţi care sunt
recunoscute între statele semnatare pe bază de reciprocitate.
Coordonarea şi armonizarea reglementărilor naţionale e făcută de
O.A.C.I. (Organizaţia de Aviaţie Civilă Internaţională”, instituţie specializată
a O.N.U.,.cu sediul în Montreal.
Subsecţiunea B. Suveranitatea statelor asupra spaţiului lor aerian

Suveranitatea statului asupra spaţiului aerian se bazează pe faptul că
acesta este o parte componentă a teritoriului de stat, între frontierele căruia
statul îşi exercită puterea sa supremă. Această suveranitate face aşadar parte
integranta din suveranitatea de stat, în general 60.
Convenţia de la Chicago consacrând în articolul l principiul
suveranităţii asupra spaţiului aerian menţionează în acelaşi timp drepturile
statelor în acest sens61:
-dreptul de a stabili regimul de zbor şi desfăşurarea tuturor activităţilor
naţionale şi internaţionale în spaţiul lor aerian, exercitarea în această zonă a
jurisdicţiei lor depline şi exclusive, statele pot crea în scopul apărării
securităţii lor zone aeriene interzise;
- reglementarea prin legi şi alte acte normative a intrării, ieşirii, a
navigaţiei în spaţiul lor aerian şi a explorării navale ce realizează transporturi
59
C. Andronivici, op. cit. pagina 219.
60
61
aeriene internaţionale, inclusiv a intrării şi ieşirii mărfurilor şi pasagerilor;
- dreptul de jurisdicţie asupra aeronavelor civile aflate între frontierele
lor, cu excepţiile prevăzute în acordurile internaţionale;
- dreptul de a reglementa dirijarea şi chiar limitarea, prin indicarea
rutelor aeriene, a traficului aerian admis pe bază de reciprocitate;
- dreptul de a reglementa întrebuinţarea aparatului de radioemisie, de
fotografiat etc. de la bordul aeronavelor aflate deasupra teritoriilor lor.
Condiţiile concrete de realizare a survolului şi de efectuarea
transporturilor de mărfuri şi pasageri între state, sunt, de regulă stipulate în
acordurile aeriene bilaterale în acest scop62.
În ceea ce priveşte statutul aeronavelor militare, acesta este identic cu
cel al nave lor maritime militare.
Aşadar, regimul juridic al spaţiului aerian este dominat net de principiul
suveranităţii, statele exercitându-şi suveranitatea deplină şi exclusivă asupra
teritoriului lor aerian63.
Subsecţiunea C. Libertăţile recunoscute pe bază de reciprocitate

Acordurile de la Chicago menţionate stipulează libertăţi pe care statele
şi le recunosc pe cale convenţională şi pe bază de reciprocitate:
-libertatea de tranzit fără escală;
-libertatea de a ateriza pentru raţiuni necomerciale-escală tehnică.
Aceste libertăţi sunt prevăzute în „Acordul asupra tranzitului serviciilor
aeriene, internaţionale”, aşa-numitul „acord al celor două libertăţi”.
În acelaşi timp, „Acordul asupra transportului aerian internaţional”, aşa
numitul „Acord al celor cinci libertăţi”, prevede pentru statele contractante:
- dreptul de a traversa teritoriul lor fără să aterizeze (innocent passage);
- dreptul de a ateriza pentru raţiuni comerciale;
- dreptul de a debarca pasageri, poşta şi mărfuri îmbarcate pe teritoriul
statului a cărui naţionalitate o are nava;
- dreptul de a îmbarca pasageri etc., cu destinaţia teritoriului aceluiaşi
62
63
stat;
- dreptul de a îmbarca şi debarca pasageri etc., către sau din teritoriul
oricărui stat contractant.
Aceste libertăţi recunoscute prin reglementările de la Chicago
din 1944 nu afectează suveranitatea statelor, ele au drept scop să
faciliteze cooperarea internaţională, condiţiile concrete în care
operează fiind de regulă precis prevăzute în convenţiile bilaterale
încheiate în acest scop.
Subsecţiunea D. Regimul juridic al spaţiului aerian al României

Până în a doua parte a anului 1997, regimul juridic al spaţiului aerian al
României era reglementat prin Codul aerian aprobat prin Decretul 516/1953
şi modificat prin Decretele 204/1956 şi 342/1970. A apărut însă noul Cod
aerian al României cuprins în Ordonanţa Guvernului României 29/22 august
1997 publicată în Monitorul Oficial 208/26 august 1997. Acest nou cod a
intrat în vigoare la data de l ianuarie 1998 64 şi prin el se abrogau Codul aerian
vechi (cu excepţia dispoziţiilor privind săvârşirea şi sancţionarea faptelor
penale) şi orice alte dispoziţii contrare65.
Conform reglementărilor cuprinse în acest Cod, România are
suveranitate deplină şi exclusivă asupra spaţiului aerian naţional care face
obiectul proprietăţii publice, iar activitatea aeronautică civilă pe teritoriul şi in
spaţiul aerian internaţional este reglementată prin acest nou Cod aerian, prin
actele normative interne din domeniu, precum şi în conformitate cu
prevederile Convenţiei privind aviaţia civilă internaţională, semnată la
Chicago, ale altor convenţii şi acorduri internaţionale la care România este
parte66.
Administrarea aviaţiei civile în România se face de către Ministerul
Transporturilor care în calitate de organ de specialitate al administraţiei
publice centrale, are anumite atribuţii: elaborarea strategiei de dezvoltare a
64
Vezi articolul 99 din Codul aerian, publicat în M. O. din 26 august 1997
65
Vezi articolul 100 din Codul aerian.
66
aviaţiei civile, emite reglementările aeronautice specifice, reprezintă România
în organismele internaţionale specifice la nivel de stat şi guvernamental,
stabileşte legăturile cu celelalte ministere, autorităţi publice şi organizatori
etc., emite reglementări obligatorii de licenţiere şi autorizare etc. 67. Tot
Ministerul Transporturilor este cel care asigură elaborarea şi punerea în
aplicare a reglementărilor aeronautice corespunzătoare, pregătirea
profesională şi perfecţionarea personalului aeronautic civil, certificarea şi
înmatricularea aeronavelor civile; inspecţia şi controlul acestora, anchetarea
incidentelor şi a accidentelor de aviaţie civilă, precum şi controlul tehnic şi
inspecţia de siguranţă a zborului şi securitate aeronautică pentru transportul
aerian68.
În spaţiul aerian naţional, se desfăşoară atât trafic aerian civil, cât şi
trafic aerian militar Acest spaţiu cuprinde:
- spaţiul de circulaţie aeriană, în care se permite activitatea aeronautică
în aer şi pe terenurile destinate decolărilor şi aterizărilor, indiferent de
apartenenţa şi de natura activităţii de zbor;
- zonele rezervate, destinate activităţilor aeronautice de şcoală, de sport
aeronautic, de încercare şi de omologare a navelor, de natura utilitară şi altele
similare;
- zonele reglementate constituite din zone periculoase, zone
restricţionate sau zone interzise, precum şi căile aeriene condiţionale şi zonele
de activitate comună la graniţă.
Spaţiului aerian naţional îi sunt asimilate (din punctul de vedere al
navigaţiei aeriene):
- spaţiul aerian de deasupra zonei internaţionale a Mării Negre, alocat
de Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale (O.A.C.I.) în baza acordurilor
regionale de navigaţie aeriană;
- spaţiul aerian al altor ţări, stabilit prin acorduri şi convenţii
internaţionale, în scopul asigurării serviciilor de trafic aerian, şi numai pe
durata delegării (deoarece acestea se fac pe baza unei delegări permanente sau
67
68
pe termen limitat)69.
În timp de pace, ministerul Transporturilor, împreună cu Ministerul
Apărării Naţionale, organizează spaţiul aerian naţional şi stabileşte principiile
şi regulile de folosire a acestuia70.
Reglementările în domeniul circulaţiei aeronavelor în spaţiul aerian
naţional sunt obligatorii pentru toate aeronavele civile indiferent de categorie
şi naţionalitate. Aeronavele militare se supun acestor reglementări atunci când
trec prin spaţiul repartizat aviaţiei civile.
În spaţiul aerian naţional, zborul aeronavelor este permis după cum
urmează:
- aeronavele civile, în baza programării şi autorizaţiei de survol;
- aeronavelor de stat româneşti, în conformitate cu reglementările
specifice;
- aeronavelor militare străine, inclusiv celor care transportă trupe,
armament, tehnică de luptă, materiale periculoase şi orice alte tipuri de
încărcătură care, prin natura sa, poate afecta siguranţa naţională, în baza
autorizaţiei de survol acordată de Ministerul Transporturilor, cu avizul
Ministerului Apărării Naţionale71. Toate aeronavele civile care survolează
teritoriul României au obligaţia achitării unor tarife pentru utilizarea
instalaţiilor şi serviciilor de trafic aerian. Aceste tarife sunt nediscriminatorii
pentru aceleaşi categorii de zburători, indiferent de naţionalitatea operatorilor
aerieni şi de statul de înmatriculare. De la plata acestor tarife sunt excluse:
aeronavele civile româneşti care execută misiuni oficiale, prezidenţiale sau
guvernamentale etc.72. Pot fi scutite şi alte aeronave (total sau parţial) cu
aprobarea Ministerului Transporturilor.
Raporturile juridice petrecute la bordul aeronavelor civile înmatriculate
în România, precum şi statutul juridic al încărcăturii aflate la bordul acestora,
în timpul în care aceste nave zboară în spaţiul aerian al României, cu
69
70
71
72
derogările stabilite de acordurile şi convenţiile internaţionale la care România
este parte73.
Operaţiunile aeriene civile, care pot fi efectuate pe teritoriul României,
pot fi împărţite astfel:
-operaţiuni de transport aerian (care pot fi publice sau în interes
propriu);
-operaţiuni de lucru aerian;
-operaţiuni de aviaţie generală74.
în scopul protecţiei mediului, Ministerul Transporturilor poate
restricţiona operarea aeronavelor civile pe aeroporturile din România sau în
spaţiul aerian naţional. De la această reglementare există excepţii: aeronavele
româneşti cu misiuni speciale, guvernamentale, prezidenţiale, aeronavele de
stat româneşti, aeronavele ce operează în folosul O.N.U., Crucii Roşii,
Semilunii Roşii etc.75. Totuşi, Ministerul Transporturilor, la solicitarea
administratorului aeroportului, poate aproba măsuri ce permit operarea
aeronavelor civile care au impact semnificativ asupra mediului.
Dispoziţiile legale din România referitoare la siguranţa zborului în
spaţiul aerian naţional se aplică oricărei aeronave civile, indiferent de statul
înmatriculării ori de echipajul şi călătorii aflaţi la bord.
În scopul asigurării şi siguranţei zborului, Ministerul Transporturilor
emite reglementări aeronautice, conforme cu reglementările, standardele,
practicile recomandate şi procedurile elaborate de Organizaţia Aviaţiei Civile
Internaţionale şi de alte organisme internaţionale de aviaţie civilă la care
România este parte şi asigură controlul respectării acestora.
Protecţia aviaţiei civile împotriva actelor de intervenţie ilicită se
realizează pe baza programului Naţional de Securitate Aeronautică, elaborat
de Ministerul Transporturilor şi aprobat prin hotărârea Guvernului, Ministerul
Transporturilor este autoritatea de stat responsabilă pentru dezvoltarea,
73
74
75
implementarea şi operaţionalitatea acestui program76.
Încălcarea prevederilor Codului Aerian atrage, după caz, răspunderea
disciplinară, civilă contravenţională sau penală a persoanelor vinovate.
Conform prevederilor acestui cod, constituie contravenţii, dacă nu au fost
săvârşite în astfel de condiţii încât, potrivit legii, să constituie infracţiuni,
următoarele fapte: lipsa documentelor de bord, încălcările referitoare la
condiţiile de exploatare a tehnicii aeronautice, detestarea neautorizată de la
bordul unei aeronave civile aflate în evoluţie chiar dacă nu s-au produs
accidente etc.77.
Articolul 97 al Codului aerian stipulează: „(1) Constatarea faptelor
contravenţionale, precum şi aplicarea sancţiunilor se fac de organelor abilitate
de Ministerul Transporturilor. (2) Dispoziţiile prezentului capitol cu
dispoziţiile Legii 32/1968 privind constatarea şi sancţionarea contravenţiilor.”
Reglementările emise de Ministerul Transporturilor în aplicarea
prevederilor acestui cod sunt obligatorii pentru toţi agenţii economici
aeronautici civili (persoane juridice autorizate să desfăşoare activităţi în
domeniul aeronauticii civile - definiţie dată chiar de cod în articolul 3.11).
76
Vezi articolele 79 şi 80 din Codul aerian.
77
Vezi articolele 93-96 din Codul aerian, în care vei găsi alte contravenţii şi sancţiunea lor.
CAPITOLUL III - FRONTIERA DE STAT
„Frontiera, pentru mine, înseamnă

siguranţă.... Ţara trebuie să aibă frontierele de
jur împrejur, asigurând spaţiul unde se
derulează existenţa naţiunii şi a neamului...
România nu este un pământ al nimănui.
Trebuie controlat: cine intră, cine iese, cine
vine şi cum vine. Aici sunt situaţii care trebuie
studiate foarte atent, ca să nu fie prea târziu...
şomerii, ruşii, asiaticii, prostituatele,
traficanţii de droguri, mafioţii, rakett-ii, toţi
vor să intre în Europa. Pe unde ? Polonezii nu-
i lasă, ungurii la fel, atunci, prin România!” 1
Dintre instituţiile dreptului internaţional public cu cea mai pretenţioasă,
delicată şi chiar deranjantă abordare, frontiera de stat excelează în mod
deosebit astăzi, când Europa se vrea „casa comună” a popoarelor şi când
sintagma „fără frontiere” a devenit laitmotiv politic, „studiul şi aprofundarea
unora dintre noţiunile care, altădată reverberau simţăminte dintre cele mai
adânci şi înnobilau acţiuni patriotice, se face cu reticenţă” 2.
Secţiunea 1 – Noţiuni introductive
Subsecţiunea A. Generalităţi despre frontiere

Din momentul în care a devenit conştient de propria-i identitate, omul a
simţit nevoia să-şi marcheze ţinutul cunoscut, interpunând între acesta şi cele
necunoscute o linie de demarcaţie simbolică la început, folosindu-se de
1
Ex-premierul Republicii Moldova, Mircea Druc, interviu acordat ziarului „Frontiera" numărul 7-8 (l 14-115),
anul IV, 1993.
2
Grigore Stamate, „Frontiera de stat a României", editura Militară, Bucureşti, 1997, pagina 9.
arbori, cursuri de apă, stânci etc., care mai târziu a devenit un fel de limită de
protecţie a teritoriului ocupat3. Simţul delimitării spaţiului l-a precedat pe cel
al proprietăţii individuale sau, colective4.
Concepţia patrimonialistă constituie de multe veacuri izvorul puterii
asupra teritoriului. De aceea aceasta apare ca expresie materială a
supremaţiei, independenţei şi inviolabilităţii statului şi poporului care-l
locuieşte.
Dintre elementele sale componente, frontiera de stat suscită cel mai
mare interes. Aici s-au născut cele mai multe dintre instituţiile dreptului
internaţional public: aici a început comerţul, a izbucnit războiul şi s-a încheiat
pacea; de aici a început separarea, dar şi protecţia între ţări şi popoarele lor. în
pofida aparenţei sale fixităţi, frontiera este un perimetru efervescent, unde se
întâlnesc, se influenţează, se conciliază sau se ciocnesc interese supreme de
stat.
Frontiera a apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare. Unii cred că
noţiunea de frontieră a apărut atunci când omul a intrat în faza vieţii
sedentare, însă, omul a avut această noţiune şi în faza vieţii nomade. Chiar
triburile asiatice sau africane erau încadrate de frontiere la nivelul şi
sfârşitului deceniului patru al secolului al XX-lea 5.
Mişcarea şi expansiunea triburilor şi popoarelor au dat naştere
conflictelor, care au impus modificări în consecinţă în zonele de graniţă,
frontiera tabu a devenit permeabilă, nestabilă, variabilă şi violabilă. în
dinamica sa, noţiunea frontierei sacre a fost depăşită prin instaurarea
conceptelor cuceririi şi alipirii de noi teritorii.
A venit apoi limes imperii6 (adusă de romani), care era o frontieră nouă,
dinamică, variabilă, corespunzătoare împrejurărilor care la început s-a impus
ca limită provizorie a zonei de margine a oricărui teritoriu cucerit.
În decursul istoriei, conceptul frontierei a evoluat şi s-a perfecţionat, la
3
4
5
Gr. Stamate, op. cit. pagina 16.
6
început în raport de tipul formaţiunii teritoriale specifice fărâmiţării feudale,
iar mai apoi precapitaliste, sporindu-şi importanţa o dată cu formarea statelor
naţionale, când apare noţiunea de frontieră fixă 7 al cărui traseu este concret
determinat, minuţios marcat în teren, fapt ce determină că teritoriul de stat să
capete un contur cât mai exact.
Ca instituţie a dreptului internaţional public, frontiera de stat-în
accepţia recunoscută a noţiunii-capătă semnificaţie juridică începând cu
prevederile tratatelor bizantine ale secolului al VI-lea şi mai precis, către
finele secolului al IX-lea, odată cu împărţirile din perioada carolingiană 8,9,
termenul de frontieră (în accepţiunea sa de astăzi) apărând însă, abia la
începutul secolului al XIX-lea10.
După apariţia statului, noţiunea de frontieră depăşeşte cadrul empiric al
înţelesului şi se manifestă ca limită juridică în cadrul căreia statul îşi exercită
suveranitatea sa deplină şi exclusivă, iar naţiunea, dreptul său la
autodeterminare.
Supremaţia teritorială (imperium), între limite teritoriale, manifeste,
frontiere, determină abţineri din partea statelor şi obligă la respectarea
integrităţii teritoriale, constituind astfel un principiu fundamental de drept
internaţional.
Ca şi teritoriul, frontierele au jucat un rol în relaţiile internaţionale,
fiind supuse celor mai neprevăzute controverse. Statistic, 90% dintre
disputele interstatale, inclusiv cele de astăzi, sunt în legătură cu frontierele ori
cu implicaţii conexe acestora. Aşadar, cât vor fi naţiuni, popoare şi state, vor
exista şi frontiere disputate. Oricum, unica şi ultima frontieră necontestată
încă, rămâne cea a spaţiului extrapământean.
Astăzi, întreaga suprafaţă a teritoriilor terestre ale planetei aparţine
unor state ori entităţi teritoriale asimilate acestora. Procesele de distribuire şi
7
8
Tratatele de la Verdun (843) şi Mersen (870) în baza cărora a avut loc separarea definitivă a ţărilor „curat
germane" de cele „curat romane", ceea ce a contribuit la naşterea Germaniei, Franţei şi ulterior a Italiei.
9
Aceasta nu exclude, ci presupune recepţia primară a înţelegerilor chinezeşti al secolului al Vl-lea (şi mai apoi,
concepţiile romane ale lui jus gentium (dreptul ginţilor) cu intervenţiile ulterioare în timp, inclusiv de conţinut în
materia frontierelor, de asemenea „istoriile" grecului Herodot oferă informaţii interesante privitoare la frontierele
Egiptului, Greciei şi altor ţări din epoca sa.
10
redistribuire a teritoriilor între state au urmat evoluţii diferite în diverse zone
geografice, în Europa, actuala configuraţie generală a frontierelor este
rezultatul unui lung proces de atribuire şi redistribuire, în cadrul căruia
momentele cele mai importante le-au constituit tratatele de pace care au
consfinţit raporturile geopolitice în urma unor războaie 11, în America şi
Africa, actualele frontiere au fost, în general, determinate de diviziunile
administrative create prin expansiunea colonială europeană, în Asia, situaţia
frontierelor actuale este de asemenea, opera expansiunii coloniale, dar şi al
unor puternice rădăcini istorice, ale organizării politice, etnice şi religioase
din perioade anterioare colonizării.
Subsecţiunea B. Definirea frontierelor

„Orice definiţie şi oricare concept sunt rodul unei etimologii multiple,
manifestându-se condensat sau dezinvolt, în funcţie de meticulozitatea şi
profunzimea celui preocupat să le desluşească înţelesul şi să-l redea apoi într-
o ţinută cât mai elevată, mai totdeauna supusă interpretării şi adăugirilor” 12.
Fie că are sensul latinescului „frons” („cea dinainte”, „cea dintâi”) sau
franco-latinescului „front” (care, se pare, a dat la noi cuvântul „fruntarie”),
ale lui „krai”, „kraina” sau „krainichi” (=graniţa)cu înţelesul de margine,
sfârşit, extremitate sau pe cel al cuvântului „hotar” (cu semnificaţie de limită,
capăt, frontieră îşi păstrează actualitatea.
Din multitudinea denumirilor receptate de către specialişti şi acceptate,
ca atare, de dreptul internaţional public, merită amintite „frontiera primitivă”
sau străveche frontiera, (ager spaţiu antiqus) cu caracteristici divine, ermetică,
sacră şi inviolabilă-proprie perioadei de început şi, în bună parte antichităţii,
apoi „frontiere limes-imperii” (de tip ager romanus, constând într-o zonă de
protecţie cu dezvoltare variabilă, potrivit nevoilor militare) specifică
îndeosebi perioadei Imperiului Roman, cu trăsături elastice şi dinamice
11
Pacea de la Westfalia-1648; Tratatul de la Utrecht-1716; Congresul de la Viena-1815; Tratatele de pace de la
Paris-1856 şi Berlin-1878; Tratele de pace ale războaielor mondiale.
12
Gr. Stamate, op. cit. pagina 21-22.
(menită să justifice expansiunile teritoriale)13.
Ulterior, nu numai imperiilor europene, ci şi celor asiatice, le era
specifică frontiera formată dintr-o zonă sau fâşie teritorială largă „deşerte et
inhabitee” a cărei proprietate se presupunea că nu aparţinea nimănui şi care,
odată cu trecerea timpul, îşi restrângea noţiunea şi implicit conţinutul
devenind o simplă „linie”14.
În cartea sa „Frontiera de stat a României” d-1 Grigore Stamate, având
în vedere definiţiile date de Dicţionarul de Drept Internaţional Public, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti, 1982, pagina 145, dă următoarea
definiţie: „o linie reală sau imaginară trasată între diferite puncte pe suprafaţa
terestră care delimitează teritoriul statelor între ele sau faţă de marea liberă şi
spaţiul extraatmosferic” şi de Dicţionarul Explicativ al Limbii Române,
Editura Academiei, 1975, pagina 354, dă următoarea definiţie: „linia naturală
sau convenţională care desparte teritoriul unui stat de teritoriul altor state sau
întinderi de apă care fac parte din teritoriul său” a extras nişte observaţii
interesante.
Prima este aceea că deşi traseul frontierei presupune neapărat şi o
anume „linie”, ea nu se confundă cu aceasta. Sub aspectul său marginilor,
frontiera este într-adevăr o linie15 dar, şi mai mult, ca limită, este o succesiune
de planuri verticale care despart-începând de la baza inferioară a spaţiului
cosmic şi terminând cu adâncimea subsolului accesibilă tehnicii moderne-un
teritoriu de stat de alt teritoriu de stat. într-un asemenea context, semnificaţia
de linie restrânge conţinutul definiţiei şi conferă un interes simplist, reducând
întregul ansamblu planic la punctele de incidenţă ale acestuia cu suprafaţa
terestră care, dacă este marcat artificial, devine pregnantă.
A doua este că atributul „imaginară” nu este prea fericit deoarece
frontiera nu poate fi decât reală din cel puţin două puncte de vedere: este
coincidenţa spaţiului geografic pe care-l delimitează reprezentând o
componentă teritorială concretă şi corespunde „limitei juridice în cadrul
13
14
15
căruia statul îşi exercită suveranitatea sa deplină şi exclusivă, iar naţiunea
dreptul său la autodeterminare, cu toate efectele ce decurg din aceasta”.
A treia observaţie este cea referitoare la caracterul „natural” al liniei
faţă de care îşi exprimă anumite rezerve: din moment ce pământul a fost dat
omenirii ca un întreg, necompartimentat decât de formele de relief, frontierele
nu pot fi decât artificiale pentru că sunt supuse intervenţiei post-originare, de
cele mai multe ori arbitrară, a oamenilor, în prezent orice demarcare suportă
artificial, un complet de reguli, norme şi principii precis definite, în
majoritate, convenţional.
Din motivele mai sus invocate, cele mai adecvate definiţii ar fi cele
date de profesor doctor Grigore Geamănu „Frontierele aeriene sunt liniile
perpendiculare care pornesc de la frontierele terestre sau acvatice în sus, până
la limita inferioară a spaţiului cosmic”, respective profesor doctor Marţian
Niciu: „Frontierele aeriene ale unui stat sunt tot linii imaginare ridicate
perpendicular pe frontierele terestre sau maritime ale statului, în spaţiul
aerian”.
La sfârşit se cuvine menţionată definiţia condensată a articolului l din
Legea 56/1992: “Frontiera de stat a României desparte teritoriul statului
român de teritoriile statelor vecine şi marea teritorială a României de zona
contiguă. Totodată, frontiera de stat delimitează în plan vertical spaţiul aerian
şi subsolul statului român de spaţiul aerian şi subsolul statelor vecine.”
Secţiunea a 2-a – Clasificarea frontierelor
Subsecţiunea A. Tipuri istorice de frontieră. Încercări şi modalităţi

de clasificare
Încercările de categorisire a frontierelor au avut diverse nuanţe,
preocupările specialiştilor fiind deosebit de active şi de cele mai multe ori
sincere, chiar dacă au avut unele conotaţii fanteziste, cu precădere în perioada
antică şi prefeudală16.
În virtutea dreptului internaţional, mai puţin a celui cutumiar şi mai
mult a şcolii moderne, frontierele sau clasificat felurit, îmbogăţindu-se
jurisprudenţa şi teoriile in domeniu. Unii autori le-au categorisit: naturale
(orografice), convenţionale şi astronomice, alţii: naturale şi geometrice, alţii:
artificiale (astronomice şi geometrice) şi naturale, alţii altfel 17.
Dintre frontierele Evului Mediu, merită evidenţiate trei tipuri noi,
inaugurate cu prilejul marilor descoperiri ale secolelor al XV-lea şi al XVI-
lea, în urma renumitelor expediţii de explorare efectuate de Cristofor Columb,
Vasco da Gama, Diaz şi Magelan, ca şi după în luarea în posesie, sub formă
de colonii şi protectorate, de către marile puteri ale vremii a unor vaste
teritorii din „continentele noi”: frontiera fictivă, frontiera astronomică şi
frontiera geometrică.
Frontiera fictivă reprezintă o linie trasata in abstracte pe hartă şi, uneori
marcată şi în teren pentru a determina, suveranitatea unor state asupra unor
ţinuturi descoperite sau necunoscute, dar şi a unor teritorii presupuse
existente18,19, în acelaşi timp, s-au impus frontierele naturale şi geografice,
condiţionate exclusiv de particularităţile mediului fizic.
Ulterior, subsecvent frontierei coloniale a apărut şi s-a impus, în
condiţiile revoluţionare al secolului al XVII-lea, conceptul frontierei etnice al
cărei precursor a fost frontiera etnografică, considerată superioară tuturor
celorlalte tipuri.
Frontiera etnografică20 a evoluat în timp, reprezentând rezultanta
aplicării a două principii fundamentale recunoscute de dreptul internaţional
16
17
Gr. Geamănu. op cit pagina 499.
18
Papa Paul Nicolae al V-lea, în 1454, cu ocazia cadoului oferit regelui Portugaliei, constând în toate
descoperirile făcute şi viitoare pe coasta de vest a Africii, a trasat o frontieră fictivă asupra frontierelor
respective.
19
Cea mai aleasă frontieră fictivă a fost cea fixată prin Tratatul de la Tordesillas,în iulie 1494,în urma propunerii
făcute de Papa Alexandru al Vl-lea, după întoarcerea lui Cristofor Columb, din prima sa călătorie. Respectiva
frontieră pornea de la Polul Nord ia Polul Sud şi trecea la 100 leghe vest de insulele Azore, dând la vest de linie
câştig de cauză. regelui Spaniei şi la est regelui Portugaliei. Totodată, prin acelaşi tratat, s-a prevăzut ca, în 10
luni de la semnare, o comisie mixtă să-i fixeze reperele în Oceanul Atlantic.
20
A apărut întâia oară în perioada carolingiană şi s-a evidenţiat în tratatele de la Verdun şi Mersen.
public modern: principiul etnic şi principiul autodeterminării, în această
privinţă, specialiştii sunt unanimi în a aprecia că un astfel de gen de frontiere
este propriu pentru delimitarea marilor aşezări de populaţie majoritară, de tip
naţiune sau popor, în baza unor considerente istorice temeinice şi nicidecum,
a unor grupări minoritare de tipul naţiunilor conlocuitoare în respectivele
spaţii.
Frontiera astronomică, cu aplicaţie în special în „continentele noi” ale
secolelor al XV-lea şi al XVI-lea, se caracteriza prin aceea că urma
necondiţionat traseul unor paralele sau meridiane şi s-a uzitat în legătură cu
ţinuturile foarte puţin locuite, iar frontiera geometrică pură sau combinată cu
cea astronomică şi fictivă era desemnată prin linii trase drept, în curbă, arc de
cerc etc.. Toate aceste categorii au evoluat în timp şi se manifestă, îndeosebi
în perioada delimitării statelor americane21.
În privinţa frontierei coloniale, peste vremuri, specialiştii au reţinut
doar ideea că aceasta n-a limitat decât sfere de influenţă şi nu teritorii etnice
şi că n-a avut nici o relevanţă obiectivă pentru mediul fizic sau uman.
O posibilă clasificare este cea determinată de impactul pe verticală al
planurilor imaginare ce compun frontiera: aeriană, terestră (de suprafaţă), de
adâncime22, în subsidiar, singura predispusă reclasificării fiind frontiera
terestră: pe uscat şi pe apă. Celelalte categorii sunt auxiliare şi relevante doar
sub aspect didactic: geometrice, astronomice, maritime, fluviale etc.; pentru
toate, la un loc, caracteristica de principiu constituind-o latura convenţională
a determinării şi modalităţii concrete de stabilire 23.
Diferit de toate aceste clasificări mai există şi aşa-zisele „frontiere
speciale”, nu cu un regim special ci oarecum aparte: limitele care desemnează
zonele supuse sau nu controlului de frontieră din porturi, aeroporturi, zone
libere sau care desemnează dependente de teritoriu în afara celui naţional, în
21
Frontiere astronomice tipice: între S.U.A şi Canada, Canada şi Alaska, în unele ţări ale Africii şi Australia.
Frontiere geografice (după azimut) între Zair, Mauritania şi Mali, Libia şi Ciad etc.. Un exemplu de tip mixt de
frontieră astronomică, geografică şi fictivă este cel prevăzut prin Tratatul din 1867 între S.U.A. şi Rusia, în zona
regiunilor polare.
22
23
cazul navelor şi aeronavelor sub pavilion românesc, al sediilor misiunilor
diplomatice şi oficiilor consulare în străinătate. La acestea se adăugă frontiera
vamală24 care, deşi, de regulă, se confundă cu cea de stat, este „mai largă
decât aceasta din urmă, în sensul că în locuri (puncte) precis determinate prin
legile statului sau prin convenţii bilaterale pe unde tranzitează, ori este
depozitată, o mare cantitate de mărfuri se exercită controlul vamal şi se
percep taxele corespunzătoare”. 25
Subsecţiunea B. Criterii didactice de clasificare a frontierelor

În clasificarea frontierelor se urmează două criterii: cel al
aliniamentelor pe care le urmează şi cel al naturii spaţiilor pe care le
delimitează26.
Conform primului criteriu, cel al aliniamentelor, frontierele pot fi:
naturale, geometrice sau astronomice27.
Frontierele naturale (orografice) se stabilesc ţinându-se seama de
anumite particularităţi geografice, cum ar fi albia unor râuri sau fluvii,
înălţimi, văi, litoraluri etc..
Frontierele geometrice reprezintă, în general, linii drepte trasate între
anumite puncte, care despart teritoriile a două state (exemplu: frontiera
S.U.A.-Mexic, în lungime de 800 km, între El Paso şi Oceanul Pacific).
Frontierele astronomice urmează paralelele sau meridianele globului
pământesc (exemplu: frontiera S.U.A.-Canada şi frontiera Coreea de Nord-
Coreea de Sud).
După criteriul componentelor teritoriului, frontierele pot fi împărţite în:
terestre, fluviale, maritime şi aeriene.
Frontiera terestră, desparte uscatul între două state, în funcţie de
particularităţile terenului, ea poate urma linia crestelor munţilor, mijlocul
24
25
Regulamentul privind modul de efectuare a controlului şi de comportare a personalului cu atribuţii în punctele
de control pentru trecerea frontierei de stat, în broşură, editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1992, pagina 3.
26
27
mărilor sau poate fi stabilită, în linie dreaptă, geometric sau astronomic.
Frontiera fluvială se stabileşte, în general, pe mijlocul şenalului navigabil al
fluviului ce desparte teritoriul a două state.
Frontiera maritimă delimitează marea teritorială a statelor cu litoral de
marea liberă şi de marea teritorială a statelor vecine.
Frontiera aeriana separă spaţiile aeriene ale statelor prin linii
perpendiculare imaginare care pornesc de pe frontierele terestre, fluviale şi
maritime până la limita inferioară a spaţiului cosmic.
Secţiunea a 3-a – Stabilirea traseului frontierei de stat
Subsecţiunea A. Generalităţi
Frontierele, ca limite ale teritoriului de stat, concrete şi practice, se
circumscriu unui traseu exact, al cărui curs se stabileşte artificial-în mod
convenţional sau impus28 şi nu reprezintă un dat irevocabil, suportând cea mai
necruţătoare dintre toate intervenţiile posibile, acţiunea umană.
Stabilirea traseului frontierei de stat constituie una dintre cele mai
complexe şi pretenţioase operaţiuni de evidenţiere a teritoriului de stat,
premisa materială indispensabilă definirii cadrului în limitele căruia statul îşi
exercită supremaţia teritorială, ca parte integrantă a suveranităţii sale. Numai
astfel se poate manifesta nestingherit, deplin şi exclusiv, suportând efectele
unui principiu fundamental de drept internaţional-principiul inviolabilităţii
integrităţii teritoriale de stat.
În plan internaţional, frontierele s-au stabilit fie prin acorduri, fie prin
tratate care au marcat sfârşitul unor state militare, de mică sau de mai mare
anvergură29, în epoca modernă, unele frontiere ori numai anumite porţiuni de
frontieră între două sau mai multe state au fost stabilite şi prin hotărârile unor
instanţe arbitrare internaţionale ori de cele două Curţi Internaţionale de
28
29
Justiţii.
Din punct de vedere juridic, stabilirea traseului frontierei de stat se
efectuează, în general, pe calea tratatelor, cu tot ansamblul de acţiuni pe care
perfectarea înţelegerilor internaţionale în materie îl presupune: tratative
directe sau prin mijlocitori, consultări colaterale, verificări, documentări,
convenirea şi redactarea textelor şi a anexelor, semnarea ratificarea şi
notificarea.
Din punct de vedere practic, însă, acesta depăşeşte şi prelungeşte cadrul
sus menţionat prin determinările din teren: măsurători, trasări, marcări,
compensări, întocmirea harţilor, proceselor verbale de descriere, procese
verbale şi schiţele-crochiu ale semnelor de frontiere, planşe, scheme etc..
O separare categorică între aspectele de ordin juridic şi cele de natură
practică este discutabilă, întrucât interferenţa lor este atât de necesară, încât
orice fracţionare s-ar repercuta negativ în planul general al complexului
operaţional menţionat. Pentru intrarea în vigoare a unui tratat de frontieră sau
cu prevederi în domeniu, calea diplomatică poate fi foarte lungă şi
anevoioasă, cele preconizate iniţial de considerente şi stipulaţii juridice,
pentru a fi complet şi definitiv, impune a se lua în atenţie tot mersul
evenimentelor, până la fixarea traseului frontierei de stat în teren.
„Aşadar, nu întâmplător s-au produs şi subzistă încă confuziile între
acţiunile şi documentele de delimitare şi cele de marcare, respectiv,
redemarcare şi, în general, între ceea ce presupune conţinutul acestora, chiar
la niveluri cu pretenţii”30.
Subsecţiunea B. Delimitare, demarcare şi redemarcare

Delimitarea şi demarcarea reprezintă operaţiunile de bază ale stabilirii
oricărei frontiere de stat, care succed preliminariilor, tratativelor, înţelegerilor
sau dictatului în domeniu31,32.
30
31
32
Detaşate de considerentele de interes, când arbitrarul poate oricând
interveni-fie cu prilejul consultărilor, fie prin impunere directă-delimitarea şi
demarcarea sunt operaţiuni pur şi simplu ce ţin de resortul specialiştilor şi se
supun, deopotrivă, unui riguros complex de norme şi principii de drept
internaţional şi unui sistem exact de metode şi procedee topogeodezice şi
topografice. O distincţie netă între ceea ce presupune conţinutul acestor
noţiuni nu se poate realiza decât în plan scolastic33.
Delimitarea este o operaţiune politico-juridică, care constă în
identificarea direcţiei principale şi descrierea amănunţită, în cuprinsul
tratatului care se încheie în scopul stabilirii frontierei, a traseului acesteia, în
urma acestei descrieri se întocmeşte şi o hartă, anexa la tratat. Deci este vorba
despre o operaţiune intelectuală de precizare în cuprinsul înţelegerilor
internaţionale a direcţiei şi dispunerii generale a traseului frontierei de stat,
descrierea de principiu a acestuia şi indicarea sa pe hartă sau hărţile anexa.
Demarcarea constă într-o operaţiune tehnică de fixare în teren, cu
ajutorul unor semne specifice, a traseului frontierei de stat, aşa a fost indicată
în documentele de delimitare. Este vorba deci, de determinarea propriu zisă a
liniei de frontieră34, care presupune o serie de operaţiuni de instalare a unor
borne sau identificarea altor semne de demarcaţie (copaci, forme de relief
natural, geamanduri etc.). Etapa demarcării este efectuată de comisie speciala
care consemnează operaţiunile sale într-un proces-verbal sau un raport cu
hărţi, fotografii etc., documente prin care se reglementează şi problemele
referitoare la folosirea şi întreţinerea drumurilor de frontieră, a cursurilor de
apă, a semnelor de frontieră.
În activitatea de demarcare a frontierei, comisia mixtă aplică şi anumite
principii compensatorii, cum sunt: principiul respectării condiţiilor locale de
exploatare (reîmpărţirea proprietăţilor agricole etc.) şi principiul respectării
integrităţii localităţilor.
între delimitare şi demarcare există o indisolubilă legătură, fără a se
33
Istoria reţine că primele încercări de delimitare sunt dependente de preocupările pentru reprezentarea
cartografică t unor ţinuturi, cu relevanţă de tip administrativ cadastral.
34
R. Miga-Besteliu, op. cit. pagina 212
exclude, dar presupunându-se reciproc35.
De regulă, delimitarea precede demarcarea şi, pe când prima incubă în
esenţă o intensă activitate teoretică, cu aplicaţie doar pe hartă, şi scheme,
fiind guvernată de norme şi principii de drept internaţional, cea de-a doua
având un caracter preponderent practic, ingineresc, este guvernată de metode,
modalităţi şi procedee de marcare cu aplicaţie tehnică nemijlocită, în teren.
Ambele operaţiuni sunt precedate de punerea de acord a părţilor
limitrofe asupra principiilor în virtutea cărora se va purcede la stabilirea
traseului frontierei, cu relevanţă, deopotrivă, atât în privinţa delimitării cât şi
a demarcării. Altfel spus, reducerea uneia sau alteia dintre acestea în plan
principal determină pe de o parte o privare a lor de conţinut, iar pe de altă
parte transpunerea principiilor ca atare în plan inferior, în favoarea uneia sau
alteia dintre cele două operaţiuni, cu precădere în sarcina delimitării.
În privinţa documentelor corespunzătoare celor două operaţiuni se
menţin confuzii şi de formă şi de fond, inclusiv la nivelul specialiştilor, în
sensul că aceleaşi documente sunt catalogate fie de delimitare, fie de
demarcare, fără a se decela în raport de elementele de conţinut. Astfel, deşi
operaţiunii de delimitare îi sunt proprii în exclusiv documentele de descriere a
traseului frontierei de stat şi hărţile anexă la înţelegerile internaţionale pe care
este trasată linia de frontieră, în majoritate sunt categorisite şi ca documente
de demarcare.
Un tratament disparat nu-şi are rostul pentru că, în ultimă instanţă, cea
mai oportună categorisire pentru toate documentele specifice ambelor
operaţiuni ar fi aceea de documente-anexă la delimitarea şi demarcarea
frontierei sau, direct, la stabilirea traseului frontierei de stat ori, şi mai simplu,
documente de frontieră36.
De principiu, delimitarea şi demarcarea se succed orientativ, fiind
efectuate de către delegaţiile părţilor interesante în comisiile mixte
interguvernamentale37.
35
36
O asemenea accepţie se regăseşte în conţinutul înţelegerilor bilaterale de frontieră româno-bulgară şi româno-
iugoslavă, în vigoare.
37
Comisiile mixte pot avea o componenţă bilaterală sau trilaterală când sunt implicate nemijlocit părţile limitrofe
Problema care se pune este aceea a priorităţii uneia faţă de cealaltă 38.
În cazul dictatului, prioritară este delimitarea, iar dintre toate acţiunile
subsecvente-trasarea liniei de frontieră pe hartă; în cazul determinărilor în
teren (respectiv, în cazul verificărilor periodice) prioritară este demarcarea,
celelalte documente realizându-se ulterior, în orice situaţie însa-conform
uzanţelor internaţionale în materie-în caz de neconcordanţă între descrierea
traseului liniei de frontieră-din text şi cel de pe hărţi sau din teren „descrierea
din text va fi considerată cea justă”39.
Referitor la complexitatea documentelor întocmite cu asemenea
prilejuri este dificil de exprimat o concluzie; numai în cazul procesului verbal
de descriere a traseului frontierei de stat româno-ungare, în urma
operaţiunilor din anii 1948-1951, s-au întocmit 10 volume cu materialele în
cauză şi 126 de hărţi la scara 1:5000, ca să nu mai luăm în calcul documentele
privitoare la fosta frontiera sovieto-româna, întocmite la nivelul anilor 1948-
1949, care însumează un volum impresionant de documente.
Redemarcarea este o operaţiune tehnică, ce constă în restabilirea
demarcării frontierei după ce demarcarea iniţială nu mai există, sau nu mai dă
satisfacţie40. Este de fapt vorba despre controlul liniei de frontieră şi
restabilirea semnelor de frontieră deteriorate şi aşezarea de semne
suplimentare. Ca şi în situaţiile iniţiale, această operaţiune se efectuează tot
de către comisii mixte instituite în acest scop, alcătuite de obicei-exclusiv din
reprezentanţii părţilor interesate, care procedează, prin experţi la fixarea în
teren a noilor semne de marcare sau la reconstituirea şi replantarea celor
dispărute. După redemarcare, urmează o nouă descriere, noi hărţi, scheme,
schiţe crochiu şi tot ansamblul de documente menţionate mai sus.
ori multilaterală, când operaţiunile de delimitare sau de demarcare ori ambele, se desfăşoară în prezenţa şi a altor
state (cazul Dictatului de la Viena din 30 august 1940, când alături de delegaţiile române şi ungare au participat
delegaţiile germană şi italiană) sau a tratatelor de pace în general, unde participă întregul aeropag sau şi mai
mult, fără participare uneia din părţile interesate (cazul Pactului Ribbentrop-Molotov şi al comisiilor de aplicare
a „Convenţiunii sovieto-române” din 28 iunie 1940, care au încheiat protocoalele numerele 1-8 nesemnate
vreodată şi de partea română).
38
39
40
Subsecţiunea C. Principiile stabilirii traseului frontierei de stat
Principiile de stabilire a traseului frontierei de stat fac parte din
categoria principiilor specifice dreptului internaţional, care dau expresie unei
valori specifice cu acţiune limitată, de ramură, unele dintre ele consacrate,
altele noi sau în curs de definitivare. Există atât principii de stabilire a
traseului frontierei de stat în sectoarele de uscat şi de apă (pe apă curgătoare-
pârâie, râuri şi fluvii; pe lacuri, canale, păduri, sisteme hidroenergetice şi de
navigaţie, apele interioare, precum şi la mare) cât şi în plan aerian.
1. Principiile limitei cadastrale41

Cunoscut din antichitatea romană, îl regăsim şi în majoritatea
documentelor de delimitarea uscatului frontierei de stat din perioada
românească contemporană, cu predilecţie în zona româno-iugoslavă. Astfel,
potrivit articolului 2 al Protocolului privind frontiera dintre regatele român şi
iugoslav din 24 noiembrie 1923, traseul liniei de frontieră a, în anumite
porţiuni, urmează „limita cadastrală” (la Prezlamos pe o lungime de 750 km,
între Nokrin şi Valcani, Nokrin şi Nagy-Kikinda, Nokofalva-Vizedj, Comlaşu
Mare, Soultour-Szt. Hubert, s.a.m.d.).
2. Principiul detaliului de planificare

Reţinut de mai toate înţelegerile internaţionale, având primatul în
domeniul, el este cunoscut şi ca principiul liniei naturale, fiind specific
sectorului de uscat dar şi de apă. Conţinutul său este determinat de către
detaliile de planimetrie42, îndeosebi naturale (râuri, lacuri, mlaştini etc.) şi,
mai puţin, de către cele artificiale (căi de comunicaţie, canale, diguri etc.).
Această modalitate, fiind cea mai la îndemână, nu presupune
determinări suplimentare şi are un pronunţat caracter strategic în plan
41
Primele încercări de delimitare cu relevante de tip cadastral se pare că au fost cunoscute încă pe timpul
civilizaţiilor sumeriene şi babiloniană, iar cea mai veche hartă care reţine o atare delimitare este cea întocmită în
timpul domniei faraonului egiptean Seti l.
42
Detaliile de planimetrie (naturale şi artificiale) reprezentate de elementele dispuse pe suprafaţă şi de cele de
nivebnent (relief) reprezentând neregularităţile suprafeţei terestre (concave sau convexe) alcătuiesc ceea ce
specialiştii consideră elementele topografice ale terenului.
militar, a subzistat de-a lungul vremurilor şi-şi menţine şi în prezent
actualitatea.
3. Principiul liniei de determinant pe teren

În privinţa liniei de determinat pe teren, relevanţă prezintă detaliile de
nivelment (un mamelon, o creastă, talvegul etc.). De obicei, traseul frontierei
merge în linie dreaptă (de la o cota la alta, tăind orice detaliu interpus), în
linie frântă, ori, rar, în curbilinie. Acest principiu este specific frontierei de
uscat româno-ungară43,44 şi româno-iugoslavă45.
Deşi specific sectorului de uscat, acest principiu îşi găseşte aplicarea şi
în zona lacurilor, inclusiv pe apele curgătoare (zona barajului de acumulare
Stânca-Costeşti, zona barajelor în amonte şi aval de obiectivele Porţile de Fier
I şi Porţile de Fier II).
4. Principiul mijlocului pânzei de apă

Acest principiu este aplicabil în cazul apelor curgătoare, navigabile şi
nenavigabile al canalelor cu apă sau porţiunilor îndiguite.
În determinarea pe teren a liniei frontierei, mijlocul pânzei de apă se
consideră o linie calculată la egala depărtare de liniile ambelor maluri, iar
acolo unde aceasta nu poate fi stabilită precis se ia în calcul mijlocul
suprafeţei apei Ia nivelul mediu, în dreptul insulelor, traseul frontierei,
urmează braţul principal.
Acest principiu s-a utilizat timp de 45 de ani pe relaţia apelor de
frontieră navigabile cu fosta parte sovietică, iar în prezent cu Ungaria, cu
Iugoslavia şi cu Bulgaria46.
43
Protocolul de la Trianon din 1920.
44
45
Tratatul între principalele Puteri Aliate şi Asociate şi Polonia, România, statul Sârbo-Croato-Sloven privitor la
anumite frontiere ale acestor state, semnat la 10 august 1920, în Sevres
46
în convenţia din 1908, la articolul l, se prevedea că „Frontiera fluvială dintre România şi Bulgaria urmează în
principiu, afară de excepţiunile prevăzute la articolul 10, mijlocul fluviului, la apele mici, când aceste curg într-o
singură albie şi mijlocul bitului care conţine talvegul fluviului, când fluviul este depăşit prin insule în două sau
mai multe braţe”, iar la articolul 10 se menţionează că „linia de demarcaţiune a frontierei va urma întotdeauna în
faţa insulelor, mijlocul braţului în care linia de demarcaţie fusese fixată la cea din urmă recunoaştere; ea 3 va
urma pe toată lungimea insulei şi până la 300 de metri în amonte şi în aval de extremităţile ei.
5. Principiul talvegului
Talvegul este acea linie dintre liniile cursului fluviului care e
determinată la orice epocă prin continuitatea neîntreruptă a şenalelor celor
mai adânci. În cazul în care fluviul formează două sau mai multe braţe
navigabile; acela dintre talvegurile particulare, care va prezenta în cursul său
sonda minimă-cea mai adâncă, va fi considerat ca talveg al fluviului 47.
Prin descrierea liniei de frontieră între Regatul României şi
Regatul Iugoslaviei, făcută la Belgrad între 18-19 ianuarie 1933, se
prevede o alternanţă între principiul talvegului şi cel al mijlocului
canalului navigabil. Astfel, de la confluenţa cu Nera până la insula
Moldova Nouă, linia frontierei de Dunăre urmează mijlocul canalului
navigabil principal, apoi în zona insulei principiul talvegului pe braţul
dinspre partea iugoslavă şi trece din nou pe talveg în zona fostei Ada
Kaleh, apoi revine, şi tot aşa în dreptul fiecărei insule care, în prezent,
nu mai există.
6. Principiul şenalului navigabil

În aplicarea acestui principiu, România a parcurs mai multe etape
impuse, în general, de tratatele de pace cu referire, în principal, la fluviul
Dunărea, începând cu stipulaţiile Tratatului de la Berlin din 1856 privitoare la
delimitarea frontierei între statele dunărene riverane şi până la Convenţia
româno-bulgare din 1908, abia prin Tratatul de Sevres din 1920 se înscrie
principiul „şenalul principal de navigaţie al Dunării”.
În prezent, a devenit aplicabil Dunării în sectorul fost româno-sovietic,
precum şi în poţiunile navigabile ale Prutului, iar în sectorul româno-iugoslav,
de-a lungul întregului curs, cu excepţiile prezentate în zona insulelor.
Ca regulă generală, pe râurile navigabile, traseul frontierei se
modifică potrivit cu schimbarea naturală a mijlocului şenalului
47
Talvegul-linia imaginară care uneşte punctele fluviului cu cea mai mare adâncime şi corespund in mod curent
cu firul apei.
navigabil, iar în cazul insulelor traseul frontierei trece întotdeauna pe
braţul care conţine şenalul navigabil principal, în cazul în care, din
cauza unor fenomene naturale, mijlocul şenalului navigabil principal
se schimbă de pe un braţ pe celălalt, traseul frontierei ţi apartenenţa
teritorială a insulelor respective rămâne neschimbată până la
constatarea în comun a acestei situaţii şi îndeplinirea formalităţilor
prevăzute în înţelegerile internaţionale şi bilaterale.
7. Principiile de stabilire a frontierei în sectorul maritim

Cu toate eforturile depuse de specialişti pentru realizarea unei codificări
în materie, dreptul în sine, în sectorul maritim, rămâne încă fluctuant. Un fapt
rămâne însă cert: preocupările judecătorilor şi experţilor înaltelor instanţe şi
comisii de arbitraj sunt departe de a fi epuizate.
Dacă în Convenţia de Ia Geneva din 1958 este reţinută regula
echidistanţei prin circumstanţele speciale48,49 afirmată ulterior şi de
jurisprudenţa de după 1969, Convenţia din 198 prin articolele 74 şi 83 se
limitează la o enunţare de principiu potrivit căreia un acord bazat pe dreptul
internaţional permite să se ajungă la o soluţie echitabilă.
Convenţia de la Geneva, din 1958, consacra principiul liniei mediane
care îşi păstrează actualitatea: „în cazul când coastele a două state sunt
aşezate faţă. în faţă sau sunt limitrofe, nici unul dintre aceste state nu au
dreptul, în lipsa unu acord contrar între ele, să-şi extindă marea sa teritorială
peste linia mediană ale cărei puncte sunt la distanţe egale de punctele cele
mai apropiate ale liniilor de bază 50 de la care se măsoară lăţimea mării
teritoriale a fiecăruia dintre cele două state” 51.
48
în articolul 12 se prevede că „Dispoziţiile prezentului paragraf nu se aplică însă în cazurile în care, din cauza
unor titluri istorice sau alte împrejurări speciale, este necesar ca marea teritorială a celor două state să fie
delimitată în alt mod decât se prevede în aceste dispoziţii”.
49
50
Liniile de bază sunt liniile celui mai mare reflux de-a lungul ţărmului sau, după caz, liniile drepte care unesc
punctele cele mai avansate ale ţărmului, inclusiv ale ţărmului dintre larg al insulelor, ale locurilor de acostare,
amenajările hidrotehnice şi ale altor instalaţii portuare permanente.
51
Dispoziţiile respective nu se aplică însă în cazurile în care, din cauza unor titluri istorice sau alte împrejurări
speciale, este necesar ca marea teritorială a celor două state să fie delimitată în alt mod.
Potrivit aceleiaşi convenţii, linii de demarcare între mările teritoriale a
două state ale căror coaste sunt aşezate faţă în faţă, sau limitrofe (cazul mării
teritoriale a României), este trasată pe hărţile marine întocmite la scară mare,
recunoscute oficial de statele riverane (la Marea Neagră nu avea o astfel de
hartă).
8. Principiile de stabilire a frontierei aeriene

Deşi prematură, forţată chiar imposibilă (după unii) stabilirea frontierei
în plan altitudinal se manifestă, din ce în ce mai mult, ca necesară, actuală şi
realizabilă în opinia multor cercetători în domeniu, sugerându-se deja soluţii
de delimitare, în majoritate, bazate pe criterii tehnice ştiinţifice recunoscute.
Pornindu-se de la existenţa straturilor de aer din jurul Pământului şi de
la posibilităţile şi limitele tehnice ale aviaţiei s-au emis o serie de teze asupra
înălţimii de reportare a planului frontalier, de către nume ca: Berezovski,
Probst, Jukov, Kroell, Cooper, Andronvici, Niciu etc..
Având în vedere criteriile date de cele două subcomitete ale
Comitetului O.N.U. pentru utilizarea spaţiului extraatmosferic (pe baza
opiniilor exprimate în perioada 1970-1976) domnul profesor Gr. Stamate
propune neexhaustiv:
-principiul limitei, în altitudine, a aerului navigabil;
-principiul limitei altitudinale a orbitei primului satelit;
-principiul planului convenţional unanim acceptat de către state, la o
anumită înălţime de la nivelul mării terestre;
-combinarea, în funcţie de posibilităţile şi limitele tehnice de efectuare
a zborurilor obişnuite, a acestor principii.
Indiferent de situaţie, stabilirea în mod arbitrar52 a frontierei, nu este
binevenită şi nu poate constitui un principiu de drept în materie, fie şi numai
pentru consecinţele-i arbitrare.
52
Propunere a lui J.E.S.Fawcett.
Secţiunea a 4-a – Caracteristicile frontierei de stat a
României
Subsecţiunea A. Dimensiunea de bază
Prea puţine şi nesatisfăcătoare în conţinut sunt cuvintele pe care un om
(cu toată puterea cunoaşterii sale) le deţine pentru a-l selecta pe cel mai reuşit
să exprime spontan şi complet, tot ceea ce presupune arheul românesc al
vetrei străbune. Nici măcar atât de condensatul „deosebit” nu are suficienţă şi
încărcătură necesară pentru a dezvălui tradiţia şi respectul cu care se cere
onorat acest minunat pământ ce identifică, ontologic, sentimentul românesc al
fiinţei.
Poziţionată de Dumnezeu, natură şi om în spaţiul carpato-danubiano-
pontic, „la răscruce de drumuri, vânturi şi istorii” foc de-nceput oaza
civilizaţiei balcanice, România sfârşitului de mileniu doi este mărginită de
latitudinea estică a paralelelor de 43°37'07” şi 48°15'58” şi de longitudinea
estica a meridianelor de 20°15'49” şi 29°37'38”, încorporând o suprafaţă
teritorială de circa 237510 km2, respectiv 23751000 ha, la o populaţie de
peste 23 milioane de locuitori, ceea ce, cu posibilităţile impuse de estimările
invocate, reprezintă aproximativ 100 de locuitori pe km 2, luându-se în
considerare inclusiv suprafaţa mării teritoriale53.
Subsecţiunea B. Datele frontierei de stat

Potrivit aceluiaşi procedeu estimativ de calcul, frontiera de stat a
României, la nivelul anului 1995, este de 3146,6 km, rezultaţi din însumarea
cifrelor oficiale cu care se operează în prezent pentru sectorul maritim. Astfel:
444,8 km cu republica Ungară; (oficial) 631,3 km cu Republica Ucraina
(neoficial: au fost incluşi şi cu cei 21,75 din sectorul maritim până la semnul
de frontieră 1439 şi încă 9,95 km pe circumferinţa aşa-zisei limite teritoriale a
Insulei Şerpilor, cu orientarea generală SE); 681,3 km cu Republica Moldova
(neoficial) şi 193,5 Km Ia limita dinspre larg a mării teritoriale (estimativ,
anuarul statistic şi alte publicaţii folosesc cifrele de 234-245 Km
53
corespunzătoare dezvoltării teritoriului românesc).
Suprafaţa teritorială maritimă a teritoriului românesc în raport cu
lungimea redusă a frontierei rezidă în forma ovoidală a configuraţiei sale
generale, cunoscut fiind ca, dintre toate figurile geometrice, din totalul
estimat: 1035,7 km reprezintă frontiera de uscat, 1862,476 km-frontiera de
apă şi 247,424 km - frontiera maritimă (limita dinspre larg, plus sectorul de
apă, cu excepţia Mării Negre şi a fluviului lui Dunărea), mai formează
frontiera râurile Prut, Tisa, Mureş, Nera, Bilca Mică, Suceava şi o serie de
alte pârâie şi canale la care se adaugă râurile care străbat frontiera.
Până la o nouă verificare şi actualizare a documentelor de frontieră în
raport de schimbările survenite în teren, rămâne cu regim incert definit traseul
frontierei în sectorul cu Republica Ucraina, îndeosebi în zonele râurilor
Suceava şi Putna, pe Dunăre în zona insulei Maican şi pe canalul Musura -
Musuna şi-n continuare în sectorul maritim, precum şi în măsura în care nu a
fost convenit, inclusiv în sectorul cu Republica Moldova 54.
Subsecţiunea C. Caracteristicile frontierei de stat

Datorită principiului de delimitare la care este supusă prin însuşi
regimul său juridic, consacrat prin înţelegerile bilaterale de frontieră, la care
România este parte, frontiera de stat, în pofida fixităţii şi rigurozităţii
demarcării sale are dimensiuni variabile în timp 55. Dacă în sectorul de uscat,
traseul său nu se modifică decât în situaţii cu totul deosebite, pe cale de
excepţie (de exemplu în cazul compensărilor teritoriale-situaţii neîntâlnite în
practica românească postbelică), în sectorul de apă, traseul liniei de frontieră
este fluctuant şi variază în raport de deplasarea detaliului care o încorporează
(mijlocul pânzei de apă, mijlocul şenalului navigabil, mai ales în zona de
munte unde viiturile modifică frecvent albia pâraielor şi râurilor de frontieră,
traseul liniei de frontieră se modifică ca atare, oscilând cu uşurinţă când către
un teritoriu, când către celălalt, făcând ca unul dintre cele două state să piardă
54
Gr. Stamate, op. cit. pagina l23.
55
sau să câştige, la un moment dat.
Repunerea în drepturile teritoriale fireşti, se efectuează periodic, dacă
părţile nu convin altfel, iar până la proxima verificare, traseul liniei de
frontieră se menţine neactualizat potrivit traseului schimbat al apei de
frontieră, pentru raţiuni rezultate din nevoile operative, îndeosebi de pază şi
supraveghere. Ca urmare, dimensiunile frontierei pe respectiva porţiune se
modifică şi rămân aşa, până când părţile constată aceasta şi de comun acord
elaborează noi documente de demarcare, procedează la compensaţii imediate
sau le transferă în perspectiva altei verificări.
De fiecare dată, cu prilejul elaborării noilor documente de demarcare şi,
respectiv de delimitare se raportează şi datele referitoare la lungimea
frontierei, care devin astfel oficiale şi operante până la o nouă operaţiune de
demarcare sau, după caz, de redemarcare. Orice document nou de demarcare
înlocuieşte pe porţiunea la care se referă, vechile documente de demarcare,
bineînţeles şi-n asemenea situaţii, dacă părţile nu convin altfel.
În prezent, cele mai multe probleme în domeniul eforturilor de
stabilizare a traseului frontierei de stat le ridică zona româno-bulgară a
fluviului Dunărea, unde actualizarea subzistă la nivelul anului 1908, timp în
care au apărut o serie de insule şi în mai tot sectorul de apă de la frontiera
româno-ucraineană56.
Caracteristica principală a frontierei de stat a României rezidă în faptul
că în conformitate cu prevederile articolului 3 din Constituţie, aceasta este
confidenţială, prin Legea 56/1992 se prevede că „Frontiera de stat a României
se stabileşte prin lege, în conformitate cu prevederile teritoriale internaţionale
şi ale înţelegerilor încheiate între statul român şi statele vecine şi nu poate fi
modificată decât prin lege”. Şi ca o pecete finală „Frontiera de stat a
României este inviolabilă”, cu tot ansamblul de consecinţe ce rezultă dintr-o
atare sacră caracteristică.
56
CAPITOLUL IV - REGIMUL JURIDIC AL FRONTIEREI
DE STAT
Secţiunea 1 - FRONTIERA DE STAT A ROMÂNIEI
Subsecţiunea A. Consideraţii generale

Frontiera de stat a României delimitează teritoriul statului român de
teritoriul fiecăruia dintre statele vecine şi marea teritorială a României de
zona contiguă, în plan vertical frontiera de stat delimitează spaţiul aerian şi
subsolul stalului român de spaţiul aerian şi subsolul fiecăruia dintre statele
vecine.
Frontiera de stat se stabileşte prin lege în conformitate eu prevederile
tratatelor internaţionale, convenţiilor sau înţelegerilor încheiate de statul
român cu statele vecine.
Frontiera da stat a României este marcată, de regulă, în teren, prin
semne de frontieră ale căror date topogeodezice sunt prevăzute în
documentele de demarcare bilaterale încheiate de statul român cu statele
vecine.
Frontiera de stat a României a intrat în atenţia Uniunii Europene atât
din punct de vedere central şi teritorial, cât şi din punct de vedere legislativ.
Executivul a adoptat pe 27 iunie 2001 două ordonanţe de urgenţă care
vizează strict obiectivul de securizare a frontierelor României. Cele două acte
normative - Ordonanţele de urgenţă numărul 104 şi 105 - sunt rezultatul unei
colaborări fructuoase cu partenerul german, derulate pe parcursul convenţiei
de twinning şi consolidează fundamentul legislativ necesar alinierii la acquis-
ul comunitar. Astfel, avem O. U. G. numărul 104/27.06.2001 privind
organizarea şi funcţionarea Poliţiei de Frontieră Române şi O.U.G. numărul
104/27.06.2001 privind frontiera de stat a României.
În principal, se impune o trecere în revistă a aspectelor de noutate care
personalizează amintitele acte normative. De exemplu, Ordonanţa 104
introduce elemente de precizie cu privire la rolul şi statutul poliţistului de
frontieră, definit a fi „funcţionarul public înarmat” investit cu asigurarea
aplicării regimului juridic al frontierei de stat în zona de competenţă, care se
poate extinde la 30 km de la graniţă către interior, dar care, la nevoie, poate
acţiona şi pe întreg teritoriul ţării. Aceste precizări implică deja mutaţii
semnificative în configuraţia misiunilor specifice.
Ceea ce este cert în momentul de faţă, este faptul că se definesc cu
mare claritate rolul poliţistului de frontieră şi competenţele materiale, în
raport cu reglementările introduse prin O.U.G. numărul 105, privind frontiera
de stat, dar şi cu alte legi aplicabile la graniţă. Corelarea acestor prevederi
acoperă, într-o măsură semnificativă, problematică specifică infracţionalităţii
transfrontalire, punctând totodată cu precizie rolul decisiv al Poliţiei de
Frontieră în cadrul autorităţilor cu atribuţii pe linia controlului la frontieră.
De asemenea, sunt introduse elemente juridice specifice cooperării
poliţieneşti existente în spaţiul Schengen, cum ar fi: urmărirea şi
supravegherea transfrontalieră, colaborarea în punctele de trecere comune
deschise la frontierele interne, eliminarea sau simplificarea controlului pentru
cetăţenii statelor comunitare.
Deşi multe dintre prevederile amintite sunt cunoscute de marea
majoritate dinte noi, studiul celor două documente relevă elemente de
absolută noutate, care se cuvin aprofundate.
Conform O.U.G. României numărul 105/27.06.2001 privind frontiera
de stat a României (publicată în Monitorul Oficial numărul 352/30.06.201),
expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:
a)frontieră de stat-linia reală sau imaginară care trece, în linie dreaptă,
de la un semn de frontieră la altul ori acolo unde frontiera nu este marcată în
teren cu semne de frontieră, de la un punct de coordonare la altul; la fluviul
Dunărea şi celelalte ape curgătoare frontiera de stat este cea stabilită prin
acordurile, convenţiile şi înţelegerile dintre România şi statele vecine, cu
luarea în considerare a faptului că principiul general acceptat de dreptul
internaţional fluvial este acela că frontiera trece pe mijlocul şenalului
navigabil principal, iar la apele curgătoare nenavigabile, pe mijlocul pânzei
de apă; la Marea Neagră frontiera de stat trece pe la limita exterioară şi
limitele laterale ale mării teritoriale a României;
b) culoar de frontieră-fâşia de teren situată de o parte şi de alta a
frontierei de stat, stabilită în baza acordurilor şi convenţiilor de frontieră
încheiate de România cu statele vecine în scopul evidenţierii şi protejării
semnelor de frontieră;
c) fâşie de protecţie a frontierei de stat-fâşia de teren constituită de-a
lungul frontierei de stat în scopul protejării semnelor de frontieră şi asigurării
controlului accesului în apropierea liniei de frontieră;
d) frontiere interne-frontierele comune terestre ale României cu fiecare
dintre statele vecine cu care s-au încheiat acorduri, convenţii sau alte
înţelegeri internaţionale privind eliminarea controlului la frontiera comună,
precum şi aeroporturile pentru zborurile externe, curse regulate şi neregulate,
porturile maritime şi fluviale pentru liniile regulate de pasageri şi mărfuri care
au ca punct de plecare sau ca destinaţie exclusivă alte aeroporturi sau porturi
de pe teritoriile statelor sau comunităţilor de state cu care România a încheiat
acorduri, convenţii sau alte înţelegeri internaţionale privind eliminarea
controalelor la frontieră, fără escale în aeroporturi sau porturi din afara
teritoriului acestora;
e) frontiere extreme - frontiera terestră şi maritimă, precum şi
aeroporturile şi porturile maritime şi fluviale, dacă acestea nu reprezintă
frontiere interne;
f) zbor intern-orice zbor care are ca punct de plecare sau ca destinaţie
teritoriul României, precum şi orice zbor care are ca punct de plecare sau ca
destinaţie exclusivă teritoriile statelor sau comunităţilor de state cu care
România a încheiat acorduri, convenţii sau alte înţelegeri internaţionale
privind eliminarea controlului la frontieră, fără escală pe teritoriul unui stat
terţ;
g) stat terţ-orice alt stat decât statele cu care România a încheiat
acorduri, convenţii sau alte înţelegeri internaţionale privind eliminarea
controlului la frontieră;
h) străin semnalat ca inadmisibil-persoana care nu îndeplineşte
condiţiile de intrare în ţară, prevăzute de legislaţia în vigoare privind regimul
străinilor şi persoana care nu îndeplineşte condiţiile pentru acordarea unei
forme de protecţie, conform dispoziţiilor referitoare la statutul şi regimul
refugiaţilor;
i) punct de trecere a frontierei-orice loc organizat şi autorizat de
Guvernul României pentru trecerea frontierei de stat;
j) punct de mic trafic şi punct destinat trecerilor simplificate - orice loc
organizat şi autorizat de Guvernul României pentru trecerea frontierei de stat
a persoanelor din zona de frontieră, într-o formă simplificată, convenită prin
convenţii şi acorduri încheiate cu statele vecine;
k) control de frontieră-activitatea desfăşurată de personalul autorităţilor
competente pentru asigurarea respectării condiţiilor prevăzute de lege pentru
trecerea frontierei de stat a persoanelor, mijloacelor de transport, mărfurilor şi
a altor bunuri;
l) infracţiune de frontieră - fapta prevăzută de lege ca infracţiune,
săvârşită în scopul trecerii ilegale peste frontiera de stat a persoanelor,
mijloacelor de transport, mărfurilor sau altor bunuri;
m) trecerea ilegală a frontierei de stat-trecerea peste frontiera de stat în
alte condiţii decât cele prevăzute de legea română;
n) transportator-orice persoană fizică sau juridică care asigură, cu titlu
profesional transportul de persoane şi bunuri pe cale aeriană, navală sau
terestră;
o) regim de control al poliţiei de frontierâ-totalitatea normelor
prevăzute de lege cu privire la verificările desfăşurate de poliţiştii de frontieră
asupra persoanelor, activităţilor sau imobilelor aflate în zonele de competenţă
ale poliţiei de frontieră, pentru constatare şi sancţionarea faptelor de încălcare
a normelor prevăzute de lege.
Aceste noţiuni foarte clar descrise prin noua legislaţie de frontieră sunt
în concordanţă cu legislaţia europeană şi delimitează foarte precis ce este
frontiera internă şi ce este frontiera externă, importanţa pe care o au
acordurile, convenţiile sau alte înţelegeri internaţionale privind eliminarea
controlului la frontiera comună, în baza acestora stabilindu-se şi tipul de
frontieră a unei ţări cu o altă ţară. De asemenea, în cazul zborului intern
este asimilat teritoriul României ca punct de plecare sau de destinaţie cu
acel punct de plecare sau destinaţie exclusivă teritoriile statelor sau
comunităţilor de state cu care România a încheiat acorduri, convenţii sau
alte înţelegeri internaţionale privind eliminarea controlului la frontieră,
fără escală pe teritoriul unui stat terţ.
Trebuie să facem referire, în ceea ce priveşte străinul semnalat ca
inadmisibil, la Ordonanţa de urgenţă nr. 194/12.12.2002 privind regimul
străinilor în România.
Subsecţiunea B. Regimul străinilor în România

Străinii pot intra în România pe baza documentelor valabile,
recunoscute sau acceptate de statul român, dacă în acestea este aplicată
viza română valabilă, în afara cazurilor în care acesta este desfiinţată
prin înţelegeri internaţionale sau acte normative privind renunţarea
unilaterală la obligativitatea acesteia.
Documentele de trecere a frontierei de stat, recunoscute sau
acceptate de statul român conform art. 6 alin. 2 din O.U.G. nr.
192/12.12.2002, sunt paşapoartele, titlurile de voiaj, carnetele de marinar
sau alte documente similare care atestă identitatea şi cetăţenia
deţinătorului, emise de autorităţile competente ale statului al cărui
cetăţean este străinul ori de către o entitate internaţională recunoscută de
statul român sau, după caz, statul în care străinul îşi are domiciliul, dacă
acesta are statut de apatrid.
Verificarea documentelor de trecere a frontierei de stat la intrarea
pe teritoriul României se efectuează de către organele poliţiei de
frontieră, în condiţiile prevăzute de lege.
De asemenea, în mod legal, în România se poate intra doar în baza
acestor documente recunoscute sau acceptate de statul român, după o
verificare efectuată de poliţia de frontieră şi prin locurile şi în modurile
stabilite de statul român.
La intrarea pe teritoriul României, străinii care provin din state
cunoscute cu tendinţă de emigrare trebuie să facă dovada că dispun de
mijloace de întreţinere pe timpul şederii şi de mijloace necesare în
vederea părăsirii teritoriului României.
În cazul străinilor care vin în scop turistic cu serviciile plătite şi al celor
care obţin viza română pe bază de invitaţie, dovada că dispun mijloacele de
întreţinere se face cu documentele care atestă asigurarea serviciilor pe durata
sejurului şi, după caz, cu invitaţia.
Nu sunt obligaţi să facă dovada că dispun de mijloacele de întreţinere
străinii care vin în România în scop oficial confirmat de autorităţile române.
Autorităţile române care constată că un străin este în imposibilitatea de
a dovedi că a intrat legal pe teritoriul României vor informa de îndată Direcţia
Generală de Evidenţă Informatizată a Persoanei ori formaţiunea teritorială
subordonată acesteia, care va efectua verificările corespunzătoare şi, după
caz, va lua măsuri potrivit competenţelor sau va sesiza organele de cercetare
penală.
Acordarea vizei pentru intrarea în România
1) Viza reprezintă autorizarea, materializată prin aplicarea unui colant
într-un paşaport, titlu de călătorie sau alt document valabil pentru trecerea
frontierei de stat. Viza permite străinului supus obligaţiei de a o obţine să se
prezinte la un punct de control pentru trecerea frontierei de stat în vederea
intrării în România. Faptul de a intra în posesia unei vize nu conferă un drept
irevocabil de intrare pe teritoriul României.
2) Viza de tranzit aeroportuar permite străinului să treacă prin zona
internaţională de tranzit a unui aeroport, fără a intra pe teritoriul naţional, cu
ocazia unei escale sau a unui transfer între două tronsoane ale unui zbor
internaţional. Lista cuprinzând statele pentru ai căror cetăţeni este obligatorie
obţinerea este stabilită de către Ministerul Afacerilor Externe, în acord cu
acţiunile comune ale Uniunii Europene cu privire la măsurile pentru tranzitul
pe aeroporturi. Acelaşi regim se aplică şi persoanelor care, fără a fi cetăţeni ai
acestor state, sunt în posesia unui document de trecere a frontierei de stat
eliberat de autorităţile statelor respective.
3)Viza de tranzit permite unui străin care se deplasează dintr-un stat terţ
câtre un alt stat terţ să traverseze teritoriul României. Viza de tranzit poate fi
eliberată pentru unul sau două tranzituri, fără ca durata fiecărui tranzit să
depăşească 5 zile.
4)Viza de scurtă şedere, cu una sau mai multe călătorii, permite unui
străin să solicite intrarea pe teritoriul României în alte scopuri decât
imigrarea, în vederea unei călătorii neîntrerupte sau mai multor călătorii a
căror durată totală să nu depăşească 90 de zile în decurs de 6 luni, de la data
primei intrări. Se acordă pentru:
turism;
afaceri;
vizită;
activităţi sportive.
5) Viza de lungă şedere este acordată pentru o şedere mai mare de 3
luni, în baza acordurilor bilaterale în materie sau în situaţii speciale.
6) Viza colectivă este viza de tranzit sau cea acordată pentru o durată
care nu depăşeşte 30 de zile şi poate fi aplicată într-un paşaport colectiv,
eliberat unui grup de străini constituit anterior solicitării vizei, cu condiţia ca
membrii acestuia să intre, să rămână şi să părăsească teritoriul României în
grup. Viza colectivă este eliberată pentru grupuri compuse dintr-un număr de
5 până la 50 de persoane. Responsabilul grupului trebuie să dispună de un
paşaport individual şi după caz, de o viză individuală.
Viza română se acordă de către misiunile diplomatice şi oficiile
consulare ale României, astfel:
a) la cererea străinilor titulari de documente de călătorie valabile cel
puţin 6 luni peste valabilitatea vizei solicitate şi recunoscute de statul român,
eliberate de autorităţile ţării de reşedinţă.
b) pentru ceilalţi străini aflaţi în ţara de reşedinţă viza se acordă numai
cu aprobarea prealabilă a Ministerului Afacerilor Externe, care va fi
comunicată în cel puţin 3 zile lucrătoare
Cu titlu de excepţie, viza de intrare se poate acorda şi de către organele
poliţiei de frontieră în punctele de control pentru trecerea frontierei de stat, în
condiţiile stabilite prin instrucţiunile comune emise potrivit prevederilor
articolului 6 alineatul (7) din lege. Aceste vize se vor putea acorda pentru
perioade care să nu depăşească 10 zile în cazul vizei de intrare şi 3 zile in
cazul vizei de tranzit
Lista cuprinzând ţările cu tendinţă de emigrare se stabileşte de
Ministerul Afacerilor Externe, cu avizul Ministrului Administraţiei şi
Internelor.
Străinilor proveniţi din statele cuprinse în lista prevăzută la articolul 11
din prezentele norme metodologice, posesori de paşapoarte simple, li se pot
acorda vize de intrare, dacă prezintă misiunilor diplomatice sau oficiilor
consulare ale României invitaţia scrisă din partea unei persoane fizice sau
juridice care are, după caz, domiciliul, reşedinţa ori sediul în România,
precum şi o dovadă de asigurare medicală pentru perioada sejurului, în
condiţiile articolului 14 din lege.
Returnarea străinilor
Împotriva străinilor a căror şedere în România a devenit ilegală, ori al
căror drept de şedere a fost revocat în condiţiile prezentei O.U.G., precum şi
împotriva străinilor care au intrat ilegal în România, se poate lua măsura
îndepărtării de pe teritoriul României sau se poate dispune interzicerea intrării
pe teritoriul acesteia.
Pentru depistarea străinilor aflaţi în situaţiile menţionate la alineatul (1)
şi pentru verificarea modului în care sunt respectate normele legale cu privire
la regimul juridic al străinilor, lucrătorii Direcţiei generale de evidenţă
informatizată a persoanei pot organiza, în condiţiile legii, controale în mediile
şi locurile frecventate de străini, în instituţii publice ori particulare, precum şi
în incinta agenţilor economici, indiferent de proprietar sau de deţinător.
Străinii care dispun de documente pentru trecerea frontierei de stat şi
pentru care nu suni necesare alte formalităţi vor fi returnaţi de îndată. Străinii
care nu posedă astfel de documente ori cei pentru a căror returnare se impune
îndeplinirea unor formalităţi de durată sunt cazaţi în centre speciale.
Străinii care nu dispun de documente pentru trecerea frontierei de stat
sau de alte documente de identitate \vor fi prezentaţi misiunilor diplomatice
sau oficiilor consulare din România ale statelor ai căror cetăţeni sunt, pentru
audiere şi pentru eliberarea unor astfel de documente. Pentru străinii proveniţi
din state care nu au misiuni diplomatice sau oficii consulare în România vor
fi solicitate documente de trecere a frontierei de stat prin Direcţia relaţii
consulare din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
În situaţia în care documentul prevăzut la alineatul (1) nu a fost obţinut
în timp util, Direcţia generală de evidenţă informatizată a persoanei poate
elibera străinului un document de trecere a frontierei de stat standard,
conform modelului folosit de statele membre ale Uniunii Europene.
Pentru returnarea unor grupuri numeroase de străini care nu dispun de
documente pentru trecerea frontierei de stat, Ministerul de Interne poate
solicita Ministerului Afacerilor Externe venirea în România a unor
reprezentanţi ai statelor de provenienţă a străinilor în scopul audierii şi
eliberării documentelor de trecere a frontierei de stat necesare acestora.
Subsecţiunea C. Regimul juridic al frontierei de stat

Regimul juridic al frontierei de stat cuprinde totalitatea normelor
prevăzute de legislaţia internă care privesc frontiera de stat şi desfăşurarea
diferitelor activităţi in zona de frontieră, în zona aeroporturilor şi porturilor
deschise traficului internaţional.
Asigurarea respectării regimului juridic al frontierei de stat revine
autorităţilor care au atribuţii privind controlul la trecerea frontierei de stat şi
autorităţilor administraţiei publice locale.
Trecerea frontierei de stat a României de către persoane, mijloace de
transport, mărfuri şi alte bunuri, se face prin punctele de trecere a frontierei
de stat deschise traficului internaţional, denumite în continuare puncte de
trecere.
Trecerea frontierei de stat a României se poate face si prin alte locuri,
în condiţiile stabilite de comun acord prin documente bilaterale încheiate de
România cutările vecie.
Trecerea frontierei de stat a mijloacelor de transport, mărfurilor şi altor
bunuri se face cu respectarea legilor ce reglementează regimul vamal, v
Controlul documentelor privind identitatea străinilor, membrii ai
echipajelor navale care execută voiajuri internaţionale şi a pasagerilor pentru
trecerea frontierei se efectuează cu respectarea prevederii Hotărârii
Guvernului numărul 1335/2000 pentru aprobarea Normelor metodologice de
punere în aplicare a prevederilor Convenţiei privind facilitarea traficului
maritim internaţional (F.A.L.), adoptată la Londra la 9 aprilie 1965, cu
modificările şi completările ulterioare.
Subsecţiunea D. Sistemul de informare naţional privind circulaţia

persoanelor şi bunurilor prin frontieră
Se înfiinţează Sistemul de Informare Naţional privind circulaţia
persoanelor şi bunurilor prin frontieră, denumite în continuare S.I.F., sistem
unitar la nivel naţional, prin care se ţine evidenţa, se prelucrează şi se
valorifică informaţiile cu privire la criminalitatea transfrontalieră şi
infracţiunile de frontieră, la persoane şi bunuri.
Scopul funcţionării S.I.F. constă în sprijinirea acţiunilor de menţinere a
ordinii publice şi siguranţei naţionale şi aplicarea prevederilor legale cu
privire la circulaţia persoanelor şi bunurilor pe teritoriul României.
Autoritatea publică centrală care gestionează şi răspunde de S.I.F. este
Ministerul de Interne.
S.I.F. cuprinde acele categorii de date referitoare la persoane fizice şi
bunuri care sunt furnizate de autorităţile publice, denumite în continuare
autorităţi semnalante, necesare asigurării respectării regimului juridic al
frontierei de stat, precum şi altor interese legitime ale statului.
Autorităţile semnalante răspund de verificarea datelor introduse sau
transmise pentru a fi introduse în S.I.F..
În S.I.F. pot să introducă date, să le modifice, să le şteargă şi să le
prelucreze, autorităţile cu atribuţii în domeniul apărării naţionale, ordinii
publice şi siguranţei naţionale, cele cu atribuţii în domeniul respectării
regimului juridic al frontierei de stat, precum şi autoritatea judecătorească,
potrivit competenţelor legale, pe baza protocoalelor, încheiate de Ministerul
de Interne cu fiecare autoritate. Cu privire la persoane sunt introduse
următoarele date:
a) numele şi prenumele, numele anterior, pseudonimele sau poreclele
care au fost înregistrate separat;
b) semnele fizice particulare, obiective şi nealterabile;
c) prima literă al celui de-al doilea prenume;
d) data şi locul naşterii;
e) sexul;
f) cetăţenia
g) menţiunea că persoanele în cauză sunt înarmate, după caz; h)
menţiunea că persoanele în cauză sunt violente, după caz; i) motivul
semnalării;
j) măsura care trebuie luată.
Includerea altor date cu privire la persoane se face potrivit legii.
Datele privind străinii semnalaţi ca inadmisibili sunt introduse în S.LF.
în temeiul unei comunicări făcute de o autoritate administrativă sau
judecătorească, potrivit legii.
În situaţia în care motivul semnalării este săvârşirea unei infracţiuni,
autoritatea semnalată comunică, odată cu semnalarea, documentele şi
următoarele informaţii care privesc cazul:
a) autoritatea care a emis cererea;
b) începerea urmării penale, existenţa unui mandat de arestare, a unui
mandat de aducere ori a unei hotărâri judecătoreşti executorii;
c) natura şi calificarea juridică a infracţiunii;
d) descrierea circumstanţelor săvârşirii infracţiunii, inclusiv momentul,
locul, gradul de participare la infracţiune a persoanei semnalate;
e) consecinţele infracţiunii, în măsura posibilităţilor.
Secţiunea a 2-a – Zone frontaliere cu regim special
Subsecţiunea A. Particularităţile zonelor punctelor de control

pentru trecerea frontierei de stat
În prezent, în România sunt organizate şi-şi desfăşoară activitatea peste
100 de puncte de trecere a frontierei de stat (în medie, câte un punct fiecare
30-35 km de frontieră), dintre care 66 sunt deschise traficului internaţional de
călători şi mărfuri, iar restul deservesc micul trafic de călători şi trecerea
simplificată sau ocazionale, fiecare având un regim distinct de funcţionare, în
raport de specificul său, rutier, feroviar, portuar, aeroportuar ori combinat.
În marea lor majoritate, aceste puncte, care nu sunt altceva decât nişte
locuri special amenajate, se afla în nemijlocita apropiere a frontierei de stat,
astfel că, în cazul micului trafic şi al trecerilor simplificate sau ocazionale,
trecerea prin acestea echivalează cu desfăşurarea liniei de frontiere şi situarea
pe teritoriul oricăreia dintre statele vecine.
Problemele devin delicate, prin regimul pe care îl comportă, în cazul
punctelor de trecere, cu deosebire internaţionale, aflate la o anumită distanţă-
mai mica sau mai mare-faţă de traseul normal al frontierei de stat. în
asemenea cazuri, cel puţin juridice, se pune problema ariei efectelor pe care le
poate suporta, prin prisma legislaţiei, un călător şi mărfurile sale, din partea
unora sau altora dintre autorităţile limitrofe de frontieră sau când se consideră
că acesta a trecut frontiera de stat.
Divagaţiile în temă fiind de notorietate, se poate concluziona că, în
asemenea cazuri, „frontiera in extenso”1 sau „frontiera de interior” îşi are
rolul său precumpănitor juridiceşte, dacă avem în vedere că, potrivit legii,
1
trecerea frontierei se consideră acceptată după terminarea controlului din
partea tuturor autorităţilor investite cu atribuţii în acest scop şi primirea
„undei verzi” din partea poliţistului de frontieră, atât la intrarea cât şi la
ieşirea prin trecere prin filtrul de control, al cărui aliniament semnifică, „linie-
simbol a frontierei”2.
La ieşire, trecerea frontierei este prezumată, întrucât acordarea
permisiunii de trecere prin filtru nu echivalează întotdeauna cu acordarea
dreptului de trecere a frontierei, acesta fiind condiţionat-în cele mai multe
cazuri-de conduita călătorului în porţiunea de drum dintre punctul de trecere
şi linia de frontieră. Cu alte cuvinte, această porţiune reprezintă o zonă
frontalieră cu regim special, mărginită în interior de „frontiera in extenso” şi
la exterior de „frontiera propriu-zisă”. în esenţă, reprezintă o zonă cu regim,
oarecum, neutru, atâta timp cât deplasarea este continuă, nedeviantă şi fără
nici un fel de angajamente ilegale ulterior controlului de frontieră.
Acest regim poate continua până în perimetrul punctului de trecere al
statului vecin şi, în asemenea condiţii, avem de-a face cu două „frontiere in
extenso” şi o „frontieră propriu-zisă” sau „frontiera comună” (în unele cazuri,
în amplasamentul aceluiaşi punct de trecere funcţionează autorităţile de
frontieră ale ambelor state, cele două „frontiere in extenso” constituind o
„frontiera comună”, la oarecare distanţă faţă de „frontieră propriu-zisă”, a fost
o asemenea situaţie şi la frontiera româno-ungară, la punctul rutier Borş,
înainte de actuala modernizare şi, subzistă încă, la punctul feroviar de trecere
Curtici, pe teritoriul românesc)3.
În situaţia punctelor de trecere feroviare, neexistând nici filtre de acces,
nici bariere de trecere, permisiunea de trecere considerându-se acordată odată
cu terminarea controlului tuturor organelor îndrituite, distanţa dintre cele
două staţii de cale ferată „vecine” constituie o zonă cu regim special, la
care se supun atât călătorii, cât şi întreaga garnitura de tren. Limitele
simbolice ale acestei zone sunt mărginite de perimetrul respectivelor
2
3
gări, între care se află frontiera propriu-zisă.
Pentru punctele de trecere portuare, situaţia are o anume
specificaţie, întrucât raportarea zonei speciale la frontiera de stat devine
desuetă datorită faptului că trecerea frontierei propriu-zise s-a executat la
o distanţă şi mai mare decât în cazul căilor ferate, timpul de aşteptare
pentru efectuarea controlului de frontieră poate fi de durată iar nava, în
sine, spre deosebire de tren, de pildă, reprezintă un teritoriu pe care se
doreşte să se treacă într-un alt teritoriu. Este vorba de o situaţie cu totul
specială din punct de vedere frontalier, dacă avem în vedere că „nava-
teritoriu străin” se află la rându-i într-un teritoriu „naţional străin” ea
însuşi constituindu-se într-un „perimetru frontalier in extenso” (urcarea
sau coborârea, în condiţiile legii, respectiv cu permisiunile acordate de
autorităţile abilitate, reprezentând de drept trecerea frontierei).
În asemenea cazuri, trecerea „frontierei in extenso”, deşi ulterioară
trecerii frontierei propriu-zise, are relevanţa legală scontată.
Cu totul altfel se prezintă situaţia în punctele de control pentru
trecerea frontierei de stat aeroportuare, al cărui perimetru are, ca şi în
cazul porturilor, particularitatea că se află la mare distanţă de frontiera
propriu-zisă, în plină arie teritorială, în asemenea situaţii linia dublă a
frontierelor de control, pe fiecare dintre ambele sensuri, încorporează
„frontiera in extenso” şi o „zonă de frontieră in extenso” cu câteva
elemente cu o specificitate aparte.
În primul rând, înainte de intrarea în ţară, călătorul traversează
ceea ce se numeşte „zona neutră” sau „zona de tranzit”, nesupusă nici
unei legislaţii de frontieră şi faţă de care autorităţile de control sunt
obligate la abţinere, între aliniamentul filtrelor de control ale poliţiei de
frontieră şi aliniamentul ultimelor organe de control ale poliţiei de
frontieră şi aliniamentul ultimelor organe de control la trecerea frontierei
se află o zona specială, care constituie „zona de frontieră in extenso”, în
interiorul căreia călătorii şi bagajele acestora sunt supuse controlului complex
al tuturor autorităţilor ca atribuţii la trecerea frontierei.
În al doilea rând, înainte de ieşirea din ţară, între linia de control
antiterorist şi vamal şi linia filtrelor poliţiei de frontieră există un spaţiu, cu
regim la fel de special şi fără implicaţii conexe controlului de frontieră, aici
aflându-se în plină „zonă de frontieră interioară” sau „zonă de frontieră in
extenso”. Acelaşi statut îl are, pe sensul de intrare în ţară, porţiunea cuprinsă
între aliniamentul, filtrelor de control ale poliţiei de frontieră şi aliniamentul
de control vamal.
„Zona neutră”, premergătoare intrării în ţară, are un statut cu totul
aparte, având, pe lângă rolul de aşteptare pentru cei în curs de clarificare a
situaţiei sau aflaţi în tranzit, pentru cei care urmează să-şi continue călătoria,
şi un pregnant rol de protecţie cu obligaţii pentru autorităţile aeroportuare,
companiile de transport, dar şi pentru cei în cauză. Referitor la perimetrul în
incinta căruia se efectuează controlul de frontieră al aeronavelor de călători în
staţionare sau al aeronavelor de mărfuri, regimul său este supus legislaţiei
naţionale în domeniu şi comportă aceleaşi reguli specifice „zonă de frontieră
in extenso”4.
Subsecţiunea B. Particularităţi frontaliere ale zonei libere

În conformitate cu legislaţia în vigoare, în scopul promovării
schimburilor internaţionale pentru atragerea şi folosirea capitalului străin la
introducerea tehnologiilor noi şi pentru sporirea posibilităţilor de folosire a
resurselor economiei naţionale „în porturile maritime şi în cele fluviale ale
României, în lungul Canalului Dunăre - Marea Neagră, al altor canale
navigabile şi în teritoriile din apropierea punctelor de trecere a frontierei se
poate institui regimul de zona liberă (articolul l, Legea 84/1992)”.
Zonele libere fac parte integrantă din teritoriul statului român şi suportă
prevederile legislaţiei naţionale. Ele trebuie să fie precis delimitate şi
împrejmuite, activităţile specifice regimului de zonă liberă fiind cu
desăvârşire interzise în afara acestora.
În interiorul acestor zone sunt admise mijloacele de transport, mărfurile
4
şi alte bunuri, indiferent de ţara de origine, de provenienţa sau de destinaţie,
fără restricţii, cu excepţia acelor bunuri al căror import este prohibit pe
teritoriul României, potrivit prevederilor legislaţiei naţionale sau ale
convenţiilor internaţionale, la care ţara noastră este parte.
Controlul accesului către zonele libere se efectuează de către poliţia de
frontiera şi organele vamale din punctul de control pentru trecerea frontierei
special destinate acestui scop. Orice fel de mijloc de transport, precum şi
mărfurile sau orice fel de bunuri admise să intre sau s iasă, pe orice cale din
zona liberă, trebuie să fie însoţite de documentele prevăzute de legislaţia
română şi prevederile convenţiilor internaţionale în materie.
Din punctul de vedere al regimului frontalier, controlul paşapoartelor şi
al celorlalte documente de călătorie pentru trecerea frontierei aparţinând
persoanelor care intră şi ies din zona liberă se efectuează de către autorităţile
poliţiei de frontieră, potrivit prevederilor Legii 86/1992. Supravegherea
vamală se face numai în limita teritorială a zonei libere.
În ceea ce priveşte perimetrul zonei libere din punct de vedere juridic,
limita sa se supune aceloraşi reguli specifice liniei frontierei de stat,
reprezentând, şi în asemenea situaţii, o „frontieră in extenso” 5.
Autorităţile poliţiei de frontieră, vamale şi alte autorităţi administrative,
stipulate prin lege sau hotărârea de guvern privind înfiinţarea zonei libere şi a
regiei autonome a administraţiei respective, care desfăşoară activităţi în
punctul de control pentru trecerea frontierei, pot efectua verificări inclusiv în
interiorul zonei libere în cazul existenţei unor sesizări sau când există
suspiciuni privind încălcarea prevederilor legale specifice domeniului lor de
acţiune, cu ameninţarea prealabilă a regiei autonome a administraţiei
respectivei zone libere.
Supravegherea de către organele abilitate de lege se efectuează pe căile
de acces terestre prin instalarea de posturi fixe sau permanente de control, iar
a celor fluviale sau maritime prin patrulare fluvială sau maritimă permanentă
sau ocazională, în funcţie de trafic, între punctele de control specifice zonei
5
libere şi celelalte puncte de control de la frontiera de stat a României, situaţia
călătorilor, mijloacelor de transport, mărfurilor şi bunurilor este
corespondentă regimului general în materie (respectiv, regimul de tranzit).
Subsecţiunea C. Particularităţile teritoriale ale misiunilor

diplomatice, oficiilor consulare, navelor şi aeronavelor sub
pavilion românesc
1. Inviolabilitatea localurilor şi terenurilor aferente misiunilor diplomatice

şi oficiilor consulare
Este interesant de observat regimul acestora fie şi numai din raţiunile
principiului inviolabilităţii caracteristic ambelor situaţii, cu particularităţile
fundamentale, de rigoare.
Potrivit Convenţiei de la Viena din 1961 asupra relaţiilor diplomatice şi
Convenţiei de la Viena din 1963 cu privire la relaţiile consulare, construcţiile
şi terenurile pe care se află localurile 6 misiunilor diplomatice (ambasade7 sau
legaţii8) şi ale oficiilor consulare9, precum şi celelalte bunuri imobile care se
află în folosinţa acestora sunt inviolabile astfel că, în principiu, respectivele
locaţii nu pot fi vizitate decât cu consimţământul şefului de misiune sau
oficiu.
Pătrunderea în clădirile sau părţile de clădire şi terenul aferent acestora
şi al dependinţelor sale, inclusiv grădina, dacă există, indiferent în a cui
proprietate se află (a statului acreditar sau a unui stat terţ) este interzisă fără
consimţământul şefului de misiune, respectiv de oficiu consular 10,11,12.
Această prohibiţie depăşeşte ceea ce se înţelege prin inviolabilitatea
6
Localurile misiunii, conform articolului l din Convenţia de la Viena din 1961, sunt definite ca fiind „clădirile
sau o parte din clădiri şi terenul aferent al acestora, indiferent de proprietate, folosit pentru scopurile misiunii,
inclusiv reşedinţa şefului misiunii.
7
Ambasada-reprezentanţa diplomatică permanentă cu cel mai înalt grad diplomatic, condusă de un ambasador
(rangurile reprezentaţilor diplomatici au fost stabilite, pentru prima dată, prin Convenţia de la Viena din 1815).
Primele ambasade au fost înfiinţate în Antichitate de Egipt, Persia, Grecia, Roma etc..
8
Legaţia-reprezentanţă diplomatică de rang inferior ambasadei, condusă de un trimis extraordinar şi ministrul
plenipotenţiar sau condusă de un însărcinat cu afaceri. Primele legaţii au fost înfiinţate în secolul al XVI-lea.
9
Oficiul consular-post consular permanent însărcinat cu îndeplinirea sarcinilor consulare (consulate generale,
consulate, viceconsulate şi agenţii consulare). Oficiul consular este subordonat misiunii diplomatice.
10
11
T. Meleşcanu, I. Voinea-Motoc, op. cit. pagina 120
12
Gr. Geamănu, Dreptul internaţional contemporan, editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1975.
domiciliului, pentru că are în vedere nu numai interdicţia săvârşirii unor acte
ilicite ca atare, din partea unei persoane oarecare, ci este vorba şi de o
abţinere care priveşte şi statutul de reşedinţă.
Regula inviolabilităţii se aplică cu privire la toate celelalte bunuri care
sunt destinate pentru desfăşurarea unei activităţi normale a misiunii
diplomatice şi oficiului, consular, indiferent de titlul juridic cu care acestea le
deţin (proprietate a statului trimiţător, a funcţionarului diplomatic sau
consular sau închiriate de la un terţ).
Principiul inviolabilităţii se manifestă ca o prerogativă a statului
trimiţător în consideraţia faptului că perimetrul şi clădirile, respectiv
dependinţele şi bunurile în care şi cu care îşi desfăşoară activitatea misiunea
diplomatică sau oficiul consular sunt de o deosebită importanţă pentru
exercitarea mandatului şi funcţiilor ce le revin.
Nici în situaţia în care misiunea diplomatică sau oficiul consular ce
deţine un imobil cu titlu de locatar şi acesta a fost înstrăinat nu pot fi
întreprinse măsuri de executare, chiar dacă proprietar ar deveni însuşi statul
de reşedinţă13.
Spre deosebire de teritoriul de stat ale cărui frontiere sunt necondiţionat
inviolabile, în lipsa de stipulaţii contrare, se admite, totuşi, că autorităţile
statului de reşedinţă ar putea pătrunde în limitele acestor localuri, dacă este
un caz de urgenţă, consimţământul şefului de misiune fiind, în acest caz,
prezumat.
În acelaşi timp, statul de reşedinţă are obligaţia specială de a lua măsuri
pentru a împiedica violarea sau deteriorarea localurilor respective şi pentru a
împiedica tulburarea liniştii misiunii sau postului consular ori atingerea
demnităţii acestora14.
13
Agenţii şi autorităţile statului de reşedinţă care ar avea de îndeplinit o însărcinare sau o atribuţie de serviciu în
virtutea funcţiilor pe care le exercită, nu au voie să depăşească limitele teritoriale ale misiunii sau oficiului. Ca
urmare, în incinta acestora, sunt interzise orice acte de autoritate (percheziţie, sechestru), de executare şi orice
acţiuni de natură să afecteze inviolabilitatea.
14
2. Navele şi aeronavele sub pavilion românesc
În vechiul drept internaţional public15, în încercarea de a se explica
natura juridică a imunităţii diplomatice şi insulare, precum şi a acelor
imunităţi de jurisdicţie penală şi civilă de care se bucură navele de război ale
statelor sau chiar unele persoane, cetăţeni ai altui stat, se apela cu o deosebită
frecvenţă la instituţia extrateritorialităţii, apreciindu-se că cei care se aflau în
beneficiul acestuia, deşi în mod obiectiv se aflau pe teritoriul unui stat,
juridiceşte erau consideraţi în afara lui.
Realitatea contemporană a demonstrat că imunităţile pe care un stat le
acordă anumitor persoane, nave sau aeronave au la bază acordurile pe care
acesta le are cu statele în cauză şi dorinţa comună ca, prin aceste statute
speciale, să favorizeze îndeplinirea în condiţii cât mai bune ale misiunilor
acestora; toate acestea fiind expresia egalităţii în drepturi a statelor şi cu totul
izolat ex officio.
Pornind de la aceste considerente, pe cât de reale, pe atât de resimţite în
practica internaţională, trebuie consemnat că navele sau aeronavele sub
pavilion naţional, în măsura în care sunt acceptate că fac parte din bunurile
teritoriale româneşti, se prevalează de regimul general definit în convenţiile
menţionate la care România este parte şi de drepturile consacrate şi
recunoscute pentru trecerea inofensivă16 prin marea teritorială a altor state în
scopul de a traversa sau de a se îndrepta către apele interioare, rade sau
porturi ale acestora.
Nici un stat, în exercitarea jurisdicţiei sale civile, nu trebuie să oprească
nici să modifice ruta unei nave străine în trecere prin marea sa teritorială în
afara cazului când aceste măsuri sunt luate ca urmare a obligaţiilor asumate
sau a responsabilităţilor angajate de nava respectivă, în cursul său, sau m
vederea navigaţiei, atunci când a trecut prin apele statului riveran.
Pentru navele militare, statele riverane îşi rezervă dreptul de a stabili
limite de acces şi tranzit, dacă prin înţelegeri bilaterale nu se convine altfel.
15
Ch. Rousseau, op. cit., volumul n, pagina 62.
16
Trecerea este considerată inofensivă atâta timp cât nu dăunează păcii, ordinii sau securităţii statului riveran. A
se vedea Convenţia de la Geneva din 1958 articolul 18 şi Convenţia de la Montego Bay din 1982, articolul 21.
În situaţia când o navă acostează într-un port al altui stat din diferite
motive, ea intră sub incidenţa legislaţiei acelui stat, cu excepţiile consacrate
în materie.
În strâmtori, navele şi aeronavele trebuie să respecte mai multe obligaţii
atunci când exercită dreptul la trecere inofensivă în tranzit; să treacă fără
întârziere, să se abţină de la orice activităţi, altele decât cele necesare pentru
un tranzit continuu şi rapid, să respecte rutele de circulaţie etc., iar în zona
statelor, dreptul la trecere, exercitat de nave şi avioanele ale unor state străine
pentru a trece prin şi a survola apele teritoriale, se aseamănă în anumite
privinţe cu dreptul la trecere în tranzit prin strâmtori 17.
În zona economică exclusivă toate statele se bucură de libertăţile de
navigaţie şi survol, ţinând seama, bineînţeles, de obligaţiile ce le revin în
concurs cu drepturile statului riveran şi cu reglementările internaţionale ui
domeniul dreptului maritim.
La spaţiile maritime internaţionalizate, libertatea navigaţiei este
deschisă oricărui tip de navă, inclusiv celor de război şi cu absenţa oricărui
ceremonial.
Problema determinării naţionalităţii unei nave revine fiecărui stat,
regula general admisă fiind aceea că navele au naţionalitatea statului al cărui
pavilion sunt îndreptăţite să-l arboreze, în acest sens, este necesar să existe o
relaţie efectivă între stat şi nava care arborează pavilionul său, oricărui stat
revenindu-i o serie de obligaţii din acest punct de vedere, pentru ca însăşi
exercitarea libertăţii de navigaţie nu se desfăşoară la voia întâmplării, ci este
ţinută de respectarea unor reguli specifice utilizatorului mării libere 18.
Deşi nici un stat nu-şi poate exercita jurisdicţia în marea liberă, în
virtutea principiilor sale teritoriale, în cazul unui abordaj sau al oricărui alt
incident de navigaţie instituite proceduri în consecinţă, potrivit articolului 97
din Convenţia din 1982 şi altor norme de drept internaţional specifice.
În privinţa navelor de război, acestea au o imunitate completă de
jurisdicţie cu privire la oricare alt stat, altul decât statul al cărui pavilion îl
17
18
Gr. Stamate, op. cit. pagina 198
arborează. De acelaşi regim se bucură şi alte nave folosite de un stat pentru
un serviciu guvernamental necomercial.
Secţiunea a 3-a – Vecinătatea, Buna vecinătate şi regimul

de frontieră
Vecinătatea dintre state este nu numai un fenomen geografic şi

sociologic, ci şi unul juridic19, în dreptul internaţional, vecinătatea dintre state
implică un ansamblu de aspecte juridice. De aceea, în literatura de
specialitate, se susţine chiar existenţa unui „drept internaţional al vecinătăţii”
format din „ansamblul regulilor convenţionale sau cutumiare internaţionale
privind relaţiile reciproce dintre statele vecine, în porţiunile limitrofe ale
teritoriilor lor”20.
Principiile specifice şi de bază ale regimului juridic internaţional al
vecinătăţii sunt: statele vecine nu trebuie să întreprindă, în zona de frontieră,
activităţi dăunătoare celuilalt stat statele vecine au datoria de a adopta măsuri
preventive pentru evitarea unor acţiuni, în zona de frontieră, care pot leza
celalalt stat; statele vecine să dezvolte în zona de frontieră o cooperare cât
mai amplă; în cazul când unul dintre statele vecine doreşte să întreprindă o
acţiune prin care s-ar putea afecta, în mod serios, teritoriul celuilalt stat, el
este dator să informeze statul vecin de acţiunea preconizată şi să se consulte
cu acesta21.
Regimul juridic al vecinătăţii poate fi cercetat sub trei aspecte
principale:
a) Regimul juridic al persoanelor din zona de frontieră, prin care se
asigură acestora anumite avantaje, cum sunt micul trafic de frontieră sau
înlesnirile de circulaţie peste frontieră pentru muncitorii care lucrează în
statul vecin. El presupune şi unele obligaţii speciale pentru cei care locuiesc
în zona de frontieră, în ceea ce priveşte construcţiile etc..
19
20
21
b) Un alt aspect al regimului vecinătăţii este domeniul serviciilor
publice ale statelor vecine. Frontiera este un loc unde se întâlnesc serviciile
publice ale statelor vecine. Sub acest aspect, sunt reglementările referitoare la
comunicaţiile feroviare rutiere etc., peste graniţă, precum şi cele privind
colaborarea între serviciile de vamă, poliţii, ale statelor vecine.
c) Al treilea aspect al regimului juridic al vecinătăţii este regimul
bunurilor din zona de frontieră, ca şi al vecinătăţii subterane şi a protecţiei
mediului înconjurător. Statele vecine reglementează împreună, pe bază
convenţională, protecţia pădurilor, a plantelor, vegetaţiei, animalelor din zona
de frontieră, ca şi a drumurilor etc..
Vecinătatea subterană presupune cooperarea între statele vecine în
exploatarea unor zăcăminte de cărbune, petrol şi gaze din zona de frontieră.
Statele vecine pot colabora Ia construirea şi întreţinerea tunelurilor, pe sub
frontiera dintre ele.
Regimul juridic al vecinătăţii cunoaşte şi reglementări referitoare la
protecţia mediului înconjurător, prin care se urmăreşte prevenirea poluării
atmosferei din zona de frontieră, a apelor din aceasta zona, ca şi a radiaţiilor
sau altor acţiuni nocive.
În privinţa bunei vecinătăţi, se pot spune multe. Relaţiile de vecinătate
dintre state constituie unul dintre aspectele cele mai vechi şi permanente ale
relaţiilor internaţionale. Buna vecinătate este o condiţie importantă pentru
progresul lor.
În dreptul internaţional contemporan, buna vecinătate se conturează ca
un principiu de bază al acestui drept şi al relaţiilor internaţionale. Acest
principiu este organic legat de principiile fundamentale ale dreptului
internaţional. Principiul bunei vecinătăţi, înseamnă ca statele să nu
întreprindă acte ostile, inclusiv folosirea propriului teritoriu în acest scop,
împotriva vecinilor sau altor state: statele să nu sprijine pe teritoriul lor
grupuri care acţionează împotriva statelor vecine; statele să se abţină de la
acte susceptibile, să producă prejudicii materiale apreciabile statelor vecine
sau altor state: statele să nu recurgă la acte de natură să lezeze interesele
legitime ale vecinilor sau ale altor state; mass-media să nu fie folosită pentru
a denigra sau calomnia statele vecine sau alte state; statele vecine să
soluţioneze toate diferenţele dintre ele prin negocieri directe şi să nu mai
întreprindă atenuarea conflictelor22.
Regimul de frontieră este stabilit de către fiecare stat, prin legislaţia sa,
în conformitate cu acordurile încheiate între ele. Prin regimul de frontieră,
statele urmăresc să asigure buna lor vecinătate, evitarea conflictelor de
frontieră şi apărarea frontierelor23.
Regimul de frontieră poartă specificul fiecărui stat 24.
22
23
24
Ch. Rousseau, op. cit. pagina 263
CONCLUZII
Teritoriul, alături de populaţie, constituie o premisă necesară a

existenţei statului ca entitate suverană, având o însemnătate deosebită pentru
dezvoltarea social-economică şi organizarea politică a oricărei comunităţi
umane. Teritoriul de stat este condiţia indispensabilă a delimitării spaţiale şi a
acţiunii independente a fiecărui stat în raport cu celelalte state, ca subiect
suveran al dreptului internaţional.
Elementele naturale care alcătuiesc însă teritoriul capătă relevanţa
juridică internă şi internaţională, în cadrul şi prin intermediul organizării
statal administrative, ca teritoriu de stat. O serie de principii fundamentale ale
dreptului internaţional (respectarea inviolabilităţii teritoriului de stat şi a
frontierelor sale, obligaţia de a nu folosi forţa şi ameninţarea cu forţa, de a nu
încălca suveranitatea şi independenţa naţională etc.) formează baza relaţiilor
între statele lumii.
Teritoriul de stat are largi implicaţii în dreptul internaţional
contemporan, în probleme care privesc aspecte precum: natura juridică a
teritoriului de stat, componenţa sa, frontierele de stat şi regimul de frontieră
etc..
Frontiera de stat constituie, fără putinţă de tăgadă, una dintre instituţiile
dreptului internaţional public cu cea mai pretenţioasă, delicată şi chiar
deranjantă abordare. Acum, când Europa vrea să devină „casa comună” a
popoarelor şi când sintagma „fără frontiere” a devenit laitmotivul politic,
studiul şi aprofundarea noţiunii de frontieră de stat pare cam lipsit de sens. Nu
este însă aşa ! Atât cât va exista teritoriul de stat, va fi strâns interconexat cu
existenţa frontierei de stat (chiar şi-n condiţiile unei libertăţi de circulaţie
depline în trecerea frontierei). Frontiera îşi va păstra importanţa delimitativă
chiar şi dacă va fi să fie doar la nivel ideatic. Deci şi „casa comună a Europei,
cea fără frontiere”, „va avea pereţi”!
Noţiunea de frontieră nu va dispărea, ci va lua forma unui concept
similar, acela de „perete al casei comune” europene (poate !).

Teritoriul de Stat in Dreptul International Public Si Frontiera de Stat A Romaniei

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Teritoriul de Stat in Dreptul International Public Si Frontiera de Stat A Romaniei

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CAPITOLUL I - TERITORIUL ÎN DREPTUL

Secţiunea 1 – Noţiuni introductive despre teritoriul de stat

Teritoriul, împreună cu populaţia care îl locuieşte, alcătuieşte o premisă

Subsecţiunea A. Teritoriul de stat şi suveranitatea naţională

Subsecţiunea B. Excepţii de la suveranitatea teritorială

Exclusivitatea suveranităţii teritoriale, manifestare a caracterului

Secţiunea a 3-a – Natura juridică a teritoriului de stat

În ceea ce priveşte natura juridică a teritoriului de stat, în doctrina

Secţiunea a 4-a – Componentele teritoriului de stat

Teritoriul de stat este compus din teritoriul terestru, teritoriul acvatic şi

Subsecţiunea A. Teritoriul terestru

Subsecţiunea B. Teritoriul acvatic

Secţiunea a 5-a – Modificările teritoriului de stat

Subsecţiunea B. Modificările teritoriului de stat admise în dreptul

Secţiunea 1 – Regimul juridic al spaţiului terestru

Dintre toate elementele teritoriului de stat, solul reprezintă o

Secţiunea a 2-a – Regimul juridic al spaţiului acvatic

Subsecţiunea A. Apele teritoriale

Subsecţiunea B. Marea teritorială

Subsecţiunea C. Zone maritime limitrofe cu regim special

Subsecţiunea D. Regimul juridic al Dunării şi al Canalului Dunăre –

Subsecţiunea A. Consideraţii preliminare

Subsecţiunea B. Suveranitatea statelor asupra spaţiului lor aerian

Subsecţiunea C. Libertăţile recunoscute pe bază de reciprocitate

Subsecţiunea D. Regimul juridic al spaţiului aerian al României

„Frontiera, pentru mine, înseamnă

Secţiunea 1 – Noţiuni introductive

Subsecţiunea A. Generalităţi despre frontiere

Subsecţiunea B. Definirea frontierelor

Secţiunea a 2-a – Clasificarea frontierelor

Subsecţiunea A. Tipuri istorice de frontieră. Încercări şi modalităţi

Subsecţiunea B. Criterii didactice de clasificare a frontierelor

Secţiunea a 3-a – Stabilirea traseului frontierei de stat

Subsecţiunea B. Delimitare, demarcare şi redemarcare

1. Principiile limitei cadastrale41

2. Principiul detaliului de planificare

3. Principiul liniei de determinant pe teren

4. Principiul mijlocului pânzei de apă

6. Principiul şenalului navigabil

7. Principiile de stabilire a frontierei în sectorul maritim

8. Principiile de stabilire a frontierei aeriene

Subsecţiunea B. Datele frontierei de stat

Subsecţiunea C. Caracteristicile frontierei de stat

Secţiunea 1 - FRONTIERA DE STAT A ROMÂNIEI

Subsecţiunea A. Consideraţii generale

Subsecţiunea B. Regimul străinilor în România

Subsecţiunea C. Regimul juridic al frontierei de stat

Subsecţiunea D. Sistemul de informare naţional privind circulaţia

Secţiunea a 2-a – Zone frontaliere cu regim special

Subsecţiunea A. Particularităţile zonelor punctelor de control

Subsecţiunea B. Particularităţi frontaliere ale zonei libere

Subsecţiunea C. Particularităţile teritoriale ale misiunilor

1. Inviolabilitatea localurilor şi terenurilor aferente misiunilor diplomatice

Secţiunea a 3-a – Vecinătatea, Buna vecinătate şi regimul

Vecinătatea dintre state este nu numai un fenomen geografic şi

Teritoriul, alături de populaţie, constituie o premisă necesară a

S-ar putea să vă placă și