TEMA V

- DREPTUL ŞI STATUL -

1. DEFINIREA STATULUI

Statul reprezintă cea mai veche şi cea mai importantă instituţie a organizării
politice și administrative. Prin intermediul său se realizează ordonarea și conducerea
societății. El a apărut în urmă cuaproximativ 6.000 de ani în Orientul Antic 1 și a evoluat
continuu.
Într-o definiție clasică, statul este acea entitate politică constituită dintr-un teritoriu
delimitat de frontiere, o populaţie şi o putere instituţionalizată.
Noţiunea de stat poate avea şi alte înţelesuri, printre care:
a. putere politică centrală, diferită de cea a colectivităţilor locale;
b. ansamblul guvernanţilor;
c. o formă de societate, de viaţă în comun a indivizilor.

1.1. Elementele constitutive ale statului

Elementele constitutive ale statului sunt: (a) teritoriul, (b) populaţia şi (c)
puterea de stat (publică).

A. Teritoriul

Teritoriul este acel element fundamental al statului care, în mod tradiţional, este
reprezentat de spaţiul cuprins între frontierele acestuia.

1
Primul stat din lume a fost creația sumerienilor. Acesta s-a născut în mileniul al IV –lea î.Hr. în Mesopotamia, pe
malul râului Eufrat, în zona Golfului Persic.
1
 În fapt, teritoriul nu se rezumă la delimitarea unei suprafeţe terestre,
bidimensionale, ci este un concept tridimensional din care fac parte întinderea de pământ
şi ape delimitată de frontiere, marea teritorială, subsolul, precum şi spaţiul aerian.
Constituția nu definește teritoriul României2. O descriere a acestuia se găsește la
art. 8 alin. 2 din Codul penal, conform căruia teritoriul ţării se compune din “întinderea
de pământ, marea teritorială şi apele cu solul, subsolul şi spaţiul aerian, cuprinse între
frontierele de stat”.
Marea teritorială a României este determinată de art. 2 alin. 1 din Legea nr. 17
din 17 august 19903 ca “fâşia de mare adiacentă ţărmului ori, după caz, apelor maritime
interioare”, având o lățime de 12 mile marine4 calculată de la liniile de bază5.
Spațiul aerian național este prezentat de art. 8 alin. 1 din Codul Aerian al
României6 ca acea „coloană de aer situată deasupra teritoriului în care România își
exercită suveranitatea, până la limita inferioară a stratului extraatmosferic”.
În limitele descrise de teritoriu se organizează statul şi unităţile administrativ-
teritoriale care îl compun (municipiile, orașele, comunele, județele și sectoarele
Municipiului București). De asemenea, în acelaşi spaţiu se exercită puterea publică,
suveranitatea statului.
Teritoriul se caracterizează prin faptul că nu poate fi înstrăinat. Conform art. 3
alin. 1 din Constituţie, “teritoriul României este inalienabil”, frontierele sale fiind
stabilite prin lege organică.
Totodată, teritoriul este indivizibil, consecinţă a caracterului său unitar (art. 1 alin.
1 din Constituţia României).

2
În aceeași situație sunt Codul civil, Codul de procedură civilă și Codul de procedură penală.
3
Legea nr. 17 din 7 august 1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale, al zonei
contigue și al zonei economice exclusive ale României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
252 din 8 aprilie 2014.
4
22.224 metri.
5
Conform art. 2 alin. 2 din Legea nr. 17 din 1990, republicată: „Liniile de bază sunt liniile celui mai mare reflux
de-a lungul ţărmului sau, după caz, liniile drepte care unesc punctele cele mai avansate ale ţărmului, inclusiv ale
ţărmului dinspre larg al insulelor, ale locurilor de acostare, amenajărilor hidrotehnice şi ale altor instalaţii
portuare permanente”.
6
Legea nr. 21 din 28 martie 2020 privind Codul Aerian a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 222 din 19 martie 2020.
2
 B. Populaţia

Alt element al statului este populaţia, ea desemnând, în general, o colectivitate.

Această componentă a fost exprimată în doctrină prin mai mulți termeni şi anume:
societate, popor sau naţiune.
Prin societate, noțiunea cea mai uzitată, vom înţelege populaţia aflată sub un
anumit raport relaţional şi instituţional, pe un teritoriu.
Poporul are ca liant între indivizi continuitatea de limbă, de origine etnică, de
cultură etc.
În sfârşit, prin naţiune se înţelege o comunitate umană delimitată teritorial şi
politic de altele, ai cărei membri manifestă loialitate faţă de stat, având conştiinţa
apartenenţei la aceeaşi colectivitate, prezentând ca atribute principale identitatea,
independenţa şi coeziunea.
Între stat şi oricare dintre indivizii care alcătuiesc populaţia se stabileşte o relație
specifică, constând în drepturi şi obligaţii reciproce. Această legătură politică şi juridică
se numeşte cetăţenie.

C. Puterea de stat (publică)

Al treilea element este puterea de stat, numită şi putere publică. Aceasta are rolul
de a asigura unitatea politică şi juridică a statului, fiind caracterizată prin posibilitatea de
a comanda, de a da ordine, precum şi prin obligaţia celor care le-au primit de a le
respecta.
Trăsăturile puterii de stat sunt următoarele:

a. este o putere politică ce are o sferă largă de aplicare şi agenţi specializaţi care o
realizează;

3
 b. este o putere instituţionalizată în sensul că aceasta aparţine statului ca
instituţie politico-juridică, iar cei care o deţin acţionează în numele său şi în
baza legii.
Instituţiile fundamentale ale statului, prezentate de Constituţia României în
Titlul III - “Autorităţi publice”7, sunt:
(1) Parlamentul - “organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica
autoritate legiuitoare a ţării” (art. 61 alin. 1 din Constituție). El este alcătuit
din Senat şi Camera Deputaţilor. Parlamentarii (senatori și deputați) sunt aleşi
prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, pentru un mandat de 4
ani. Organizarea și funcționarea fiecărei camere se realizează pe bază de
regulament propriu8. Calitatea de membru al Parlamentului este incompatibilă
cu anumite funcții9 și conferă un anumit tip de imunitate10. Legislativul adoptă
legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare;
(2) Preşedintele ţării - reprezentantul statului român şi garantul independenţei
naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a României. El veghează la
respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice, având și
funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate.
Preşedintele este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat
pentru un mandat de 5 ani. Calitatea de șef al statului este incompatibilă cu cea
de membru de partid, dar și cu orice altă funcție publică sau privată. Imunitatea
de care se bucură membrii parlamentului se aplică mutatis mutandis și acestuia.
De asemenea, Preşedintele poate, în anumite condiţii, să dizolve Parlamentul și
să iniţieze referendumuri pe probleme de interes naţional. El desemnează
candidatul pentru prim-ministru și numește Guvernul, dar are atribuţii și în
domeniul politicii externe, cel al apărării, dar și în alte materii.

7
A se vedea Titlul III (art. 61 – 143) din Constituția României.
8
A se vedea Hotărârea nr. 28 din 24 octombrie 2005 privind Regulamentul Senatului, republicată (Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 18 mai 2021) și Hotărârea nr. 8 din 24 februarie 1994 privind
Regulamentul Camerei Deputaților, republicată (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 778 din 12 august
2021).
9
A se vedea art. 71 din Constituția României.
10
Conform art. 72 alin. 2 din Constituția României, imunitatea parlamentară constă în faptul că senatorii și
deputații nu pot fi percheziționați, reținuți sau arestați fără acordul camerei din care fac parte. De asemenea, înainte
de a se lua o astfel de hotărâre, audierea celui vizat este obligatorie.
4
 Președintele poate fi suspendat și chiar pus sub acuzare11;
(3) Guvernul - “asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită
conducerea generală a administraţiei publice” (art. 102 alin. 1 din Constituția
României) în baza programului său de guvernare (aprobat de Parlament prin vot
de încredere). El este alcătuit din miniştri şi este condus de un prim – ministru.
De cele mai multe ori, în componența Cabinetului intră și unul sau mai mulți
viceprim-miniștri. Guvernul adoptă hotărâri, ordonanțe și ordonațe de urgență;
(4) Administrația publică - realizată prin organele centrale (Guvern, ministere,
alte organe specializate din subordinea Guvernului sau a ministerelor ori care
funcționează ca autorități administrative autonome) și cele locale (consilii
județene, consilii locale, primari, prefecți);
(5) Autoritatea judecătorească - alcătuită din instanţele judecătoreşti (organe
de stat ce aplică legea în cazul litigiilor apărute între subiectele de drept) 12,
Ministerul Public (reprezintă interesele generale ale societății, apără ordinea de
drept, dar și dreprurile și libertățile cetățenilor) şi Consiliul Superior al
Magistraturii (garantul independenței justiției)13.

c. este o putere de comandă ce instituie norme obligatorii;

d. este o putere unică care deţine dreptul exclusiv de a exercita, prin organele
abilitate, constrângerea legitimă. Din această ultimă trăsătură a puterii publice
decurge o caracteristică fundamentală a statului, şi anume suveranitatea. Ea
semnifică autoritatea supremă a țării şi înseamnă dreptul puterii publice de a
conduce societatea, de a nu recunoaşte nicio forță deasupra ei, precum şi
independenţa statului în raporturile cu alte state. Suveranitatea este compusă din
11
Pentru toate prevederile referitoare la Președintele României, a se vedea art. 80 – 101 din Constituție.
12
Conform art. 126 alin. 1 din Constituția României: “Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție
și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege”. Acestea din urmă sunt Curțile de Apel, Tribunalele și
Judecătoriile.
13
Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din 19 membri. Dintre aceștia, 14 sunt aleși de adunările
generale ale magistraților pentru un mandat de 6 ani (9 judecători și 5 procurori), 2 sunt reprezentanți ai societății
civile aleși de Senat, iar ceilalți sunt ministrul justiției, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție și procurorul
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Pentru detalii în privința atribuțiilor C.S.M., a
se vedea art. 134 din Constituția României și Legea nr. 317 din 1 iulie 2004 privind Consiliul Superior al
Magistraturii, republicată (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 628 din 1 septembrie 2012).
5
 două elemente, unul intern (competenţa exclusivă asupra teritoriului,
concretizată în elaborarea unor acte normative general - obligatorii şi
inexistenţa unei alte puteri sociale superioare) şi altul extern (independenţa în
raporturile cu alte state, nesupunerea faţă de alte puteri, excluderea oricărui
amestec din exterior).

1.2. Funcţiile statului

Rolul statului se reflectă în funcţiile pe care acesta le îndeplineşte.

Noţiunea de funcţii ale statului se referă la direcţiile principale de acţiune ale
statului în vederea organizării şi realizării activităţii fundamentale specifice, la care
participă toate instituţiile abilitate.
Funcţiile statului pot fi: (a) interne sau (b) externe.
a. Funcţiile interne sunt:
1. funcţia politico - juridică - de asigurare a conducerii sociale, pe baza
legilor, precum şi de construire a unui cadru de drept care să garanteze
oricărui individ respectarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale de
care se bucură;
2. funcţia de asigurare a ordinii de drept - de apărare a colectivităţii, dar
şi a oricărui individ împotriva fenomenelor antisociale;
3. funcţia social-economică – de asigurare a dezvoltării economice, a
progresului tehnic şi a creşterii nivelului de trai al populaţiei. Această
funcţie acţionează diferit de la un stat la altul. Ea are în vedere politica
fiscală, combaterea şomajului, a inflaţiei şi a sărăciei.
b. Funcţiile externe sunt:
1. funcţia de stabilire şi dezvoltare a relaţiilor cu alte state sau organizaţii
internaţionale;
2. funcţia de participare la activitatea organismelor internaţionale din
care statul face parte (O.N.U., O.S.C.E., N.A.T.O. etc.) în vederea
rezolvării propriilor probleme, dar şi a chestiunilor internaţionale.

6
 2. FORMA STATULUI

În legătură cu forma statului interesează trei concepte şi anume: (1) forma de

guvernământ, (2) structura de stat şi (3) regimul politic.

2.1. Forma de guvernământ

Forma de guvernământ se referă la crearea, organizarea şi exercitarea puterii de

stat prin intermediul organelor supreme ale acesteia, precum şi la împărţirea atribuţiilor
între respectivele organe.
Din punct de vedere al formei de guvernământ, statele se împart în: (a) republici şi
(b) monarhii.
a. În cadrul republicii, şeful statului (preşedintele) este ales de parlament sau
direct de către popor14, pentru o perioadă limitată (de regulă, 4 sau 5 ani).
Conform art. 1 alin. 2 din Constituție, “forma de guvernământ a statului român
este republica”. De asemenea, conform art. 81 alin. 1 din legea fundamentală,
preşedintele țării este ales prin “vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat”.
Mandatul preşedintelui are o durată de 5 ani (art. 83 alin. 1)15.
La rândul lor, republicile pot fi parlamentare sau prezidenţiale.
În republicile parlamentare (Germania, Italia) rolul cel mai important în
exercitarea puterii de stat revine parlamentului, preşedintele având o poziţie secundară. În
republicile prezidenţiale (S.U.A., Rusia), preşedintele are atribute sporite faţă de
parlament în cadrul exercitării puterii.
În doctrină a fost identificată și o a treia formă de republică, cea semiprezidenţială,
în care raportul dintre atribuţiile preşedintelui şi cele ale parlamentului este sensibil egal
(Franţa, România).

14
Un caz aparte îl constituie Statele Unite ale Americii. Acolo a fost reglementat un sistem indirect complex de
alegere a președintelui. Votul popular desemnează în fiecare stat din componența S.U.A. un număr de electori care,
ulterior, vor alege președintele.
15
Înainte de revizuirea Constituţiei României în anul 2003, mandatul preşedintelui țării avea o durată de 4 ani.
7
 b. Monarhia constituie acea formă de guvernământ în care şeful statului
(monarhul – rege, împărat, principe) nu este ales de popor sau de parlament, el ocupând
această poziţie prin succesiune la tron sau, mai rar, prin numire pe viaţă.
Monarhiile pot fi constituţionale sau absolutiste.
Monarhiile constituţionale (Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord,
Spania, Danemarca, Olanda, Suedia, Norvegia, Belgia) se caracterizează prin faptul că
monarhului îi revin atribuţii restrânse, uneori chiar simbolice, rolul cel mai important
fiind jucat de parlament. În monarhiile absolutiste se acordă puteri largi monarhului,
uneori discreţionare, iar celelalte instituţii ale statului, deşi există, au atribuţii restrânse,
nesemnificative.

2.2. Structura statului

Structura de stat reprezintă modul în care se organizează puterea publică şi

entităţile administrative existente pe teritoriul unui stat, precum şi relaţiile ce se stabilesc
între ele.
Sub acest aspect statul poate fi: (a) unitar (simplu) sau (b) federal (federativ,
complex, compus).

a. Statul unitar se distinge prin următoarele caracteristici:

- are o singură constituţie;
- are doar un rând de organe supreme care îşi exercită competenţa pe
întregul teritoriu;
- întreaga populaţie are o singură cetăţenie;
- este subiect distinct de drept internaţional, participând în această
calitate la raporturile internaţionale.

b. Statul federal (Germania, S.U.A.) se defineşte prin următoarele

elemente:

8
 - este alcătuit din două sau mai multe state membre ale federației16;
- statele componente transferă unele din atributele suveranităţii lor în
favoarea statului federal, în limitele şi modurile prevăzute în
constituţia federală;
- există o legislaţie comună, unică, la nivelul statului federal, dar şi acte
normative proprii fiecărui stat component al federației în parte, acestea
din urmă având obligația să o respecte pe cea dintâi;
- există organe legiuitoare, administrative şi judiciare atât la nivel
central (federal), cât şi la nivelul fiecărui stat membru;
- populaţia are două cetăţenii, una a statului federal, cealaltă a statului
membru;
- subiect de drept internaţional este doar statul federal.

Statul federal nu trebuie confundat cu asociaţiile de state care, deşi se aseamănă

cu acesta din multe puncte de vedere, se deosebesc prin faptul că reunirea lor nu dă
naştere unui stat nou, distinct de cele componente.
Principalele forme de asociere a statelor sunt: (a) confederaţia, (b) uniunea reală
şi (c) uniunea personală.
a. Confederaţia este alcătuită, pe baza unui acord internațional, din două sau mai
multe state independente ori de unități teritoriale autonome care îşi unifică legislaţia şi
care îşi creează anumite organe comune, păstrându-şi însă suveranitatea şi calitatea de
subiect distinct de drept internaţional (Uniunea Europeană, Elveția). Se recurge la această
formă de asociere pentru găsirea unor soluții comune în ceea ce privește domenii
esențiale cum ar fi: apărarea, comerțul extern, monedă comună etc.
b. Uniunea personală constă în asocierea a două sau mai multe state datorită
existenţei unui monarh comun, statele membre păstrându-şi întreaga suveranitate (legi,
interese și frontiere distincte)17;

16
Părțile membre ale unei federații poartă diverse nume: state, landuri, contoane, provincii.
17
De-a lungul timpului, în lume au existat mai multe uniuni personale. Dintre ele, astăzi a mai rămas doar una,
cunoscută sub numele de Commonwealth (British Commonwealth sau Commonwealth of Nations). Șeful acestei
uniuni personale este Regina Elisabeta a II – a a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, poziție
simbolică, ce nu conferă nicio putere asupra statelor membre.
9
 c. Uniunea reală este asocierea a două sau mai multe state ce au același monarh,
dar care îşi creează și alte instituții comune18.

2.3. Regimul politic

Regimul politic reprezintă totalitatea metodelor şi mijloacelor prin care puterea

publică conduce societatea.
Acest concept vizează raporturile instituite între stat şi individ în ceea ce priveşte
respectarea drepturilor subiective ale celui din urmă.
Din această perspectivă, regimurile politice se pot împărţi în: (a) regimuri
democratice şi (b) regimuri totalitare (dictatoriale sau autoritare).
În cadrul regimurilor democratice operează principiul reprezentativităţii. Puterea
de stat are ca fundament pluralismul politic şi se manifestă în baza legii şi în limitele ei,
cu respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
În regimurile totalitare, puterea de stat se exprimă prin mijloace dictatoriale,
autoritare, statul asumându-și un rol dominant în societate, intervenind în toate domeniile
existenţei acesteia, chiar şi în viaţa privată a individului. În asemenea regimuri nu există
pluralism politic (prin urmare nici opoziţie), principiul separaţiei puterilor în stat este
încălcat sau nu există, iar drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, deși
reglementate de multe ori, nu se respectă.

3. STATUL DE DREPT

3.1. Noţiune

18
Deși, la început, uniunile reale erau alcătuite din state pe deplin suverane, ulterior, pe durata existenței lor, statele
componete mai slabe din punct de vedere politic au pierdut aproape total suveranitatea, fiind coordonate de cele mai
puternice. Astăzi nu mai există astfel de asocieri de state.
10
 Statul de drept19 este acel stat democratic şi social, care se înfiinţează şi
funcţionează în baza legii şi cu respectarea strictă a acesteia, în care drepturile şi
libertăţile fundamentale ale omului sunt garantate.
Conceptul este complex și a evoluat în timp.
El are originea în lucrările lui Immanuel Kant care aprecia că statul are ca scop
doar ocrotirea dreptului şi garantarea libertăţii, fără atribuţii în legătură cu binele general,
cu fericirea, cu nivelul de trai sau cel cultural al oamenilor. Singura preocupare a statului
imaginat de filosoful german trebuia să fie asigurarea aplicării dreptului şi împiedicarea
încălcării acestuia.
Continuatorii ideilor lui Kant afirmau că doar statele care există pentru realizarea
justiţiei pot fi legitimate ca state de drept.
Ulterior, alţi gânditori au sintetizat conceptul statului de drept în trei principii: (1)
accesul la putere se face prin vot popular, liber exprimat, (2) exercitarea puterii se
realizează în baza legii şi (3) puterea izvorăşte din voinţa suverană şi liber exprimată a
poporului.
Conform lui Hans Kelsen, statul de drept există într-o formă independentă de
lege, are misiunea de a crea dreptul, iar mai apoi, de a i se supune în mod deliberat.
Prin urmare, statul de drept asigură supremaţia Constituţiei şi „domnia” legilor,
dar acestea trebuie să fie conforme cu ideea de justiţie şi cu echitatea, fiind expresia
voinţei întregii societăţi.
Art. 1 alin. 3 din Constituţie arată că România este “stat de drept, democratic şi
social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a
personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme […] şi
sunt garantate”.
3.2. Caracteristicile statului de drept contemporan

În sinteză, statul de drept contemporan se caracterizează prin următoarele

trăsături:
- este fundamentat pe supremaţia legii;
19
În limba germană Rechtsstaat, în engleză Rule of Law, în franceză État de droit, în italiană Stato del diritto, în
spaniolă Estado de derecho.
11
 - are la bază existenţa unui cadru democratic;
- accesul la putere se face prin vot liber exprimat de către populaţie;
- puterea de stat este subordonată legii;
- puterea se structurează piramidal şi se difuzează unui număr mare de
organisme;
- garantarea pluralismului politic;
- existența principiului separației puterilor (legislativă, executivă şi
judecătorească) și limitarea fiecăreia dintre ele prin celelalte două;
- independenţa totală a justiţiei;
- recunoaşterea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului;
- participarea cetăţenilor la exercitarea puterii.

3.3. Condiţiile de existenţă

Pentru existenţa statului de drept sunt necesare următoarele condiţii:

a. statul să fie autonom şi să existe o întărire continuă a organizării juridice
a acestuia;
b. guvernarea să se realizeze prin lege şi să fie subordonată acesteia;
c. drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului să fie garantate și
promovate;
d. să fie stabilită suveranitatea externă a naţiunilor;
e. existența și funcționarea statului să fie supuse unei stricte reglementări
juridice.

12