Tema: Statul - instituţie centrală a sistemului politic.

1. Apariţia, teoriile, particularitățile, esenţa şi funcţiile statului.

2. Structura puterii de stat (Parlamentul, Preşedintele R.M., Guvernul,
Autoritatea Judecătorească, Curtea Constituțională)
3. Aspecte privind societatea civilă. Raporturile dintre stat şi societatea
civilă
4. Tipuri şi forme de stat (forma de guvernământ, structura statului)
5. Etapele de formare a statului în Rep. Moldova
1. Apariţia, teoriile, particularităţile, esenţa şi funcţiile statului.
Statul reprezintă instituţia fundamentală a sistemului politic prin intermediul căruia
se realizează elementele esenţiale de organizare şi conducere a societăţii. Datorită
acestui fapt, problematica statului ocupă o importanţă majoră în aria de cercetare a
fenomenului politic. Definirea conceptului de stat a constituit şi constituie o preocupare
a gânditorilor, oamenilor de ştiinţă încă din cele mai vechi timpuri şi până în prezent.
Def. Statul poate fi definit ca o putere politică organizată a unui popor sau
naţiune sau a mai multor popoare sau naţiuni, pe un anumit teritoriu, ce exercită
funcţii social utile în interesul societăţii şi al binelui comun.
Conform opiniei cercetătorilor contemporani, în primele 2 mln. de ani, omul a trăit în
afara statului (ceată, gintă, triburi). Statul apare odată cu apariţia primelor civilizaţii,
odată cu trecerea de la comuna primitivă la orânduirea sclavagistă. Iar prima civilizaţie
este cea egipteană, care s-a format aproximativ în mil. 3 î.e.n., adică cu 5mii de ani în
urmă.
Expresia de „stat” provine de la latinescul „statuo”, „statius” care iniţial însemna a
pune, a aşeza, a întemeia sau stare de repaus. Pentru prima dată termenul de stat s-a
întâlnit în sintagma latină status civitas, care la romani însemna modul de guvernare a
cetăţii. În antichitate se mai utilizau aşa termeni ca: republică, imperiu, despotie,
polis. În Ep. Medievală se mai foloseau aşa expresii ca: cnezat, voievodat, regat etc.
Expresia de statius a fost introdusă în limbajul politic pentru prima dată de către
gânditorul italian N. Machiavelli, în sec. 16 în legătură cu făurirea unităţii statale.
Astfel, această noţiune, începând cu sec. 16 este larg admisă şi începe să pătrundă în
toate limbile.
În ştiinţa politică există mai multe abordări referitor la geneza statului. Însă toţi sunt
de aceiaş părere că statul a apărut în rezultatul evoluţiei istorice a omului şi este o
condiţie necesară de existenţă a societăţii, cu excepţia „anarhiştilor”, care nu recunosc
statul şi sunt împotriva acestuia.
Teoriile de formare a statului: teologică (religioasă), contractuală, patrimonială,
patriarhală, violenţei, psihologică, organicistă (biologică), marxistă, juridică
(dreptului) etc.
1. Teologică (religioasă) - este una dintre cele mai răspândite teorii de formare a
statului, care susţine că statul este o creaţie divină „Biblia”. Era foarte larg răspândită în
antichitate şi mai ales în epoca medievală, chiar şi în cea modernă şi contemporană, în
cadrul monarhiilor absolute şi constituţionale, când monarhul se socoate că este investit
cu puterea de la dumnezeu (unsul lui dumnezeu).

1
 2. Contractuală - răspândită în sec.17-18 în operele lui T. Hobs, J.J.Russo,
Ş.L.Monteschie ş.a. Statul a apărut în rezultatul încheierii unei înţelegeri (contract) între
putere şi cetăţeni în condiţiile comunei primitive pentru contracararea aşa zisului
„război a tuturor împotriva tuturor”. Cetăţenii se dezic de bună voie de anumite drepturi
şi libertăţi şi le cedează puterii (statului) prin intermediul acestui contract, în schimb
statul îşi asumă obligaţia de a respecta aceste drepturi şi libertăţi, asigurând astfel
securitatea întregii societăţi.
3. Patrimonială - Se consideră că statul apare odată cu apariţia proprietăţii private, mai
ales dreptul de proprietate asupra pământului, care se considera proprietatea exclusivă a
statului.
4. Patriarhală (lat. Pater - tată: Platon, Aristotel...) - adepţii căreia consideră că la baza
formării statului a stat familia, prin unirea mai multor familii în cadrul unui trib şi al
triburilor într-o comunitate umană unică. Capul familiei era bărbatul, care avea o putere
absolută asupra tuturor membrilor familiei. Iar autoritatea monarhului s-a constituit
după modelul puterii părinteşti asupra membrilor familiei.
5. Violenţei, care susţine că statul a apărut drept rezultat al stărilor conflictuale dintre
oameni, în care tribul învingător îşi instituia puterea asupra celui învins. Din această
teorie reiese şi teoria rasială, pe care o promova ideologia fascistă, când o rasă este mai
superioară (presus) decât altele.
6. Psihologică, care explică esenţa statului prin factori de ordin psihologic, adică se
afirmă că rolul decesiv la apariţia statului îl joacă diferite stări psihice şi retrăiri ale
oamenilor. Adepţii acestei teorii consideră că din punct de vedere psihic societatea se
împarte în două categorii: unii sunt destinaţi să conducă, iar alţii să fie conduşi. De aici
apar relaţiile de putere, de dominaţie şi de supunere.
8. T.Organicistă sau biologică – se consideră că statul s-a format ca rezultat al
evoluţiei organice. După cum în natură supraveţuiesc cele mai adaptate specii, tot aşa şi
în societate, în rezultatul războaielor are loc selecţia naturală...
9. Marxistă, care afirmă că cauzele de apariţie a statului sunt următoarele: diviziunea
socială a muncii; proprietatea privată; divizarea societăţii în două clase antagoniste, cei
bogaţi (exploatatori), care deţin toate mijloacele de producţie şi cei săraci (exploataţi),
care sunt lipsiţi de mijloace de producţie. Statul este un instrument al dictaturii clasei
dominante îndreptat împotriva celei exploatate.
10. Juridică (dreptului), care reduce statul la dimensiunea juridică (R. Aron, M.
Duverjer...), potrivit căreia raporturile dintre oameni nu pot exista decât pe baza unor
reglementări juridice.
Trăsăturile statului: În comparaţie cu alte instituţii ale sistemului politic, statul are
următoarele trăsături;
1. este instituţia politica cu cel mai înalt grad de organizare si structurare. Sub
acest aspect, are trei componente: puterea legislativa, puterea executiva și puterea
judecătorească.  Acestea sunt organizate atât la nivel central, cât si local.  Ele se
folosesc de un aparat specializat constituit în diferite instituţii: parlament, guvern,
ministere etc. Prin gradul de organizare și instituționalizare, statul asigură, în
principal, exercitarea puterii politice în societate;

2
2. are caracter suveran. Suveranitatea este o calitate esenţială a unui stat
independent de a nu depinde de nici o alta putere de stat și se exprima în dreptul
inalienabil și indivizibil al statului de a stabili liber, conform propriei voințe, politica
sa interna și externă, precum și masurile practice pentru realizarea acestor politici,
respectând totodată drepturile suverane ale celorlalte state;
3. are o putere monopolă ce se extinde asupra tuturor cetățenilor;
4. are caracter istoric, apariţia sa fiind impusa de nevoile sociale, de faptul că o
comunitate umană, ca sistem social global, nu poate să existe și să funcţioneze fără
organizarea politică asigurată prin intermediul statului;
5. are un drept absolut de a emite anumite legi, hotărâri şi decrete obligatorii pentru
toţi;
6. un teritoriu a cărui inviolabilitate este garantată de organele oficiale ale puterii de
stat;
7. este o instituţie specializată, care asigură funcționalitatea socială prin contribuții
financiare ale cetățenilor, prin taxe și impozite şi de a forma bugetul de stat;
8. limba de stat, ca mijloc de comunicare şi simbolica statului (imnul, stema,
drapelul), care este ocrotită de stat;
9. are, de regulă, caracter național, cel puţin pentru epocile moderne și
contemporane, reprezentând organizarea politică a unei națiuni.
Esenţa statului se poate de caracterizat prin intermediul a trei principale elemente,
care sunt caracteristice fiecărui tip şi formă de stat:
1. Sistemul puterii publice;
2. Teritoriul, limitele teritoriale sunt hotarele;
3. Populaţia, care locuieşte în cadrul acestui teritoriu.
Funcţiile statului pot fi divizate în două grupe: a) interne şi b) externe.
Funcţiile interne:
1. Legislativă - în care statul adoptă întreaga legislaţie din societate, inclusiv
şi constituţia, menite să reglementeze activitatea din toate sferele vieţii sociale
şi prin care sunt prevăzute drepturile şi libertăţile, dar şi îndatoririle cetățenilor;
2. Executivă, care are menirea de aplicare în practică a legilor cât şi altor
decizii adoptate de puterea legislativă;
3. Judecătorească, prin care supraveghează aplicarea corectă a legilor şi
sancţionarea încălcărilor acestora;
4. Economică, prin care este organizată activitatea economică în cadrul
proprietăţii de stat şi asigură cadrul necesar desfăşurării unei activităţi eficiente
a celorlalţi agenţi economici;
5. Socială – prin care se asigură condiţiile ca toţi cetăţenii ţării să ducă un
mod de viaţă cât mai decent prin organizarea unui sistem de protecţie socială,
sănătate...
6. Culturală, prin care se asigură condiţii de instruire şi educaţie a tuturor
cetăţenilor prin instituţii specializate de cercetare ştiinţifică, învăţământ,
cultură...
7. Ecologică, prin care se apără mediul ambiant, biologic, prin măsuri
îndreptate împotriva tuturor surselor sau agenţilor de poluare;

3
 8. Demografică – prin reglementarea proceselor de natalitate şi mortalitate,
dar şi controlul statului asupra proceselor de migraţie şi imigraţie a forței apte
de muncă.
Funcţiile externe:
1. Apărarea independenţei şi suveranităţii statului în toate sferele de relații
internaţionale;
2. Realizarea intereselor economice, politice, militare, culturale ale statului
prin intermediul participării lui în cadrul organizaţiilor internaţionale în calitate de
membru ca: ONU, NATO, UE, CSI...
3. Apărarea păcii în lume, menţinerea unui climat de linişte şi înţelegere între
popoare.
2. Structura puterii de stat
Def. Puterea de stat este o putere instituţională, monopolă ce aparţine doar
statului şi se extinde pe întreg teritoriul statului, asupra tuturor cetăţenilor săi şi se
impune atât prin convingere cât şi prin constrângere.
Sau: Puterea de stat este capacitatea statului de a-şi impune voinţa sa asupra
tuturor cetăţenilor şi de a conduce atât prin metode şi mijloace paşnice cât şi
violente.
În mecanismul puterii de stat principala problemă constă în raportul dintre cele trei
autorităţi publice: legislativă, executivă şi judecătorească. Într-un stat de drept,
democratic se respectă principiul de separare şi colaborare a acestor trei puteri. Pe când
într-un stat nedemocratic, nu se respectă.
Puterea legislativă (Parlamentul) este organul suprem reprezentativ al poporului
RM şi unica autoritate legislativă a statului. art. 60, al. 1. Parlamentul este compus din
101 deputaţi aleşi prin votul universal, egal, direct, secret şi liber exprimat pe un termen
de 4 ani. Organizarea internă; Caracterul public al şedinţelor; Atribuţiile de bază;
Sesiuni; Statutul deputaților etc.
Preşedintele R.M. (cap.5) este şeful statului, care reprezintă statul şi este garantul
suveranității, independenţei, unității şi integrității teritoriale a ţării (art. 77).
Alegerea preşedintelui (art. 78), durata mandatului, atribuţiile (în dom. legislativ,
executiv, politicii externe, apărării şi alte atribuţii în art. 88), demiterea lui...
Puterea executivă (Guvernul) (art.96) asigură realizarea politicii interne şi
externe a statului şi exercită conducerea generală a administraţiei publice centrale şi
locale.
Guvernul este alcătuit din: Prim-ministru, prim-vice prim-ministru, viceprim-miniştri,
miniştri şi alţi membri stabiliți prin lege organică. 9 ministere
Învestitura. După consultarea fracţiunilor parlamentare, Preşedintele RM desemnează
un candidat pentru funcţia de prim-ministru. Acest candidat în termen de 15 zile de la
desemnare va cere votul de încredere al Parlamentului asupra programului de activitate
şi a întregii liste a guvernului. În baza votului de încredere acordat de Parlament,
Preşedintele RM numeşte guvernul.
Raporturile Parlamentului cu Guvernul (informarea parlamentului, întrebări şi
interpelări, exprimarea votului de neîncredere); Administraţia publică centrală de
specialitate şi administrația publică locală...
4
 Autoritatea judecătorească, înfăptuiește justiția în numele legii şi numai de către
instanţele judecătoreşti (art. 114).
Instanţele judecătoreşti; Judecătoria, Curtea de Apel, Curtea Supremă de Justiție.
Statutul judecătorilor, caracterul public al şedinţelor de judecată, limba de procedură,
Curtea Constituțională...

3. Raporturile dintre stat şi societatea civilă

Def. Societatea civilă este domeniul de realizare a intereselor zilnice de către
individ, totalitatea relaţiilor dintre oameni, dar şi a tuturor agenţilor şi
organizaţiilor economice, socio-profesionale, de creaţie, a mas-mediei neangajate
politic, cu caracter apolitic, care desfăşoară în cadrul societăţii, multiple activităţi
fără amestecul statului şi în afara cadrului acestuia.
Prin urmare, toate elementele puterii de stat în condiţiile unui regim democratic sunt
supuse unei influenţe destul de mari din partea Societăţii civile, care după cum
menţiona Ş. L. Monteskeuieu de rând cu principiul de separare a puterilor de stat este un
garant foarte important împotriva abuzului şi dictaturii din partea puterii.
Societatea civilă s-a format în democraţiile din Apus într-o luptă foarte îndelungată şi
aprigă a cetăţenilor pentru drepturile şi libertăţile lor cu statul (monarhiile absolute).
Această luptă s-a început în sec.13 în Anglia („Marea carte a libertăţilor” an. 1215),
după aceea s-a răspândit şi în alte ţări.
Statul prin diferite metode de supunere directă sau indirecte a reglementat aspru viaţa
indivizilor săi; din numele monarhului statul acorda anumite privilegii unor categorii
sociale, pe când celelalte pături nu dispuneau practic de cele mai elementare drepturi.
Cotitura istorică (radicală) în raporturile dintre stat şi societatea civilă s-a produs în
rezultatul revoluţiei franceze de la 14.07.1789, când a fost adoptată „Declaraţia despre
drepturile omului şi a cetăţeanului”. Cetăţeanul, prin intermediul acestui document a
obţinut aşa drepturi naturale ca: libertate, egalitate, proprietate, dreptul de a opune
rezistenţă asupririi etc. În art. 5 se stipula următoarele; „că tot ce nu este interzis de lege,
se permite”.
Într-un regim democratic, societatea civilă îşi desfăşoară activitatea pe baza unor legi
ferme, inclusiv a constituţiei, menite să asigure drepturile şi libertăţile cetăţenilor, dar şi
îndatoririle pe care să le exercite fără presiuni din partea statului, în care societatea
civilă controlează activitatea puterii.
Pe când într-un regim dictatorial, totalitar – societatea politică (guvernanţii) tinde
(tind) să-şi subordoneze societatea civilă, pe care în loc să o slujească o transformă într-
un instrument de aservire, în care cetăţenii sunt privaţi de cele mai elementare drepturi
şi libertăţi şi în care se acordă prioritate metodei de constrângere în exercitarea
guvernării.
Pentru a determina puterea (societatea politică) să o slujească cât mai eficient,
societatea civilă trebuie să aibă: un nivel înalt de maturitate, organizare, cunoaştere,
responsabilitate, un grad înalt de cultură şi de cultură politică în special, mass-media
trebuie să fie liberă, necenzurată şi în conformitate cu legea, să furnizeze mijloace de a
frâna puterea politică în eventualele sale tendinţe de a-şi subordona societatea civilă.

5
 Prin urmare, se poate de făcut următoarea concluzie că: raporturile optimale dintre
societatea civilă şi cea politică (stat) trebuie să se bazeze pe următoarele principii; -
Statul este dator să asigure cetăţenilor săi un nivel cât mai decent de viaţă, prin
sistemul de protecţie socială a categoriilor vulnerabile de cetăţeni; - Contracararea
sau aplanarea conflictelor ce apar în societate prin metode paşnice (de convingere); -
Garantarea şi respectarea drepturilor şi libertăţilor omului bazate pe aşa valori
general-umane ca: egalitate, libertate, echitate...
4. Tipuri şi forme de stat
Tipul de stat poate fi caracterizat după două criterii: 1. după forma dominantă de
producţie, care era specifică statelor la o anumită etapă de evoluţie istorică şi în
conformitate cu aceasta avem următoarele tipuri de stat;
-sclavagist (mil. 3 î. de Hr. - sec. 5 e. n.); -feudal (sec. 5 - sec. 17); - capitalist (sec. 17
- etapa actuală).
2. După modul de organizare şi exercitare a puterii, avem două tipuri de state, care se
află la poluri opuse, şi anume: - dictatoriale şi – democratice.
Forma de stat este modul de organizare a puterii de stat, în special, structura şi
funcţionarea organelor supreme de conducere. Forma de stat include în sine trei
elemente de bază: 1. forma de guvernământ; 2. structura statului (forma de
organizare teritorială) şi 3. regimul politic.
Forma de guvernământ este un raport între organele de stat în procesul de
constituire şi exercitare a puterii. La etapa actuală pot fi întâlnite două forme de
guvernământ: Monarhia şi Republica.
Monarhia (gr. Mono - singur; arhe - conducere, putere) este atunci când puterea de
stat este concentrată în mâinile unei persoane, care o deţine pe un termen nelimitat şi se
transmite prin ereditate. Există două forme principale de monarhie: absolută şi limitată
(constituţională).
Monarhia Absolută, este atunci când prerogativele monarhului nu sunt limitate de
nici un organ constituţional. El deţine controlul atât asupra puterii legislative, cât şi
executive şi judecătoreşti (ex.: Arabia Saudită, Oman, Catar, Emiratele Unite, Brunei-
monarhie teocratică absolută etc.).
Monarhia Limitată, atunci când împuternicirile monarhului sunt reduse (limitate) de
către un oarecare organ constituţional în favoarea parlamentului, guvernului etc. Se mai
spune că în acest tip de monarhie puterea monarhului este simbolică, formală (el
conduce dar nu guvernează). Ex.: Marea Britanie, Suedia, Norvegia, Olanda, Belgia,
Danemarca, Spania, Japonia etc.
Republica (lat. res publica - treburi publice) este forma de guvernare care se
bazează pe principiul de alegere a tuturor organelor reprezentative de putere
(centrale şi locale) pe un termen stabilit: 4, 5, 6 ani. În această formă de guvernare
cetăţenii deţin şi exercită puterea prin reprezentanţii săi aleşi (preşedinte, parlament).
Republica poate fi de trei tipuri:1) parlamentară; 2) prezidențială şi 3)
semiprezidenţială, adică mixtă. De făcut analiza acestor trei tipuri.
În ce priveşte Structura statului (al doilea element), reprezintă raportul între
organele centrale şi locale, dar şi între cele locale – se pot distinge 1) state unitare;
2) federative şi 3) confederații statale.
6
 Statul unitar constituie un tot întreg, este un stat centralizat în componenţa
căruia nu există unităţi teritoriale, care să aibă trăsături de state. În statul unitar
există un singur centru de putere, un singur guvern, o singură autoritate judecătorească,
o singură constituţie şi legislaţie, o cetăţenie cu anumite exepţii, două niveluri de putere:
centrală şi locală. În lume, peste 70% din toate statele sunt unitare, dar după suprafaţa
teritorială, ocupă mai puţin de 50% din suprafaţa globului. Ex.: RM (de jure, art. 1, al. 1
din constituţie), România, Ucraina, Polonia, Belarus, Ungaria, Cehia, Slovacia etc. Din
punct de vedere administrativ statele unitare se împart în: regiuni, raioane, judeţe, oraşe,
sate. Unele teritorii, unde locuiesc compact anumite minorităţi naţionale se pot bucura
de o autonomie culturală, economică şi teritorială, ex.: Găgăuzia, Crimeia în Ucraina
etc.
Statul federal constituie o comunitate de state, care dispun de o anumită
suveranitate, independenţă. Organizarea statală de tip federal are ca obiectiv central
rezolvarea problemelor comune, funcţiile statale fiind împărţite între statul federal şi
statele membre. De obicei federaţiile sunt state multinaţionale, spre deosebire de cele
unitare, cu anumite exepţii (Germania). Statului federal îi sunt caracteristice
următoarele trăsături: două constituţii, două legislaţii (constituţia şi legislaţia subiectului
nu trebuie să contravină celor federale), două cetăţenii, două guverne, două parlamente,
trei niveluri de putere: federală, a subiectului şi cea locală. Însă armata, organele de
interne, politica externă, valuta este prerogativa centrului. Ex.: aproximativ 30 de state
sunt federaţii, dar după teritoriu, ele ocupă mai mult de 50% din suprafaţa globului
(Rusia, Germania, Austria, Belgia, SUA, Canada, Mexic,Venesuela, Brazilia, Australia,
India etc.).
Confederaţia statală - o uniune de state, complet suverane şi independente,
unindu-se cu scopul de a coordona anumite activităţi de ordin comun în diferite
domenii: financiar-bancar, economic, politic, militar etc. Până nu demult forma
confederativă se socotea ca o formă temporară de trecere spre federaţie. La etapa actuală
nu se mai socoate aşa (globalizarea, integrarea, circulaţia liberă etc.) Forma
confederativă a existat şi în trecut, de ex. SUA, în timpul războiului civil 1861- 64 între
nord şi sud, când 9 state sudice au ieşit din componenţa federaţiei. Germania, până în
1870 era alcătuită din 35 de state, care făceau parte din „Confederaţia statelor
germane” şi în acest an Bismarc a unificat-o şi a transformat-o în federaţie. Elveţia tot a
fost o confederaţie, alcătuită din patru state. Astăzi, în calitate de confederaţie poate fi
arătată UE, din componenţa căruia fac parte 28 state şi CSI - din care face parte şi R.M.
5 . Etapele de formare a statului în RM
Ținând cont de condițiile istorice şi de zona geografică şi geopolitică în care s-a
format şi s-a dezvoltat poporul nostru (poziţia geografică favorabilă: ieşire la mare, spre
Balcani, drumurile comerciale etc.), problema organizării statale a avut în toate
timpurile o importanţă majoră. Se ştie că poporul nostru s-a format în rezultatul sintezei
celor două civilizaţii: dacă şi romană. Într-o măsură mai mică la procesul de formare a
poporului nostru a mai contribuit şi aşa numitul element barbar, în special cel de-al
treilea val de migraţie „slavii”, care au apărut pe acest teritoriu în sec. al VI-lea. Însă ei
au influenţat doar la unele obiceiuri, tradiţii, unele cuvinte etc.

7
1. Primul stat care s-a format în spaţiul carpato-danubiano-pontic a fost Dacia (sf. sec. 4
– înc. Sec 3 î.e.n.), apogeul căruia a fost atins în sec. 1 î.e.n., în timpul domniei lui
Burebista (82 - 44 î.e.n.).
2. Războaiele daco-romane, ocuparea Daciei de către romani şi transformarea ei în
provincie romană (106 e.n. – 271 e.n.).
3. Romanizarea Daciei de către romani. Etapele de romanizare: colonizare, şcoală,
înrolarea tinerilor daci în armata romană, staţionarea legiunilor romane pe teritoriul
Daciei, prim religie. Prin urmare, în rezultatul acestor etape impuse de către
administraţia romană, populaţia băştinaşă a fost complet romanizată, adică a însuşit la
perfecţie limba latină, a împrumutat tradiţiile, cultura, obiceiurile romane.
4. Retragerea aureliană din Dacia, în a. 271, datorită începutului de migraţie a
popoarelor barbare, care au trecut peste acest teritoriu, dar nu au putut întrerupe
procesul organizării statale la daco-romani. În faţa valurilor populaţiilor migratoare,
poporul român a rezistat prin diferite forme specifice de organizare social-politice,
respectiv prin obştile săteşti, care în viitor vor conduce la constituirea formaţiunilor
statale româneşti de tipul voievodatelor, cnezatelor, ţărilor. Astfel, organizat în astfel de
structuri politico-statale, poporul nostru a rezistat în faţa tuturor valurilor migratoare,
continuându-şi neîntrerupt viaţa pe acest pământ, păstrându-şi limba, obiceiurile şi
specificul organizării sale politice.
5. În aceste condiţii grele determinate de permanentele presiuni din afară, formaţiunile
politico-statale româneşti s-au constituit în state feudale, aşa ca: Transilvania, Muntenia,
Moldova şi Dobrogea. Organizarea statelor feudale româneşti pe aceste zone
geografice, nu au afectat unitatea de limbă, origine, de tradiţii, permanentele legături
economice, politice, culturale.
6. Formarea Moldovei, dobândirea independenţei în 1359, legată de personalitatea lui
Bogdan I, forma de guvernământ (puterea domnească, care corespunde monarhiei
absolute).
7. Moldova în anii de domnie a lui Ştefan cel Mare (1457 - 1504)...
8. Instaurarea suzeranităţii otomane în Moldova, în 1538. Domeniile prin care s-a
realizat dominaţia otomană: politic, economic şi militar.
9. Unirea politică a Ţărilor româneşti (Transilvania, Muntenia, Moldova) sub
conducerea lui Mihai Viteazul, în 1600.
10. Războiul ruso-turc din 1710 - 1711 şi instaurarea regimului fanariot.
11. Războiul ruso-turc din 1806 - 1812 şi anexarea Basarabiei la imperiul ţarist în 1812
până în 1917. În acest interval de timp de 105 ani de ocupaţie pe acest teritoriu au fost
iniţiate de către administraţia ţaristă procesele de deznaţionalizare, colonizare şi
rusificare a Basarabiei. Recensământul din 1897, petrecut în imperiul ţarist a arătat că
după nivelul ştiutorilor de carte, moldovenii basarabeni, băştinaşi ai acestui pământ erau
în coada tuturor etniilor: bărbaţi – 10,5% iar printre femei, doar 1,7% știau carte. Către
1870 în Basarabia nu funcţiona deja nici o şcoală cu predare în limba română.
12. 1859 (24 ianuarie), unirea Moldovei cu Muntenia şi formarea statului modern
român şi alegerea lui Al. I. Cuza în calitate de domnitor al principatelor unite. Pe 9 mai
1877 România şi-a proclamat independenţa.

8
 13. 27 martie 1918 parlamentul Basarabiei, Sfatul Ţării a votat unirea cu România, care
a fost în componenţa României până în 1940.
14. 23 august 1939 – pactul Molotv-Ribbentrop şi consecinţele lui pentru Basarabia.
Protocolul adiţional secret (p.3). Notele ultimative din 26 şi 27 iunie 1940 din partea
URSS adresate României. 28 iunie - armata sovietică a ocupat Basarabia. Din 1940
până în 1991 Moldova a fost în componenţa URSS. Pe 2 august 1940 s-a format RSSM.
Represaliile; foametea din 1946 - 1947; deportările din 1941 (12 spre 13 iunie – primul
val de deportări, peste 22 mii deportaţi, după alte surse numărul deportaţilor ar fi fost de
peste 24.000, sau chiar de 30.000 de persoane), 1949 (5 - 6 iulie), când au fost deportate
în Siberia şi Kazahstan peste 10 mii de familii (aproximativ 35 - 40mii), al treilea val de
deportări, pe 31.03 spre 1.04.1951 când au fost deportaţi 723 familii, și respectiv 2 617
oameni - în special reprezentanţi ai sectelor religioase, martorii lui Iehova, baptiști...).
15. În 1991, pe 27 august, parlamentul Moldovei a proclamat independenţa faţă de
URSS. Astfel, Moldova devine un stat suveran și independent recunoscut pe plan
internațional.