Tema 1. Originea statului și dreptului.

Noțiuni generale ale statului.

Premisele și teoriile apariției statului
Esența, scopul, sarcinile și funcțiile statului.
Mecanismul statului.
Formele statului.
Statul de Drept. Caracteristici ale statului de drept

1. Premisele apariţiei statului şi dreptului

Condiţiile care au dus la apariţia statului şi dreptului s-au conturat încă din
societatea primitivă. Principalul factor care a dus la apariţia acestor condiţii a fost
baza economică a societăţii, adică totalitatea mijloacelor de producţie (unelete de
muncă). Pe atunci uneltele de muncă erau rudimentare şi se aflau în proprietatea
colectivă a societăţii.
Premisele apariţiei statului:
- premise economice,
- premise sociale,
- premise militare.

Teoriile apariţiei statului şi dreptului:

 teoria particulară de apariţie a statului şi dreptului, care presupune apariţia unui stat şi a
unui sistem de drept caracteristic statului respectiv (apariţia statului şi dreptului român, a
statului şi dreptului francez, ş.a.);
 teoria specială de apariţie a statului şi dreptului, care stabileşte apariţia statelor şi
sistemele lor de drept la o anumită etapă sau epocă istorică (apariţia statelor şi sistemelor
de drept antice, medievale, modeme şi contemporane);
 teoria generală de apariţie a statului şi dreptului, adică apariţia statului şi dreptului ca
fenomene sociale, cînd nu e neapărat să precizăm despre ce stat şi despre ce drept este
vorba.

1. Caracteristica unor concepţii privind originea statului şi dreptului

Concepţiile cele mai răspândite care au contribuit mai mult sau mai puţin la
cercetarea statului ca fenomen social se atribuie următoarele:
Teoria contractuali stă - se încheie un contract între cetăţeni şi conducător, în
baza căruia conducătorul va proteja drepturile cetăţenilor (J. J. Rousseau, J. Locke,
T. Hobbes).
 Teoria violenţei - statul apare ca urmare a caracterului violent din societate,
legile sunt făcute de către cei mai puternici (E. Duhring, K. Kautsky).
Teoria psihologică - cauza apariţiei statului trebuie căutată în psihologia
omului. Potrivit acestei teorii statul apare prin necesităţile psihice ale omului de a
se supune. (Tard, Frezer).
Teoria rasială - statul apare ca urmare existenţei unei rase superioare (F.
Nietzsche, A. Hitler).
Teoria biologică - potrivit acestei teorii statul apare ca urmare a dezvoltării
societăţii şi a intelectualităţii umane (H. Spencer, Borms, Blunschii).

Caracteristica generală a statului

1. Conceptul statului, trăsăturile lui.
2. Dimensiunile (elementele constitutive) statului.
a) Teritoriul: concept, funcţii, principii;
b) Populaţia.Naţiunea. Minoritatea naţională. Grup etnic.
Coraportul categoriilor: „stat”-„naţiune”;
c) Autoritatea publică exclusivă (suverană). Suveranitatea;
3. Scopul, sarcinile şi funcţiile statului.
4. Formele statului.
a) forma de guvemămînt;
b) forma de structură;
c) forma regimului politic.

1. Conceptul statului, trăsăturile lui

Cuvîntul stat provine de la latinescul ”status” - în traducere înseamnă ceva

stabil, ceva permanent, ceea ce nu coincidea cu sensul său adevărat.
Problema definirii statului a preocupat oamenii de ştiinţă începînd din
antichitate. Jurişti, politologi, sociologi şi-au adus contribuţia pentru a clarifica
problema, locul şi rolul statului în societate.
Dar, termenul de stat apare pentru prima dată în lucrarea “Principele” a lui
Niccolo Machiavelli. De asemenea, grecii au desemnat statul prin termenul ”polis”
sau ”politea”, aceasta din urmă reprezentînd o formă de organizare.
Noţiunea de stat este folosită în mai multe sensuri. în sens larg, prin stat se
înţelege organizaorul principal al activităţii sociale, care stabileşte reguli generale
şi obligatorii de comportament, organizează aplicarea sau executarea acestor reguli
şi, în caz de necesitate, soluţionează litigiile care apar în societate. în sens restrîns,
statul reprezintă totalitatea de autorităţi publice care asigură guvernarea.
 1. Dimensiunile (elementele constitutive) statului.
Statul reprezintă instituţia cu cel mai înalt grad de organizare şi structurare în
societate. Sub acest aspect, statul se caracterizează prin trei elemente de bază, care
îl deosebesc de alte forme de organizare a societăţii, fără de care statul este de
neconceput: teritoriul, populaţia şi puterea publică exclusivă sau suverană. în
continuare vom desfăşura fiecare din aceste elemente
5

a) Teritoriul: concept, funcţii, principii.

Teritoriul reprezintă dimensiunea materială a statului - întinderea de pămînt,
cu limite precis stabilite, pe care locuieşte o anumită populaţie şi asupra căruia se
răsfrînge puterea statului. Elementele principale ale teritoriului sînt: solul, subsolul,
spaţiul aerian, spaţiul acvatic.
b) Populaţia. Naţiunea. Minoritatea naţională. Grup etnic. Coraportul între
categoriile: „stat”-„naţiune”.
Populaţia reprezintă dimensiunea demografică, psihologică şi spirituală a
statului. Indivizii care locuiesc pe un teritoriu determinat pot fi categorizaţi în:
- cetăţeni,
- cetăţeni străini, si
- apatrizi (persoanele fără cetăţenie).
c) Autoritatea publică exclusivă (suverană). Suveranitatea.
Specificul oricărei puteri constă în posibilitatea de a-şi impune voinţa altora,
de a determina supunerea sau subordonarea altora.
Puterea publică este suverană. Suveranitatea este caracteristica esenţială a
statului, a puterii de stat şi presupune că, "puterea de stat se răsfrînge pe un anumit
teritoriu şi asupra unei populaţii şi nu admite ca vre-o altă autoritate să exercite
atribuţii specifice puterii statale asupra aceluiaşi teritoriu şi populaţii aflate pe el”.
Suveranitatea de stat este strîns legată de suveranitatea naţională, care apare
odată cu naţiunea şi reprezintă putertea absolută a poporului, posibilitatea lui de
aşi determina caracterul vieţii sociale, realizarea dreptului la autodeterminare, ş.a.
Trăsăturile suveranităţii:
9

• Exclusivitatea - teritoriul unui stat poate fi supus doar unei singure

suveranităţi depline;
• Originalitatea şi caracterul plenar - suveranitatea aparţine statului şi nu-i
poate fi atribuită extern;
• Indivizibilitatea - nu poate fi fragmentată, atributele ei nu pot aparţine în
acelaşi timp mai multor titulari;
• Inalienabilitatea - imposibilitatea de a o abandona, ceda sau împrumuta
altor state sau organisme internaţionale.
Pe lîngă dimensiunile statului reflectate mai sus, în literatura de specialitate
unii autori le mai completează cu: sistemul de impozite, elaborarea şi aplicarea
dreptului, simbolurile statului, ş.a. Sîntem de părerea că acestea exercită mai mult
un rol de identificare şi nu pot fi privite drept caracteristici definitorii ale statului.
 1. Scopul, sarcinile şi funcțiile statului

Scopul statului este ceea ce îşi propune el să realizeze prin activitatea sa.
Scopul statului democratic contemporan constă în proclamarea, promovarea,
confirmarea şi protejarea drepturilor şi libertăților fundamentale ale oamenilor.
(Andrei Negru, Victor Zaharia)
In vederea realizării scopului propus, statul își stabileşte anumite sarcini în
diferite domenii: economice, politice, sociale, ideologice, culturale.
In înfăptuirea interesului general, statul trebuie să asigure ca acelaşi gen de
activitate să se desfăşoare în mod repetat şi eficient de organisme specializate,
potrivit unor norme şi metode clare şi bine determinate. Aceste activităţi se
regrupează şi se derulează în cadrul diferitelor funcţii ale statului.
Funcţiile statului reprezintă - direcţiile principale de activitate ale statului,
determinate de esenţa şi conţinutul lui, în baza scopului propus, al sarcinilor şi
direcţiilor sociale la diferite etape de dezvoltare.
Activitatea complexă a statului determină diversitatea funcțiilor sale, care se
diferenţiază, avînd la bază diferite criterii:
1. După durata de acţiune deosebim:
- funcţii permanente (prezente la toate etapele de dezvoltare);
- funcţii temporare (pentru cazuri extreme: calamităţi naturale, război).
2. După forma de realizare sunt:
- funcţii de creare a dreptului;
- funcţii de aplicare a dreptului.
3. După sfera de activitate distingem:
- funcţii interne;
- funcţii externe.
5
A

In doctrina rusă, se mai întîlnesc şi alte diviziuni ale funcţiilor dreptului,

lucrarea de faţă făcînd referinţă doar la criteriile cele mai răspîndite (de exemplu,
mai figurează şi criteriul social: funcţii care vizează interesele clasei dominante şi
funcţii ce vizează interesele întregii societăţi). (M. Marcenko)
Funcţiile interne ale statului:
a. funcţia legislativă - statul adoptă întreaga legislaţie din societate, inclusiv
Constituţia;
b. funcţia executivă - transpunerea în viată a legilor şi altor decizii adoptate,
cît şi organizarea întregii activităţi pentru asigurarea desfăşurării normale a vieţii
sociale;
c. funcţia judecătorească - statul supraveghează aplicarea corectă a legilor şi
sancţionarea încălcării acestora;
d. funcţia economică - pe de o parte statul este organizatorul direct al
activităţii economice în cadrul proprietăţii de stat şi, pe de altă parte, asigură
întregul cadru politico-organizatoric prin care agenţii economici să-şi desfăşoare
activitatea;
e. funcţia socială - statul asigură condiţii ca toţi cetăţenii să ducă o viaţă
decentă, organizînd un sistem de protecţie socială, de asigurări sociale, de sănătate;
f. funcţia administrativă - pentru desfăşurarea normală a vieţii sociale, statul
asigură populaţia cu diverse servicii: energie, apă, servicii publice, ş.a.;
g. funcţia culturală - statul asigură condiţii pentru instruirea şi educarea
tuturor cetăţenilor (în instituţii de învatamînt, de cultură, cercetare).
h. funcţia de apărare - statul asigură o viaţă normală (liniştită), prevenind şi
sancţionînd faptele antisociale comise de unii membrii ai comunităţii
Funcţiile externe ale statului:
a. funcţia de apărare a independenţei şi suveranităţii statale, a integrităţii
teritoriale şi ordinii de drept;
b. funcţia de organizare a colaborării cu statele lumii în diverse domenii:
politic, economic, cultural, ş.a.;

4. Formele statului

Forma statului exprimă modul în care este constituită şi exercitată puterea,

modalitatea de organizare şi conducere a societăţii prin stat.
Forma de stat include în sine trei elemente constitutive:
a) forma de guvemămînt: regimul de guvemămînt;
b) forma de structură;
c) forma regimului politic.
a) Forma de guvemămînt arată cum este organizată puterea în stat prin
organele sale, coraportul dintre aceste organe. După forma de guvemămînt un stat
poate fi monarhie sau republică.
Monarhia este acea formă de guvenămînt în care puterea se realizează de o
singură persoană - monarhul, putere pe viaţă şi se transmite pe calea succesiunii.
Monarhia cunoaşte mai multe forme:
5

- Monarhia nelimitată - atunci cînd toată puterea aparţine monarhului;

- Monarhia limitată - limitarea puterii monarhului de un organ reprezentativ;
- Monarhia parlamentară dualistă - presupune egalitatea puterii între monarh
şi organul reprezentativ;
- Monarhia parlamentară contemporană - puterea monarhului este simbolică.
Republica este o altă formă de guvemămînt, cînd puterea aparţine unui organ
ales pe termen limitat. Republicile pot fi parlamentare şi prezidențiale.
- Republica parlamentară
- Republica prezidenţială
b) Forma de structură determină modul de organizare, structura puterii.
Formele structurii de stat pot fi simple şi compuse.
Structura de stat se referă la organizarea puterii de stat în raport cu teritoriul şi
populaţia, raporturile ce se constituie între elementele sistemului statal, formaţiunile statale,
circumscripţiile administrativ-teritoriale. Din acest punct de vedere, statele se împart în unitare
sau simple şi federative sau  compuse.
 Statul unitar şi statul federativ

Statul unitar  sau simplu are următoarele caracteristici:

– pe teritoriul său există o singură formaţiune statală;

– are un regim constituţional unic, consacrat printr-o singură Constituţie;

– are un singur rând de organe de vârf- un Parlament, un Guvern, un şef de stat şi un singur
rând de autorităţi judecătoreşti, care exercită autoritatea la nivel central, în raport cu întregul
teritoriu  şi cu întreaga populaţie;

– populaţia statului are, de egulă,  o singură cetăţenie;

– statul este unicul subiect de drept internaţional.

  Statul compus sau federativ  are următoarele caracteristici:

– pe teritoriul statului se regăsesc mai multe formaţiuni statale şi una rezultată din unirea lor;

– au mai multe Constituţii – câte state există, şi o Constituţie a federaţiei;

–  populaţia are dublă cetăţenie ;

– parlamentul federal are două Camere, dintre care una reprezintă Federaţia iar cealaltă statele
membre, acestea participând la luarea deciziilor;

– subiect al dreptului internaţional este numai federaţia.

         Statele din structura federaţiei se caracterizează prin:

– existenţa unei Constituţii proprii;

– legislaţie proprie care nu poate contraveni însă legislaţiei federaţiei;

– populaţia sa reprezintă un corp distinct, având cetăţenia statului federat, integrată însă în
colectivitatea unificată a statului federativ;

– în condiţiile prevăzute în  constituţia statului federativ, statul federat participă federative, la
stabilirea ordinii constituţionale federative şi a legislaţiei comune.

Statele federate, cu păstrarea personalităţii juridice şi a unei relative autonomii, se află în relaţii
de complementaritate cu statul federativ, iar concilierea intereselor federative cu cele ale
statelor federale se realizează uneori cu dificultăţi.

Împărţirea internă a statului sau structura administrativ –teritorială

Un alt aspect al structurii de stat vizează împărţirea administrativ- teritorială a statului,
precum şi problema raportului organelor locale ale puterii de stat cu  cele centrale.

Împărţirea administrativă a teritoriului constituie o operaţiune organizatorică în vederea

exercitării puterii; aşadar nu este vorba de o simplă împărţire geografică teritorială, ci de o
delimitare a teritorului statului în unităţi administrativ – teritoriale pentru ca statul să poată
îndeplini, la nivel local, sarcinile care, prin complexitatea lor, nu pot fi realizate pe întregul
teritoriu doar cu ajutorul oganelor centrale. Statul este cel care procedează la organizarea
administraţiei publice, prin Constituţie şi legi, stabilind atât organizarea administrativă a
teritoriului cât şi structura şi rolul autorităţilor publice în unităţile administrativ-teritoriale.

Art.1 alin.(1) din Constituţie, referindu-se la structura statului român, arată că acesta este
“unitar şi indivizibil”. Ca urmare, în statul român există un singur ansamblu de instituţii cu
putere de decizie politică şi juridică – un singur organ legiuitor, un singur executiv, o singură
autoritate judecătorească. Este indivizibil în sensul că u poate fi segmentat sau divizat, total sau
parţial.

Potrivit art.3 alin.3 din Constituţie, “Teritoriul este organizat, sub aspect administrativ, în
comune, oraşe şi judeţe. În condiţiile legii, unele oraşe  sunt declarate municipii.”

Judeţul este o circumscripţie administrative-teritorială determinată prin lege, care cuprinde o

parte din teritoriulnaţional pe care se află unul sau mai multe oraşe şi un număr de comune;
teritoriul României este împărţit  în 42 de judeţe şi Municipiul Bucureşti.

Judeţul este o persoană juridică de drept public, cu capacitate juridică deplină. este condus de
un Consiliu judeţean care, potrivit 122 din Constituţie-  este autoritatea administraţiei publice
pentru coordonarea activităţii consiliilor locale – orăşeneşti şi comunale, în vederea realizării
serviciilor publice de interes judeţean. Consiliul judeşean este ales şi funcţionează în condiţiile
legii.

Oraşul este o structură teritorială dezvoltată economic, industrial, social, unde nivelul de trai şi
de civilizaţie este mai ridicat faţă de comună. Are personalitate juridică şi face parte dintr-un
judeţ.

Comuna este unitatea administrativ-teritorială cea mai întâlnită pe teritoriul româniei. E

caracterizează printr-o ezvoltare mai pronunţată a activităţilor cu caracter agricol şi mai puţin a
celor cu caracter industrial.

Potrivit art.121 din Constituţie,  autorităţile administraţiei publice prin care se realizează
autonomia locală  în comune şi oraşe sunt consiliile locale alese şi primarii aleşi, în condiţiile
legii.

Dacă până în 1989, în România structura teritorială se baza pe principiul “centralismului

democratic”, actuala Constituţie stabileşte, în art.120, că administraţia publică din unităţile
administrativ teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale şi
deconcentrării serviciilor publice.

Descentralizarea înseamnă autoadministrare, adică un transfer de competenţă administrativă şi

financiară de la nivelul administraţiei publice centrale la nivelul administraţiei publice locale
sau către sectorul privat.

Autonomia  locală semnifică faptul că  autorităţile comunale şi orăşeneşti nu se află într-un
raport de subordonare faţă de vreo autoritate judeţeană sau centrală, sau, altfel spus, dreptul şi
capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona,
în numele si în interesul colectivităților locale pe care le reprezintă, treburile publice, în
condiţiile legii. Autonomia locala se exercită de consiliile locale şi primari, precum şi de
consiliile județene, autorităţi ale administraţiei publicelocale, alese prin vot universal, egal,
direct, secret si liber exprimat.

Autonomia locală, mai ales într-un stat unitar, nu poate fi concepută decât în anumite limite. Nu
este posibil într-un stat de drept ca să fie nesocotită legea, autoritatea executivului central sau a
justiţiei, pe motiv de autonomie local; interesele locale şi naţionale trebuie să coincidă.  Ca
urmare, în toate statele democratice, la nivelul unităţii administrativ- teritoriale cu gradul cel 
mai mare ca extensie, există un reprezentant al statului, al executivului central, cu rolul de a
veghea asupra aplicării legii de către autorităţile administraţiei publice locale. În România,
acest rol îl exercită Prefectul . Astfel, potrivit art.123 din Constituţie, Guvernul numeşte un
prefect în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti; acesta exercită o autoritate de tutelă
administrativă pentru supravegherea respectării legii de către autorităţile administraţiei publice
locale, care se concretizează în aceea că prefectul poate ataca, în faţa instanţei de contencios
administrativ, un act al consiliului judeţean , al celui local sau al primarului, în cazul în care
consideră actul ilegal.

Deconcentrarea  este acţiunea de transferare  la nivelul agenţilor administrativi locali, a unora

dintre prerogativele decizionale. Potrivit art.2 lit.j) din Legea nr.195/2006 deconcentrarea
constă în “redistribuirea de competenţe administrative şi financiare de către ministere şi
celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale către propriile structuri de
specialitate din teritoriu.” Agenţii administrativi locali sunt de regulă numiţi de către autoritatea
administrativă centrală, au putere de decizie limitată şi exclusiv administrativă, se află
subordonaţi ierarhic şi, în consecinţă, actele lor sunt controlate ierarhic. S-a exprimat  în acest
sens opinia[2] că deconcentrarea este un sistem administrativ în care centralizarea se realizează
prin persoane interpuse. În realitate însa tot statul decide, dar nu de la nivelul autorităţii
centrale, ci direct în cadrul unităţtii administrativ-teritoriale, la nivelul
serviciilorpublicerespective. Acestea nu au statut de autonomie ci au o dubla subordonare
ierarhica: pe plan local fata de prefect iar pe plan central fata de ministere sau alte autoritati
centrale. De exemplu, în România sunt deconcentrate serviciile exterioare ale ministerelor în
unitatile administrativ-teritoriale: directiile generale judetene, agentiile, inspectoratele.
 c) Forma regimului politic defineşte acel sistem de metode şi principii prin
care se înfăptuiește puterea de stat.
1. Noţiunea de regim politic
Este dificil de a da definiţia regimului politic. Prin forma de guvernământ se încearcă de a
stabili cine exercită puterea politică într-o societate dată – a) o persoană, un grup restrâns de
persoane sau b) masa populaţiei. Prin determinarea regimului politic se pun în evidenţă
modalităţile, procedurile sau metodele prin care aceste persoane guvernează.
Regimul politic exprimă totalitatea procedeelor de realizare a puterii de stat, evocă raporturile
dintre componentele sistemului social-politic şi economic. I.Deleanu menţionează că regimul
politic reprezintă ansamblul instituţiilor şi al mijloacelor prin care se realizează puterea.
 
2. Regimuri politice
Unul dintre criteriile care stau la baza stabilirii tipurilor de regimuri politice este puterea, mai
precis modul de organizare a puterii. Totodată se ia în consideraţie natura raporturilor dintre
guvernanţi şi cei guvernaţi, jocul politic dintre instituţiile guvernante, caracterul real al
opoziţiei, etc. În dependenţă de criteriile date, doctrina constituţională a clasificat regimurile
politice în trei categorii:
1. Regimuri politice pluraliste;
2. Regimuri politice dictatoriale sau totalitare;
3. Regimuri politice mixte.
Luând în considerare modul de organizare şi exercitare a puterii, a distribuirii funcţiilor acesteia
între diferite categorii de organe, regimurile politice se clasifică în:
1. Regimul convenţional sau guvernământul de adunare (are la bază confuziunea puterilor);
2. Regimul dictatorial;
3. Regimul directorial;
4. Regimul parlamentar, identificat prin colaborarea puterilor;
5. Regimul prezidenţial caracterizat prin separarea strictă a puterilor;
6. Regimuri mixte;
7. Regimurile ţărilor socialiste.
Regimul dictatorial este o varietate a regimului politic rezultat din confuziunea puterilor. Se
instaurează preeminenţa executivului faţă de legislativ. Nu doar prin opresiunea adunării sau
adunărilor legiuitoare se ajunge la un regim politic autoritar. Acest regim politic autoritar este
instituit şi menţinut prin constrângere. În condiţiile existenţei unui şef de stat (şef al
executivului), puterea se personalizează excesiv ce duce la instaurarea unui sistem totalitarist.
Regimul directorial. Întreaga putere executivă este deţinută de un colegiu. Acest colegiu este
ales de legislativ pe un terme stabilit de constituţie şi nu poate fi revocat înainte de expirarea
mandatului său. Legislativul poate anula sau modifica actele executivului. Regimul directorial
nu cunoaşte instituţia responsabilităţii politice a miniştrilor. Astfel, executivul regimului
directorial este dependent de legislativ. În practică, subordonarea executivului faţă de legislativ
nu este întotdeauna realizată în regimul directorial. În Elveţia, ţară care consacră astăzi acest
sistem, executivul influenţează în mare măsură legislativul.
În Guvernământul de adunare puterea legislativă o domină pe cea executivă. Caracteristicile
acestui regim politic sânt:
– plenitudinea competenţei parlamentului;
–dreptul parlamentului de a anula deciziile guvernului;
– structura colegială a executivului;
–  desemnarea şi revocarea executivului de către parlament;
– imposibilitatea executivului de a demisiona.
Un astfel de regim apare rar şi este temporar. De obicei se transformă într-un guvernământ
dictatorial sau în regim parlamentar.
Regim parlamentar are la bază ideea colaborării puterilor. Aici organul legislativ şi organul
executiv sânt distincte şi colaborează în exercitarea funcţiilor statului. ele dispun de mijloace
politice care le permit să se controleze reciproc. Caracteristic pentru regimul dat este.
– existenţa unui executiv dualist: şeful statului şi guvernul;
– şeful statului nu este responsabil politic faţă de parlament;
–  dacă şeful statului a fost ales de parlament sau de către corpul electoral, el nu poate fi
revocat;
–  guvernul, ca organ colegial, răspunde politiceşte în faţa parlamentului;
– parlamentul poate demite guvernul;
– guvernul răspunde indirect pentru activitatea şefului statului. Actele şefului statului trebuie
contrasemnate de către şeful guvernului;
– guvernul se sprijină în activitatea sa pe majoritatea parlamentară;
–  guvernul, prin intermediul şefului de stat poate recurge la dizolvarea parlamentului.
Ca produs al istoriei, regimul parlamentar se divizează în două tipuri:
Regimul parlamentar dualist se caracterizează prin responsabilitatea colectivă a guvernului nu
doar în faţa parlamentului, ci şi în faţa şefului de stat.
Regim parlamentar monist. Aici guvernul este responsabil doar în faţa parlamentului ales prin
vot universal, direct.
Regimul prezidenţial are la bază ideea separării organice accentuate a puterilor în stat.
Principalele trăsături ale acestui regim sânt:
– stricta repartiţie a atribuţiilor dintre puterea legislativă şi cea executivă;
–  independenţa celor două puteri. Ele nu dispun de instrumente de presiune reciprocă pentru
adoptarea deciziilor;
–  şeful statului este totodată şeful guvernului ales prin sufragiu universal;
–  guvernul nu acţionează ca organ colegial şi solidar. Membrii guvernului sânt numiţi în
funcţie cu acordul Senatului. Ei răspund individual în faţa şefului statului;
–  şeful statului, respectiv şi a guvernului, nu poate fi demis din funcţie de către parlament, dar
nici el nu poate dizolva parlamentul.
Exemplu tipic de regim prezidenţial sânt Statele Unite ale Americii.
 
3. Regimuri mixte
Regimurile mixte sânt produsul unor combinaţii de elemente ce aparţin unor regimuri politice
diferite, în special regimului prezidenţial şi celui parlamentar. Având ca criteriu raporturile
dintre puteri, regimurile mixte se grupează în trei categorii:
Regim convenţional, în care are preeminenţă parlamentul. Prim-ministrul sub conducerea şi
controlul parlamentului.
Regim prezidenţial: hegemonia aparţine preşedintelui, îndeosebi dacă majoritatea se constitue
ca suport al preşedintelui.
Regimuri intermitent prezidenţiale: preşedintele şi prim-ministrul îşi partajează atribuţiile
executive în funcţie de circumstanţe.
 
4. Regimurile ţărilor socialiste
Majoritatea regimurilor ţărilor socialiste, pe parcursul existenţei lor, sânt regimuri totalitare.
Elementele definitorii ale regimurilor socialiste sânt:
–  sursă doctrinară unică;
– preeminenţa economicului în viaţa socială şi socializarea violentă a proprietăţii;
–  partidul politic unic şi omnipotent;
–  refuzul aplicării separaţiei puterilor în stat şi contopirea organelor de stat cu cele de partid;
–  impunerea violentă a principiului unanimităţii;
– ignorarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale,
– implicarea aparatului represiv în toate sferele vieţii sociale;
–    cultul personalităţii conducătorului;
–  manipularea maselor, etc.
Anul 1989 a fost anul crahului politic şi ideologic al comunismului. Fostele state socialiste au
declanşat un proces de lichidare a structurilor de guvernământ comunist şi au înlocuit regimul
politic totalitar cu regimul politic pluripartidist democratic