TEORIA  

GENERALĂ  A  STATULUI  ŞI  DREPTULUI

1.   Apariţia  istorică  a  statului  şi  a  dreptului

2.   Esenţa  şi  formele  statului

a)   Conceptul  de  stat

b)   Elementele  (atributele)  statului

c)   Teoriile  politico-filosofice  şi  juridice  privind

originea  şi  esenţa  statului  şi  dreptului
d)   Forma  de  stat

e)   Conceptul  statului  de  drept

3.   Noţiunea,  originea  şi  esenţa  dreptului

4.   Principiile  şi  funcţiile  dreptului

5.   Norma  juridică

6.   Izvoarele  dreptului

7.   Raportul  juridic

8.   Răspunderea  juridică

9.   Sistemul  de  drept

 1.   Apariţia  istorică  a  statului  şi  a  dreptului

Statul şi dreptul fac parte din fenomenele sociale ale

căror existenţă se limitează     la  o  anumită  perioadă  de  dezvoltare  a  societăţii.

În  evoluţia  sa  societatea umană  a cunoscut mai multe  forme  de  conveţuire,

precum :

1)  Hoarda   –   care reprezintă un grup de indivizi, reuniţi fără nici o regulă fixă,

stabilă. Viaţa hoardei este nomadă.
Principalele mijloace de existenţă le obţine din vânătoare,  pescuit,  cules.
2)  Ginta   –   este o uniune de oameni, bazată pe rudenie de sânge,
oameni legaţi prin  munca  colectivă,  comunitatea  limbii,  moravurilor,  tradiţiilor.
3)  Tribul   –   este o uniune a câtorva ginţi şi constituie
o comunitate etnică de organizare  socială  a  mai  multor  ginţi  sau
familii  înrudite.
2
Condiţiile apariţiei organizării statale a societăţii s-au
creat treptat în perioada descompunerii comunei primitive. Odată cu
dezvoltarea social-economică, în cadrul societăţii primitive apar forţe publice care
se desprind din rândurile celorlalţi membri      ai societăţii şi formează o categorie
de oameni aparte, care se ocupă cu guvernarea,        cu  conducerea  societăţii.

La baza apariţiei  statului  şi a  dreptului  au stat mai multe  premize :

1)   evoluţia  formelor  de  producţie  şi  a  relaţiilor  de  producţie

2)   diviziunea socială a muncii – triburile de păstori se separă de cele
de agricultori       şi  de  cele  de  vânători
3)   apar  meşteşugarii  şi  negustorii
4)   apariţia  proprietăţii  private
5)   modificarea  structurii  sociale
6)   apariţia  inegalităţii  de  avere  şi  apariţia  claselor
 Totodată, menţionăm faptul că nici o societate nu poate exista fără o ordine în
cadrul relaţiilor dintre membrii ei. Datorită experienţei de viaţă a unei comunităţi,
se formează treptat un sistem de norme obişnuielnice ce
reglementează producţia            şi  repartizarea,  relaţiile  de  rudenie,
proprietatea,  sclavia,  etc.
Astfel apar obiceiurile care se transmit din generaţie în generaţie, respectându-se
în majoritatea cazurilor binevol. În caz de încălcare a lor fiind
sancţionate de societate,  chiar  prin  măsuri  de  constrângere.
În  rezultat  s-a  constituit  dreptul,  care  la  prima  etapă  reprezenta  o  serie  de
obiceiuri

Astfel dreptul şi statul  apar în evoluţia istorică ca inseparabile,

sunt două    fenomene indisolubil legate între ele, a căror apariţie se explică prin
aceleaşi cauze sociale.

2.   Esenţa  şi  formele  statului

a)   Conceptul  de  stat.

Statul este principala instituţie politică a societăţii. Apărut aproape 6

mii de ani       în urmă în Orientul Antic 
(Egipt, Babilon, China, India), statul continuă să fie şi          astăzi  un  instrument 
esenţial  de  dirijare  socială.

Cuvântul (termenul) „stat” provine din latinescul „status”, semnificând ideea de

ceva stabil, constant, permanent. Iniţial, în antichitate,
acest cuvânt se folosea             pentru a desemna cetăţile (civitas
polis), republicile de tipul celei romane, imperiile, despotiile  orientale  şi  alte
forme  de  organizare  politică  a  societăţii.

În sensul său modern noţiunea de stat se foloseşte începând cu sec. al XVI-lea

şi  este  legată  de  numele  lui  *Niccolo  Machiavelli.

*Niccolo Machiavelli  (1464-1527)  =  născut la Florenţa. A fost secretar şi

 ambasador al Republicii Florentine. Mai târziu va lucra pentru familia Medici
ca  istoriograf.  Publică  numeroase  opere,  piese de teatru.  Principala  lucrare
fiind  „Principele”  (1513).
3
Există mai multe definiţii ale statului. Analizându-le pe cele mai importante,
constatăm  că  statul,  de  regulă,  e  caracterizat  ca :

1)       o instituţie politică a societăţii cu ajutorul căreia se

realizează conducerea societăţii;
2)       o  organizaţie  care  deţine  monopolul  creării  şi  aplicării  dreptului;
3)       o organizaţie care exercită puterea pe un teritoriu determinat a
unei comunităţi umane;
4)       o organizaţie politică a deţinătorilor puterii de stat care
poate obliga executarea voinţei  generale,  aplicând,  în  caz  de  necesitate,  forţa 
de  constrângere;
5)       ansamblul  autorităţilor  publice  care  asigură  guvernarea.

b)   Elementele  (atributele)  statului.

Statul se caracterizează prin
câteva elemente, atribute sau dimensiuni istorice          şi politice.
Acestea stau la baza oricărui stat şi fără ele statul este
de neconceput. Atributele statului au o importanţă majoră.
Ele condiţionează atât apariţia, cât şi dispariţia  sau  reînvierea  statului.

1.   Teritoriul    –    este  atributul  (elementul)  material  a  statului.  Pe 

lângă  faptul
că teritoriul este o noţiune geografică, el reprezintă, de asemenea,
un concept politic şi juridic. Acest rol al teritoriului reiese din funcţiile          pe 
care  acesta  le  are :
 a)   teritoriul este factorul care permite situarea statului în spaţiu, localizând în
aşa  mod  statul  şi  delimitândul  de  alte  state.
b) prin intermediul teritoriului statul stabileşte legăturile cu locuitorii,
definindu-le calitatea specială de apartenenţă la statul
respectiv, calitatea de supuşenie sau  de  cetăţenie.
c) teritoriul determină limitele extinderii puterii publice şi contribuie la
structurarea autorităţilor publice în dependenţă de organizarea teritoriului. Astfel se
crează  organele   centrale  şi  organele   teritoriale  ale  autorităţii  puterii  publice.
d)   teritoriul  este  simbolul  şi  factotul  de  protecţie  a  ideii  naţionale.

Teritoriul statului cuprinde solul, subsolul, apele şi coloana de aer de deasupra

solului şi a apelor. La teritoriul statului se
mai atribuie navele maritime, aeriene,  rachetele  cosmice,  sateliţii  artificiali, 
reprezentanţele  diplomatice.

2.   Populaţia      –     constituie   elementul   (atributul)   demografic,   psihologic   

şi
spiritual a statului. Un stat fără populaţie nu poate să existe,      e
de neconceput. Populaţia poate avea faţă
de autoritatea de stat ori calitatea                       de cetăţean  (membru al statului),
ori calitatea de străin  (cei care au cetăţenia altui stat),           ori  pe  cea 
de  apatrid  (fără  cetăţenie).

Dintre aceste trei categorii numai cetăţenii se bucură de

deplinătatea drepturilor    şi  posedă  deplinătatea  obligaţiilor  stabilite  de  stat.
4
Comunitatea indivizilor care se află pe teritoriul unui stat strict determinat este
o categorie complexă. În majoritatea cazurilor comunitatea formează o naţuine.
Însă         nu  trebuie  confundată  naţiunea  nici  cu  statul  nici  cu  populaţia.

Categoria „populaţie” reprezintă totalitatea locuitorilor de pe teritoriul statului,

pe când categoria „naţiune” reprezintă nu întreaga populaţie, ci doar o parte, parte
ce  constituie  majoritatea  populaţiei.
----------------------------------------------------------------------------------------------------
----------------------------------------

Naţiunea  –  este o comunitate stabilă

de oameni istoriceşte constituită ca stat         pe un teritoriu distinct, apărută pe
baza unităţii de limbă, de teritoriu, de cultură,                  de viaţă economică şi
de factură psihică, care se manifestă în particularităţile specifice 
ale  culturii  naţionale  şi  în  conştiinţa  originii  şi  soartei  comune.
----------------------------------------------------------------------------------------------------

Aşadar, naţiunea constituie nu o simplă comunitate umană. Ea este

o comunitate umană formată istoriceşte pe un teritoriu distinct. Anume pe
acest teritoriu, printr-o   lungă conveţuire împreună, ea
îşi formează limba, cultura, obiceiurile, tradiţiile, spiritualitatea de neam, factura
psihică. De acest teritoriu comunitatea dată îşi
leagă  trecutul  istoric,  prezentul  şi  viitorul.

Referindu-ne la coraportul categoriilor „naţiune” – „stat”

putem menţiona că majoritatea statelor lumii sunt state naţionale, adică state care
au la bază o naţiune, denumirea căreia ele o poartă. De
exemplu: Franţa, Italia, Germania, Spania,
Portugalia, Finlanda, Suedia, Polonia, Bulgaria, România, Grecia, Turcia, China,
India,   Japonia,   etc., etc.

Există, însă, cazuri când una şi aceiaşi naţiune stă la baza a mai multor state,   

precum  naţiunile :  coreiană,  arabă,  română.

Există, de asemenea, cazuri când la baza unui stat stau

mai multe naţiuni     (Federaţia
Rusă: ruşi (81%), tătari (4%), ciuvaşi (1,2%), başkiri (0,9%), udmurţi, mordvini, k
areli,  komi,  ceceni,  daghestani,  iacuţi,  etc.).
Ei formează naţiuni în virtutea faptului că istoriceşte s-au format pe un
teritoriu  propriu  distinct.
 Din aceste considerente nu trebuie confundată naţiunea cu un grup etnic,
fie  char  şi  numeric.
De exemplu, în Germania locuiesc circa 2 mln. de turci. Aceasta,
însă, nicidecum           nu înseamnă că turcii din Germania constituie o naţiune.
Istoriceşte, comunitatea dată               nu  s-a  format  pe  teritoriul  Germaniei   (în
Franţa  –  1,2 mln.  de  algerieni  şi  marocani).

Minoritate  naţională     –   un  grup   etnic,  numeric  inferior  faţă  de

populaţia  de  bază,
ai   cărei   membri   au   caracteristici   etnice,   lingvistice,             religiose  şi
culturale  comune.

Este important ca aceste calităţi să se formeze un timp îndelungat şi grupului dat

să-i aparţină  un  teritoriu  distinct,  unde  aceste  calităţi  au  apărut.
5
Caracteristic e şi faptul că grupului dat să-i revină aceleaşi atribuţii ca
şi naţiunii. Deosebirea dintre ei constă doar în aceea că grupul dat,
în virtutea unor împrejurări,                cum ar
fi: colonizarea teritoriului, prigonirea, strămutarea forţată, etc., s-au pomenit a fi
în  minoritate  pe  propriul  lor  teritoriu.

Din aceste considerente reesă
că turcii din Germania, algerienii şi marocanii din Franţa, ruşii, ucrainenii şi gă
găuzii din R. Moldova nu sunt minorităţi naţionale. Aceştea sunt        grupuri
etnice. Ca minoritate naţională pot fi
priviţi românii din Ucraina şi maghiarii                      din  România.
----------------------------------------------------------------------------------------------------
-----------------
In rezultat, am distins următoarea accepţie, pentru termenul minoritate
naţională, reprezentat de un grup social, care
datorită caracteristicilor sale fizice şi culturale,                       se deosebeşte de
alte grupuri de oameni, se determină ca o parte componentă a statului               şi
este numeric inferior faţă de naţiunea titulară, posedă şi foloseşte intr-
o măsură sau alta        limba majorităţii, iar reprezentanţii lui sunt cetăţeni ai
statului. Termenul „minoritate”       trebuie,  receptat  in  primul  rind  cu
conotaţie  depreciativă  cantitativ,  nu  valoric.
 „Diaspora”, in traducere din limba greacă inseamnă dispersie,
adică aflarea unei părţi         a poporului in afară, după hotarele ţării de origine. Ea
este o comunitate constantă de oameni    cu trăsături etnice comune,
care locuiesc in afara hotarelor patriei istorice şi tind spre
păstrarea acestor trăsături, asigurind dezvoltarea şi funcţionarea comunităţii intr-
un mediu   străin.
Minorităţile etnice sunt cetăţenii statului in care trăiesc şi au legături istorice
cu teritoriul pe care il populează, acest termen este utilizat in
domeniul politicului şi al legislativului.
Grupul etnic este perceput de cele mai dese ori drept sinonim al
termenului minoritate naţională, domeniul lui de utilizare cel mai răspindit, este
sfera ştiinţelor etnografice,  sociologice şi etnosociologice. In unele state, de cele
mai dese ori dezvoltate, cum ar fi SUA,    se consideră, că grupurile etnice sunt
reprezentate de imigranţii care au interesul de                     a
dobindi cetăţenia statului in care au emigrat, după care urmează interesul faţă de
identitatea  proprie  şi  ataşamentul  etnocultural.                                                              
(internet)
----------------------------------------------------------------------------------------------------
--------

Pe lângă state multinaţionale pot fi întâlnite şi state, care la

momentul apariţiei lor, nu  au  avut  la  bază  vre-o  naţiune     (S.U.A.,  Canada,
Australia).

Naţiunea nu trebuie confundată cu naţionalitatea sau
cu poporul. Naţionalitatea exprimă apartenenţa indivizilor la o anumită naţiune,
în timp ce poporul desemnează masa  indivizilor  (locuitorii)  unui  stat  indiferent
de  naţionalitatea  lor.

3.   Puterea  publică      –     constituie  cea  mai  esenţială  caracteristică 

a  statului,
cel  mai  principal  element  specific  al  statului.

Denumită şi putere de stat sau putere politică ori putere de constrângere.
Statul,  în  ultima  instanţă  înseamnă  forţă.
 Puterea se înfăţişează sub mai multe forme. Ea poate
fi politică sau nepolitică, statală  sau  nestatală.

Într-o societate există mai multe categorii de putere: puterea familială, puterea

unui colectiv, puterea unui grup social, puterea unor partide, puterea
altor organizaţii     social-politice.  Puterea  statală,  însă,  este  cea  mai
autoritară  putere.
6
Ea  se  caracterizează  prin  următoarele  trăsături :

a)   este un atribut al statului care se echivalează cu forţa  (judecătoria,

procuratura, armata,  poliţia,  securitatea, etc.);
b)   puterea  de  stat  are  un  caracter  politic;
c)   are  o  sferă  generală  de  aplicare;
d) deţine monopolul constrângerii fizice şi dispune de mijloacele necesare,
de aparatul  de  constrângere;
e)   puterea  de  stat  este  suverană.

Trăsătura  din  urmă   –   suveranitatea   –   este  cea  mai  importantă.  În 

conţinutul noţiunii  de  suveranitate,  distingem  supremaţia  şi  independenţa 
puterii  publice.

Termenul „suveranitate” este folosit pentru prima dată cu prilejul analizei

Constituţiei  franceze din 1791,  de către juristul francez  Clermant Tennerre,
care a definit-o ca fiind „libertatea colectivă a societăţii”. La etapa contemporană
suveranitatea tot mai frecvent este definită ca fiind „dreptul statului de a conduce
societatea, de a stabili raporturi cu alte state”.

Suveranitatea  puterii de stat are  două  laturi :  una  internă  şi  alta  externă.

Latura  internă       –     subliniază  faptul  că  în  interior  nici  o  altă  putere 

socială
nu  este  superioară  puterii  statului.   Deaceea  această  latură
 este  denumită  şi  supremaţia  puterii  de  stat.

Latura  externă    –    nu   este   altceva   decât   atributul   suveranităţii   de-a

nu   fi
comandată în relaţiile sale externe de către nici o
altă putere. Statul îşi stabileşte singur şi independent, fără nici un amestec al
vreunui alt stat,    politica  internă  şi  cea  externă.

Însă suveranitatea nu poate fi absolută. Ea presupune, totodată, obligaţia de

a respecta drepturile suverane ale altor state şi normele
dreptului internaţional unanim acceptate,  precum  şi  toate  tratatele  la  care
statul  face  parte.

Luând ca bază aceste trăsături esenţiale, putem da următoarea definiţie a statului :

Statul este organizaţia politică care
deţine monopolul forţei de constrângere, elaborând şi aplicând dreptul,
şi exercită într-o comunitate umană de pe un anumit teritoriu  puterea  suverană  a
deţinătorilor  puterii  din  societatea  dată.

c)   Teoriile  privind  originea  şi  esenţa  statului  şi  dreptului.

Problema originii statului şi dreptului, a cauzelor care au determinat apariţia lor,       

a  preocupat  gândirea  umană  încă  din  antichitate.
În încercarea de a da răspuns la întrebarea:  când şi de ce au
apărut statul şi dreptul, care e sursa şi fundamentul lor  –  în diferite ţări şi în
diferite perioade  –  au fost  elaborate  mai  multe  teorii.
Principalele  teorii  politico-filosofice  şi  juridice  sunt :                          7

1.   Teoria  teologică  (teocratică)    –    Îşi  are  rădăcinile  în  statele  Orientului

Antic
şi  capătă  o  mare  răspândire  în  epoca  Evului Mediu.
 Ea  susţine  originea  divină  a  statului.

Conform acestei teorii, monarhul, şeful statului
este reprezentantul lui Dumnezeu  pe pământ, deci statul este o creaţie a divinităţii,
iar supuşii trebuie să respecte           această  putere  de  stat.                 ( Sfântul
Augustin,   Toma d’Aquino ş.a. ).

2.   Teoria  patriarhală     –    susţine  că  statul  îşi  trage  originea  de  la  familie.

Rădăcinile acestei teorii le găsim în lucrările lui Aristotel.
În opera „Politica” Aristotel susţine că omul ca fiinţă socială
se organizează            în  familie,  iar  statul  reprezintă  forma  prelungită 
a  acesteia.

În perioada medievală teoria patriarhală este dezvoltată de englezul Robert

Filmer. În lucrarea sa „Patriarhul”  (1653) el susţine
că monarhul deţine puterea de stat în calitate de moştenitor al lui Adam care a
fost investit de Dumnezeu atât cu putere părintească,  precum  şi  cu  cea  legală.

3.   Teoria  patrimonială.    A  apărut  în  perioada  medievală  şi  susţine  că

statul  a
luat naştere din dreptul de proprietate asupra  pământului.

Guvernanţii stăpânesc pământul în virtutea unui vechi drept de proprietate,
iar poporul  nu  este  decât  o  adunare  de  arendaşi  pe  moşia  monarhului.
Cel mai cunoscut reprezentant al acestei teorii este  Ludwic Von Haller   (1767-
1854).

4.   Teoria  violenţei.     Capătă  o  răspândire  largă  în  epoca  modernă.   Statul 

este
rezultatul violenţei politice, al luptei dintre triburi în societatea primitivă.
Tribul învingător instituie puterea de stat, iar învinşii constituie  masa  supuşilor.
 Cei  mai  de  seamă  reprezentanţi  sunt  E. Duhring (1833-1921),   L.
Gumplowiez,  K. Kautsky.
Concepţia a generat şi unele versiuni rasiste. Aşa, de exemplu, L.
Gumplowiez          în lucrarea „Teoria generală a statului” susţine
că triburile ce aparţineau unor rase superioare  ar  fi  format  statul  în  urma
supunerii  triburilor  de  rasă  inferioară.

5.   Teoria  psihologică.    Unele  elemente  ale  acestei  teorii  le  găsim  la

Platon  şi
Aristotel, care susţineau ideea cum
că omul simte necesitatea vieţii în societate. Hugo Groţius vorbea de „apetitus
sosialis”, iar                  Thomas  Hobbes  spunea  că  „frica  la  făcut  pe  om  să
găsească  statul”.

Toate  variantele  acestei  teorii  se  pot  rezuma  la  2  teze :

a)  în societate există 2 categorii de oameni  –  unii din punct

de vedere psihic     sunt  predestinaţi  pentru  conducere,  iar  ceilalţi   –   pentru  a 
fi  conduşi;

b)          în formarea şi dezvoltarea statului rolul decisiv îl
joacă diferite stări şi        emoţii  psihice  ale  oamenilor.
8
6.   Teoria  contractuală.  Se  afirmă  în  perioada  revoluţiilor  burgheze 
din  Europa
Potrivit acestei teorii, apariţia statului este rezultatul    
unei înţelegeri dintre oameni, a unui contract social încheiat din voinţa oamenilor,
a unui „pact de supunere”. Ca urmare, supuşii promit să asculte, iar regele le
promite    un  minimum  de  libertate.

Această  teorie  cunoaşte  mai  multe  variante.

Thomas Hobbes (1588-1689), de exemplu, adept al monarhiei absolute, în

lucrarea Leviathan (1651) afirmă că până
la apariţia statului oamenii se găseau într-o   stare  de  libertate,  într-o  armonie  cu
natura,  unde  fiecare  avea  drepturi  egale.
Fiind o fiinţă egoistă, omul caută să acapareze cât mai mult, de aceea el este
întotdeauna înconjurat de duşmani. Se ducea un „război al tuturor împotriva
tuturor”.  Pentru a pune capăt acestui „război”, oamenii, printr-un contract social,
crează  statul.
Prin urmare, statul este un bun social.
Acest contract este încheiat între monarh       şi supuţii săi. Supuşii au renunţat la
toate drepturile lor în folosul monarhului,                  căruia i
se atribuie o putere nelimitată. Purtătorul suveranităţii nu este poporul,
ci  monarhul.
Un alt reprezentant al acestei teorii, John Locke (1632-1704) în lucrarea  „Două
tratate despre conducerea unui stat” susţinea că oamenii, prin contractul social,
jertfesc numai o parte din drepturile lor în interesul asigurării celeilalte părţi –
dreptul  la  viaţă,  libertate,  proprietate,  etc.
La rândul său, J.J.Rousseau (1718-1788) în lucrarea „Contractul social” (1762)
afirma că puterea monarhului este dependentă de poporul care i-a acordat-o,
fără a renunţa la libertatea sa. Poporul are dreptul să
se răscoale dacă monarhul            uzurpă  puterea.

7   Teoria  materialistă.     Această  teorie  şi-a  găsit  absolutizare  în  teoria 

marxistă,
conform căreia statul este rezultatul apariţiei proprietăţii private asupra mijloacelor 
de producţie, a scindării societăţii în bogaţi şi săraci, în      clase  antagoniste.    (K.
Marx, F. Engels, V. Lenin)

d)   Forma  de  stat.

Acum să dăm răspuns la o altă întrebare şi anume :  în ce fel şi în

ce mod  deţinătorul  puterii  de  stat  conduce  statul,  cum  se
manifestă  aceasta ?

Pentru  a  răspunde  la  această  întrebare  trebuie  să  examinăm  forma  de  stat.

 Forma de stat exprimă modul de organizare a puterii
de stat, structura internă          şi  externă  a  acestei  puteri.

Astfel, organizarea puterii de stat – forma de stat – se manifestă sub trei aspecte, 

sau  constă  din  trei  elemente :

 forma  de  guvernământ

 structura  de  stat
 regimul  politic

9
1.   Forma  de  guvernământ      –    se  înţelege  modul  de  formare  şi
organizare
a organelor statului (a puterii supreme de stat), competenţa lor. Această formă ne
arată cine se află în fruntea statului, cum este organizată instituţia şefului statului,
dacă este ea eligibilă sau nu, dacă are o             putere  limitată  sau  nu.

Cele  mai  răspândite  forme de guvernământ  sunt :  monarhia  şi  republica.

Monarhia      –      formă  de  guvernământ  în  care  puterea  supremă  aparţine

unei
singure persoane. (Monarhul numindu-se diferit: rege, împărat,
ţar, domnitor, voievod, faraon, şah, sultan, emir, etc.). Şeful statului este stabilit pe
cale ereditară, adică puterea este preluată prin succesiune, prin moştenire. De
regulă,              el  deţine  puterea  pe  viaţă.
Cuvântul „monarh” (de la grecescul „monos” = unul) desemnează puterea unei
singure  persoane.

Sunt  cunoscute  două  tipuri  de  monarhii :

a)   Monarhie absolută   –   cea mai veche formă de monarhie. Monarhul este

„suveran” şi concentrează în mâinile sale toată puterea. În
mod independent formează legislaţiea,  conduce  guvernul,  controlează  justiţia  şi
autoadministrarea  locală.
 Regele Franţei Ludovic al XIV-lea (1643-1715) spunea:  „Statul sunt eu”.
De regulă,     o asemenea formă de guvernare de cele mai multe ori nu a
fost considerată         raţională, oportună. Aşa, de exemplu, Aristotel considera că
„puterea absolută a unuia  singur  nu  este  nici  justă,  nici  utilă”.
În prezent monarhii absolute există în :  Arabia Saudită,  Emiratele Arabe Unite,
Katar,  Oman,  Brunei..

b) Monarhie  constituţională (limitată)
– limitarea puterii monarhului prin Constituţie. El conduce dar
nu guvernează (împăratul Japoniei, regina Angliei).  Prezenţa   Parlamentului care
stabileşte legislaţia. Sub controlul şefului statului şi al parlamentului se
formează guvernul şi justiţia. Totodată, puterea monarhului nu trebuie neglijată.
Lui  îi  revine  un  rol  important  în  viaţa  politică  a  societăţii.

Printre  monarhii  constituţionale  se  cunosc :

 Monarhie   parlamentară   dualistă    –    monarhul   şi   Parlamentul   din

punct   de

vedere  legal  sunt  egali  (Iordania, Kuveit, Maroc)

 Monarhie   parlamentară   contemporană  –  este  cea  mai  frecvent   întâlnită

formă

de  monarhie  în  timpul  de  faţă.  Puterea monarhului, de cele

mai multe ori, poartă un caracter simbolic (Marea Britanie,    Belgia, Olanda,
Danemarca, Suedia, Norvegia, Spania, Japonia, etc.). Actualmente ele   sunt
prezente  în  30  de  state  ale  lumii.

Republica   –    este  formă  de  guvernare,  în  care  puterea  supremă

aparţine  unui
organ ales pe un timp limitat  (determinat, 4-5
ani).  Controlul asupra guvernului  se  exercită  de  către  parlament  şi
preşedintele  republicii.
Republicile,  la  rândul  lor,  pot  fi :                                     10
 a)   parlamentară   –    se  caracterizează  prin  faptul  că  şeful  statului
lipseşte  sau  este
ales  de  Parlament  şi  răspunde  în  faţa  acestuia.
De exemplu : Italia, Austria, Germania, Finlanda, Ungaria, Cehia, Slovenia,
Estonia, Israel, Liban, Turcia, India,  etc.

b)   prezidenţială    –   şeful  statului  este  ales  de  către  cetăţeni  (S.U.A.,

Federaţia Rusă).
Preşedintele republicii se găseşte  pe poziţie egală cu Parlamentul.
Deseori preşedintele se află în fruntea executivului (S.U.A., de exemplu), deşi nu-i
exclusă  şi  funcţia  de  şef  al  Guvernului.

În ultimul timp tot mai frecvent apar
republici semiprezidenţiale sau semiparlamentare (mixte), precum ar fi în
România, Bulgaria, Franţa, Polonia, Croaţia, Slovenia,  Portugalia,  R. Moldova.

2.   Structura  de  stat  (orânduirea de stat)   –   caracterizează

organizarea   puterii
în teritoriu. Ea se referă la faptul dacă statul este format dintr-o  singură  unitate
sau  din  mai  multe  unităţi  statale.

După   structura   de   stat   diferenţiem :

 State  simple  sau  unitare
 State  compuse    ( federaţia  şi  confederaţia )

a)   state  unitare   –   este forma cea mai răspândită a structurii de stat.

Se caracterizează prin existenţa unei singure unităţi statale pe tot teritoriul ţării.
În asemenea state există un singur parlament, un singur guvern, o
singură constituţie       şi o singură cetăţenie (Franţa, Italia, Spania, România,
Bulgaria, Grecia, Polonia, Ucraina,      R. Moldova,  etc.).  La   etapa
contemporană  în  lume  predomină  statele  unitare.

b)   federaţia   –   reprezintă o uniune binevolă a două sau mai multe state

(*entităţi statale), unde există două rânduri de
organe supreme ale puterii – legislative, executive şi judecătoreşti – federale şi
ale statelor federale, o dublă legislaţie,             două cetăţenii, mai multe constituţii,
etc. (S.U.A., Federaţia Rusă, Austria, Germania, Canada,  Mexic,  Brazilia,  India
ş.a.).
(*entitate = din lat. „entitas” – aspect al existenţei)
Federaţia  se  poate  forma  după  două  criterii :

 teritorial           (S.U.A.,  Germania,  Austria)

 naţional            (Federaţia  Rusă)

c)   confederaţia   –   o uniune temporară de state fără o legătură atât de strânsă.

Ele formează organe centrale comune, fiecare stat păstrându-şi suveranitatea.
Uniunea este creată pentru realizarea anumitor scopuri comune ale statelor-
membre: economice, militare,  diplomatice,   financiare,  etc.

Drept  exemplu  de  confederaţii  pot  servi :

Confederaţia  statelor  americane     (1776-1787)                            Uniunea

Europeană ?
Confederaţia  Germană                     (1815-1871)                                          CSI ?
Confederaţia  Elveţiană                    (1815-1848)
11
În prezent nu mai există confederaţii, cu toate că Elveţia şi
astăzi păstrează denumirea de Confederaţie, în realitate, începând cu anul 1848,
devine                                   o   federaţie.

3.   regimul  politic     –    este  un  sistem  de  metode  şi  mijloace  de  conducere 

a
societăţii  (de înfăptuirea a puterii de stat).  Există  două categorii de  regimuri 
politice :  autocratice  şi  democratice.
 Regimul  autocratic  –  se caracterizează prin exercitarea puterii de stat de
o persoană sau de un grup de persoane, prin metode dictatoriale, poliţieneşti,
prin negarea drepturilor  şi  libertăţilor  individuale.
Astfel de regimuri au fost cunoscute în Orientul Antic, Grecia şi Roma antică.        
În perioada modernă au fost regimurile fascist (în Italia şi
Germania), militar (hunta,       Grecia, Chili, după 1973),  comunist  (URSS
stalinistă, Coreea de Nord).
Aceste regimuri mai pot fi numite:  antidemocratice,  dictatoriale,
totalitare,  rasiale.

Regimul  democratic – este formă de guvernare politică în

care puterea aparţine poporului. De altfel, uneori democraţia este definită şi ca o
guvernare a poporului,       prin  popor  şi  pentru  popor.
Presupune existenţa unor condiţii care să
facă posibilă participarea maselor             de  cetăţeni  la  viaţa  politică,  ele
influenţând  politica  internă  şi  externă  a  statului.

Whinston Cherchel obişnuia să spună că nimeni nu pretinde că democraţia este

„perfectă sau autoînţeleaptă”, ea fiind „cea mai rea formă de guvernare, cu
excepţia tuturor celorlalte,  dovedite  a  fi  mult  mai  rele”.

Regimurile  democratice  se  caracterizează  prin  anumite  trăsături  esenţiale :

 pluralism  politic
 scrutin  (alegeri)  universal  şi  liber
 principiul  majorităţii
 libertatea  şi  recunoaşterea  opoziţiei
 existenţa  în  societate  a  drepturilor  omului
 justiţie  corectă,  etc.

Unica  cale  de  dezvoltare  a  societăţii  pe  baze  democratice  este  Statul de

drept.
 12
e)   Conceptul  statului  de  drept.

Statul de drept este rezultatului dezvoltării istorice
a coexistenţei celor două fenomene sociale  –  statul şi dreptul 
–  indisolubil şi organic legate unul de altul,  ambele  având  de  îndeplinit  funcţii 
esenţiale  în  organizarea  şi  guvernarea  societăţii.

Statul  de  drept  este :

1)   o  replică  socială  faţă  de  abuzul  de  putere;

2)   pluralismul  politic,  libertatea  conştiinţei  politice,  a  dreptului  la  opoziţie;

3) democratismul puterii manifestate prin suveranitatea poporului care îşi

exercită suveranitatea prin sistemul electoral, bazat pe vot universal, egal,
direct  şi  secret,  alegeri  libere  prin  care  se  instituie  Parlamentul;

4)   ordinea  de  drept,  în  care  locul  suprem  îl  ocupă  Constituţia;

5)   separarea  puterilor  în  stat;

6) guvernarea în numele majorităţii prin respectarea drepturilor minorităţii,
a  egalităţii  în  faţa  legii  pentru  toţi  cetăţenii;
 7)   libertatea  presei;

8) respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale aşa
cum acestea sunt prevăzute  în  documentele  internaţionale,  etc.

Conform art. 1 alin. 3 al Constituţiei Republicii Moldova,  Republica Moldova

este  un  stat  de  drept...

3.   Noţiunea,  originea  şi  esenţa  dreptului                         13

Cuvântul „drept” are mai multe sensuri. El provine din latinescul „directus”,

ceea ce în traducere înseamnă drept  –  orizontal  sau  vertical  –,  de-a
dreptul,  direct,  linie  dreaptă.
Cuvântul „drept” mai este folosit şi în calitate de adjectiv, pentru
a face             unele aprecieri de natură morală  (de
exemplu: om drept, acţiune dreaptă, pedeapsă dreaptă,  etc.)
 În limba latină, însă, cuvântul care corespunde substantivului „drept” înseamnă
„just”,  echitabil,  drept,  dreptate,  lege.

++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++
+++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++

Ce este dreptul ?    Romanii  considerau  că  „dreptul  este  arta  binelui  şi  a

dreptăţii”.

În concepţia lui Immanuel Kant,

dreptul reprezintă „ansamblul condiţiilor care limitează  libertăţile  pentru  a  face 
posibil  acordul  lor”.

După Herbert Spenser  „fiecare om este liber să facă ceea ce vrea, numai

să nu      ofenseze  libertatea  egală  a  nici  unui  alt  om”.
----------------------------------------------------------------------------------------------------
---------------------------------------------------------------------------

În ceea ce priveşte noţiunea de drept, se cunoaşte mai multe definiţii. Luate

în ansamblu  acestea,  în  formularea  lor,  au  în  vedere  anumite  coordonate :

1) toate reprezintă dreptul ca fiind „totalitatea regulilor de conduită” ori

„totalitatea   normelor   juridice”;
2)   aceste  norme  sunt  strict  determinate  şi  obligatorii;
3)   aceste  reguli,  norme  sunt  „stabilite  sau  sancţionate  de  stat”;
4)   aceste  norme  exprimă  voinţa  clasei  dominante,  iar  la  etapa
contemporană  – voinţa  majorităţii  populaţiei;
5)   aplicarea  lor  este  asigurată  prin  forţa  de  constrângere  a  statului;
6)   reglementează  anumite  raporturi  sociale.

----------------------------------------------------------------------------------------------------
---------------------------------------------------------------------------
Dreptul constituie un ansamblu de reguli de conduită instituite sau sancţionate       
de stat, reguli ce exprimă voinţa guvernanţilor ridicată la rangul de lege, a                  
 căror aplicare este realizată binevol, iar în caz de necesitate,
prin forţa de       constrângere  a  statului.

Dreptul este
sistemul normelor de conduită, elaborate sau recunoscute                    de puterea d
e stat, care orientează comportamentul uman în conformitate cu valorile sociale
ale societăţii respective, stabilind drepturi şi obligaţii juridice a căror
respectare obligatorie este asigurată, în caz de necesitate, de forţa de constrângere            
a  puterii  de  stat.                                                                                                  
(I.P.,B.S.D.,p.23)
----------------------------------------------------------------------------------------------------
---------------------------------------------------------------------------

Originea  dreptului.     Apariţia  şi  formarea  dreptului  este   un   proces   

complex,
căruia nu i se poate stabili data exactă de naştere. Apariţia dreptului a
fost pregătită de o perioadă îndelungată de dezvoltare lentă a a forţelor         de
producţie  în  cadrul  primei  orânduiri  sociale.
14
În societatea comunei primitive reglementarea relaţiilor sociale o face obiceiul,
care consolidează cele mai bune variante de comportament. Aceste obiceiuri au
format dreptul  obişnuielnic  sau  cutumiar.

Constituirea dreptului are
loc odată cu constituirea puterii publice de stat în ţările Orientului  Antic  şi  în
antichitatea  greco-romană.
Atunci apare, alături de normele obişnuielnice, cutumiare şi dreptul scris,
ilustrat  prin  anumite  acte  normative.

Astfel, dreptul s-a constituit mai întâi în ţările Orientului Antic.

Dintre primele norme  de  drept,  care  sunt  adevărate  monumente  juridice,
putem  menţiona :

1.   Codul  lui  Hammurabi  (Babilon)   –     sec.  18  î.e.n.

2.   Codul  lui  Mu                (China)      –     sec.  V-IV  î.e.n.
 3.   Codul  lui  Manu             (India)       –     sec.  III  î.e.n.
4.   Legile  lui  Moise  la  evrei

În  Europa  primele  legi  consemnate  documentar  sunt :

1.   Legile  lui  Dracont  şi  Solon  în  Atena   –     sec.  VI – V  î.e.n.
2.   Legile  celor  XII  table  la  romani           –     sec.  V  î.e.n.
3.   Legea  salică  la  franci                              –     sec.  V – IV  î.e.n.
4.   Legile  lui  Lycurg  în  Sparta                    –     sec.  IV – III  î.e.n.

În Ţările Române, primele legi au apărut în perioada medievală, începând cu        

sec. al XV-lea : Legea ţării a lui Alexandru cel Bun (1400-
1432), Pravila lui             Vasile  Lupu (1646),  legile  lui  Matei  Basarab (1633-
1654)  ş.a.

----------------------------------------------------------------------------------------------------
---------------------------
Codul  lui  Hammurabi  =  expediţie arheologică franceză – în 1901 în
or. Suza (la est de Babilon) – în centrul oraşului, în piaţă –
un stâlp de bazalt (piatră de diorit) acoperit cu semne cuneiforme       (litere în
formă de cuie) – Legile regelui Hammurabi (1792-1750).  Codul
are 282 de articole                (s-au păstrat 247).  Se referă :  apărarea proprietăţii; 
cultura agricolă şi animală;  căsătoria;  adopţiunea; dreptul penal;   dreptul maritim,
sclavia,  etc.

Legile lui Manu (personaj mitologic) = conţine 2685 de articole. Codul

este scris în limba  sanscrită – limba induşilor antici. Autorii legilor se pare că au
fost sacerdoţii (preoţi păgâni) a unei      şcoli  brahmane  vechi  indiene.
----------------------------------------------------------------------------------------------------
---------------------------

Esenţa  dreptului.      Pentru    înţelegerea    mai    profundă    a    rolului    

dreptului
în sistemul reglementării normative a relaţiilor sociale,               e   necesar  să  se 
cunoască  esenţa  dreptului.

Esenţa dreptului este voinţa generală, oficializată,
adică voinţa juridică exprimată    în  legi  şi  apărată  de  stat
Voinţa juridică se numără printre elementele componente ale conştiinţei juridice.
În  drept  rolul  voinţei  are  o  dublă  semnificaţie :

1)  rolul voinţei generale, a grupărilor sociale sau

a întregii societăţi, determinate     de  anumite  interese;
2)   voinţa  individuală,  care  se  manifestă  în  procesul  aplicării  dreptului.
15

În mediul social şi natural determinat în care trăieşte şi activează omul,
dreptul programează libertatea lui de acţiune. Presiunea legilor determină
o rigiditate    (încorsetare) a libertăţii absolute de manifestare a omului,
statornicindu-i anumite praguri,  o  anumită  limită  de  comportament.

Aceste caracteristici alcătuiesc substanţa dreptului, calitatea sa esenţială,
fiind întâlnite  în  orice  sistem  de  drept.

4.   Principiile  şi  funcţiile  dreptului

a)   Principiile  dreptului.

Cuvântul „principiu” provine din latinescul „principium” şi

înseamnă început, obârşie,  având  mai  multe  sensuri.
 În sens juridic, termenul principiu înseamnă un element fundamental, ideea de   
bază  sau  ideea  generală,  ideea  conducătoare,  teza  fundamentală,  care  stă 
la  baza  întregului  sistem  de  drept.

Principiile  dreptului  au  o  importanţă  atât  teoretică  cât  şi  practică.

Importanţa teoretică constă în acţiunea şi aportul lor la opera de creare şi de

aplicare  a  dreptului.
Importanţa practică  constă  în  activitatea  de  elaborare  a  actelor  normative.

Teoria  dreptului  diferenţiază  trei   categorii  de  principii  ale  dreptului :

1)   principii  generale  sau  fundamentale,  care  mai  sunt  numite 

şi  constituţionale  (deoarece, de regulă se găsesc în Constituţie),  care
reglementează  întregul  sistem             de  drept;

2)  principii  ramurale (de ramură), care sunt proprii unei singure ramuri de drept,

fiind  înscrise  în  coduri  şi  în  alte  legi;

3)  principii interramurale, care se referă şi caracterizează două sau

mai multe  ramuri  de  drept

Principiile  generale  ale  dreptului  sunt :

 Principiul  legalităţii     –     asigură  bazele  legale  de  funcţionare  a  statului

 Principiul  libertăţii  şi  egalităţii
 Principiul  responsabilităţii
 Principiul  echităţii  şi  justiţiei
 Principiul  umanismului

b)   Funcţiile  dreptului.                                                                                                   

16
 Cuvântul „funcţie” provine din
limba latină şi înseamnă – muncă, deprindere, îndeplinire.

Funcţiile dreptului sunt acele direcţii fundamentale

ale acţiunii mecanismului   juridic  la  îndeplinirea  cărora  participă 
întregul  sistem  al  dreptului.

Dreptul are ca scop disciplinarea societăţii umane şi acest scop este servit de o

serie  de  funcţii.

Principalele  funcţii  ale  dreptului  sunt :

1.  Funcţia  de  instituţionalizare  a  organizării  social-politice    –     se

manifestă
prin faptul că dreptul,      prin normele sale (în special
Constituţia), reglementează organizarea autorităţilor      publice
ale statului,  atribuţiile  lui,  coraportul  şi  divizarea  autorităţilor  publice 
în  legislativă,   executivă   şi   judecătorească.

2.  Funcţia  de  conservare,  apărare  şi  garantare  –  asigură

regimul  constituţional
a  valorilor  fundamentale  ale  societăţii          şi  ordinea  legală;  dreptul  apără
colectivitatea umană, precum      
şi securitatea fiecărei persoane, asigură proprietatea, etc. Stabileşte principiile de
bază  ale  conveţuirii  sociale.

1. Funcţia  de  conducere a  societăţii  –  dreptul  este  cel  mai  important

istrument

de realizare a conducerii sociale; în drept     îşi găsesc expresie scopurile social-
politice pe care societatea şi le propune la                   o  etapă  sau  alta 
de  dezvoltare.

4.  Funcţia  normativă   –  această  funcţie  derivă  din  scopul  superior  al

dreptului.
 Funcţia normativă exprimă rolul dreptului în viaţa socială, calitatea  lui  de  a  fi
un  mijloc  efectiv  de  organizare  şi  conducere  socială.
Prin norma juridică dreptul stabileşte modalitatea de comportare a organelor
statului,  organizaţiilor  obşteşti  şi  a  cetăţenilor.
Această  funcţie  implică  toate  celelalte  funcţii  ale  dreptului.

5.  Funcţia  informativă.   Reflectând  realitatea,  în normele juridice  se

acumulează
cunoştinţe despre viaţa multilaterală a societăţii,
despre problemele societăţii. Dreptul concentrează în sine schimbările ce
au loc              în  societate.
Prin normele juridice putem aprecia principiile orânduirii sociale şi de stat,
structura politică a societăţii, caracterul relaţiilor economice, nivelul de
democratizare a societăţii, etc. Ca urmare, din normele juridice
putem culege      informaţii  ample  despre  societatea   respectivă  la  o  etapă 
sau  alta  de  dezvoltare.

6.  Funcţia  educativă    –   prin  norme  juridice  statul  asigură 

cadrul  organizatoric
necesar activităţii spirituale şi culturale şi pune la dispoziţia oamenilor
o serie de mijloace prin intermediul cărora se realizează        educaţia.
17
5.   Norma  juridică

Norma juridică       este  celula  de  bază  a  dreptului,  şi  reprezintă  o  regulă  de

conduită, instituită (stabilită) sau sancţionată (autorizată)       de stat, exprimată
în legi sau alte acte normative, menită să reglementeze           domeniile 
de  activitate  umană,  a  căror  aplicare  este  asigurată  prin  forţa  de
constrângere  a  statului.
----------------------------------------------------------------------------------------------------
--------

Deci, norma juridică vizează conduita umană şi este elementul primar al

oricărui sistem de drept. Pe baza ei se alcătuieşte întregul sistem juridic.
La rândul lor, normele se grupează în instituţii de drept, instituţiile în ramuri,            
ramurile   –   în  părţi  ale  sistemului,  iar  părţile  în  sisteme.

Aşadar,  norma  juridică  este  una  din  categoriile  centrale  ale  dreptului.

Norma juridică  are  mai  multe  trăsături  carateristice :

1)   are  un  caracter  general.    Ea se aplică în mod repetat într-un

număr nelimitat   de  cazuri,  adică  ori  de  câte  ori  se  ivesc  condiţiile  prevăzute
de  ea.
Normele juridice prescriu conduita tipică, pe care trebuie s-o
urmeze oamenii,         ea devine un factor şi criteriu unic
de îndrumare a conduitei oamenilor, un etalon,          cu  ajutorul  căruia  statul 
apreciază  conduita  cetăţenilor  în  diferite  situaţii  concrete.

2)   este  impersonală   –   adică nu se referă numai la anumite persoane, ci

se adresează  unui  cerc  nelimitat  de  persoane.

3)   obligativitatea  normei  juridice.  Normele juridice nu sunt simple indicaţii       

sau doleanţe, ci reprezintă o poruncă, un ordin,
o dispoziţie obligatorie. Dacă nu            se  execută,  atunci  se  aplică  forţa 
de  constrângere  a  statului.

4)  are  un  caracter  volitiv.  Spre deosebire de legile care acţionează

în domeniul naturii,  normele  juridice  depind  de  voinţa  oamenilor.
Totodată legislatorul nu elaborează normele juridice după bunul său plac.
În  reglementarea  relaţiilor  sociale  se  ţine  cont  de  anumite  relaţii  obiective.

5)   pot  să  prevadă  naşterea  unor  efecte  juridice,  care, în

anumite împrejurări, sunt consecinţa unor evenimente ce se
produc independent de voinţa oamenilor 
(naşterea, atingerea unui termen (vârsta), moartea, incendiul, inundaţia, distrugerea 
      unui  bun,  etc.)

6)   normele  juridice  se  pot  realiza  în  viaţa  practică

numai  trecând  prin  conştiinţa  oamenilor,  –  întrucât conduita este
subordonată voinţei lor. De aceea, persoanele minore (sub 14 ani) sau ce-
i afectaţi            de  o  boală  mintală,  nu  poartă  răspundere  juridică 
pentru  faptele  săvârşite.
Clasificarea  normelor  juridice                                              18

A  clasifica,  în  general,  înseamnă  a  sistematiza,  a  aranja  într-o 

anumită  ordine, a  determina  în  ce  grupe,  în  ce  categorii.

A clasifica normele juridice, înseamnă a le grupa pe categorii pentru

a ne                    orienta în multitudinea de norme, a le recunoaşte, a
le deosebi mai uşor, în cazul    realizării  sau  aplicării  lor.

Principalele  criterii  de  clasificare  a  normelor  juridice  sunt :

 ramura  de  drept

 forţa  juridică  a  normei
 modul  de  reglementare  a  conduitei
 sfera  de  aplicăre

1.   Ramura  de  drept   –   este un ansamblu de norme juridice care

sunt organic legate între ele prin obiectul lor comun, prin
anumite principii comune, precum şi        prin  unitatea  şi  metoda  folosită  la
reglementarea  relaţiilor  sociale.

Principalele  ramuri  de  drept  sunt :

Constituţional,  administrativ,  penal,  civil,  muncii,  familiei,  financiar,  funciar,

comercial,  etc.
 În cadrul fiecărei ramuri de drept deosebim instituţii juridice care
cuprind norme     juridice  ce  reglementează  o  grupă  unitară  de  relaţii  sociale.
De exemplu, normele juridice care reglementează relaţiile de proprietate,
formează instituţia dreptului de proprietate a dreptului civil, sau există instituţia
succesiunii tot                      în  dreptul  civil,  ori  instituţia   înfierii  în  dreptul 
familiei,  etc.

2.  Forţa  juridică  a  normei  –  După forţa juridică pe care o

au normele juridice distingem  două  categorii  de  norme  juridice :

a)   norme  juridice  cuprinse  în  legi  (Constituţia, legi organice, legi ordinare)
b)   norme  juridice  cuprinse  în  acte  normative  subordonate  legii  (decrete,
hotărâri, ordonanţe, dispoziţii, regulamente, etc.)

3.   După  modul  de  reglementare  a  conduitei     –     deosebim :

 norme   imperative
 norme   dispozitive

Normele  imperative    sunt  normele  care  prescriu  comportamentul  subiecţilor

de  drept  şi  nu  admit  nici  o  abatere  de  la  acesta  (constituţional, 
administrativ,  penal,  fiscal)   –   din  domeniul  dreptului  public.
19
La  rândul  lor,  normele  imperative  pot  fi :

a)   norme  onerative  (sau de prescripţie)  –  care  prescriu  în  mod

expres  obligaţia
săvârşirii  unei  acţiuni,  ordonă.
 ( De exemplu: conform art. 48 al Constituţiei „Copiii sunt obligaţi să
aibă grijă de părinţii         lor şi  să  le  acorde  ajutor”  sau
satisfacerea  serviciului militar;  plata  impozitului,  etc.,        ori din Codul
familiei care prevede că „soţii sunt obligaţi să poarte în
timpul căsătoriei        numele  pe  care  l-au  declarat  cu  ocazia  căsătoriei” ).

b)   norme  de  interdicţie  (sau prohibitive)  –  care  interzic  săvârşirea  unor

acţiuni,
a  unor  fapte.    De  aceea  majoritatea
lor  se  referă  la  dreptul  penal  şi  administrativ.
( De exemplu: se interzice de a fura, a viola, a distruge averea proprietarului, etc.,
sau din  Codul familiei: „Este interzis să se căsătorească bărbatul care
este căsătorit sau femeia           care  este  căsătorită” ).

Norme  dispozitive     –      sunt   normele   care   acordă   posibilitatea   unui   larg

comportament subiecţilor de drept, care pot acţiona    după propria apreciere,
adică norme care nici nu obligă, nici nu interzic în mod   categoric  o  acţiune  
(civil, comercial, muncii, familiei).

La  rândul  lor,  normele  dispozitive  pot  fi :

a)   permisive    –    care  permit  o  anumită  conduită.    (De exemplu:     Codul

muncii
specifică  că  la  încheierea  contr.  indiv.  de  muncă  se  poate  stipula,
cu  acordul  părţilor,  perioada  de  probă).

b)   supletive    –    care  acordă  subiectului  posibilitatea   să   aleagă  singur  una 

din
variantele  de  conduită  prevăzute  de  normă.
( De exemplu:  Codul familiei prevede că „la învheierea căsătoriei, soţii, la dorinţă,
îşi            aleg numele de familie al unuia dintre ei drept nume de familie comun,
ori fiecare dintre ei       îşi  păstrează  numele  de  familie  pe  care  l-a  purtat  până 
la  căsătorie” ).                          (art.17)
 4.   după  sfera  de  aplicăre      –     mai  largă  sau  mai  redusă,  sau 
după  abaterea
de  la  regulă,  normele  juridice  se  împart  în :

 generale     ( se  aplică  tuturor  relaţiilor  sociale );

 speciale    cuprind un domeniu mai restrâns de relaţii sociale. ( De exemplu :        

reguli şi norme ce se aplică numai bărbaţilor, sau numai femeilor, sau
numai militarilor,  ori  pensionarilor,  copiilor,  etc. );

 de  excepţie     ( norme  ce  se  abat  de  la  norma  generală ).

Normele  juridice  pot  fi  clasificate  şi  după  alte  criterii :

 Structura  logică  sau  tehnico-redacţional

 Gradul  şi  intensificarea  incidenţei
 Criteriul  socio-juridic,  etc.

20
Acţiunea  normelor  juridice  în  timp,  în  spaţiu  şi  asupra  persoanelor

Normele juridice sunt adoptate în
vederea realizării lor practice. Coordonatele principale  ale  acţiunii  normelor 
juridice  sunt:  timpul,  spaşiul  şi  cercul de  persoane.
Acţiunea  normelor  juridice  în  timp.   Un  act  normativ  nu  poate  fi  veşnic,
deoarece
nu sunt constante, veşnice nici relaţiile sociale reflectate în
el. Durata actului normativ este cuprinsă între
două momente esenţiale:  momentul iniţial al actului normativ,
adică intrarea în vigoare şi momentul final,       adică  abrogarea   (sau încetarea
acţiunii).

Norma juridică nu poate fi nici retroactivă nici ultraactivă : nu

se aplică         faptelor care preced intrarea ei în vigoare şi
celor survenite după ieşirea ei                              din   vigoare.

Momentul 
iniţial.  Adoptarea actelor normative nu coincide cu începutul acţiunii  lor,
cu intrarea lor în vigoare, deoarece aceste acte trebuie să fie mai
întâi aduse              la  cunoştinţa  cetăţenilor,  organelor  de  stat  şi
organizaţiilor  obşteşti,  pentru  a  se  asigura  principiul :  nimeni  nu  se  poate
scuza  invocând  necunoaşterea  legii.

Astfel  actul  normativ  poate  intra  în  vigoare :

a)   din  momentul  adoptării;

b)      din  momentul  indicat  nemijlocit  în  textul  actului  normativ

(astfel, actul normativ poate să stabilească el însuşi data intrării în vigoare printr-

o prevedere specială, de  obicei  într-un  articol  final,  sau  printr-un  alt  act
special);

c)       din  momentul  publicării  lui  oficiale  în  Monitorul  Oficial

(atunci  când  în  actul  normativ  nu  se  prevede  o  dată  concretă);

Notă :   data  indicată  în  textul  legii  nu  poate  precede  publicării  legii,

deoarece  s-ar  încălca  o prevedere  constituţională  extrem  de  importantă : 
„nepublicarea  legii  atrage  inexistenţa  acesteia”.
 Norma juridică acţionează numai
în prezent şi viitor – principiul neretroactivităţii. Legea  nu  se  aplică  faptelor
săvârşite  înainte  de  intrarea  ei  în  vigoare.

Există  şi  excepţii  de  la  acest  principiu :

a)   dacă  este  adoptată  o  lege  mai  blândă    (în dreptul penal);

b)   dacă în lege este prevăzut expres, că ea se aplică şi
unor fapte petrecute anterior.

Momentul  final.   Ieşirea din vigoare a normelor
juridice sau încetarea acţiunii        lor  are  loc,  de  asemenea,  în  diferite  forme :

a)   expirarea  termenului.      Atunci  când  durata  în  timp  a  fost  limitată,

când  în
text  este  indicată  data  încetării  acţiunii;
(acestea  sunt  cazuri  rare)
21
b)   abrogarea sau anularea normei –  renunţarea  la  ea,  suspendarea  pe  un
termen,
înlocuirea  cu  o  altă  lege.
c)   învechirea  normei  juridice  (căderea în desuetudine)   –   atunci  când  a  fost 
total
depăşită de dezvoltarea relaţiilor sociale, de schimbările din societate.
Deşi formal ea este în vigoare,       aplicarea acestei norme nu mai are nici
o justificare. Fiind depăşită de timp legea                  îşi  încetează  activitatea.

Acţiunea  normelor  juridice  în  spaţiu.   Normele  juridice  au

aplicaţie  juridică  pe  un
anumit  teritoriu.
Din  acest  punct  de  vedere  normele  juridice  se  divizează  în  două  grupe :
  internaţionale
 interne

Normele juridice internaţionale reglementează relaţiile dintre state în conformitat
e cu  principiul  teritorialităţii.

Normele juridice interne au aplicaţie teritorială, în limitele teritoriului indicat     

prin  frontierile  de  stat      (partea terestră, subsolul, apele interne şi teritoriale,
spaţiul aerian).

De asemenea, norma juridică are forţă juridică
pe teritoriul ambasadelor, consulatelor,  navelor  şi  aeronavelor  cu  drapelul 
de  stat.

Acţiunea  normelor  juridice  asupra  persoanelor.    Norma  juridică

acţionează  asupra
tuturor  persoanelor  de  pe  teritoriul  statului

Legea  este  destinată  omului  privită  ca  persoană  fizică  sau  ca

persoană  juridică.
Acţiunea legii asupra persoanelor diferă de la o lege la alta. Din
acest punct                  de  vedere  distingem :

a)  legi cu vocaţie generală de aplicare asupra tuturor persoanelor (atât fizice, cât

şi  juridice);
b)   legi  care  se  aplică  numai  persoanelor  fizice;
c)   legi  care  se  aplică  numai  persoanelor  juridice;
d)  legi care se aplică numai anumitor categorii de persoane  ( de
exemplu : numai militarilor,  numai funcţionarilor,  numai judecătorilor,
numai salariaţilor,  numai pensionarilor,  numai studenţilor, 
numai mamelir cu copii,   numai cetăţenilor R.Moldova,  etc. );
e)  legi cu caracter individual, care se aplică unei singure persoane
în calitate         de deţinător al unei anumite funcţii  ( de exemplu : dispoziţiile
 constituţionale referitor la Preşedintele republicii,  de numire în funcţie a
unui ministru  sau  un director general, etc. ).

Norma  juridică  acţionează  asupra   tuturor  persoanelor  de  pe  teritoriul  statului.

Există  însă  şi  unele  particularităţi :

1)  Şefii statelor, corpul diplomatic, unele categorii de străini dispun de
imunitate   diplomatică.
22
Asfel, potrivit Convenţiei de
la Viena din 1961 „Cu privire la relaţiile diplomatice”, persoanele care
se bucură de imunitate diplomatică, în caz de încălcare a legii ţării de     reşedinţă, 
nu  pot  fi  supuse  jurisdicţiei,  dar  se  declară   persona non grata  (nedorită)  şi
expulzată.

2)  Cetăţenii străini şi apatrizii sunt limitaţi în unele drepturi.  De exemplu,  nu

sunt aleşi şi nu aleg, nu sunt recrutaţi în Armata naţională, nu lucrează
în organele de stat   (mai ales în funcţie de preşedinte, judacător, procuror, etc.).

3)  Unele legi, de exemplu, după Codul

penal au acţiune asupra persoanelor fizice     şi când ele
săvârşesc infracţiuni în străinătate indiferent de faptul dacă au fost             deja
pedepsite  penal  după  legile  acestui  stat  sau  nu.

4)  Legea penală a unui stat urmăreşte pe cetăţenii săi chiar

şi atunci când ei           îşi  au  domiciliul  sau  reşedinţa  în  străinătate,  pe
teritoriul  altui  stat.

6.   Izvoarele  dreptului

Prin  izvor d e  drept  se  înţelege  formele  de  exprimare  a  normelor  juridice.

 O regulă juridică poate fi stabilită în diferite
moduri. Modurile de stabilire sau exprimare  a  regulilor  juridice  se 
numesc  izvoarele   dreptului.

Deci, prin izvor de drept se înţelege acea regulă de conduită stabilită

în practica vieţii sociale şi respectată un timp îndelungat în virtutea deprinderii, ca
o normă    socotită  obligatorie.

În evoluţia sa istorică dreptul a cunoscut următoarele forme de exprimare sau
izvoare  formale  ale  dreptului :

1.   Obiceiul  juridic  sau  cutuma   –   cel  mai   vechi   izvor  de  drept.  

Ca   regulă
socială, obiceiul precede dreptul. El se formează spontan, în urma aplicării repetate
a unor datini, tradiţii şi practici                   de
caracter moral şi religios.  Elementul central îl constituie repetarea constantă,
căreia  i  se  impune  o  obligativitate.

Normele obişnuielnice, recunoscute de puterea de stat şi dotate de această putere     

cu  forţă  juridică,  devin  obiceiuri  juridice,  izvoare  de  drept.

Dreptul obişnuielnic (cutumiar) a jucat un
rol deosebit de important ca izvor de drept, mai  ales  în  dreptul  sclavagist  şi
dreptul  feudal.

Primele acte normative scrise sunt
de fapt mai mult nişte culegeri de obiceiură, cutume juridice
( Legile lui Hammurabi, Legile lui Manu, a lui Mu, Legile lui Lycurg,
Legile celor                    12  table  la  romani,  Legea  salică  la  franci,  etc. ).
23

În epoca medievală numărul cutumelor a sporit.
Sunt cunoscute asemenea     culegeri  de  cutume  (obiceiuri),  cum  ar  fi :
  Oglinda  saxonă                                         din  1230
 Oglinda  svabă                                           din  1273-1282
 Aşezămintele  lui  Ludovic  cel  Sfânt       din  1270

Istoria dreptului românesc cunoaşte obiceiul, ca izvor al dreptului geto-
dac.             În perioada de descompunere a feudalismului multe
norme obişnuielnice sunt         incluse  în  actele  normative.
Ca, de exemplu, una din sursele de inspiraţie pentru mai multe coduri de drept                 
la  români  a  fost  obiceiul  pământului.

Obiceiul, deşi extrem de rar, mai continuă să acţioneze şi în zilele noastre       

(statele  anglo-saxone).

În R. Moldova au forţă juridică numai obiceiurile sancţionate

de stat şi transformate în norme juridice. Prin urmare, obiceiurile nescrise nu pot
fi izvoare de drept,                    ca  în  unele  ţări.
De exemplu, în România, art. 600 al Codului civil stipilează că
„înălţimea           îngrădirii  se  va  hotărî  după  regulamentele  particulare  sau 
după  obiceiul  obştesc...”.

2.   Practica  judecătorească     –     a  jucat  de-a  lungul   istoriei   un

rol  important
ca izvor de  drept,  mai  ales  în  epocile  medievală  şi  modernă.

Practica judecătorească, denumită şi jurisprudenţă, este alcătuită

din totalitatea hotărârilor  judecătoreşti,  pronunţate  de  către  instanţele  de  toate
gradele.

Judecătorii, pe lângă activitatea de aplicare a legilor, făceau şi opera de

creare a dreptului. Activitatea practică le sugera idei noi. Deseori
unele hotărâri        judecătoreşti ofereau soluţii într-un litigiu ce
 devin obligatorii pentru alte instanţe judecătoreşti în cazuri asemănătoare. Astfel
aceste soluţii (hotărâri) devin izvoare                   de  drept.

3.   precedentul  judiciar.    Unele  sisteme  de  drept,  cum  ar  fi  cele  anglo-

saxone
(Anglia, S.U.A., Canada, ş.a.), ca  izvor  de  drept,  recunoaşte  până  în  prezent  şi
precedentul judiciar.

În aceste ţări hotărârile pronunţate de instanţele judecătoreşti pe un caz concret

constituie un precedent obligatoriu în viitor pentru toate instanţele inferioare.
Aceasta deseori duce la unele confuzii, la hotărâri contradictorii, ce îngreunează cu
mult efectuarea justiţiei  (uneori o cauză este soluţionată în baza
unui precedent pronunţat      cu  sute  de  ani  în  urmă).

De aceea, majoritatea ţărilor nu acceptă precedentul judiciar în calitate de

izvor  de  drept,  deoarece  uneori  el  poate  fi  în  esenţă  incorect.
24
4.   Doctrina  juridică   –   ca   sursă   de   drept   cuprinde   analizele,   
investigaţiile
şi interpretările făcute de specialişti (teoreticiani şi practici) fenomenului juridic.
Aceasta este ştiinţa juridică care a avut o
mare importanţă               în dezvoltarea şi perfecţionarea dreptului. Ea a
fost recunoscută în epoca antică şi         cea  medievală.
Aşa, de exemplu, în antichitate, împăratul roman Adrian (sec. II e.n.) a decis că
judecătorii  sunt   obligaţi  să  ţină  seama  de  părerea  unanimă  a  celor  ce
creau  dreptul.

În Evul Mediu, în situaţiile dificile ale dreptului cutumiar, judecătorii

deseori  apelau  la  operele  ştiinţifice  spre  a  găsi  soluţii  potrivite 
pentru  cauzele  precăutate.

Treptat însă rolul doctrinei a început să scadă. În Epoca Modernă,

doctrina   juridică  a  încetat  practic  să  mai  fie  un  izvor  de  drept.
 5.   Contractul  normativ    –    este  acel  contract  care  conţine,
stabileşte  anumite
reguli  de  conduită  cu  caracter  general.

Spre  deosebire  de  celelalte  contracte,  contractul  normativ  este  izvor 

al  dreptului..

----------------------------------------------------------------------------------------------------
---------------------------------------------------------------------------
Contractul normativ poate fi definit ca un act individual,
un acord de voinţă realizat          pe baza unor norme juridice, care
produc efecte juridice stabilind drepturi şi obligaţii unor subiecţi  exact
determinaţi.                                                                                       (I.P.,BSD,p.48)
----------------------------------------------------------------------------------------------------
---------------------------------------------------------------------------

Contractele  normative  pot  opera  în   astfel  de  domenii,  cum  ar  fi :

a)   în  dreptul  constituţional     –     (contracte de formare a federaţiilor)

b)   în  dreptul  muncii     –     (contractul colectiv de muncă  şi  contr. indiv. de
muncă)
c)   în  dreptul  internaţional  public     –      (tratate,  acorduri  şi
convenţii  internaţionale )

Conform prevederilor Constituţiei R.M., pactele şi tratatele privitoare
la drepturile fundamentale  ale  omului,  la  care  R.Moldova  este  parte,
constituie  un  izvor  de  drept.
6.   Actul  normativ     –     la  momentul  actual  este  principalul  izvor  de  drept 
şi
ocupă o poziţie dominantă în toate sistemele naţionale          de  drept  din  lume.
Actele   normative  sunt  emise  numai  de  către  organele  puterii  de  stat.

Sistemul   actelor  normative   juridice  este  compus  din :

 legi,  decrete,  hotărâri,  decizii  şi  dispoziţii

ale  Parlamentului,  Preşedintelui  şi  Guvernului;

 ordine,  regulamente  şi  hotărâri

ale  ministerilor,  departamentelor  şi  comitetelor;

 decizii,  hotărâri  şi  dispoziţii

ale  organelor  autoadministrării  locale.

25
Locul central în sistemul actelor normative îl ocupă legile elaborate
de Parlament, organul  suprem  al  puterii  legislative.

Celelalte  acte  normative  sunt  subordonate  legii.

Legile,  la  rândul  lor,  sunt  de  trei  categorii :         (toate emise de Parlament)

a)   legi  constituţionale      –      ( Constituţia  şi  legile  de  revizuire  a  ei )

b)   legi  organice   –   ocupă  locul  secund  în  ierarhia  legilor.

Prin  ele  se  reglementează :

sistemul  electoral,

 organizarea  şi  desfăşurarea  referendumului,
  organizarea  Guvernului,
 organizarea  şi  funcţionarea  altor  organe  ale  puterii  de  stat

De exemplu :   legile :

 despre  procuratură,
 despre  arbitrajul  de  stat,
 despre  poliţie,
 despre  partidele  politice,
 legea  învăţământului,
 Codurile :  civil,  penal,  administrativ,  muncii,  familiei,  etc.

c)   legi  ordinare   –   sunt acelea care intervin în orice domeniu al

relaţiilor sociale,      cu  excepţia  celor  rezervate  legilor  constituţionale  şi
legilor  organice.

7.   Raportul  juridic

Raportul  juridic    este  o  relaţie  socială  reglementată  de  norma  juridică.

Atât timp cât o relaţie socială nu este reglementată de norme juridice ea

nu poate           fi  o  relaţie  juridică,  ci  rămâne  socială.
Din momentul în care apare o normă juridică care o reglementează, ea devine
juridică.  Deci,  raporturile  juridice  se  nasc  pe  baza  normei  de  drept.

Prin urmare, acele raporturi sociale, care sunt reglementate de norme juridice,

devin  raporturi   juridice.

Trăsăturile  fundamentale  ale  raportului  juridic  constau  în  următoarele :

 1)   raportul  juridic  este  un  raport  social     –     deoarece  se  poate  forma 
numai  între
oameni, luaţi la individual, ca persoană fizică  sau  constituiţi  în  colectivităţi, 
ca  persoană  juridică.
Raporturile juridice sunt legate indisolubil
de viaţa şi activitatea oamenilor                în  societate
26

Dreptul nu guvernează decât raporturile dintre oameni direct sau indirect.              
       El  nu  poate  fi  aplicat  raporturilor  omului  cu  animalele,  cu  natura, 
cu  Dumnezeu, etc.
(Totodată, sunt relaţii sociale care nu constituie obiect de
reglementare juridică                 De exemplu :  relaţii de prietenie,  de tovărăşie,
de dragoste,  etc., care ţin de domeniul moralei).

2)   raportul  juridic  este  un  raport  voliţional       –     deoarece   apare  

datorită   voinţei
oamenilor  exprimată  prin  norme  de  drept în  baza  căreia 
simpla  relaţie  socială  s-a  transformat  în  raport  juridic.

3)   raportul  juridic  este  un  raport  valoric    –   deoarece  în  el  îşi  găsesc
concretizare
valorile esenţiale ale societăţii.                Prin intermediul normelor
juridice statul încurajează, promovează şi estimează         aceste  valori.

4)   raportul  juridic  este  o categorie istorică       –    deoarece  apare  la  o 

anumită  etapă
de dezvoltare istorică, odată cu apariţi  statului  şi  dreptului.  Raportul  juridic, 
ca  atare,  poartă  pecetea  epocii  istorice  respective.
Aşa, de exemplu, în dreptul privat roman sclavul era considerat un bun. Stăpânul
avea dreptul deplin asupra sclavului, el putea fi vândut sau ucis, dăruit, schimbat,
etc.         Epoca  contemporană  preved e egalitatea  tuturor  oamenilor  în  faţa
legii.
 Premisele  raportului  juridic

Pentru  apariţia  (sau naşterea)  unui  raport   juridic  sunt  necesare 

anumite  premise.

Aceste  premise  sunt :

1)   Norma  juridică      –    reprezintă  premisa  fundamentală.   Fără  normă

juridică  nu
putem vorbi de raport juridic. Anume norma juridică          este acea premisă care
stabileşte problemele esenţiale. Norma juridică stabileşte cine poate
fi subiect al raportului juridic dat şi determină statutul juridic al subiecţilor,
cât  şi  consecinţele  abaterii  de  la  prevederile  normelor  juridice.

2)   Faptul  juridic   –  este  o  premisă  minoră.  Reprezintă  împrejurare 

ce  atrage  după
sine  apariţia,  modificarea  sau  stingerea  unui  raport  juridic

(De exemplu, raportul juridic de căsătorie presupune, în prealabil,

ca fapt juridic   încheierea  căsătoriei ).

Nu orice acţiune sau împrejurare din natură sau din viaţa
socială are valoare          de fapt juridic, ci numai acele împrejurări,
de existenţa cărora normele de drept         leagă  consecinţe  juridice.
Faptele  juridice  se  împart  în  două  categorii :                               27

a)   evenimentele  juridice        –      sunt   acele   fenomene,   împrejurări   sau

fapte
 naturale  care  se  produc  independent  de  voinţa  omului şi  cărora  norma 
de  drept  le  dă  o  semnificaţie  juridică

Cele  mai  frecvente  evenimente,  care  au  semnificaţie  juridică  sunt :

 naşterea       –       ( dobândirea calităţii de subiect de drept )

 moartea      –     ( de ea legea leagă stingerea multor raporturi juridice  –
de muncă,     de căsătorie   –   şi apariţia unor raporturi juridice noi  – 
deschiderea moştenirii ş.a. ).
 împlinirea  unui  termen  sau  trecerea  timpului   –   ( dobândirea
capacităţii  de exerciţiu,  de  pensionare,  etc. ).
 calamităţi  sau  alte  fenomene  naturale   –   ( cutremur, inundaţii, incendii,
etc.              sau  trăsnetul,  fulgerul,  ploaia ).

b)   acţiunile  juridice    –   sunt  faptele  voluntare  ale  omului  de  care  legea 

leagă
producerea  de  efecte  juridice,  adică  apariţia,  modificarea
sau  stingerea  de   raporturi  juridice.

Ele  pot  fi  licite  (când se respectă normele juridice)  sau  ilicite  (când se încalcă).

Structura  (elementele)  raportului  juridic

Privit din punct de vedere al structurii sale, raportul juridic este alcătuit din

trei  elemente  constituitive.

 Subiecţii  raportului  juridic

 Conţinutul  raportului  juridic
 Obiectul  raportului  juridic
 1.   Subiecţii  raportului  juridic      –       adică  participanţi  la  el  pot  fi 
numai  oamenii,
ca persoane fizice sau persoane juridice,               cât şi  statul,  reprezentat
prin  organele  sale  (Preşedenţie, Parlament, Guvern, ministere, departamente,
judecătoria,  procuratura,  organele administraţiei publice locale  ş.a.).

În sec. al XX-lea, după cel de-

al doilea război mondial, jurisprudenţa           internaţională prin diferite acte a
recunoscut calitatea de subiect de drept,                organizaţiilor   internaţionale.

Din  această  categorie  fac  parte :

 Organizaţia  Naţiunilor  Unite

 Organizaţia  Internaţională  a  Muncii
 Organizaţia  Mondială  a  Sănătăţii

 Fondul  Monetar  Internaţional   (rezerve de aur – circa 3 mln. 300 mii t., locul
3, d.SUA,Ger.)
 Banca  Europeană  pentru  Reconstrucţie  şi  Dezvoltare  ş.a.

28
2.   Conţinutul  raportului  juridic     –    este format din ansamblul
de drepturi şi obligaţii
a subiecţilor ce participă la raportul juridic. Aceste  drepturi  şi  obligaţii 
sunt  prevăzute  în  norma  juridică.

3.   Obiectul  raportului  juridic     –     îl   formează   anumite

acţiuni   ale   părţilor,
lucrurile   materiale   cât   şi   conduita   oamenilor            şi  
alte   valori  nepatrimoniale
 Astfel,  obiect  al  raportului  juridic  pot  fi :

a)   lucrurile  şi  alte  bunuri  materiale    (cumpărarea-vânzarea unui costum,

construcţia unei case)

b)   conduita  umană       –       pe   care   o   urmăresc   participanţii   la   raportul   
juridic,
care    constă    într-o    acţiune    (a da,  a face)    sau    într-o
inacţiune  (a  nu  face);                   ( încheierea  unui  contract,
participarea  la  alegeri,  etc.);

c)   valori  nemateriale        (cinstea,  onoarea,  demnitatea,  numele,  sănătatea, 

etc.);

d)   rezultatul  creaţiei  intelectuale    (opera  literară,   artistică,   ştiinţifică,  etc.).

8.   Răspunderea  juridică

Răspunderea juridică   este  mijlocul  juridic  care  legalizează,  blochează 

conduita
ilegală  şi  stimulează  acţiunile  sociale  utile  ale  oamenilor.

Viaţa socială nu poate fi concepută fără răspundere. Când

se naşte dreptul          omului  de  a  trăi,  se  naşte  şi  obligaţia  acestuia  de  a
lăsa  şi  pe  alţii  să  trăiască.

Răspunderea juridică este forma cea mai gravă a răspunderii sociale,

este una           din  instituţiile  de  bază  ale  dreptului.

După conţinutul său, răspunderea juridică presupune
aplicarea măsurilor de constrângere  statală  faţă  de  persoanele  care  săvârşesc 
fapte  ilegale.
 Răspunderea  juridică  survine  numai  atunci  când  există 
următoarele  condiţii :

1)       fapta  ilicită    –   este  exprimată  printr-o  acţiune  sau  inacţiune 

care  contravine
prevederilor  normei  juridice.

Caracterul ilicit al faptei este aspectul cel mai constant, ca trăsătură

a faptei juridice, ce  constituie  fundamentul  răspunderii.

 Acţiunea     –    presupune  întotdeauna  încălcarea  legii,  care  interzice  ceva;

 Inacţiunea   –    constă  dintr-o  abatere  de  la  acţiune  impusă  personal,  prin

norma  juridică.
29
2)  legătura cauzală dintre fapta ilicită şi rezultatul dăunător.    Răspunderea
juridică
poate interveni numai atunci  când  între  acţiunea  ilicită  şi  prejudiciu  există  un
raport  de  cauzalitate.

Deci, o persoană poate
fi trasă la răspundere pentru săvârşirea cu vinovăţie                       a
unei fapte antisociale numai atunci când rezultatul ilicit va fi
o consecinţă          nemijlocită  a  faptei  sale  ilicite.

Raportul  cauzal  exclude  faptele  întâmplătoare  care  pot  uneori  interveni.

( De exemplu :     moartea  unei  victime  trebuie  să  survină  în  urma  unor

lovituri,  cauzatoare
de  moarte,  dar  nu  din  cauza  medicului  care  nu  a  îngrijit  victima ).
3)   vinovăţia  (culpa)  –  desemnează  latura  subiectivă  a  persoanei.  Vinovăţia 
este
atitudinea psihică a persoanei faţă de fapta ilicită săvârşită  de  ea,  precum  şi  faţă 
de  consecinţele   acestei  fapte.

Vinovăţia  se  poate  manifesta  prin  următoarele  forme :

 intenţia     (care  poate  fi  directă  sau  indirectă)

 culpa        (care  îmbracă  două  forme :  sineîncrederea   (imprudenţa, greşala)

şi  neglijenţa)

Există  şi  câteva  principii  de  bază  care  guvernează  răspunderea  juridică :

1.   Orice  răspundere  juridică  are  un  fundament.

2.   Legalitatea  răspunderii  juridice.
3.   Orice  persoană  răspundere  numai  pentru  fapta  sa.
4.   Proporţionalitatea  răspunderii  juridice.

Împrejurările  care  exclud  răspunderea  juridică

Există  unele  împrejurări  care  exclud  răspunderea  juridică.   Acestea  sunt :

a)   extrema  necesitate     –    înţelegem dreptul de a-şi apăra propria viaţă pusă

în pericol,
cu preţul sacrificării altei persoane;  ori împrejurările când     o  persoană  pentru  a
înlătura  un  pericol  pricinuieşte  o  daună  altei  persoane.

(de exemplu : pentru a stinge un incendiu o persoană

sparge uşa din apartamentul      cuprins  de  flăcări).
 b)   legitima  apărare

c)   iresponsabilitatea  – este  starea  psihică  a  unei  persoane  care  din 

anumite  motive
(boală mintală, vârsta fragedă ş.a.) nu-şi poate da seama de consecinţele  faptelor 
pe  care  le  săvârşeşte.

d)   forţa  majoră   –  când  fapta  are  loc  datorită  unor  împrejurări  străine

neprevăzute
şi  neaşteptate.
e)   constrângerea  fizică  şi  psihică
30
f)   beţia  involuntară   –   influenţa  alcoolului  independent  de
voinţa  persoanei.

g)   eroarea  de  fapt   –   când  autorul  nu  cunoaşte  anumite

împrejurări  sau  situaţii  de
care depinde caracterul ilicit al faptei, în momentul săvârşirii ei.

Formele  răspunderii  juridice

În funcţie de natura şi gravitatea lor socială,
de categoria normelor juridice     (ramura de drept) încălcările dreptului
se împart în încălcări penale, administrative,      civile,  de  dreptul  muncii.

Fiecărei  încălcări  de  drept  îi  corespunde  una  din  formele 

răspunderii  juridice.
----------------------------------------------------------------------------------------------------
--------

Răspunderea  penală   –   este  o  condamnare  publică  de  stat  a  faptelor

ilicite  şi
a  persoanelor  care  le  săvârşesc.
 Încălcările dreptului penal sunt denumite  infracţiuni,  care prezintă cel
mai înalt grad  de  pericol  social.
Sancţiunile penale sunt :   privaţiunea de libertate,   amenda,   interzicerea de
a ocupa
anumite posturi,   confiscarea averii.
----------------------------------------------------------------------------------------------------
--------

Răspunderea  administrativă   –   încălcările   normelor

dreptului  administrativ  se
numesc   contravenţii.

Contravenţia  are  următoarele  trăsături :

 fapta  săvârşită  cu  vinovăţie;

 fapta  de  un  pericol  social  mai  redus  decât  infracţiunea;
 fapta  prevăzută  şi  sancţionată  prin  legi  şi  alte  acte  normative.

----------------------------------------------------------------------------------------------------
--------

Răspunderea  civilă   îmbracă  două  forme :

 contractuală,  ce  constau  în  neîndeplinirea  unor  obligaţii ce  derivă 

din  contract;
 delictuală  constă în obligaţia de a repara prejudiciul cauzat printr-o
faptă ilicită  sau  obligaţia  de  repunere  în  drepturi.

----------------------------------------------------------------------------------------------------
--------
 Încălcările normelor dreptului muncii, sunt acele fapte ilicite care pot
fi săvârşite numai de către persoanele încadrate în câmpul muncii :  prejudiciul
material şi    abaterile   disciplinare.

Răspunderea materială     constă  în  obligaţia  lucrătorului  de 

a  plăti   despăgubiri
pentru  prejudiciul  cauzat.
Răspunderea  disciplinară      poate    avea    forma    de     mustrare,
avertisment,
retrogadare  din  funcţie,   eliberarea  din  serviciu.
31
9.   Sistemul  de  drept

Sistemul de drept este constituit din totalitatea normelor juridice între

care există relaţii  relativ  stabile  şi  durabile.

Sistemul de drept (atât intern cât şi extern) se divizează în

două subsisteme :        dreptul  public   şi   dreptul  privat.

Dreptul public  –  cuprinde ansamblul normelor juridice

care reglementează   forma de stat, modul de organizare şi funcţionare a statului şi
a instituţiilor                 acestuia, precum şi relaţiile dintre stat şi persoană,
statutul juridic al cetăţenilor                    străini şi apatrizilor, relaţiile financiar-
bancare, relaţiile de muncă şi de protecţie            socială,  etc.
Din dreptul public fac parte : dreptul constituţional,  dreptul administrativ,
dreptul  penal,   dreptul  muncii,   dreptul    financiar,   dreptul   fiscal,
dreptul    procesual

Dreptul privat  –  include ansamblul normelor juridice,

care reglementează drepturile şi obligaţiile particularilor,
cuprinzând ramurile : dreptul civil,                     dreptul  familiei,   dreptul
comercial  ş. a.
Relaţiile dintr diferite organizaţii politice, state sau asociaţii de state (de exemplu,
O.N.U., Uniunea Europeană, O.S.C.E.)  formează  obiectul  dreptului  public
internaţional.

Relaţiile dintre persoanele fizice şi juridice ale
unor state alcătuiesc obiectul dreptului  internaţional  privat.