Tema nr.

1: NOȚIUNI GENERALE PRIVIND

ORIGINEA ŞI ESENŢA STATULUI

1. Obiectivele temei – definirea statului și determinarea genezei lui;

de studiu: – determinarea semnificației social-juridice a statului;
– aprecierea menirii juridice a instituției statului;
– identificarea caracteristicilor statului;
– identificarea elementelor definitorii ale statului;
– determinarea specificului statului de drept și identificarea
caracterelor sale;
– identificarea teoriilor privind geneza statului;
– definirea conceptului formei statului și identificarea criteriilor de
clasificare a statelor.

2. Cuvinte-cheie: stat, țară, organizare politică, societate umană, stat de drept,

inviolabilitate, independență, democrație, autocrație, monarhie,
suveranitate etc.

3. Structura 1.1. Noțiunea statului și geneza lui. Funcțiile statului.

temei: 1.2. Teoriile privind geneza statului.
1.3. Caracteristicile definitorii ale statului.
1.4. Elementele statului.
1.5. Noțiunea și caracterele statului de drept.
1.6. Forma de stat.

1.1. Noțiunea statului și geneza lui. Funcțiile statului

Statele sunt realităţi sociale care au existat şi au funcţionat de-a lungul istoriei, au suferit
transformări, au acumulat tradiţii, s-au extins sau restrâns, au creat ori desfiinţat instituţii. Înainte
de a fi interpretări filosofice sau ştiinţifice, ele au reprezentat o realitate socială şi au evoluat
datorită practicii sociale, conjuncturilor şi propriilor istorii.
Importanţa şi esenţialitatea statului, pentru orice societate, a făcut ca încă din cele mai
vechi timpuri, ea să fie supusă unei intense şi permanente preocupări a celor ce se ocupă cu
descifrarea elementelor vieţii sociale şi studiul politicii.
Discuții despre ce este, despre ce ar trebui să fie și în ce fel ar trebui să acționeze statul, pot
fi identificate încă din antichitate, chiar dacă nu era utilizat termenul de stat, el fiind originar din
perioada modernă. Articularea unor teorii coerente despre stat pot fi întâlnite în discursul
gânditorilor din Grecia antică. Timp de milenii a fost acceptată, oarecum apriori, ideea că statul
trebuie să asigure nevoile cetățenilor, să urmărească un bine public și să fie implicat în atingerea
intereselor comunității pe care o reprezintă.1
Etimologic, termenul de stat derivă din latinescul stare, status care înseamnă mod de a fi,
statut. Etimologia termenului pune în evidenţă o constantă esenţială a conceptului şi anume ideea
de permanenţă, stabilitate, continuitate instituită.
Încă din primele sale manifestări, statul a fost văzut într-o dublă ipostază, atât ca teritoriu
ce desemna şi identifica o continuitate socială, cât şi ca instituţie supremă a societăţii.
Vechii greci defineau statul cu noţiunea de „polis”- stat cetate, ca aşezare delimitată de
alta, dar şi ca instituţie de exercitare a conducerii sociale.

1
A. P. Iliescu. Introducere în politologie. București: BIC ALL, 2002. p. 63.
 La rândul lor, romanii, pentru a face o mai mare distincţie între stat ca teritoriu, aşezare şi
stat ca instituţie, foloseau doi termeni distincţi: de ,,civitate”- stat în sensul de teritoriu şi ,,res-
publica” – ca instituţie politică, aceasta din urmă fiind mult mai aproape de semnificaţia ei reală.
Şi vechii germani au văzut în stat atât o organizare teritorială, cât şi una politică, definindu-
l cu noţiunea de land.
Diversitatea de păreri privind conceptul de stat se explică prin nivelul de cunoaştere,
propriu momentului istoric dat, conjuncturilor și împrejurărilor istorice în care s-a gândit,
diversitatea de criterii de la care s-a plecat. Astfel, în antichitate, statul era considerat o forţă de
origine divină, concepţie care se va regăsi şi în următoarele formaţiuni sociale. În optica lui
Platon, statul reprezenta o organizare de tip aristocratic bazată pe caste, în care era inclusă
întreaga populaţie, cu excepţia sclavilor. Conducătorii erau filosofii, înţelepţii, gardienii erau cei
care îndeplineau rolul de paznici, iar meşteşugarii şi agricultorii asigurau baza socială. În
lucrarea ,,Politica o vocație și o profesie”, Max Weber debutează cu o definiţie a statului modern,
acesta fiind de acord cu Lev Trotkii, care afirma că: „Orice stat se întemeiază pe constrângere”2.
Pentru întâia oară noţiunea de stat – ,,statio” este folosită de N. Machiavelli, în scrierea
sa ,,Principele” (1513), când se referea la ideea unităţii. Machiavelli a căutat să creeze un stat
capabil de a rezista atacurilor externe. Scrierile sale tratează principiile pe care este bazat un
asemenea stat și modalitățile prin care aceste principii pot fi implementate și menținute. În opera
sa, descrie metodele prin care un principe poate dobândi și menține puterea politică. Acest
studiu, care a fost privit, adeseori, ca o sprijinire a tiraniei și despotismului unor conducători, este
bazat pe credința lui Machiavelli că, un suveran nu este constrâns de normele etice
tradiționale: ,,Se pune astfel problema dacă este mai bine să fii iubit decât temut, sau invers.
Răspunsul este că, ar trebui să fii și una și alta; dar întrucât este greu să împaci aceste două
lucruri, spun că, atunci când unul din două trebuie să lipsească, este mult mai sigur pentru tine
să fii temut decât iubit.” În viziunea sa, un principe ar trebui să fie preocupat doar de putere și să
se supună doar regulilor care duc spre succes în acțiunile politice. Machiavelli credea că, aceste
reguli pot fi descoperite, prin deducție, din practicile politice ale vremii, ca și ale perioadelor
anterioare.
Începând cu secolul al XVIII-lea termenul de stat, în sens de putere şi instituţie politică, cu
rol major în organizarea şi conducerea societăţii, se impune treptat în limbile moderne. După
această perioadă, noţiunea de stat va fi folosit în sensul de instituţie politică sau de comunitate
umană, aflată sub o anumită autoritate, accepţiune care şi astăzi şi-a păstrat valabilitatea.
Statul, ca principală instituție politică, a apărut pe o anumită treaptă a evoluției istorice,
răspunzând nevoilor de dezvoltare și progres ale societății. În general, apariția statului este
situată în perioada de trecere de la organizarea gentilică a societății spre orânduirea sclavagistă.
Necesitatea apariției statului este legată de nevoia comunității umane evoluate de a-și asigura
funcționalitatea printr-o organizare politică. Printre factorii care au determinat apariția statului se
pot include:
– atingerea unui înalt grad de evoluție a triburilor și uniunilor tribale, prin creșterea lor
numerică, dar și calitativă, prin tendința de a se transforma în popoare și de a deveni sedentare,
în care funcționalitatea comunității nu se mai putea realiza doar pe baza legăturilor de sânge, prin
supunerea copiilor față de părinți, ci prin altfel de relații - superioare - oferite de organizarea
statală, în care apare o nouă relație conducători – conduși;
– diviziunea socială a muncii, legată îndeosebi de apariția agriculturii (viața comunității
începând să capete un caracter sedentar) a generat necesitatea de a organiza comunitatea pe un
anumit teritoriu, pe baza unor structuri politice;
– diferențierea socială, ca rezultat al apariției plusprodusului, care reclamă o armonizare a
intereselor privind producția, circulația și, mai ales, distribuirea și redistribuirea produselor, ceea
ce ducea, totodată, la necesitatea existenței unei autorități politice cu mijloace de impunere a
voinței proprii.

2
Max Weber. Politica o vocaţie şi o profesie. București: ed. Anima, 1992. p. 8.
 După cum se observă, statul a apărut legat de evoluția unor comunități umane care, pentru
a funcționa, aveau nevoie de o organizare politică dată de stat. La început, statul era o organizare
politică a triburilor și uniunilor tribale, iar apoi, o dată cu formarea popoarelor, statul a devenit
principalul mod de organizare politică a acestora, situație ce o întâlnim atât în perioada
sclavagistă cât și în cea feudală.
Dacă este să ne întoarcem la definirea statului, putem menționa că, literatura de specialitate
ne furnizează o multitudine de definiții. Astfel, ,,statul este organizaţia politică care deţine
monopolul forţei de constrângere, al elaborării şi aplicării dreptului, exercitată într-o
comunitate umană de pe un anumit teritoriu”.
Într-o altă definiție ,,statul este privit ca ansamblul autorităţilor publice care asigură
guvernarea, adică al aparatului prin care se realizează direcţionarea societăţii” sau, în sens
larg, ,,organizarea politică a unei populaţii, în limitele unui teritoriu istoric, recunoscut de
comunitatea internaţională, în care puterea şi libertatea se înfruntă şi coexistă, pentru
realizarea prosperităţii fiecăruia şi a binelui comun, pentru înnobilarea fiinţei umane, prin
valorile perene ale culturii şi civilizaţiei”.
În concepţia profesorului Nicolae Popa, statul este ,,o modalitate social-istorică de
organizare socială, prin care grupurile şi-au promovat interesele comune şi în care şi-a găsit
expresie concentrată întreaga societate”3.
Statul este un concept şi o realitate, deşi paradoxal, ca unitate, nu poate fi nici văzut, nici
auzit, nici pipăit. Aşadar, statul poate fi identificat (cel puţin strict juridic) cu ansamblul
sistematizat de organe de stat, cuprinzând parlamente, guverne şi alte autorități executive, organe
judecătoreşti, armată, poliţie şi închisori etc. Statul este, astfel, un subiect de drept. Toate
celelalte subiecte de drept, fie persoane particulare, fie societăţi comerciale, pentru a dobândi în
mod pozitiv această calitate, adică pentru a avea valoare de subiect de drept, într-o ordine
juridică determinată, au nevoie de recunoaşterea statului. Statul dimpotrivă, are un caracter
desăvârșit, nu are nevoie de recunoaștere, căci din moment ce există, el are recunoaşterea în sine
însuşi, nu atârnă de nici o altă putere. Fiind o categorie socială extrem de complexă, noţiunea de
stat este folosită în sens larg şi în sens restrâns.
În sensul larg al cuvântului, statul este organizatorul principal al activităţii unei
comunităţi umane, care stabileşte reguli generale şi obligatorii de conduită, garantează
aplicarea sau executarea acestor reguli şi, în caz de necesitate, rezolvă litigiile care apar în
societate.
În sens restrâns şi concret, statul constă în ansamblul autorităţilor publice care asigură
guvernarea.
Rolul statului, ca principală instituţie de organizare şi conducere politică a societăţii, se
realizează prin anumite funcţii:
1. Funcţia legislativă - statul prin organismele sale specializate, adoptă întreaga legislaţie în
societate, inclusiv și Constituţia.
2. Funcţia organizatorică - care are în vedere transpunerea în viaţă a legilor şi a altor decizii
adoptate, cât şi organizarea întregii activităţi pe diferite domenii de activitate, pentru asigurarea
desfăşurării normale a vieţii sociale.
3. Funcţia judecătorească – supraveghează la aplicarea corectă a legilor şi sancţionarea
încălcării acestora.
4. Funcţia economică - statul este organizatorul direct al producţiei, al activităţii economice
în cadrul proprietăţii de stat, publice şi, pe de altă parte, asigură întreg cadrul politico-
organizatoric, prin care agenții economici independenți să-și desfășoare activitatea, vizând
armonizarea intereselor generale, în vederea unei activități eficiente.
5. Funcţia socială - se asigură condiţiile, ca toţi cetăţenii ţării, independent de poziţia lor
socială, să ducă o viaţă decentă, prin organizarea unui sistem de protecţie socială, asigurări
sociale, sănătate etc.

3
Nicolae Popa. Teoria generală a dreptului. București: C.H. Beck, 2008, p. 74.
 6. Funcţia administrativă - se asigură servicii către populaţie, pentru desfăşurarea normală a
tuturor activităţilor, precum: energie, apă, salubritate, servicii publice etc.
7. Funcţia culturală - se asigură condiţii de instruire şi educaţie a tuturor cetăţenilor, prin
instituţii specializate, de cercetare ştiinţifică, învățământ, cultură etc.
8. Funcţia de apărare - a ordinii sociale şi asigurarea convieţuirii normale.
9. Funcţia de apărare a ţării - a independenţei şi suveranităţii statale, a integrităţii
teritoriale şi a ordinii de drept.
10. Funcţia de organizare şi colaborare cu alte state ale lumii pe diferite planuri: politic,
militar, economic, știinţific etc.
11. Funcţia privind apărarea păcii în lume, a menţinerii unui climat de linişte şi înţelegere
între popoare.4

1.2. Teoriile privind geneza statului

Problema originii statului și dreptului, a cauzelor care au determinat apariţia lor, a

preocupat gândirea umană încă din perioada antichităţii. Pe parcursul dezvoltării statalității, au
fost elaborate un număr extrem de mare de teorii şi concepţii privind geneza şi originea statului:
1. Teoria teologică (teocratică). Aceasta este proprie societăţilor antice şi feudale. Potrivit
acestei concepţii, cu toate variantele ei creştine, budiste, islamice etc., statul este considerat a fi
creaţia divinităţii, iar monarhul este șeful statului şi reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ.
2. Teoria patriarhală, părtaşii acestei concepţii susţin că, statul îşi trage originea de la familie.
Germenii acestei concepţii pot fi observaţi încă de la Aristotel. În renumita sa lucrare ,,Politica”,
Aristotel susţine că, omul ca fiinţă socială se organizează în familie, iar statul reprezintă forma
prelungită a acesteia.
3. Teoria patrimonială, apărută în perioada medievală, această teorie susţine că, statul a luat
naştere din dreptul de proprietate asupra pământului.
4. Teoria violenţei, această teorie capătă o răspândire largă, mai ales în epoca modernă.
Susţinătorii acestei teorii atribuie violenţei rolul decisiv în apariţia claselor sociale şi ale statului.
5. Teoria organică (biologică). Susţinătorii acestei teorii afirmă că, statul este un organism
social compus din oameni, tot astfel precum organismul animal se compune din celule.
6. Teoria rasială. Această teorie porneşte de la ideea inegalităţii raselor, a dominaţiei raselor
,,superioare”. Apropiată de această teorie este şi teoria globalismului, ce pune la bază ideea
împărţirii sferelor de influență între statele principale pentru ,,a ajuta” celelalte state. O asemenea
concepţie, în forma camuflată, a fost luată drept bază a politicii externe a ex.- URSS.
7. Teoria psihologică. Adepţii acestei teorii explică apariţia statului prin factori de ordin
psihologic. După părerea lor, în societate există două categorii de oameni, unii care din punct de
vedere psihic sunt predestinaţi pentru funcţii de conducere, iar ceilalţi pentru a fi conduşi.
8. Teoria contractualistă (contractului social). Potrivit acestei teorii, apariţia statului este
rezultatul unei înţelegeri între oameni, a unui contract social încheiat din voinţa oamenilor,
încheierea unui ,,pact de supunere”. Ca urmare a acestui pact, supuşii promit să asculte, iar
regele le promite un minimum de libertate.
9. Teoria juridică a ,,statului-naţiune”. Susţinătorii acestei teorii afirmă că ,,statul este
personificarea juridică a unei naţiuni”.
10. Teoria materialistă. Această teorie şi-a găsit absolutizarea, mai ales, în teoria marxistă,
conform căreia statul este rezultatul apariţiei proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie,
a scindării societăţii în bogaţi şi săraci, în clase antagoniste.
Majoritatea acestor teorii conțin un anumit adevăr, dar suferă prin unilateralitate, dată atât
de contextul istoric al elaborării, cât și de mobilurile ideologice.
Fără a opera o analiză minuțioasă a tuturor acestor teorii, vom preciza că, din punct de
vedere științific, statul este considerat de către mai mulți analiști ca, forma de organizare politică

4
E. Racila, C. Vâslan. Politologie. București: A.S.E., 2003, p. 86.
a societății, aflate pe diferite trepte de dezvoltare, elementele cadru ce condiționează existența
statului fiind: teritoriul, populația și caracterul de organizare politică.

1.3. Caracteristicile definitorii ale statului

Statul, manifestat şi concretizat prin puterile care îl compun, prezintă o serie de caractere
juridice (sau trăsături caracteristice) distincte, precum:
A. Puterea politică, care este o caracteristică esenţială a statului, constând în existenţa
puterii publice, care nu coincide nemijlocit cu populaţia. Specificul acestei puteri constă în
posibilitatea de a-şi impune voinţa altora, de a determina supunerea sau subordonarea altora.
Puterea statului este organizată şi întruchipată într-un aparat format dintr-un grup special
de oameni. Aceasta deţine monopolul constrângerii fizice şi dispune de mijloacele necesare în
vederea exercitării unei asemenea coerciţiuni. Puterea statului se manifestă prin diverse forme
ale activităţii statului (activitatea legislativă, executiv-dispozitivă, a justiţiei etc.), iar la dispoziţia
acesteia stau diverse unităţi, precum poliţia, procuratura, etc., care deţin monopolul constrângerii
în stat.
B. Organizarea administrativ-teritorială a populaţiei. Organizarea administrativă a
teritoriului este delimitarea teritoriului unui stat în unități teritoriale, delimitare făcută în scopul
realizării unitare a puterii. În urma organizării administrativ-teritoriale a populaţiei, apare o
legătură între stat şi cei care locuiesc pe teritoriul statului, denumită ca apartenenţă la statul
respectiv, având ca criteriu domiciliu. Populaţia, asupra căreia se exercită autoritatea de stat, nu
este alcătuită din indivizi uniţi întâmplător, ci din persoane care constituie o comunitate istorică
umană.
C. Elaborarea şi aplicarea dreptului. Dreptul este mijlocul organizării aparatului de stat,
prin intermediul căruia statul îşi realizează funcţia socială. Voinţa statului este exprimată prin
legile sale, care le asigură caracterul general obligatoriu, dar şi prin acte politice sau prin acţiuni
nemijlocite ale statului.
Chiar dacă între stat şi drept există o legătură strânsă, ele se diferenţiază prin faptul că,
statul este un instrument politic, care exercită conducerea societăţii, care dispune de mijloace
coercitive pe care le poate folosi la nevoie. Dreptul însă, reprezintă modalitatea, prin intermediul
căruia, se pune la dispoziţia societăţii un sistem de norme de conduită obligatorii pentru toţi
membrii societăţii. Dreptul este creat de stat, care de asemenea are un rol esenţial în elaborarea
reglementărilor juridice.
D. Suveranitatea de stat. Legătura dintre stat şi cetăţeni, dintre stat şi organizaţii, dintre
stat şi alte state, este exprimată în suveranitatea puterii de stat. Suveranitatea exprimă faptul că,
puterea de stat îşi extinde autoritatea sa superioară şi se exercită asupra unui anumit teritoriu şi
populaţii şi nu admite ca o altă autoritate să exercite atribuţiile specifice puterii statele, asupra
aceluiaşi teritoriu şi populaţii aflate pe el.
În conţinutul noţiunii de suveranitate distingem supremația, care se referă la latura internă,
ea exprimând integritatea teritoriului şi inviolabilitatea frontierelor statului, precum şi faptul că
puterea de stat este superioară oricărei alte puteri, şi independența, care se referă la latura
externă şi prin care statul duce o politică externă, pe care şi-o stabileşte, fără să depindă de un alt
stat.
Suveranitatea și independența R. Moldova își găsesc și trebuie să își găsească garanțiile în
economia țării, în existența forțelor armate, în capacitatea de apărare a țării etc. Totodată, se
constituie în puternice garanții, eficiente pentru suveranitatea și independența statelor în general
și, prin urmare, și pentru R.Moldova, precum: climatul internațional de destindere, cooperare,
încredere și securitate; organismele internaționale la care participă și țara noastră etc.

1.4. Elementele statului

 Existenţa şi funcţionalitatea statului, ca entitate distinctă, de sine stătătoare, este
condiţionată de prezenţa unor componente fundamentale, definitorii ca: populaţia, teritoriul şi
organizarea politică. Aceste componente au existat în toate formele pe care le-a îmbrăcat statul
de-a lungul istoriei, dar în fiecare perioadă acestea au avut semnificaţii, valori şi conţinuturi
diferite.
Populaţia constituie pentru existenţa oricărei forme statale o componentă de bază, fară
aceasta, statul nu şi-ar justifica prezenţa, nu ar exista obiectul asupra căruia să-şi exercite
autoritatea. În acelaşi timp, oamenii sunt cei ce crează şi dau viață statului, îl pun în mişcare şi
fac din el o realitate vie. Aceiaşi oameni, crează voinţa de a trăi în cadrul aceleiaşi comunităţi şi
tot ei dau naştere solidarităţii, fără de care statul nu s-ar putea închega şi funcţiona. Cei ce
locuiesc pe un teritoriu, delimitat de frontiere şi supuşi aceleiaşi puteri, pot avea faţă de această
putere, fie: calitatea de cetăţean, ori de străin, ori de apatrid. Dintre aceste trei categorii de
persoane, numai cetăţenii se bucură de deplinătatea drepturilor şi posedă deplinătatea obligaţiilor
stabilite de stat. Ceea ce-i asigură populaţiei distinctibilitatea şi permanenţa este naţiunea. În
unele cazuri, populaţia este identificată cu naţiunea. Însă, naţiunea nu trebuie confundată nici cu
populaţia, nici cu statul.
Naţiunea este o comunitate umană, formată istoriceşte pe un teritoriu distinct, de care ea
îşi leagă trecutul istoric, prezentul şi viitorul.5 Comunitatea este caracterizată prin unitate etnică,
limbă comună, cultură, obiceiuri, tradiţii, spiritualitatea de neam, factura psihică. Naţiunea este
mai restrânsă ca populaţia. Naţiunea este produsul unui îndelungat proces istoric, având la bază
comunitatea de origine etnică. Sentimentul naţional este cel mai puternic ferment de coeziune a
statului şi permanenţei lui. Elementele naţiunii sunt: rasa, limba, religia, tradiţii istorice,
interesele materiale şi culturale comune, situaţia demografică. Datorită unor circumstanţe, aceste
elemente nu pot fi întrunite întotdeauna.
Naţionalitatea însă, reprezintă atât legătura individuală cu statul, cât şi leagă în acelaşi
timp indivizii între ei. Ea reprezintă apartenenţa individului la o naţiune. La început, această
legătură apărea în virtutea relaţiilor de vasalitate, supuşenie faţă de monarh. În prezent, această
legătură abstractă, poate apărea odată cu naşterea (relaţiile de rudenie) sau pe parcursul vieţii
(reintegrarea, naturalizarea etc.).6
Teritoriul constituie factorul material, spaţiul în limitele căruia se crează şi funcţionează
statul. Existența sa este tot atât de necesară şi importantă ca şi cea a populaţiei sau organizării
politice. El este un bun al întregii comunităţi şi, în această situaţie, pune problema apărării
integrităţii şi suveranităţii sale.
Funcţiile pe care le are teritoriul unui stat sunt următoarele:
· Teritoriul este indiciul care permite situarea statului în spaţiu, localizându-l şi delimitându-
l de alte state;
· Prin intermediul teritoriului statul stabileşte legăturile cu cei care-l locuiesc, atribuindu-le
calitatea de apartenenţă la statul respectiv;
· Teritoriul determină limitele extinderii puterii politice şi contribuie la structurarea
autorităţilor publice, în dependenţă de organizarea teritoriului.
Teritoriul – cuprinde solul, subsolul, apele şi coloana de aer, asupra cărora statul îşi
exercită puterea (după unii autori şi navele maritime, aeriene, rachetele cosmice, sateliții
artificiali etc.). Pentru a fixa în spaţiu competenţa statală, teritoriul statului trebuie delimitat de
teritoriul altor state. Delimitarea se face prin frontiere.
Frontierele sunt liniile, reale sau imaginare, trasate între diferite puncte ale globului
pământesc, pentru a delimita teritoriul unui stat. Ele sunt terestre, fluviale, maritime, aeriene.
Frontierele pot fi:
– „orografice” – cele trasate cu ajutorul formelor de relief;
– „geometrice” – cele trasate prin linii drepte între anumite puncte;

5
B. Negru. Teoria generală a dreptului şi statului. Chișinău: Secţia Editare a Academiei de Administrare Publică pe lângă
Guvernul R. Moldova, 1999, p. 58-59.
6
Guceac I. Curs elementar de drept constituţional, vol. I. Chişinău: M.A.I., Academia de Poliţie „Ştefan cel Mare”, 2001, p. 66.
 – „astronomice” – trasate cu ajutorul unor meridiane sau paralele geografice.
Delimitarea mărilor teritoriale şi a zonelor maritime cu regim special, se face prin
manifestarea de voinţă a statului respectiv sau prin convenţii internaţionale, încheiate între statele
interesate. Frontierele fac parte din teritoriu, ele sunt inviolabile7.
Constituţia Republicii Moldova în art.3, aliniatul 2, postulează inviolabilitatea frontierelor:
,,frontierele ţării sunt consfinţite prin lege organică, respectându-se principiile şi normele unanim
recunoscute ale dreptului internaţional”. Legea privind frontiera de Stat a Republicii Moldova
stabileşte că, frontiera de Stat a Republicii Moldova este linia ce desparte, pe uscat şi pe apă,
teritoriul republicii de teritoriile statelor vecine, iar pe planul vertical delimitează spaţiul aerian şi
subsolul statelor vecine. Totodată, se stipulează că, frontiera de stat stabileşte limitele spaţiale de
acţiune a suveranităţii de stat a Republicii Moldova. Frontiera de stat se stabileşte în tratatele
încheiate de Republica Moldova cu statele vecine, în baza totalurilor activităţii comisiilor
bilaterale de demarcare. Frontiera se marchează pe teren cu semne de frontieră clar vizibile.
Ceea ce se găseşte în interiorul frontierelor trasate relevă suveranitatea statului. Datorită
acestui fapt, frontierele sunt ocrotite de intervenţii ilegale. Trecerea ilegală a frontierei de stat a
Republicii Moldova atrage după sine răspundere administrativă sau penală8.
Statul se bucură de suveranitate teritorială. Suveranitatea teritorială implică atât drepturi
cât şi obligaţii pentru state. Celorlalte state le este interzis să aducă atingere suveranităţii
teritoriale a statului.
Constituţia Republicii Moldova, în art.3, alin. 1 consacră ,,Teritoriul Republicii Moldova
este inalienabil” şi „frontierele ţării sunt consfinţite de lege organică”. Această prevedere duce la
anumite consecinţe pentru Republica Moldova:
– teritoriul său nu ar putea fi modificat fără să se aducă atingere voinţei poporului care-l
locuieşte;
– micile modificări ale frontierei de stat („rectificări de frontiere”), cerute de anumite
împrejurări, nu se pot efectua decât printr-o modificare a Constituţiei;
– interzicerea de către Constituţie a luării oricărei măsuri, ce ar implica recunoaşterea în
folosul altui stat a unor atribuţii de putere pe o porţiune a teritoriului statului nostru.
– acest principiu nu este incompatibil cu recunoaşterea de către statul nostru a imunităţilor şi
privilegiilor reprezentanţelor diplomatice pe teritoriul său. Inviolabilitatea reprezentanţelor
diplomatice este o instituţie recunoscută prin uzanţe diplomatice general acceptate între statele
moderne.9
Puterea publică. Orice societate, oricât de primitivă ar fi, trebuie să depindă de o anumită
organizare şi distribuire a puterii. Puterea sprijină ordinea fundamentală a societăţii şi
organizarea socială în cadrul ei. Ea stă în spatele oricărei asociaţii şi îi susţine structura. Fără
putere nu există nici o organizaţie şi nici ordine. Specificul oricărei puteri constă în posibilitatea
purtătorilor acesteia de a-şi impune voinţa altora, de a determina supunerea sau subordonarea
altora. Puterea se manifestă doar în cadrul relaţiilor sociale şi nu poate fi concepută în afara
societăţii. Distingem o diversitate de expresii ale puterii: putere economică, militară, legislativă,
judecătorească, putere publică etc.
Pentru existenţa juridică a unui stat nu este suficient ca acesta să posede un teritoriu şi o
populaţie. Pe lângă aceste două elemente, este nevoie şi de o guvernare efectivă, de o putere
publică10. În literatura juridică şi politică, pentru desemnarea acestui ultim element al statului se
utilizează fie termenul de „putere publică (de stat)”, fie cel de „autoritate publică”.
– Autoritatea publică – instituţii care exercită funcţiile guvernării, asupra unei colectivităţi
sau asupra unui teritoriu, în virtutea deţinerii unei legitimităţi statale şi a mijloacelor necesare de
constrângere proprii puterii publice.

7
Al. Arseni. Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II. Chişinău: Tipografia Centrală, 1997, p. 67.
8
I. Guceac. Curs elementar de drept constituţional , vol. I. Chișinău: M.A.I., Academia de Poliţie „Ştefan cel Mare”, 2001, p. 62.
9
Al. Arseni. Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II. Chişinău: Tipografia Centrală, 1997, p. 70.
10
I. Guceac. Curs elementar de drept constituţional, vol. I. Chişinău: M.A.I., Academia de Poliţie „Ştefan cel Mare”, 2001, p. 68.
 – Puterea publică – ansamblul organelor de stat, susceptibile de a lua decizii politice.
Instituţii politice superioare create prin constituţie, al căror statut este fixat prin legi
(Parlamentul, Guvernul etc.11
Puterea publică are următoarele trăsături:
1. Este un atribut al statului care se echivalează cu forța;
2. Puterea de stat are caracter politic;
3. Puterea are o sferă generală de aplicare;
4. Puterea deţine monopolul constrângerii de stat;
5. Puterea este suverană, această din urmă trăsătură este cea mai importantă.

1.5. Noțiunea și caracterele statului de drept

În linii generale, căutând rădăcinile conceptului statului de drept, trebuie precizat mai întâi
că, ideea statului de drept nu este expresia unei manifestări spontane, uşor de localizat în timp şi
spaţiu. Ea reprezintă rezultatul unui proces istoric mai îndelungat, proces ce avea ca temelie
raportul dintre puterea de stat, societate şi individ. Germenii acestui concept au apărut însă în
cutuma constituţională engleză, acolo unde, întâia oară, ideea „domniei legii” a fost proclamată
ca principiu fundamental al vieţii sociale. Mai apoi, Revoluţia franceză de la 1789 avea să
proclame, de asemenea ideea, că legea reprezintă manifestarea voinţei suverane a poporului. Pe
aceeaşi linie, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, doctrina germană avea să impună o nouă
manieră de înţelegere a statului de drept, acesta fiind socotit instrumentul prin care statul îşi
autolimitează puterea.
În perioada dezvoltării feudalismului, ideile statului de drept, de pe pozițiile istoricismului
le-au expus gânditorii progresiști ai timpului: Nicolo Machiavelli și Jean Boden. În teoria sa,
Machiavelli a încercat să lămurească principiile politicii, cu scopul de a determina imaginea
statului de drept, care ar fi de oglindit cerințele timpului. Scopul statului el îl vedea în folosirea
liberă a proprietății și garantarea securității fiecăruia. Prioritatea era acordată republicii, ca formă
de stat, deoarece anume republica răspunde cerințelor egalității și libertății. 12 Boden determina
statul, ca o administrare juridică cu mai multe familii și cu patrimoniul lor. Scopul statului consta
în asigurarea drepturilor și libertăților. 13 În concepția lui Grotius, scopul statului de drept este
protecția proprietății private prin intermediul unor norme juridice, care ar asigura fiecărui om
folosirea liberă a proprietății sale, cu acordul tuturor.14 Libertatea oamenilor în condițiile statului
de drept, scria Jocke, constituie regula de bază, stabilită de către puterea legislativă, esența căreia
se exprimă în libertatea de a se exprima, în libertatea de a proceda conform propriei voințe în
toate cazurile, când legea nu se pronunță altfel și de a nu fi dependent de o permanentă,
nedeterminată, necunoscută voință autoritară a altui om.15
Kant, la rândul său, a elaborat și motivat baza filozofică a teoriei statului de drept, în care
locul principal îl ocupa omul, personalitatea. O importantă teză formulată de Kant este: ,,Fiecare
persoană reprezintă o valoare absolută, nimeni nu poate fi considerat ca mijloc de îndeplinire,
chiar și a celor mai nobile planuri”.16 Ca principiu de bază al dreptului public, filozoful german
considera, prerogativa poporului de a avea dreptul de participare la procesul de instaurare a
ordinii de drept prin adoptarea Constituției, ce i-ar exprima voința. Când statul are la bază
dreptul constituțional, ce exprimă voința poporului, atunci există un stat de drept, nu pot fi
limitate drepturile cetățeanului în domeniul libertății personale, Constituției, gândirii și activității
comerciale.17

11
S. Tămaş. Dicţionar Politic. Instituţiile democraţiei şi cultura civică. Bucureşti: Casa de cultură şi presă „Şansa”, 1996, p. 204.
12
В. Н. Хроранюк. Теория Государства и право. Москва, 1996, p. 73.
13
G. del Veechio. Lecții de filosofie juridică. București: Europa-Nova, 1995, p. 58.
14
Т. Гроций. О праве войны и мира. Москва, 1956, p. 39.
15
Дж. Локк. Избранные филосовские произведения. Москва, 1960, p. 16-17.
16
А. С. Пигалкина. Oбщая теория права. Москва, 1996, p 333.
17
I. Кant. Scrieri moral – politice. București: C.H. Beck, 1991, p. 85.
 Se poate afirma18 astfel că, din perspectivă conceptuală, statul de drept are în vedere un
tip particular de stat, un adevărat model de organizare socială, construit ca un răspuns la anumite
cerinţe, necesităţi şi exigenţe ale vieţii reale. Definit incontestabil ca un rezultat istoric, o
cucerire, prin care indivizii şi grupurile sociale, în faţa puterii despotice, au căutat securitate şi
protecţie efectivă, statul de drept avea să capete o marcă definitivă abia după primul război
mondial.
Locuțiunea ,,stat de drept” reiese din asocierea celor doi termeni - ,,Statul” și ,,Dreptul”.
Între stat și drept există o relație puternică. Statul și dreptul constituie o unitate de contrarii.
Referindu-se la problema aceasta, profesorul universitar N. Popa menționează următoarele:
,,Dreptul are rolul de ,,corset” al forței, de încadrare a acestei puteri în limitele de ordine, de
,,calmare” a tensiunilor ce se ivesc în procesul exercitării conducerii sociale, prin intermediul
activității de stat. Pe de altă parte, statul garantează realizarea dreptului și reintegrează ordinea
juridică lezată prin activități ilicite”.19
Doctrina ne furnizează o multitudine de definiții ale statului de drept. Unele din definiţii
uzează de moderaţie. Între acestea, statul de drept presupune subordonarea statului faţă de drept
(J. Gicquel), sau un sistem de organizare, în care ansamblul raporturilor sociale şi politice sunt
subordonate dreptului (J. P. Henry), ori statul în care puterea e subordonată dreptului (M. J.
Redor), ori o sumă de garanţii fundamentale ale libertăţilor publice, o protecţie a legilor (J. L.
Quermonne).
Sunt apoi şi definiţii mai ample, mai laborioase, oferite conceptului. Una dintre ele aparţine
Sofiei Popescu20, pentru care statul de drept este acel „mănunchi de principii recunoscute la
scară mondială, care semnifică asigurarea autonomiei individului, a libertăţii sale de acţiune şi
autolimitarea sferei de acţiune a statului în favoarea individului”.
Pentru mediul moldovenesc, preocuparea pentru o problematică atât de complexă şi
actuală, cum este aceea a statului de drept, a fost reactivată în primul rând, de consacrarea în
legea fundamentală, a acestui atribut esenţial.
În literatura autohtonă, menționăm premisele statului de drept, evidențiate de doctorul în
drept Boris Negru, prin care statul de drept:
– este fundamentat pe supremația legii;
– presupune realizarea strictă a legilor de către toți;
– se prevede răspunderea reciprocă a statului și a cetățenilor;
– existența democrației constituționale reale;
– asigurarea drepturilor și libertăților omului și cetățeanului;
– există o reală separație și independență a puterilor.21
În concluzie, putem menționa, că statul de drept este un nou model de concepere a
raportului şi relaţiilor dintre instituţii, între acestea şi cetăţean, dintre societatea civilă şi politică.
El constituie o garanţie suplimentară pentru drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. Şi în Republica
Moldova, după 1989, se poate aprecia că se înfăptuieşte un stat de drept, fundamentat pe
supremaţia legii, a Constituţiei. Constituţia din 1994 se bazează pe principii şi valori, care
garantează existenţa statului de drept în R.M., pe care, de altfel, o şi menționează expres.
În perioada actuală, multe dintre statele lumii sunt considerate a fi de drept. Totuși,
problema trebuie privită cu realism, și dacă ne raliem la punctul de vedere exprimat de către
Edmond Picard,22 pentru care „statul de drept nu este niciodată o realitate desăvârşită şi niciun
stat nu poate, fără o îngâmfare vană şi de nesuportat, să pretindă că a atins perfecţiunea statului
de drept”, este loc pentru mai bine întotdeauna.

1.6. Forma de stat

18
S. Popescu. Statul de drept în dezbaterile contemporane. Bucureşti: Academiei Române, 1998, p. 28.
19
Nicolae Popa. Teoria generală a dreptului. București: C.H. Beck, 2008, p. 100.
20
Sofia Popescu, op. cit., p. 36 şi urm.
21
B. Negru, op. cit., p. 307.
22
Edmond Picard. Le droit pur: Les permannences juridiques. Les constantes juridiques. Paris: Edit. Flammarion, 1921, p. 11.
 Forma de stat este un concept politico-juridic, care exprimă modul de constituire şi
exercitare a puterii, de organizare şi conducere a societăţii prin stat. Forma statului este unul
dintre cele mai vechi concepte rezultate din studierea fenomenului statal în general, a
organizării şi conducerii statale, în special. În doctrina constituţională, forma de stat este
analizată sub trei aspecte: forma de guvernământ; forma structurii de stat; regimul politic. Deşi
distincte, cele trei aspecte sunt strâns legate şi condiţionate unele de altele.
Astfel, forma de stat reprezintă o categorie complexă, ce determină modul de organizare,
conţinutul puterii, structura internă şi externă a acestei puteri.
Forma de guvernământ caracterizează modalitatea de formare şi organizare a organelor
statului, caracteristicile şi principiile care stau la baza raporturilor dintre acestea şi în special,
dintre organul legiuitor şi organele executive, inclusiv şeful statului.
Primii care au dat o clasificare a formelor de guvernământ sunt istoricul Herodot şi
filosofii Platon şi Aristotel. Fenomenul care a dat naştere acestei expresii a fost „puterea
politică”, iar drept criteriu de clasificare a servit numărul de persoane care deţineau puterea. Tot
ei introduc noţiunea de republică, care desemna toate formele politice lipsite de şef de stat
ereditar şi în care puterea aparţine poporului.23
După Platon, în lume există următoarele forme de guvernământ:
– aristocraţia: ca formă ideală de guvernământ;
– timocraţia: guvernământul celor bogaţi şi ambiţioşi care generează din aristocraţie;
– oligarhia: o formă avansată a timocraţiei, guvernarea fiind realizată de cei mai bogaţi;
– democraţia: admite accesul poporului la guvernare;
– tirania: poate fi şi este instituită în urma abuzului de libertăţi democratice.
Aristotel propunea trei tipuri ale formei de guvernământ:
– monarhia: concentrarea puterii în mâinile unei singure persoane. În opinia celebrului filosof,
monarhia putea deveni uşor tiranie sau despotism;
– oligarhia: puterea aparţine mai multor indivizi (diarhia, triumviratul, etc.) sau mai restrânse
după caz (clasă socială, castă militară);
– democraţia: deţinătorul plenipotenţiar al puterii era poporul.
Montesquieu distingea formele de guvernământ într-o manieră deosebită:
– republica: puterea aparţinea fie unei categorii sociale distincte (republică aristocratică), fie
întregului popor (republică democratică);
– monarhia: puterea aparţine monarhului care o exercită conform unei legi relativ exacte şi
stabile;
– despotismul: puterea se exercită în afara oricăror reguli prestabilite.24
Forma de guvernământ este expresia exterioară a esenţei statului, determinată de
structura şi condiţia juridică ale organelor supreme ale puterii de stat. Este un sistem de formare
a raporturilor dintre conducătorul statului, organele supreme ale puterii legislative şi ale celei
executive.25 Principalele forme de guvernământ sunt: monarhia și republica.
Monarhia (gr. monos – singur, arche – conducere) – formă de guvernământ, în care
puterea supremă aparţine unei singure persoane, monarhului (rege, împărat, ţar, şah, etc.).
Monarhii deţin poziţia lor în virtutea eredităţii, iar mandatul lor nu este limitat în timp. 26 Formele
monarhiei sunt: monarhie absolută şi monarhie constituţională (limitată).
Monarhia absolută se caracterizează prin faptul că, puterea absolută aparţine monarhului.
El este unicul legislator, dirijează cu administraţia publică şi este instanţa judiciară supremă.
Fiind prima şi cea mai veche formă de guvernământ, de aceea la etapa actuală, ea este o raritate.
Ca exemplu, poate să servească monarhia din Arabia Saudită şi Oman. Pe lângă alte atribuţii
nelimitate, monarhii acestor state sunt şi conducători religioşi. Totuşi, puterea acestor monarhi,

23
A. Arseni, V. Ivanov, L. Suholitco. Dreptul constituţional comparat. Chişinău: Centrul editorial al USM, 2003, p. 65
24
I. Guceac. Curs elementar de drept constituţional, vol. I. Chişinău: Ministerul Afacerilor Interne, Academia de Poliţie „Ştefan
cel Mare”, 2001, p. 113-114.
25
A.Arseni, op.cit., p. 66.
26
S. Tămaş. Dicţionar Politic. Instituţiile democraţiei şi cultura civică. Bucureşti: Casa de cultură şi presă „Şansa”, 1996, p. 162.
poate fi limitată de către familia regală, care decide asupra moştenirii tronului şi poate obliga
monarhul să abdice.27 În monarhiile absolute lipseşte organul legislativ.
Monarhia constituţională (limitată) se caracterizează prin faptul că, împuternicirile
conducătorului statului sunt limitate prin dispoziţii normative din Constituţia statului respectiv.
În dependenţă de gradul acestei delimitări, deosebim: monarhia dualistă şi monarhie
parlamentară.
1. Monarhia dualistă este forma iniţială a monarhiei limitate, în cadrul căreia puterea de
stat se realizează conform principiului separării puterilor în stat, mai ales puterilor legislativă şi
executivă. Puterea legislativă aparţine parlamentului, ales de către un cerc de supuşi (în
dependenţă de tipul de scrutin şi principiile dreptului electoral). Puterea executivă este
încredinţată monarhului, care o exercită împreună cu guvernul numit de el. Ramura
judecătorească la fel aparţine monarhului. Monarhul beneficiază de dreptul de a respinge legile
adoptate de către parlament, de a emite decrete-legi cu putere de lege şi de a dizolva parlamentul.
Guvernul poartă răspundere în faţa şefului de stat. O astfel de formă de guvernământ există în
Maroc, Iordania, Kuwait.
2. Monarhia parlamentară este o formă mai dezvoltată decât monarhia dualistă.
Actualmente, monarhia parlamentară este în: Marea Britanie, Belgia, Suedia, Norvegia, Spania,
Japonia, Danemarca. În monarhia parlamentară puterea monarhului nu se extinde în sfera
legislativă, fiind limitată considerabil la sfera administrării. Legile se adoptă de către parlament,
monarhul nu are dreptul de veto. Guvernul se formează în baza majorităţii parlamentare şi poartă
răspundere în faţa parlamentului. În cazul exprimării de către parlament a votului de neîncredere
guvernului, acesta demisionează. Monarhul nu întreprinde nici o acţiune în mod independent.
Orice act al monarhului necesită a fi contrasemnat de către şeful guvernului sau ministrului
respectiv. În cadrul monarhiei parlamentare monarhul domneşte, dar nu guvernează.28
Republica (lat. res publica – treburi publice) - este forma de guvernământ, în care cetăţenii
deţin şi exercită puterea suverană prin reprezentanţii aleşi (parlament, preşedinte). Guvernarea
republicii este opusă guvernării monarhice, ea nu este ereditară şi nici viageră. 29 Republica este
considerată cea mai democratică formă de guvernământ.
Republicile se împart în: prezidenţiale, parlamentare şi semiprezidenţiale.
Republica prezidenţială se caracterizează prin rolul important al preşedintelui în sistemul
organelor de stat:
– conducătorul statului este ales fie de un colegiu special de delegaţi (în SUA), fie prin votul
direct al alegătorilor;
– preşedintele este investit cu dreptul de veto suspensiv asupra legilor adoptate de parlament;
– separarea severă a puterilor, în care organele beneficiază de independenţă semnificativă în
raportul reciproc;
– parlamentul nu este în drept să exprime vot de neîncredere guvernului, dar nici preşedintele
nu este în drept să dizolve anticipat parlamentul;
– preşedintele este şi şeful executivului;
– miniştrii sunt numiţi în funcţie de către preşedinte;
– lipsa formei de responsabilitate a guvernului faţă de parlament.
Exemplu tipic de republică prezidenţială este Statele Unite ale Americii, unde pentru prima
oară a fost instaurată această formă de guvernare.30
Republica parlamentară este fundamentată pe concepţia separării puterilor în stat. Această
formă de guvernământ se caracterizează prin următoarele aspecte:
– şeful statului este ales de către parlament;
– guvernul se formează în baza parlamentară şi poartă răspundere faţă de parlament;
– parlamentul este investit cu dreptul de a exercita control asupra activităţii guvernului;

27
I. Guceac, op.cit., p. 114-115.
28
A.Arseni, op.cit., p. 67.
29
S. Tămaş. Dicţionar Politic. Instituţiile democraţiei şi cultura civică. Bucureşti: Casa de cultură şi presă „Şansa”, 1996, p. 212.
30
A. Arseni, op.cit., p. 69-70.
– parlamentul este ales de către popor prin vot universal, direct, secret şi liber exprimat;
– parlamentul poate dizolva guvernul prin acordarea votului de neîncredere;
– atribuţiile şefului statului sunt exercitate, de regulă, de către guvern prin intermediul şefului
guvernului sau a ministrului, care contrasemnează actele şefului statului.
Republica parlamentară este actuala formă de guvernământ a Germaniei, Ungariei, Italiei,
Indiei, Cehiei, Slovaciei, Estoniei, etc. Datorită evoluţiei istorice a acestei forme de
guvernământ, astăzi se vorbeşte despre: regim parlamentar dualist (guvernul este responsabil şi
în faţa parlamentului şi în faţa şefului de stat) şi regim parlamentar monist (guvernul e
responsabil doar în faţa parlamentului).31
Republica semiprezidenţială este forma de guvernământ, care combină particularităţile
republicii prezidenţiale şi a celei parlamentare. Exemple, în acest sens, sunt: Franţa şi Portugalia.
Structura de stat - caracterizează organizarea puterii în teritoriu. Ea se referă la faptul,
dacă avem de a face cu o singură entitate statală sau o grupare într-un stat a mai multor entităţi
statale.
După structura de stat diferenţiem:
1. State simple sau unitare;
2. State compuse (complexe) sau federative.
Statul simplu sau unitar se caracterizează prin existența unei formațiuni statale unice și
prin existența unui singur rând de organe centrale de stat (un singur organ legislativ, un singur
guvern, un singur set de organe judecătorești). Cetățenii statului au o singură cetățenie, organele
administrativ-teritoriale se subordonează uniform organelor de stat centrale, iar dreptul este, în
principiu, aplicat uniform pe întreg teritoriul statului. Ca exemple de state unitare putem
menționa: România, Bulgaria, Suedia, Italia etc. Deci, este acel tip de stat, pe teritoriul căruia și
asupra populației căruia, se exercită o singură organizare politică și o singură ordine juridică.
Este cea mai răspândită formă de stat.
Trăsăturile statului unitar:
– Constituie o unică formațiune statală (reprezintă un singur subiect de drept pe plan
internațional).Un stat este unitar sau federal după cum se recunoaște.
– Unitatea politică a statului este completată cu unitatea constituțională (există o singură
Constituție)., pe când în statul federal, fiecare stat are Constituția proprie și există și una federală.
– Există un singur rând de organe ale puterii și o singură cetățenie a locuitorilor, pe când în
statele federale există două rânduri de organe ale puterii.
– Teritoriul este delimitat în interior în unități administrativ-teritoriale, care se subordonează în
mod egal față de administrația centrală.
Statul federativ, compus sau unional – este statul compus din două sau mai multe entităţi,
unităţi statale.
Se caracterizează prin două rânduri de organe centrale de stat și anume cele ale federației și
cele ale statelor membre. Fiecare stat membru are un parlament, guvern și organ judecătoresc
suprem propriu, cu o anumită independență față de organele federative.
Caracteristic acestui tip de stat este obligativitatea existenței unui parlament bicameral, în a
doua Cameră fiind reprezentate statele membre. Exemple în acest sens sunt SUA și Elveția.
Raporturile dintre statele membre sunt raporturi de drept intern, iar cetățenii au două
cetățenii, pe de o parte a statului membru și pe de altă parte a statului federativ.
Subiectele federației păstrează o anumită independență, având în principiu dreptul de a se
desprinde din federație.
În afara subiectelor federative, se mai întâlnesc unele forme de autonomie, determinate de
necesitatea rezolvării unor probleme naționale locale, cum ar fi: republicile autonome, regiunile
autonome, districtele naționale și provinciile autonome.
Din perspectivă istorică, cauzele federalizării statelor au fost diferite:

31
I. Guceac. Curs elementar de drept constituţional, vol. I. Chişinău: Ministerul Afacerilor Interne, Academia de Poliţie „Ştefan
cel Mare”, 2001, p. 119-120.
– au fost federalizări forțate (crearea REICH-ului în 1871 sau a confederației HELVETE în
1848);
– au fost federalizări benevole (1787, Confederația Statelor Americane care se va transforma
mai târziu în SUA; Iugoslavia în 1918 etc.);
– au fost federalizări prin dislocarea statului unitar (Belgia 1993, Cehoslovacia 1968);
– Federalizarea prin dictat al marilor puteri (Kosovo, Irak).
Confederaţia – constituie o asociaţie de state independente, formată din considerente
economice şi politice atât de ordin intern, cât şi extern, care nu dă naştere unui stat nou, ca
subiect de drept internaţional. Statele confederale urmăresc realizarea unor scopuri comune,
pentru soluţionarea cărora îşi aleg un organism comun, unde sunt reprezentate toate statele
membre.
Regimul politic este acea latură a formei de stat, prin care se definește sistemul metodelor
și principiilor de înfăptuire a puterii de stat, în strânsă legătură cu situația drepturilor și
libertăților democratice ale cetățenilor și posibilitatea lor de a determina sau influența politica
statului, pe baza participării lor la adoptarea deciziilor.
Cea mai generală clasificare a regimurilor politice este acea în: regimuri autocratice și
regimuri democratice.
Regimul autocratic se caracterizează prin inexistența atât a condițiilor juridice formale, cât
și a condițiilor reale pentru manifestarea voinței poporului. Puterea de stat este exercitată de către
o persoană sau un grup de persoane prin metode dictatoriale, brutale, prin folosirea terorii
polițienești, prin negarea drepturilor și libertăților individuale, în măsura în care acestea sunt
prevăzute în legislația statului respectiv. Asemenea regimuri politice sunt caracteristice multor
state de tip antic și feudal și unor state de tip modern, de asemenea.
Regimul politic democratic presupune existența unor condiții, care să facă posibilă
participarea maselor de cetățeni la viața politică, influențarea politicii interne și externe a
statului, exercitarea unui control asupra modului în care organele de stat îndeplinesc voința lor.

Sarcini pentru 1. Apreciați semnificația termenilor: țară,

autoevaluare: stat, putere politică, suveranitate,
independență, supremație.
2. Formulați definiția statului în sens larg și
în sens restrâns.
3. Determinați care sunt funcțiile statului.
4. Expuneți și analizați caracterele
definitorii ale statului.
5. Determinați care sunt elementele
obligatorii ale statului.
6. Determinați care sunt funcțiile
teritoriului în stat.
7. Expuneți teoriile privind geneza statului.
8. Formulați definiția statului de drept.
9. Expuneți și explicați caracterele statului
de drept.
10. Formulați definiția formei de stat.
11. Clasificați statele după forma de
guvernământ.
12. Clasificați statele după structura de stat.
13. Clasificați statele după regimul politic.
14. Analizați enunțul ,, Republica Moldova
este un stat suveran şi independent, unitar şi
indivizibil”.
Bibliografie 1. Arseni A. Drept constituţional şi
de referință: instituţii politice, vol. II. Chişinău:
Tipografia Centrală, 1997.
2. Arseni A., Ivanov V., L. Suholitco.
Dreptul constituţional comparat. Chişinău:
Centrul editorial al USM, 2003.
3. Constituţia Republicii Moldova din
29.07.94//Monitorul Oficial al R. Moldova
nr.1 din 12.08.1994.
4. Giorgio del Veechio. Lecții de filosofie
juridică. București: Europa-Nova, 1995.
5. Guceac I. Curs elementar de drept
constituţional, vol. I. Chişinău: Ministerul
Afacerilor Interne, Academia de Poliţie
„Ştefan cel Mare”, 2001.
6. Iliescu A. P.. Introducere în politologie.
București: BIC ALL, 2002.
7. Negru B. Teoria generală a dreptului şi
statului. Chișinău: Secţia Editare a
Academiei de Administrare Publică pe lângă
Guvernul Republicii Moldova, 1999.
8. Picard Edmond. Le droit pur: Les
permannences juridiques. Les constantes
juridiques. Paris: Edit. Flammarion, 1921.
9. Popa Nicolae. Teoria generală a
dreptului. Bucuresti: C.H. Beck, 2008.
10. Popescu Sofia. Statul de drept în
dezbaterile contemporane. Bucureşti: Edit.
Academiei Române, 1998.
11. Racila Emil, Vâslan Călin. Politologie.
București: Academia de studii economice,
2003.
12. Tămaş S. Dicţionar Politic. Instituţiile
democraţiei şi cultura civică. Bucureşti: Casa
de cultură şi presă „Şansa”, 1996.
13. Weber Max. Politica o vocaţie şi o
profesie. București: ed. Anima, 1992.
14. Гроций Т. О праве войны и мира.
Москва, 1956.
15. Кant I. Scrieri moral – politice.
București: C.H. Beck, 1991.
16. Локк Дж. Избранные филосовские
произведения. Москва, 1960.
17. Пигалкина А. С. Oбщая теория права.
Москва, 1996.
18. Хроранюк В. Н. Теория Государства и
право. Москва, 1996.