STATUL – INSTITUŢIE CENTRALĂ A SISTEMULUI 

POLITIC
            Statul reprezintă principala instituţie a sistemului politic, deoarece, prin
intermediul sau, se realizeaza elementele esentiale ale organizarii si conducerii
societatii. Datorita acestui fapt, problematica statului ocupa o importanta pondere în
aria de investigaţie a fenomenului politic.

Conceptul de stat. Apariţia şi evoluţia statului

Problema definirii statului a constituit o preocupare a politologilor si a altor oameni de

stiinta înca din antichitate si care continua si în prezent. Exista o mare diversitate de
pareri privind definirea statului, având fiecare, luate în parte, elemente rationale care
contribuie la elaborarea unei definitii cât mai corespunzatoare a conceptului de stat.

              Notiunea de stat provine de la latinescul „statius” care, initial, desemna o

„stare de repaus”. Romanii mai foloseau si termenul „civitas”, semnificând „cetate,
stat”, precum si „res publica” aproximativ cu acelasi înteles. Despre „polisul” grecesc
s-a aratat deja ca el desemneaza cuvântul „stat”, „cetate”. Germanii au interpretat
notiunea de „statius” în sensul de „land”, cu semnificatia de „stat”, „tara”, vizând
organizarea politica statala.
Expresia „statio” apare pentru prima data în lucrarea lui N. Machiavelli „Il Principe”, în
strânsa legatura cu faurirea unitatii statale. Abia în secolului al XVII-lea aceasta idee
este larg admisa, termenul începând sa patrunda în toate limbile.

             Diversitatea de pareri privind conceptul de stat se explica prin nivelul de

cunoastere propriu momentului istoric dat, împrejurarilor istorice în care s-a gândit,
diversitatea de criterii de la care s-a plecat etc. Astfel, în antichitate, statul era
considerat o forta de origine divina, conceptie care se va regasi si în urmatoarele
formatiuni sociale. În optica lui Platon, statul reprezenta o organizare de tip
aristocratic bazata pe caste, în care era inclusa
întreaga populatie, cu exceptia sclavilor. Conducatorii erau filosofii, înteleptii,
gardienii erau cei care îndeplineau rolul de paznici, iar mestesugarii si agricultorii
asigurau baza sociala.

           În perioada Renasterii s-a remarcat în aceasta privinta N. Machiavelli, care

considera statul o organizatie politica nationala,sub egida monarhiei absolutiste,
înscrisa în limitele unui anumit teritoriu.

          În epoca luminilor, statul este ca o institutie centrala bazata pe legi si

structurata pe trei elemente ale puterii: legislativa, executiva si judecatoreasca. J.J.
Rousseau defineste statul ca o putere contractuala, legitimata printr-un contract
social, adica o organizatie politica separata de societate, careia i se cedeaza o parte
din drepturile comunitatii, pentru a sluji comunitatea. Immanuel Kant întelege statul
ca o grupare a
oamenilor supusi regulilor de drept, ceea ce este adevarat dar nu complet, pentru ca
nu se explica scopul gruparii respective de oameni. El avea în vedere, prin urmare,
numai latura juridica, dar nu si cea politica a statului.        În conceptia marxista,
statul reprezenta un instrument de dominare a unei clase sociale asupra alteia.
            
          Statul, ca principala institutie politica, a aparut pe o anumita treapta a evolutiei
istorice, raspunzând nevoilor de dezvoltare si progres ale societatii. În general,
aparitia statului este situata în perioada de trecere de la organizarea gentilica a
societatii spre orânduirea sclavagista. Necesitatea aparitiei statului este legata de
nevoia comunitatii umane evoluate de a-si asigura functionalitatea printr-o organizare
politica.

             Statul a aparut si s-a dezvoltat în strânsa legatura cu specializarea unei

anumite parti din societate, careia i s-au încredintat anumite functii de conducere,
organizare, aparare etc., pentru asigurarea functionalitatii sociale în conditiile
complexe în care au început sa se dezvolte anumite comunitati umane: tribul, uniuni
tribale, popoare, natiuni. A devenit o axioma, de pilda, ca, în zilele noastre, natiunea
nu poate exista si, mai ales, nu se poate dezvolta fara o organizare politica
asigurata de stat.Dupa cum se observa, statul a aparut legat de evolutia
unor comunitati umane care, pentru a functiona, aveau nevoie de o
organizare politica data de stat. La început, statul era o organizare politica a triburilor
si uniunilor tribale, iar apoi, o data cu formarea popoarelor, statul a devenit principalul
mod de organizare politica a acestora, situatie ce o întâlnim atât în perioada
sclavagista cât si în cea feudala.

            Fiecare dintre popoarele existente în sclavagism si feudalism a reclamat,

pentru dezvoltarea sa, o organizare statala proprie, desi aceasta organizare era
grefata pe modurile de productie respective. De pilda, în sclavagism, n-a existat stat
sclavagist, în general, ci stat al unei comunitati umane din sclavagism precum: statul
egiptean, statul chinez, statul indian, persan, grec, roman, celt, dac.

             În feudalism, au existat, de asemenea, statele legate de popoarele acestei

formatiuni sociale ca: statele germane, statul francez, englez, arab, spaniol, italian,
rus, român, grec, bulgar etc. O data cu trecerea la capitalism, în epoca moderna se
desfasoara procesul de transformare a popoarelor în natiuni, care va conduce
la constituirea statelor nationale unitare. De remarcat ca în zona
occidentala europeana, acest proces a avut loc mai devreme.Putem afirma, cu deplin
temei, ca statul devine pentru natiune nu o simpla trasatura, cum sustin marxistii, ci
însusi modul de organizare politica.

           Procesul de constituire a statelor nationale a fost si ramâne un proces foarte

complex si dificil, dar inexorabil. Natiunile dezvoltate din punct de vedere economic,
politic, cultural s-au realizat, ca atare, în cadrul statelor nationale unitare. Cu cât
acest proces s-a produs mai devreme, cu atât viata natiunilor respective a înflorit si a
prosperat mai repede. În timp ce acolo unde acest proces a întârziat, din diferite
motive, s-a constatat o ramânere în urma pe calea dezvoltarii natiunilor respective.

           Aparitia si existenta în unele cazuri, adevarat putine, a statelor multinationale

vine sa confirme aceasta regula, si nicidecum sa o infirme. Statele multinationale au
aparut ca urmare a faptului ca procesul de formare a natiunilor în viata unor popoare
a avut loc în conditiile în care acestea se aflau sub stapânirea unor imperii din evul
mediu. Din aceste considerente, popoarele respective nu au putut sa se organizeze
de la început în state nationale de sine statatoare, ceea ce a constituit o serioasa
frâna în calea dezvoltarii lor.

          Pe masura evolutiei istorice, adâncirii procesului de formare a constiintei

nationale, tendinta natiunilor de a se constitui într-o viata politica de sine statatoare a
devenit atât de puternica încât a actionat ca principalul factor de destramare a
imperiilor, pe ruinele carora s-au format state nationale. Astfel, s-au dezagregat
imperiile: otoman, habsburgic, german si altele.

         Printre marile imperii s-a numarat si cel tarist, care, în timpul primului razboi
mondial, a primit o puternica lovitura, ducând la eliberarea unor natiuni. Dupa
revolutia socialista din octombrie 1917, imperiul rusesc a reusit în mare parte sa se
salveze, devenind stat sovietic multin ational. În prezent, se desfasoara însa un
accentuat proces de transformari
infrastructurale, republicile unionale constituindu-se în state nationale independente
si suverane. Fenomene asemanatoare se constata si în cadrul fostei Cehoslovacii si
fostei Iugoslavii, desi în situatiile respective procesul îmbraca aspecte deosebite.
În epoca actuala asistam la tendinta de manifestare a unei vieti nationale de sine
statatoare prin constituirea de state nationale, iar uniunile de state – daca se vor
mentine si vor exista pe perioade mai lungi sau mai scurte – se vor fundamenta,
potrivit sensului evolutiei situatiei prezente, pe baza de independenta, egalitate si
suveranitate, în care statul sa constituie modul principal de organizare politica a
fiecarei natiuni.

                                         Tipuri şi forme de stat

Elucidarea tipului si formei de stat constituie, de asemenea, o problema de baza a

teoriei statului, ea lamurind, pe de o parte, esenta statului într-o anumita perioada, iar
pe de alta parte, forma lui concreta de manifestare.

Statul, ca manifestare a vointei tuturor cetatenilor de a se organiza politic pe baza de

lege, a cunoscut doua tipuri; unul de esenta dictatoriala, absolutista, care a aparut ca
expresie a unor comandamente istorice, dar prin nesocotirea vointei cetatenilor sau
printr-o presupusa legitimitate de ordin divin si altul de tip democratic care, indiferent
de forma, constituie o expresie a vointei cetatenilor, materializata prin
consimtamântul dat. Forma de stat are în vedere modul de organizare a puterii de
stat si, în special, structura si functionarea organelor supreme de conducere. Rezulta
ca forma de stat, indiferent de esenta, este data de trei elemente: forma de
guvernamânt, structura statului si regimul politic.

         Forma de guvernamânt este un raport între organele de stat în procesul de

constituire si exercitare a puterii. Daca ne referim la statele existente astazi în lume,
din punctul de vedere al formei de guvernamânt, exista: monarhii constitutionale,
republici parlamentare si republici prezidentiale. Indiferent de esenta statului, care
poate fi democratica sau dictatoriala, forma de guvernamânt poate sa fie una din cele
enuntate mai sus.
              Structura statului reprezinta un raport între organele centrale si locale ale
statului. Sub acest aspect, putem distinge: state national-unitare, state federative si
confederatii statale. Statul federal constituie o comunitate a statelor nesuverane, care
presupune un stat central cu competenta si personalitate distincte de cele ale statelor
membre. Organizarea statala de tip federal este însarcinata cu rezolvarea
problemelor comune. Functiile statale sunt împartite între statul federal si statele
membre. Ca urmare, în statele federale se întâlnesc, paralel, organe ale puterii si
ordinii de drept federale si organe ale puterii si ordinii de drept a statelor membre. În
statul federal, statele membre participa la legiferarea federala, în conditiile existentei
unei delimitari a competentelor în realizarea sarcinilor statale.
           Regimul politic reprezinta pentru multi politologi un element al formei de stat,
pentru altii, un element al sistemului politic. Având în vedere ca statul reprezinta
institutia centrala a sistemului politic, este neîndoios faptul ca regimul politic este
legat, în primul rând, de stat, constituind un element al formei de stat, si anume
elementul hotarâtor, pentru ca el exprima un rapor t între organele de stat si cetateni.
Daca organele de stat se
constituie si actioneaza prin consultarea cetatenilor, ca expresie a vointei acestora,
avem de-a face cu un regim politic democratic si, invers, daca organele de stat se
constituie si actioneaza fara consimtamântul cetatenilor, ignorând vointa acestora,
regimul politic pe care acestea îl promoveaza este unul de factura dictatoriala. De
aceea, în analizele politologice, când se urmareste elucidarea esentei statului, se
vorbeste despre regimul politic.
                                         Statul de drept

Un stat de drept în forma incipienta a existat chiar în antichitate, unde, în cadrul

democratiilor din perioada respectiva, au existat organizatii statale întemeiate pe
lege, asigurându-se alegerea conducatorilor de catre cetateni.

                    Afirmarea statului de drept se fundamenteaza înca de la

începutul existentei sale pe principiul separatiei puterilor. Politologul
francez Raimond Aron afirma ca pentru constituirea unui stat de drept este nevoie
sa fie ales un parlament, sa fie alese organele constitutionale, sa fie investiti
cu autoritate legitima functionarii , iar legea sa guverneze relatiile sociale
în ansamblul lor. Statul de drept constituie în epoca contemporana o problema de
cea mai mare importanta teoretica si practica, care face obiectul nu numai
al unor studii ample, ci si al unor legiferari în conventii internationale. „Declaratia
universala a drepturilor omului”, adoptata de Adunarea Generala a ONU la 10
decembrie 1948; „Conventia Europeana asupra drepturilor omului”, adoptata la 4
noiembrie 1950 de catre Consiliul Europei si intrata în vigoare la 3 septembrie 1953;
cele doua pacte interna tionale adoptate de Adunarea Generala a ONU la 16
decembrie 1966, respectiv „Pactul
international cu privire la drepturile politice si civile” si cel „cu privire la drepturile
economice, sociale si culturale”, ambele ratificate de statul român, cât si
documentele Organizatiei pentru securitate si cooperare în Europa, respectiv Actul
final de la Helsinki (1975) si documentele finale ale reuniunilor generale europene de
la Madrid (1983), Viena (1989), Copenhaga (1990), Paris (1991) etc., se constituie
nu numa i într-o ampla carta internationala a drepturilor omului, ci si într-una de drept
ca principal cadru politic institutional de exercitare a acestor drepturi si libertati.

           În strânsa concordanta cu prevederile din documentele enumerate si cu

practica internationala, statul de drept îsi exercita puterea în conformitate cu legea.