Introducere in relatii internationale

Scurta schita istorica a sitemului statal

Statul si sistemul de state sunt trasaturi de baza ale vietii politice moderne incat este usor de
presupus ca ele sunt trasaturi permanente: ca au fost si vor fi intotdeauna prezente. Aceasta
presupunere este falsa. Este important de subliniat ca sistemul statal este o institutie istorica. Nu este
ordondat de Dumnezeu sau determinat de Natura. A fost creat de oameni: este o organizatie sociala.
Ca toate organizatiile sociale, sistemul statal are anumite avantaje si dezavantaje care se schimba o
data cu timpul. Nu este nimic in sistemul statal care sa fie necesar existentei umane, chiar daca pot fi
anumite lucruri avantajoase pentru un standard de viata mai ridicat.
Oamenii nu au trait intotdeauna in state suverane. In cel mai mare timp al istoriei umane, si-
au organizat vietile politice in diferite feluri, cel mai comun fiind acela al imperiului politic, cum era
Imperiul Roman. In viitor lumea s-ar putea sa nu mai fie organizata intr-un sistem statal. S-ar putea
ca oamenii sa renunte la statul suveran si sa abandoneze institutiile. S-ar putea ca oamenii sa renunte
la statul suveran si incluzand orasele-state, feudalismul si colonialismul, pentru a mentiona cateva.
Nu este lipsita de ratiune presupunerea ca o forma de organizare politica globala care este mai buna
sau mai avansata decat sistemul statal va fi , in cele din urma, adoptata. Unii savanti ai RI mentionati
in capitolele urmatoare cred ca o asemenea transformare internationala conectata cu cresterea
independentei intre state este deja initiata. Dar sistemul statal a fost institutia centrala a politicii
mondiale pentru o lunga perioada de timp si inca ramane asa. Chiar daca politica mondiala este intr-
un flux continuu, in trecut statele si sistemul statal au resut sa se adapteze la schimbari istorice
majore. Dar nimeni nu poate fi sigur ca acest va continua sa fie cazul si in viitor. Problema legata d
schimbarile internationale prezente si viitoare este discutata in capitolele urmatoare.
Nu existau state suverane clar delimitate inainte de secolul XVI, cand au inceput pentru
prima data sa se instituie in Europa de Vest. Dar in ultimele trei sau patru secole, statele si sistemul
statal au structurat viata politica a unui numar din ce in ce mai mare de oameni din toata lumea. Au
devenit universal-populare. Astazi sistemul se afla intr-o extindere globala. Era suveranitatii statelor
coincide cu perioada oderna a expansiunii puterii, prosperitatii, cunoasterii, stiintei, tehnologiei,
stiintelor de carte, urbanizarii, libertatii, egalitatii, drepturilor etc. Aceasta ar putea fi o coincidenta
dar este putin probabil, cand ne amintim cat de importante au fost statele si sistemul statal in a da
forma celor cinci valori umane fundamentale discutate mai sus. Bineinteles , este dificil de spus daca
statele au fost efectul sau cauza vietii moderne si daca ele vor avea vreun loc in era post-moderna.
Aceste intrebari trebuie lasate deoparte pentru mai tarziu.
Oricum stim ca sistemul de state si modernitatea sunt strans legate din punct de vedere
istoric. De fapt, ele sunt complet co-existente: sistemul alaturarii teritoriale a statelor a aparut in
Europa la inceputul epocii moderne. Si sistemul statal a fost o trasatura centrala, dacanu chiar o
trasatura definitorie a modernitatii de atunci incoace. Chiar daca statele suverane au aparut in Europa,
s-au extins in America de Nord la sfarsitul secolului XVIII si in America de Sud la inceputul
secolului XIX. In timp ce modernitatea s-a raspandit in jurul lumii, sistemul statal s-a raspandit cu ea.
Numai incet s-a raspandit incat sa cuprinda intreaga lume. Africa sub-Sahariana, de exemplu, a ramas
izolata de expansiunea sistemului statal vestic pana la sfarsitul secolului XIX si a devenit un sistem
statal regional independent numai dupa mijlocul secolului XX. Daca sfarsitul modernitatii va duce
sfarsitul sistemului statal este o intrebare care trebuie discutata mai tarziu in aceasta carte.
Bineinteles, exista dovezi legate de sistemul politic care seama cu statele suverane inca
dinaintea epocii moderne. Evident aveau relatii unele cu altele. Origininea istorica a RI in acest sens
mai general are radcini adanci in istorie si poate fi numai un subiect de speculatie. Dar, vorbind
conceptual, a existat un timp cand oamenii au inceput sa se stabileasca in teritoriu si sa se formeze in
comunitati politice separate teritorial. Primele exemple dateaza de mai mult de 5000 de ani.
Fiecare grup politic a fost fata in fata cu problemele legate de coexistarea cu grupuri vecine
pe care nu le puteau ignora sau evita din cauza unei apropieri teritoriale mari. Fiecare grup politic a
trebuit, de asemenea, sa se preocupe de grupurile de la distanta care erau capabile sa-i afecteze.

1
Apropierea geografica trebuie sa fie vazuta ca o zona de proximitate politica, daca nu ca o frontiera
sau granita de vreun fel. Cand au survenit contactele dintre grupuri, uneori trebuie sa fi implicat
rivalitate, dispute, amenintari, intimidare, interventie, invazie, cucerire si alte interactiuni ostile sau
razboinice. Dar uneori, si probabil in majoritatea timpului, trebuie sa fi implicat respect reciproc,
cooperare, comert, conciliere, dialog si relatii similiare amicale sau pasnice. O foare semnificativa
forma de dialog dintre comunitatile politice autonome- diplomatia- are radacini antice. Exista
acorduri formale inregistrate inte comunitatile politice antice care dateaza dinainte de 1390 a. Chr. Si
documente de activitate cvasi-diplomatica de prin anii 653 a.Chr.
Aici este prototipul problemei clasice a RI: razboiul si pacea, conflictul si cooperarea. Aici,
de asemenea, sunt diferite aspecte ale RI puse in evidenta de realism si liberalism.
Aceste relatii intre grupurile independente din punct de vedere politic creeaza miezul
problemei relatiilor internationale. Ele sunt construite pe o distinctie fundamentala intre noi insine si
alte colectivitati intr-o lume teritoriala in acre exista atatea colectivitatii unele care intra in contact
reciproc. Aici ajungem la o definitie preliminara a sistemului statal: exista pentru relatiile intre
grupuri umane organizate politic care ocupa teritorii distinctive, nu sunt sub o autoritate sau putere
mai mare si se bucura si exercita intr-o anumita masura independenta unele fata de altele. RI sunt
relatiile dintre asemenea grupuri independente.
Prima manifestare relativ clasa a sistemului statal este cea a Greciei Antice (500 a. CHr- 100
a.Chr), cunoscuta ca Elada. A comprimat un numar mare de orase-stat mici. Grecia Antica nu a fost o
natiune-stat in sensul de astazi. Mai degraba a fost un sistem de orase-state. Atena a fost cel mai mare
si cel mai faimos, dar au existat si alte orase-stat, cum ar fi: Sparta sau Corint. Impreuna formau
primul sistem statal din istoria Vestului. Au existat relatii extensive si elaborate intre orasele-state ale
Eladei. Dar orasele-stat ale Greciei Antice nu erau state suverane moderne cu teritoriu. Erau mai mici
in populatie si teritoriu decat multe state moderne. Relatiilor dintre orasele Greciei le lipseau
institutia diplomatiei si nu era nimic comparabil cu legea internationala si organizatia internationala.
Sistemul statal al Greciei antice a fost in cele din urma distrus de un imperiu vecin mult mai
puternic, Imperiul Roman (200 a chr- 500 p chr). Romanii au dezvoltat un imperiu urias in cursul
cuceririlor lor prin ocuparea si conducerea majoritatii teritoriale a Europei si a unor mari parti din
Orientul Mijlociu si Africa de Nord. Romanii au avut de-a face cu numeroase comunitati politice care
ocupau aceste zone, dar au facut asta subordonandu-le mai degraba decat recunoscandu-le. In loc de
RI sau cvasi-Ri, sub Imperiul Roman singura optiune a comunitatilor politice a fost fie supunerea
catre Roma, fie revolta. In cele din urma, comunitatile de la periferia imperiului au inceput sa se
revolte; armata romana nu a putut stopa revoltele si a fost nevoita sa se retraga si in mai multe ocazii,
orasul Roma a fost invadat si zdruncinat de triburile barbare. In acest fel, Imperiului Roman I s-a pus
capat dupa multe secole de succes politic si supravietuire politica.
Imperiul a fost modelul prevalent al organizarii politice care treptat s-a transformat in Europa
crestina secole mai tarziu dupa caderea Imperiului Roman. Doi principali succesori ai Romei au fost
imperii: in Europa Vestica- imperiul medievala (catolic) cu baza la Roma; in Europa estica- imperiul
Bizantin (ortodoxia). Bizantul sustinea ca este continuatorul Imperiului Roman crestinat. Lumea
crestina medievala europeana (500-1500) a fost totusi divizata din punct de vedere geografic in
majoritatea timpului in doua imperii politico-religioase. Au existat si alte sisteme politice si imperii.
Africa de Nord si Orientul Mijlociu a fost o lume a civilizatiei islamice. Au fost imperii unde sunt
astazi Iranul si India. Cel mai vechi imperiu este cel chinez, care a supravietuit, sub diferite dinastii,
pentru aproximativ 4000 de ani pana la inceputul secolului XX. Probabil mai exista in forma statelor
Chineze Comuniste, care seamana cu un imperiu in ierarhia politica si structura ideologie. Totusi,
evul mediu a fost o epoca a imperiilor si a relatiilor si conflictelor dintre diferitele imperii. Dar
contactul dintre imperii a fost mai degraba intermitent: comunitatiile erau incete si transportul era
dificil. Majoritatea imperiilor erau mai degraba o lume pentru ele insele.
Putem vorbi de “RI” in vestul Europei in timpul epocii medievale? Numai cu dificultate
pentru ca, dupa cum a fost indicat, crestinitatea medievala era mai degraba un imperiu decat un
sistem statal. Statele existau, dar nu erau independente sau suverane in intelesul modern al
cuvantului. Nu erau teritorii clar stabilite cu granite. Lumea medievala nu era o pata geografica a
culorilor accentuat diferentiate care reprezentau diferitele tari independete. In schimb, era o
2
intrepatrundere confuza si complicata de linii si culori cu variate umbre si nuante. Puterea si
autoritatea erau organizate pe baze atat religioase cat si politice. Papa si imparatul erau capii celor
doua ierarhii paralele si conecatet, una religioasa si una politica. Regele si alti conducatori erau
subiectii autoritatii si legilor supreme. Nu erau pe deplin independenti. Si in majoritatea timpului
conducatorii locali erau mai mult sau mai putin liberi fara de legile regilor: erau semi-autonomi dar
nu erau nici pe deplin independenti. De fapt independenta politico-teritoriala cum o cunoastem astazi
nu era prezenta in Europa medievala.
Epoca medievala a fost una de dezordine, conflict si violenta considerabila, care era stavilita
din lipsa acestor linii clare ale organizarii si controlului delimitarii teritoriale. Uneori razboaiele erau
purtate intre civilizatii religioase- de exemplu Cruciadele crestine impotriva lumii islamice. Uneori
razboaiele erau purtate intre regi- de exemplu, razboiul de 100 de ani intre Anglai si Franta. Dar
adesea razboiul era feudal si local si era purtat intre grupuri rivale de cavaleri ai caror lideri aveau o
disputa. Autoritatea si puterea de a se angaja in razboi nu era monopoliata de state: regii nu controlau
razboaiele cum au fost mai tarziu capabili sa o faca. In schimb, dreptul si capacitatiile de a porni
razboi apartineau membrilor unei caste distinctive- cavalerii inarmati, liderii si adeptii lor- care
luptau uneori pentru Papa, uneori pentru imparat, uneori pentru rege, uneori pentru stapan si intr-
adevar destul de des pentru ei insisi. Nu exista distinctie clara intre razboi civil si razboi international.
Razboaiele medievale erau mai degraba legate de probleme de bine si de rau: razboaie apararea
credintei, pentru rezolvarea conflictelor legate de mostenirea dinastica, razboaie pentru pedepsirea
nelegiuitilor, razboaie pentru colectarea datoriilor. Razboaiele se purtau mai putin pe criterii de
control exclusiv al teritoriului sau pentru state ori interese nationale. In Europa medievala nu exista
teritoriu controlat exclusiv si nicio conceptie clara legata de natiune sau interes national.
Valorile conectate cu statalitate suverana erau aranjate in mod diferit in epoca medievala.
Cheia acestei diferente este faptul ca nicio organizatie politica, cum ar fi statul suveran, nu alimenta
aceste valori. In schimb, li se purta de grija de catre diferite organizatii care operau la niveluri diferite
ale vietii sociale. Securitatea era oferita de liderii locali si de cavalerii care operau din orase si castele
fortificate. Libertatea nu era libertate pentru toti indivizii sau toate natiunile, mai degraba era o
libertate pentru liderii feudali si apropiatii si clientii lor. Ordinea era responsabila imparatului, dar
capacitatea lui de a impune ordinea era foarte limita si Europa medievala a fost punctata de turbulente
si neintelegeri la toate nivelurile socieatii. Provizia de justite era responsabilitatea atat a
conducatorilor religiosi aveau mai usor acces la justitie decat cei din paturile de jos. Erau diferite
curti pentru diferite clase sociale. Nu exista politie si adesea justitia era realizata de oamenii insisi in
forme de razbunare si represalii. Papa era responsabil nu numai pentru conducerea Bisericii prin
intermediul ierarhiei de episcopisi alt cler, dar de asemenea si pentru supravegherea disputelor dintre
rege si alti lideri nationali semi-independenti. Membrii clerului erau adesea consilieri superiori ai
regilor si ai altor lideri seculari. Regii erau uneori „Aparatori ai credintei”- cum a fost Henric VIII al
Angliei. Cavalerii adesea se considerau soldati crestini. Razboiul era conectat se securitate si era
bazat pe legaturi feudale intre liderii locali si oamenii de rand, legaturi in care liderii ofereau protectie
in schimbul unei parti de munca, produse agricole si alte resurse si produse din economia locala a
taranilor. Taranii nu erau liberi sa traiasca unde doreau. In schimb, ei erau legati de propietarii
feudali, care puteau fi membrii ai nobilimii sau ai clerului sau puteau apartine ambelor clase.
Ce a implicat schimbarea politica de la medieval la modenr? Raspunsul scurt este: in cele
din urma s-au consolidat aceste valori intr-un singur cadru al unei organizatii sociale unite si
independente: statul suveran. La inceputul epocii moderne, conducatorii europeni s-au eliberat de
autoritatea atotcuprinzatoare pilitico-religioasa a crestinismului. De asemenea, s-au eliberat de
dependenta de putere militara pe care o detineau baronii si alti lideri feudali locali. Regele si-a
subordonat baronii si i-a sfidat pe imparat si pe Papa. Ei au devenit aparatori ai suveranitatii statale
impotriva dezordinii interne si amenintarilor externe. Taranii si-ai inceput lunga calatorie pentru a
scapa de dependenta de liderii feudali locali, pentru a deveni supusi directi ai regelui: ei au devenit in
cele din urma „poporul”.
Pe scurt, puterea si autoritatea au fost concentrate intr-un singur punct: regele si guvernul.
Regele conducea acum un teritoriu cu granite, care erau aparate impotriva incursiunilor din exterior.
Regele a devenit autoritatea suprema peste poporul din tara sa si nu mai trebuia sa opereze prin
3
intermediul autoritatilor si liderilor. Transformarea politica fundamentala marcheaza avantul epocii
moderne.
Unul dintre efectele majore a aparitiei statului modern este monopolul pe mijloacele de
lupta. Regii au creat prima data ordinea in casa si au devenit singurul centru al puterii din tara.
Cavalerii si baronii care anterior isi comandau propriile armate, primeau acum ordine de la rege.
Multi regi au privit apoi in afara tarii, cu intentia de a-si extinde teritoriile. Ca rezultat, rivalitatiile
internationale s-au dezvoltat, adesea rezultand razboaie si in extinderea unor tari in dauna altora. In
diferite perioade- Spania, Franta, Austria, Anglia, Danemarca, Olanda, Elvetia, Polonia, Rusia, Prusia
si alte state ale noului sistem europeau erau in razboi. Unele razboaie au fost sadite de Reforma
Protastanta, care a divizat prodund populatia Europei crestine in secolele XVI-XVII. Dar alte
razboaie, si din ce in ce mai multe razboaie, erau provocate de simpla existenta a statelor
independente a caror conducatori au recurs la razboi ca mijloc de a-si apara interesele, de a-si urmari
ambitile si, daca era posibil, de a-si extinde posesiunile teritoriale. Razboiul a devenit o institutie
cheie internationala pentru rezolvarea conflictelor dintre statele suverane.
Schimbarea politica de la medieval la modern totusi a implicat la baza construirea statelor
independente teritorial. Statul si-a capturat teritoriul si l-a transformat in proprietatea statului si a
capturat populatia teritoriului, pe care a transformat-o in supusi si ulterior in cetateni. In mai multe
tari, intr-adevar in majoritatea, bisericile crestine au cazut sub controlul statului. Nu era loc in statul
modern pentru teritorii semi-independente sau pentru institutii semi-independente, sau pentru oameni
semi-independenti. In sistemul international modern teritoriul este consolidat, unificat si centralizat
sub un guvern suprem. Populatia teritoriului datoreaza loialitate acelui guvern si au datoria de a
respecta legile statului. Acestea ii include pe episcopi, la fel de bine ca si pe baroni, comercianti si
aristocrati. Toate institutiile sunt acum subordonate autoritatii statale si a legilor publice. Harta
teritoriala cunoscuta a lumii este intr-un loc in care fiecare parte este sub jurisdictia exlusiva a unui
anume stat. Tot teritoriul Europei si in fine, toata planeta este proportionata asa de guvernele
independente. Punctul istoric de final al epocii medievale este punctul de inceput al sistemului
international modern, vorbind foarte general, fiind de obicei identificat cu razboiul de 30 de ani
(1618-1648) si cu pacea de la Westfalia, care i-a pus capat.
De la mijlocul secolului XVII statele erau vazute ca fiind singurele sisteme politice legitime
ale Europei bazate pe propriile lor teritorii distincte, pe propriile guverne independente si pe propria
politica. Acest sitem statal de inceput avea cateva caracteristici proeminente care pot fi rezumate. In
primul rand, este constituit din state apropriate a caror legitimitate si independenta era reciproc
recunoscut. In al doilea rand, recunoasterea statelor nu s-a extins in afara sistemului statal european.
Sistemele politice non-europene nu erau membre ale sistemului statal. Erau de obicei privite ca fiind,
din punct de vedere politic, inferioare si majoritatea au fost in cele din urma subordonate regulilor
imperiale europene. In al treilea rand, relatiilor statelor europene erau subiect de lege internationala si
de practici diplomatice. Cu alte cuvinte, se astepta din partea lor sa observe regulile jocului
international. In al patrulea rand, exista o balanta de putere intre statele membre care intentiona sa
previna orice stat sa scape de sub control si sa incerce sa isi impuna hegemonia, ceea ce de fapt ar
restabili un imperiu peste continent.
Au fost mai multe incercari majore ale diferitelor puteri de a-si impune hegemonia pe
continent. Imperiul Habsburgic a incercat in timpul razboiului de 30 de ani si a fost blocat de o
coalitie condusa de Franta si Suedia. Franta a incercat in timpul regelui Ludovic XIV (1661-1714) si
a fost blocat de o alianta anglo-olandeza. Napoleon (1795-1815) si-a facut incercarea dar a fost blocat
de: Anglia, Rusia, Prusia si Austria. O balanta de putere post-napoleoneana intre marile puteri a tinut
pentru o perioada intre 1815-1914. Germania a realizat o asemenea incercare in timpul lui Hitler
(1939-1945) si a fost blocata de SUA, Uniunea Sovietica si Anglia. In ultimii 350 de ani sistemul
statal european a reusit sa reziste tendintei politice din istoria lumii care este incercarea de catre
marile puteri sa supuna micile puteri vointei lor politice si prin aceasta sa stabileasca un imperiu.
Sistemul global statal si economia mondiala
Totusi, in timp ce europenii au avut imperii in Europa, in acelasi timp ei au construit imperii
vaste peste mari si o economie mondiala prin care controlau majoritatea comunitatilor non-europene
din restul lumii. Statele vestice care nu s-au putut domina reciproc au reusit sa domine restul lumii
4
atatdin punct de vedere economic cat si politic. Controlul vizibil al lumii non-europene de catre
europeni a inceput de la incipitul epocii moderne in secolul XVI, in acelasi timp in care sistemul
statal european isi incepea existenta. A durat pana la mijlocul secolului XX, cand ultimele populatii
non-europene s-au eliberat de colonialismul european si au obitinut independenta politica. Faptul ca
statele europene nu au reusit niciodata sa se domine reciproc, dar au fost capabile sa domine pe
oricine altcineva, a fost de o importanta cruciala in formarea sistemului international modern.
Ascendenta globala si suprematia vestului sunt foarte importante pentru intelegea RI chiar si astazi.
Istoria europei moderne este o istorie a conflictului politic si economic si a razboaielor intre
statele suverane. Statele faceau razboiul iar razboiul facea si desfacea state. Rivalitatile dintre statele
europene au fost purtate nu numai in Europa, ci oriunde ambitiile si puterea europenilor puteau fi
proiectate- si aceasta a fost, in cele din urma, in intreaga lume. Statele europene au intrat in
competitie unele cu altele pentru a patrunde si controla zonele folositoare din punct de vedre miliar si
cele dorite din punct de vedere economic in alte parti ale lumii. Statele europene simteau ca au tot
dreptul sa faca asta. Ideea ca populatiile non-vestice aveau dreptul la independenta si la
autodeterminare a aparut mult mai tarziu. Uriase teritorii non-europene si implicit populatii au cazut
sub controlul statelor europene prin cucerire militara, dominatie comerciala si anexare politica.
Expansiunea imperiala vestica a facut posibil pentru prima data formarea si operarea unei
economii globale si a unei politici globale. Expansiunea comertului dintre lumea vestica si lumea
non-vestica a inceput aproximativ in acelasi timp in care statele moderne apareau in Europa, in jurul
anului 1500. Aceasta expansiune a fost bazata pe navele de lunga distanta greu inarmate pe care
europenii le foloseau atat pentru transportul bunurilor cat si pentru a-si proiecta puterea militara si
politica. Prin asemenea mijloace, statele europene si-au extins puterea cu mult dincolo de Europa.
Continentele americane au fost treptat aduse in sistemul comercial mondial prin mineritul argintului
si a altor metale pretioase, prin schimbul de blanuri si prin producerea de bunuri agricole- majoritatea
produse in plantatii mari prin munca sclavilor. Aproximativ in acelasi timp, Indiile de Est si apoi
parti continentale din Africa de Sud si Asia de S-E au intrat sub controlul si colonizarea. In timp ce
spaniolii, portughezii, olandezii, englezii si francezii si-au extins imperiile peste mari, rusii si-au
extins teritoriul continental. Pana la sfarsitul secolului XVIII, Imperiul Rus, bazat pe comertul cu
blanuri extinse in Siberia, Alaska si pe Coastele vestice ale Americii de Nord, pana in nordul
Californiei. Puteriile vestice au fortat de asemenea deschiderea unui comert cu Japonia si China- desi
niciuna din tari nu a fost colonizata din punct de vedere politic. Mari teritorii ale lumii non-europene
au fost colonizate de europeni si mai tarziu au devenit state membre independente ale sistemului
statal sub controlul populatiei colonizatoare. SUA, Statele Americii Latine, Canada, Australia, Noua
Zeelanda si pentru o lunga perioada Africa de Sud, Orientul Mijlociu si Africa Tropicala au fost
ultimele continente pe care europenii le-au colonizat.
Pe perioada erei de imperialism economic si politic a statelor europene cateva puncte
fundamentale ar trebui retinute care au luminat sistemul statal in acea perioada. In primul rand,
statele europeneau creat aliante cu sistemele politice ale statelor non-europene- cum ar fi aliantele
aranjate de britanici si de francezi cu diferite „triburi” de indieni ale Americii de Nord. In al doilea
rand, aproape oriunde puteau, statele europene cucereau si colonizau aceste sisteme politice non-
europene si le faceau o parte subordonata imperiilor lor. In al treilea rand, acele imperii de
pretutindeni au devenit o sursa de baza de bogatie si putere a statelor europene pentru mai multe
secole. Totusi, dezvoltarea Europei a fost obtinuta in parti importante pe baza controlului teritoriilor
din afara Europei si prin exploatarea resurselor umane si naturale ale acestora. In al patrulea rand,
unele dintre acele colonii de peste mari au ajuns sub controlul populatiilor colonizatoare europene, si
multora dintre acele „state colonizate” li s-a permis in cele din urma sa devina membrii ai sistemului
statal. Succesul Revolutiei Americane impotriva Imperiului Britanic a deschis pentru prima data acea
usa la sfarsitul secolului XVIII. Aceasta a lansat tranzitia de la un sistem statal european la un sistem
statal vestic. Nu in ultimul rand, pe perioada erei imperialismului, din secolul XVI pana la inceputul
secolului XX, nu a existat nici interesul nici dorinta de a incorpora sistemele politice non-vestice in
sistemul statal pe bazele suveranitatii egale. Aceasta s-a intamplat la scara larga numai dupa cel de-al
doilea razboi mondial.

5
 Primul stadiu al globalizarii sistemului statal a fost prin incorporarea statelor non-vestice
care nu au putut fi colonizate de catre Vest. Nu orice tara non-vestica a cazut sub controlul politic al
statelor imperiale vestice; dar tarile care au scapat de colonizare au fost totusi obligate sa accepte
regulile sistemului statal vestic. Imperiul Otoman este un exemplu: a fost fortat sa accepte acele
reguli prin Tratatul de la Paris in 1854. Japonia este un alt exemplu: a intrat intr-un acord mai
degraba pasiv in secolul XIX. Japonia a obtinut rapid substanta organizaitionala si forma
constitutionala a statului modern si pe la inceputul secolului XX aceasta tara devenise o mare putere-
dupa cum a demonstrat prin infrangerea militara a unei mari puteri existente, Rusia, pe campul de
lupta: razboiul ruso-japonez din 1904-1905. China a fost obligata sa accepte regulile sistemului statal
vestic pe durata secolului XIX si la inceputul secolului XX. China nu era luata in considerare sau pe
deplin recunoscuta ca mare putere pana in 1945. Acest al doilea stagiu al globalizarii sistemului statal
a fost adus prin intermediul anticolonialismului de catre supusii coloniali ai imperiilor vestice. In
acea lupta indigena, liderii politici au facut cereri politice pentru decolonizare si independenta bazate
pe ideile europene si americane de autodeterminare. Acea „revolta impotriva vestului”, dupa cum a
spus Herdley Bull, a fost vehicolul principal prin care sistemul statal s-a extins dramatic dupa cel de-
al doilea razboii mondial. Intr-o scurta perioada de aproximativ 20 de ani, incepand cu independenta
Indiei si Pakistanului in 1947, majoritatea coloniilor din Asia si Africa au devenit state independente
si membre ale Natiunilor Unite.
Decolonizarea europeana in lumea a treia a triplat numarul membrilor Natiuniloe Unite de la
aproximativ 50 de state in 1945 la peste 160 de state in 1970. Aproximativ 70% din populatia lumii
erau cetati sau supusi ai statelor independente in 1945 si erau deci reprezentati in sistemul statal. Pana
in 1995 cifra a ajuns la 100%. Raspandirea controlului politic si economic dincolo de Europa s-a
dovedit in cele din urma a fi o expansiune a sistemului statal, care a devenit complet global in a doua
jumatate a secolului XX. Stadiul final al globalizarii sistemului statal l-a reprezentat dezmembrarea
Uniunii Sovietice impreuna cu separarea simultana a Iugoslaviei si Cehoslovaciei la sfarsitul
Razboiului Rece. Asta a dus la extinderea membrilor Natiunilor Unite la aproximativ 190 de state la
sfarsitul secolului XX.
Astazi, sistemul statal este o institutie globala care afecteaza vietile practic a tuturor
oamenilor de pe planeta chiar daca ei isi dau seama sau nu. Aceasta inseammna ca RI sunt acum mai
mult decat au fost vreodata un subiect academic. Aceasta inseamna, de asemenea, ca politica
mondiala de la sfarsitul secolului XX trebuie sa acomodeze o varietate de state care sunt
diversificate- in termeni de cultura, religie, limba, ideologie, forme de guvernamant, capacitate
militara, progres tehnologic, nivele ale dezvoltarii economice, etc- decat erau inainte. Aceasta este o
schimbare fundamentala in sistemul statal si o provocare fundamentala pe care eruditii RI sa o
inteleaga.
RI si lumea contemporana a statelor in schimbare
Multe intrebari importante in studiul RI sunt legate de teoria si de practica suveranitatii
statelor, care, dupa cum a fost indicat, este institutia istorica centrala a politicii mondiale. Dar exista
si alte chestiuni importante. Aceasta a dus la dezbateri despre scopul propriu-zis al RI. La o extrema,
eruditii si concetreaza exclusiv pe state si relatiile interstatale: dar o alta extrema a RI include aproape
tot ceea ce are legatura cu relatiile inter-umane in jurul lumii. Este important sa studiem aceste
perspective diferite daca speram sa avem cunostinte balansate si o viziune de ansamblu a RI.
Motivul pentru care legam variatele teorii la RI de stat si sistemul statal este pentrua
cunoaste centralitatea istoria a subiectului. Chiar si teoriile care cauta sa ajunga dincolo de stat il iau
de obicei ca punct de plecare: sistemul statal este punctul central de referinta atat pentru abordarile
traditionale cat si pentru cele noi. Capitolele ulterioare vor explora cum fiecare traditie a „scolilor” RI
a incercat sa desluseasca statul suveran. Exista dezbateri despre cum ar trebui sa conceptualizam
statul si diferite teorii ale RI iau in calcul intr-un anume fel diferite abordari. In capitolele ulterioare
vom prezenta dezbaterile contemporane legate de viitorul statelor. Daca importanta sa centrala in
politica modnaial s-ar putea ca acum sa fie in schimbare este o intrebare foarte importanta a scolilor
contemporane ale RI. Dar este un fapt ca statele si sistemul statal raman in centrul analizei si discutiei
academice a RI.

6
 Trebuie, bineinteles sa fim atenti la faptul ca statul suveran este un concept teoretic
contestat. Cand punem intrebarea „Ce este statul?” si „Ce este sistemul statal?” vor fi diferite
raspunsuri in functie de abordarea teoretica adoptata: raspunsul realist va fi diferit de cel liberal, si
acele raspunsuri vor fi diferite de raspunsurile Societatii Internationale si de raspunsurile date de
teoriile EPI. Niciunul dintre aceste raspunsuri nu este complet corect sau complet incorect deoarece
adevarul este: statul este o entitate multifatetata si oarecum confuza. Sistemul statal, in consecinta, nu
este un subiect usor de inteles, si poate fi inteles in diferite feluri si cu diferite puncte de vedere puse
in prim-plan.
Dar exista si moduri de simplificare. Este de mare ajutor sa ne gandim la stat ca avand doua
dimensiuni, fiecare divizata in doua categorii mari. Prima dimensiune a statului este guvernul versus
stat ca si tara. Vazut din interior, statul este guvernul national: este cea mai mare autoritate care
guverneaza intr-o tara: poseda suveranitate interna. Acesta este aspectul intern al statului. Multe
intrebari legate de aspectul intern al statului sunt cu privire la relatia stat-societate: cum guvernul
conduce o societate interna, mijloacele puterii sale si sursele legitimitatii, cum se ocupa cu cererile si
interesele indivizilor si grupurilor care compun societatea, cum gestioneaza economia nationala, care
sunt politicile interne s.a.m.d.
Vazut la nivel international, oricum, statul nu este nici pe departe un guvern: este un teritoriu
populat cu un guvern national si o societate. Cu alte cuvinte, este o tara. Din acest unghi, atat
guvernul cat si societatea interna formeaza statul. Daca o tara este stat suveran va fi general
recunoscuta ca fiind intependenta politic. Acesta este aspectul extern al statului in care intrebarea de
baza este cu privire la relatiile interstatale: cum relationeaza guvernele si societatile statelor unele cu
celelalte, cum se descurca unele cu altele, care este baza acestor relatii interstatale, care sunt politicile
externe ale unui stat anume, cum interactioneaza oamenii din diferite state si cum se angajeaza in
tranzactii unii cu altii etc.
Asta ne aduce la a doua dimensiune a statului, care divide aspectele externe ale statului
suveran in doua mari categorii. Prima categorie este statul vazut ca o institutie formala sau legala in
relatiile sale cu alte state. Acesta este statul ca o entitate care este recunoscuta ca fiind suverana sau
independenta, este memrba a organizatiilor internationale si poseda diferite drepturi si
responsabilitati internationale. Ne vom referi la prima categorie ca statalitate juridica. Recunoasterea
este un element esential al statalitatii juridice. Recunoasterea califica statele pentru calitatea de
membru a Societatii Internationale, inclusiv membru al Natiunilor Unite. Absenta recunoasterii neaga
acest drept. Nu fiecare tara este recunoscuta ca fiind independenta: un exemplu este Quebec, o
provincie a Canadei. Pentru a deveni independent, trebuie sa fie recunoscut ca atare de statele
suverane existene dintre care de departe cel mai important pentru Quebec este Canada iar in al doilea
rand SUA.
Tarile care sunt recunoscute ca state suverane sunt intotdeauna mai putine decat tarile care
nu sunt recunoscute, dar conceptual ar putea fi recunoscute. Aceasta este din cauza ca independenta
este in general privita ca fiind valoroasa din punct de vedere politic. Dar tarile care sunt recunoscute
ca state suverane de obicei nu au nicio dorinta de a vedea noi tari recunoscute, pentru ca ar implica
separarea: statele existente ar pierde teritoriu, populatie, resurse, putere, statut etc. Daca separarea ar
deveni o practica acceptata, ar submina stabilitatea internationala. Partitia ar stabili un precedent
periculos care ar putea destabiliza sistemul statal daca un numar din ce in ce mai mare de state
subordonate dar cu potential de independenta s-ar alinia pentru a-si cere recunoasterea ca state
suverane. Asadar, ar putea exista intotdeauna cineva care sa bata la usa suveranitatii statale, dar este o
mare sovaiala in a deschide usa si a-i lasa sa intre. Aceasta situatie ar fi o situatie care ar dezbina
actualul sistem statal- in special ca acum nu mai sunt colonii si intregul teritoriu locuit al lumii este
inchis intr-un sistem statal global. Asadar, statalitatea juridica este atent rationalizata de statele
suverane existente.
A doua categorie este statul vazut ca o organizatie substantiala politico-economica. Aceasta
categorie are de-a face cu nivelul la care statul si-a dezvoltat eficient institutile politice, o baza
economica solida si un grad subtantial de unitate nationala, ceea ce este o unitate a poporului si un
suport pentru stat. Ne vom refri la aceasta a doua categorie ca fiind statalitate empirica. Unele state
sunt foarte puternice in sensul ca au nivel ridicat de statalitate empirica. Majoritatea statelor din Vest
7
sunt asa. Multe alte state sunt mici, de exemplu Suedia, Olanda, Luxemburg. Un stat puternic in
sensul unui nivel ridicat de statalitate empirica ar trebui sa fie tinut la notiune de mare putere in sens
militar. Unele state puternice nu au putere militara; Danemarca este un exemplu. Unele puteri, in sens
militar, cum ar fi Rusia, nu sunt state puternice. Canada este cazul neobisnuit al unei tari foarte
dezvoltate cu un guvern democratic eficient, dar cu o slabiciune majora in statalitate: amenintarea
Quebecului cu secesiunea. Pe de alta parte, SUA este atat un stat puternic si o mare putere: intr-
adebar este cea mai mare putere de pe pamant.
Aceasta distinctie intre statalitatea empirica si statalitatea juridca este de importanta
fundamentala deoarece ajuta la observarea unor diferente semnificative, care exista intre cele 190 de
state independente si egale actuale ale lumii. Statele difera enorm in legitimitatea institutiilor politice
insa nu toate statele poseda guverne nationale efective. Unele state, inclusiv cele mari cat si cele mici,
sunt organizatii solide si capabile: sunt state puternice. Majoritatea statelor din vest sunt mai mult sau
mai putin asa. Unele state mici insulare din Pacific sunt atat de mici incat de abia is pot permite
macar sa aiba guverne. Alte state pot fi mari in termeni de populatie sau teritoriu sau ambele, de
exemplu Nigeria, sau Congo, dar sunt atat de saracae, atat de ineficiente si atat de corupte incat abia
sunt capabile sa continue ca un guvern eficient. Un numar mare de state, in special din lumea a treia,
au un grad mic de statalitate empirica. Institutiile lor sunt slabe, bazele lor economice sunt fragile si
nedezvoltate, este foarte putina unitate nationala sau chiar deloc. Ne putem referi la aceste state ca
fiind cvasi-state: poseda statalitatea juridica dar au o mare deficienta in ceea ce priveste statalitatea
empirica. Daca rezumam variatele distinctii facute aici vom avea imaginea sistemului statal global
asa cum arata in tabelul de mai jos :

Sistemul statal global

- 5 mari puteri- SUA, Rusia, Canada, Marea Britanie, Franta
- Aproximativ 30 de state substantiale: Europa, America de Nord, Japonia
- Aproximativ 75 de state substantial moderate: Asia si America Latina
- Aproximativ 80 de cvasi-state: Africa, Asia, Caraibe, Pacific
- Numeroase sisteme politice cvasi-independente nerecunoscute care s-au transformat in state
existente

Una dintre cele mai importante conditii care ilumineaza existenta atator cvasi-state din
lumea a treia este cea a subdezvoltarii economice. Saracia si in consecinta investitiile putine,
infrastructura (drumuri, scoli, spitale), tehnoloigie moderna, oameni educati si alte aspecte socio-
economice sau resurse sunt printre cei mai importanti factori care ne ajuta sa intelegem de ce aceste
state sunt atat de slabe. Guvernul si institutiile in aceste tari demonstreaza prea putin existenta unei
fundatii stabile. Slabiciunea acestor state este o oglinda a saraciei lor si a inapoierii tehnologiei, si
atat vreme cat conditiile persista, este foarte probabil sa persiste si incapacitatea lor ca si state.
Aceasta afecteaza profund natura sistemului statal si de asemenea caracterul teoriilor RI.
Diferite concluzii pot fi trase de la faptul ca statalitatea empirica variaza atat de mult in
sistemul statal contemporan de la un avans economic si tehnologic al majoritatii statelor Vestice la o
extrema, la state inapoiate din punct de vedere tehnologic si economic la cealalta extrema, adica
majoritatea statelor non-vestice. Eruditii realisti se concentreaza in principal pe state in centrul
sistemului: majoritatea puterilor si in special marile puteri. Ei vad statele lumii a treia ca fiind jucatori
marginali intr-un sistem al puterii politice care s-a bazat intotdeuna pe „inegalitatea natiunilor”.
Asemena state marginale sau periferice nu afecteaza sistemul intr-un mod semnificativ. Alti eruditi ai
RI, de obicei teoreticeienii liberali sau au Societatii Internationale, vad conditiile adverse ale cvasi-
statelor ca pe o chestiune fundamentala a sistemului statl care ridica probleme nu numai pentru
ordinea internationala, dar si pentru libertatea si justitia internationala.
Unii eruditi ai EPI, de obicei marxisti, fac nedezvoltarea tarilor periferice si relatiile inegale
dintre centru si periferie ale economiei mondiale, elementul crucial care le explica teoriie lor legate
de sitemul international modern. Ei investigheaza legaturile internationale dintre saracia lumii a treia
sau sudul si bogatia Americii, Europei si a altori parti ale Nordului. Ei vad economia internationala
ca pe un „sistem al lumii”, u statele capitaliste dezvoltate la centru, avansand pe cheltuiala statelor
8
slabe, nedezvoltate de la periferie. Potrivit acestor eruditi, egalitatea legala si independenta politica-
ceea ce am distins ca fiind „statalitate juridica”- nu este cu mult mai mult decat o fatada politicoasa
ce abia ascunde extrema vulnerabilitate a statelor sarace din lumea a treia si dominarea si exploatarea
lor de catre statele capitaliste, bogate ale vestului.
Subdezvoltarea tarilor cu siguranta evidentiaza intr-un mod uimitor inegalitatile empirice
profunde ale politicii mondiale contemporane. Dar este posesia lor de statalitate juridica cea care
reflecta apartenenta lor ca membrii ai sistemului statal, ceea ce plaseaza aceasta problema intr-o
perspectiva de prim-plan, pentru ca sublinieaza ca populatiile unor state- statele dezvoltate- se bucura
de conditii mai bune de viata in aproape fiecare aspect fata de populatiile altor tari- al tarilor
nedezvoltate.
Faptul ca tarile nedezvoltate apartin aceluiasi sistem statal global si tarile dezvoltate ridica
diferite intrebari decat daca ar apartine unor sisteme politice complet separate, aceasta fiind cazul
existet dinaintea crearii sistemului global statal. Putem vedea problemele de securitate, libertate si
progres, ordine si justitie, si de bogatie si saracie mult mai clar atunci cand implica membrii aceluiasi
sistem international. Pentru ca in interiorul unui sistem se aplica aceleasi standarde generale si
asteptari. Asa ca daca unele state nu pot intruni asteptarile sau standardele comune din cauza ca sunt
subdezvoltate, aceasta devine o problema internationala si nu numai o problema interna sau problema
altcuiva. Aceasta este o schimbare majora din trecut cand sistemele politice non-vestice erau in afara
sistemului statal si operau potrivit unor standarde diferite sau erau colonii ale puterilor imperiale
vestice erau responsabile pentru ele ca urmare a politicii interne decat a politicii externe.
Aceste dezvoltari sunt pentru a aminti ca lumea statelor este o lume dinamica, schimbatoare
si nu o lume statica, inchisa. In RI ca si in alte sfere ale relatiilor inerumane, nimic nu ramane
nemiscat pentru o perioada lunga de timp. RI se schimba o data cu orice altceva: politica, economia,
stiinta, tehnologia, educatia, cultura si restul. Un caz evident este inovatia tehnologica, care a dat
forma in mod profund RI de la inceput si continua sa le formeze in moduri semnificative care nu pot
fi intotdeauna prezise. De-a lungul secolelor, tehnologii militare noi au imbunatatie au avut impact
profund in balanta de putere, cursele armate, imperialism si colonialism, aliante militare, natura
razboiului si multe altele. Cresterea economica a permis o bogatie mai mare sa fie dedicata bugetelor
militare si a oferit o fundatie pentru dezvoltarea unei forte militare mai mari, mai eficiente si mai bine
echipata. Descoperirile stiintifice au facut posibila aparitia unor noi tehnologii, cum ar fii tehnologiile
de transport si informare, care au avut ca efect impletirea lumii mai aproape si crearea unor granite
nationale mai permeabile. Stiintele de carte, educatia in masa si extinderea educatiei la nivel superior
au facut guvernele sa-si creasca capacitatea statului lor si sa-si extinda activitatile in din ce in ce mai
multe sfere de specialitate ale societatii si economiei.
Merge bineinteles si ambele sensuri deoarece oamenilor educati nu le place sa li se spuna ce
sa faca sau ce sa gandeasca. Valorile si ideile culturale schimbatoare au efectuat nu numai politica
externa a anumitor state, dar si forma si directia de relatii internationale. De exemplu, ideologiile
anti-rasiale si anti-imperialiste care au fost spuse pentru prima data de intelectualii tarilor vestice au
subliniat imperiile vestice de peste mari, in Asia si Africa, si au ajutat procesul de decolonizare prin
crearea unei justificari morale a dificultatilor tot mai mari ale colonialismului.
Exemplele impactului schimbarii sociale in RI sunt nesfarsite in numar si varietate. Oricum,
ar trebuie sa fi sufiecient pentru a puncta ca schimbarea sociala afecteaza statele sistemului statal.
Relatie este fara indoiala ireversibila. Sistemul statal, de asemenea, are un impact in ceea ca privesye
politica, economia, stiinta, tehnologia, cultura, educatia etc. De exemplu, a fost pe larg discutata ca
dezvoltarea sistemului statal in Europa a fost decisiv in propulsarea acestui continent in fata celorlalte
continente in epoca moderna. Competitia statelor europene independente in interiorul sistemului lor
statal- competitia lor militara, economica, stiintifica si tehnologica- a catapultat aceste state in fata
sistemelor politice non-europene care nu aveau indemul la acelasi grad de competitie. Un erudit a
facut referire la acest punct: „Statele Europei.. au fost inconjurate de competitori actuali sau
potentiali. Daca guvernul vreunuia era neglijent, isi slabea propriul prestifiu si securitatea militara..
sistemul statal a fost o asigurare impotriva stagnarii economice si tehnologice”. Nu ar trebui deci sa
concluzionam ca sistemul statal abia reactioneaza la schimbare; este de asemenea o cauza a
schimbarii.
9
 Schimbarea sociala ridica o intrebare mai fundamentala. Pana la un anumit punct ar trebui sa
ne asteptam din partea statelor sa se schimbe atat de mult incat sa nu mai fie state in sensul discutat?
De exemplu, daca procesul globalizarii economice continua si face lumea o singura mar epiata si un
singur site de productie, va fi atunci sistemul statal absolut? Avem in minte urmatoarele activitati
care ar putea resuscita statul: schimbul si investitiile internationala in crestere, extinderea activitatilor
de afaceri multinationale, cresterea activitatii organizarilor non-guvernamentale, comunicarii la nivel
regional si global, cresterea Internetului, cresterea continua a retelelor de transport, o explozie a
turismului si trasportului, migratii umane masive, poluare mediului, extinderea integrarii regionale,
cresterea comunitatilor de schimb, expansiunea globala a stiintei si tehnologiei, descresterea continua
a guvernului, cresterea privatizarii si alte activitati care au avut ca efect cresterea independentei peste
granite. Sau statele suverane si sistemul statal vor gasi moduri de a se adapta la aceste schimbari
socile, exat cum s-au adaptat iar si iar la alte schimbari majore din ultimii 350 de ani? Unele dintre
aceste schimbari erau la fel de fundamentale: revolutia stiintifica din secolul XVII, electricitatea din
secolul XVIII, intalnirea civilizatiilor vestice si non-vestice pe parcursul mai multor secole, cresterea
imperialismului si colonialismului vestic, revolutia industriala din secolele XVIII-XIX, revolutia
anti-colonialism si decolonizarea in secolul XX, raspandirea educatiei publice in masa, cresterea
bunastarii statelor etc. Acestea sunt unele dintre cele mai fundamentale intrebari ale scoliilor
contemporane de RI, si ar trebui sa le tine minte cand speculam despre viitorul sistemului statal.
Concluzii
Sistemul statal este o institutie istorica, creata de oameni. Populatiile lumii nu au trait
intotdeauna in state suverane. In majoritatea timpului istoric uman, oamenii au trait sub diferite
modalitati de organizare politica. In perioada medieveala, autoritatea politica era haotica si disperata.
Majoritatea oamenilor erau dependenti de un numar mare de diferite autoritati- unele dintre ele
politice, altele religioase- cu diverese responsabilitati si putere de la liderii locali si proprietari pe
pamant la regele dintr-un oras-capitala distant, de la preotul parohiei pana la Papa de la indepartata
Roma. In statele moderne, autoritatea este centralizata intr-un guvern legal suprem si oamenii traiesc
sub standardele legilor acelui guvern. Dezvoltarea statelor moderne a dus catre organizarea autoritatii
politice al puterii in linii rationale si nationale.
Sistemul statal a fost un sistem statal european in prima instanta. In perioada epocii
imperialismului vestic, restul lumii a fost dominat de europeni atat economic cat si politic. Doar o
data cu decolonizarea asiatica si africana dupa al doilea razboi mondial, sistemul statal a devenit o
institutie globala. Globalizarea sistemului statal a dus la cresterea varietatii statelor membre si
implicit a diversitatii sale. Cea mai importanta diferenta este intre statalitatea empirica la nivel inalt si
cvasi-statele slabe, care au suveranitate formala, dar foarte putina statalitate substantiala. Cu alte
cuvinte, decolonizarea a contribuit la o diviziune interna adanca in sistemul statal intre Nordul bogat
si Sudul saracacios: de exemplu, intre tarile dezvoltate din centru care domina sistemul din punct de
vedere politic si economic si tarile subdezvoltate de la periferie, care au influenta politica si
economica limitata.
Oamenii adesea se asteapta ca statul sa mentina cateva valori-cheie: securitatea, libertatea,
ordinea, justitia, bunastarea. Teoriile RI se precupa de modul in care statele asigura sau nu aceste
valori. Din punct de vedere istoric, sistemu statal este format din cateva state puternic inarmate,
incluzad un numar mai maic de puteri care au fost adesea rivali militari si uneori au intrat in razboi.
Realitatea statului ca o masina de razboi sublineaza valoarea securitatii. Acesta este ounctul de
inceput pentru traditia realista a RI. Pana cand statele nu vor inceta sa fie rivali inarmati, teoriile
realiste vor avea o baza istorica ferma. Dupa terminarea Razboiului Rece sunt cateva semne care fac
trimitere la schimbare: marile puteri si-au redus semnificativ bugeturile militare si au redus marimea
fortelor lor armate. Si-au modernizat armatele. Marina si aviatia, dar nici macar nu au considerat o
optiune abandonarea fortei armate. Aceasta sugereaza ca realismul va fi o teorie a RI relevanta pentru
inca o perioada lunga de timp.
Dar este, de asemenea, un fapt ca in majoritatea timpului statele coopereaza mai des sau mai
rar, si fara multa drama politica, pentru un avantaj reciproc poarta relatii diplomatice, fac schimb,
sustin piata internationala, fac schimb de cunostine stiintifice si tehnologice, isi deschid usile pentru
investitori, oameni de afaceri, turisti si calatori din alte tari. Colaboreaza pentru a se ocupa de o serie
10
de probleme comune, de la mediu pana la traficul ilegal de droguri. Se implia in tratate bilaterale si
multilaterale in acest scop. Pe scurt, statele interactioneaza conform normelor de reciprocitate.
Traditia liberal a RI este bazata pa ideea ca statele moderne in acel mod silentios creeaza contributii
strategice si libertatea si progresul international.
Cum mentin statele ordinea si justitia in sistemul statal? In principal prin norme si reguli ale
legii internationale, si prin organizatii internationale si activitati diplomatice. A existat o larga
expansiune a acelor elemente ale societatii internationale inca din1945. Traditia Societatii
Internationale a RI pune in evidenta importanta acestor RI. Nu in ultimul rand, sistemul statelor este
de asemenea un sistem socio-economic; bogatia si bunastarea sunt punctul de concentrare a
majoritatii statelor. Acest fapt este un punct de inceputal teoriilor EPI in RI. Teoreticienii EPI discuta
de asemenea consecintele expansiunii vestine si eventuala incorporare a lumii a treia in sistemul
statal. In acest proces, este aducea modernizarii si progresului in lumea a treia sau mai degraba
aducerea inegalitatii, subdezvoltarii si mizeriei? Aceasta intrebare conduce, de asemenea, probleme
mai mari-daca sistemul statal merita sa fie mentinut si aparat sau mai degraba ar trebui sa fie inlocuit
cu un alt sistem. Teoriile RI nu sunt dr acord cu privire la acest punct: dar disciplina RI este bazata pe
convingerea ca statele suverane si dezvoltarea lor este de importanta cruciala pentru a intelege cum
valorile de baza ale vietii umane sunt sau nu sunt oferite oamenilor din lume.
Urmatoarele capitole vor introduce traditiile teoretice ale RI in detaliu. Vom incepe aceasta
tema, prin introducerea RI ca disciplina academica. Daca acest capitol s-a bazat pe actuala dezvoltare
a statelor si a sistemului statal, capitolele urmatoare se vor concentra pe cum gandirea noastra legata
de state si relatiile dintre ele s-a dezvoltat de-a lungul timpului.

11