Tipuri de regimuri politice- democraţie, totalitarism, autoritarism.

Regimul politic reprezintă raportul politic de dominare a societăţii, exprimă

multitudinea de forme în care acesta se manifestă, reuneşte ansamblul relaţiilor dintre
formele sociale de conştientizare, organizare şi promovare a scopurilor ei.
În Antichitate, principala concepţie privind tipologia formelor politice a fost dată de
filozoful Aristotel. Această tipologie se regăseşte în trei categorii de bază: guvernarea de
către o singură persoană, de către minoritate şi cea a majorităţii, fiecare categorie
prezentându-se sub forma monarhiei sau tiraniei, aristocraţiei sau oligarhiei (cei bogaţi
deţin puterea, iar cei săraci sunt excluşi din viaţa politică) şi democraţiei sau politeia
(regimul egalităţii), aceste categorii acţionând în favoarea societăţii sau pentru sine.
Aristotel analizează caracteristicile acestor tipuri de forme politice: tirania – tiranul
acţionează în favoarea propriului interes, în cazul oligarhiei minoritatea acţionează în
favoarea societăţii, democraţia – majoritatea acţionează în favoarea majorităţii şi nu în
favoarea comunităţii. Pentru Aristotel democraţia este regimul săracilor, întrucât cei bogaţi
sunt mult mai puţini decât cei săraci. Montesquieu renunţă la gândirea aristotelică, pentru
că el crede că regimul politic este un mariaj între natură şi principiu. El conservă existenţa
sau absenţa legii. Regalitatea este supusă legii; în cazul despotismului legea este
absentă. Autorul francez identifică câte un principiu pentru fiecare regim: republica –
virtutea – cei care conduc trebuie să aibă virtute, monarhia – onoare, despotismul –
oamenii sunt dominaţi de teamă.

În zilele noastre însă, se disting urmatoarele tipuri de regimuri politice:

- liberale: ce corespund societăţii occidentale- DEMOCRATICE;

- totalitare: cărora le sunt proprii monopolul unui singur partid, ideologia de stat unică,
intangibilă şi monopolul statului asupra întregii activităţi economice, sociale, educaţionale
şi de cultură, totul este judecat după criterii ideologice şi politice;
-autoritare: specifice noilor naţiuni, pe cale de a-şi defini structurile politice.

Clasificarea regimurilor politice se raportează frecvent la următoarele criterii:

1) cât de implicat este publicul în procesul de guvernare, ceea ce reprezintă dimensiunea
participare – extindere;
2) până la ce punct masele se supun conducătorilor lor de frică sau din convinger e,
aceasta fiind dimensiunea constrângere – persuasiune;
3) în ce măsură sistemul îi obligă pe guvernanţi să reflecte valorile masei sau îi
autorizează să le omită în numele comunităţii şi al valurilor viitorului, constituind
dimensiunea ordine – reprezentativitate.

Democraţie înseamnă „guvernare de către popor”. Constă din echitate politică şi

participarea tuturor în procesul politic şi garantarea libertăţii individului. Regimurile
democratice se caracterizează prin competiţie deschisă pentru obţinerea puterii politice
între grupuri autonome şi grupuri organizate, care iau naştere în mod spontan în societate.
Cei care câştigă competiţia sunt responsabili în faţa întregului electorat. Competiţia este
susţinută prin intermediul partidelor politice şi al alegerilor democratice care determină
sprijinul popular al fiecărui competitor.

Premisele de bază ale democraţiei sunt stabilirea unor limitări ale puterii statului şi
responsabilitatea elitelor conducătoare faţă de întregul popor. Cele două premise sunt
tratate pe larg în Constituţie. Toate democraţiile funcţionează pe baza unui set de reguli
care au fost aprobate şi general acceptate de către popor. Constituţia defineşte limitele şi
scopurile guvernării ca şi mijloacele, procesele şi procedurile prin care vor fi obţinute. Ea
este legea fundamentală a unui stat şi încălcarea ei este pedepsită de instituţiile abilitate.

Democraţia se mai bazează pe respectarea drepturilor omului, pe o organizare

strictă a puterilor în stat pentru a nu lăsa întreaga putere pe mâna unui singur om. În
general puterea este împarţita în trei alte puteri şi anume: puterea legislativă, puterea
executiva şi puterea judecătorească. Toate aceste trei puteri reprezinta o unitate şi nu pot
funcţiona una fără cealaltă. Nu poate exista justiţie fară legislaţie si nici punerea in aplicare
a voinţei poporului făra celalte două.

Principiile democraţiei sunt următoarele:

Autoritatea care este prezentă în relațiile dintre oameni atât în viața privată, cât și în viața
publică. Autoritatea înseamnă puterea legitimă a cuiva de a-și impune propria voință
celorlalți. În statul democratic, autoritatea este mult diferită de exercitarea puterii într-un
regim totalitar sau autoritar.
Libertatea
Responsabilitatea
Dreptatea
Proprietatea
Pluralismul politic
Separarea puterilor în stat
Reprezentativitatea.

De unde a pornit conceptul de democraţie?

Democratia antică

Formele democratice de organizare își au rădăcinile încă în perioadă prestatală. Ele

iau ființă odată cu apariția omului. Unii savanți etnografi susțin că democrația este unul
din factorii principali ai antropogenezei, a apariției omului în general, deoarece ea a
stimulat dezvoltarea comunicării între indivizi, autodenumirea și liberă gîndire. Cercetările
antropologice mărturisesc că formele nedemocratice de organizare bazate pe ierarhia
strictă și supunere asemănătoare cu furnicarul sau roiul de albine au dus în impas
dezvoltarea strămoșilor noștri.
Prin formele de naștere ale democrației au trecut toate popoarele. Ginta a avansat
în legăturile democratice cu organizații mult mai democrate ca ,,uniunea fraternitatii” adică
prietenia cîtorva triburi foarte apropiate din punct de vedere teritorial, care pentru
păstrarea autonomiei aveau sfatul suprem comun” că organ suprem al puterii. Cîteva frații
formau ginta. Ea era condusă de sfatul gintei care era compus din căpeteniile triburilor.
Adunările sfatului se desfășurau deschis, cu participarea oricărui membru al gintei care
însă la aceste ședințe nu aveau drept de vot. Hotaririle la aceste adunări de obicei se luau
pe bază principiului de acord comun. La început doar în cîteva ginte dar mai tîrziu în
majoritatea existau conducători aleși democratic din rîndurile șefilor de trib, dar puterea lor
era limitată. Unele ginte încheiau chiar diferite pacte între ele.

Forme asemănătoare de democrație au existat și în Grecia Antică, la unele

popoare de pe teritoriul Germaniei și altele. Peste tot democrația înnăscută era bazată pe
legăturile de sînge sau de rudenie, proprietate comună. Ea nu cunoștea foarte bine
funcțiile de conducere și de îndeplinire a muncii, nu aveau un apărat special de conducere
și constrîngere. Funcțiile puterii erau limitate. Legăturile dintre oameni erau reglementate
de tradiții, obiceiuri, ritualuri și tabuuri. Puterea sfatului și conducătorilor era bazată pe
autoritatea morală și susținerea de către unii membri ai tribului care aveu o autoritate mai
mare printre membrii lui. Această era o formă a democrației destul de primitive și
prestatala sau mai poate fi numită și autoguvernarea comună.
Odată cu dezvoltarea uneltelor și a procesului muncii s-au mărit și orașele, a apărut
tot mai des proprietate privată și accentuarea inegalității sociale. Democrația a înnăscută
a fost încetul cu încetul înlăturată ea cedînd locul formelor de guvernamînt autoritare că
monarhia, aristrocratia, oligarhia și tirania, dar chiar și în decursul mai multor veacuri, în
unele țări chiar și pînă în zilele noastre, s-au păstrat unele forme tradiționale democratice
de organizare a guvernării. Tradițiile democratice înnăscute au avut o mare influența la
apariția statelor democratice în Grecia și Romă Antică.

Apariția democrației Ateniene, prima formă clasică de democrație. Ea a apărut în

sec.V i.e.n. începutul dezvoltării democrației ateniene a fost în reformele împăratului Solon
care în sec. VI i.e.n. a înfăptuit mari reforme sociale și politice. Ele erau îndreptate spre
eliberarea plebeilor de a achita impozitele, căpătarea dreptului de către oameni de a-și
alege conducătorul satului sau ținutului, care să poarte răspunderea de ținutul sau în față
împăratului. Însă, acești conducători puțeau fi aleși doar din rîndurile celor care au achitat
toate impozitele de stat și au contribuit la cheltuelile de război, prin urmare doar oamenii
bogați. Cu toate că pe timpurile lui Solon democrația în Atena efectuase abia primii păși,
ideile de alegere și controlare a conducătorului, acordul benevol de a se supune puterii ( și
nu unei persoane fizice, ci legii ) au căpătat o largă întrebuințare. Mult mai bine însă ele
au au fost realizate în timpul domniei lui Pericle în sec V i.e.n. Această perioadă se
consideră secolul de aur al democrației ateniene.
Republica Atena ne prezintă în special forma democrației colectiviste asupra căreia
vom reveni mai tîrziu. Cetățenii uniți erau cointeresati în păstrarea privilegiilor acordate de
stat în special la stapinirea robilor care erau considerați comuni. Statul era compus din
clase sociale care erau bazate pe apartenență etică și religioasă. Între indivizi și grupuri
sociale de obicei nu apăreau conflicte serioase, deoarece nu era o împărțire exactă a
vieții personale de cea socială. Individul decidea singur cît este de rațională participarea
lui în treburile sociale și statale, între care ei nu făceau nici o diferență.
Democrația ateniana a avut grijă de formarea unor condiții reușite de participare a
cetățenilor în conducerea treburilor statului. Mulțumită folosirii muncii robilor (fiecare
familie avea de la unul la 10 robi) cetățenii aveau pentru aceasta destul timp. În afară de
asta cei săraci primeau ajutoare din partea statului. Prin acest mod toți erau asigurați cu
timp liber pentru a se ocupă de problemele societății. Părerea societății de asemenea,
influența părerea politică a poporului socotind participarea lui la viață politică că singură
îndeletnicire de vază a cetatenului atenian. Toate aceste fapte ne permite să caracterizăm
modelul antic de a puterea poporului” ca o dominație nemijlocit socială.

Democraţia modernă

Sistemele democratice care sunt intilnite în zilele noastre își au rădăcinile spre
sfîrșitul secolului XVIII a începutul secolului XIX sub influența directă și multilaterală a
liberalismului. Meritele liberalismului în dezvoltarea gîndirii atît politice cît și democratice
sunt destul de mari. Aceste idei politice au apărut sub lozincă libertății individului și
separarea ei de tirania statală.
Liberalismul pentru prima oară în istoria gîndirii social-politice a separate individul
de societate și stat în două sfere autonome: statul și societatea civilă, a limitat sferă
constituțională și sferă instituțională a acțiunilor statului asupra cetățenilor și a vieții lor
personale, a apărat autonomia și drepturile minorității în comparație cu majoritatea, a
propus egalitatea politică a tuturor cetățenilor.
Patria ideilor liberale este în primul rînd Anglia. Încă din secolele medievale cînd pe
continentul Europa era la putere absolutismul, englezii au reușit să limiteze puterea
monarhului. Punctul de pornire al liberalismului englez datează încă din anul 1215 cînd în
Anglia a apărut prima schița a constituției: €''Magna Charta Libertatum”. Această charta
era încă departe de democrație și limită puterea monarhului doar în folosul aristocrației.
Dar în ea se prevedea și dreptul cetateanului la libertate și securitate,iar€€ nici un om liber
nu trebuie arestat, închis sub pază, deposedat de bunurile personale, înjosit, prigonit sau
pedepsit cu alte mijloace decît cele prevăzute de lege”. De acum în secolul XIV în Anglia
există parlamentul care în anul 1689 odată cu adoptarea "Declarației Drepturilor" a primit
drepturi legale definitive de activitate. Dar acestei țări i-au trebuit încă 200 de ani pentru
democratizarea parlamentului.
Ideile și practicile liberalismului mult timp nu au convins cu democrația ca teorie și
mișcare. Ideologii liberalismului timpuriu ca John Locke, Charl-lui, Montesquieu și alții
erau concentrați nu în a obține și a asigură toți cetățenii cu drepturi politice egale ci se
stăruiau să izoleze și să micșoreze clasă proprietarilor și aristrocratia de la influența
asupra deciziilor luate de către monarh.
Atitudinea luată de către liberalism față de masele populare a afectat desigur
democratia liberală de limitare a puterii cu ajutorul drepturilor individuale și principiul
democratic al suveranității poporului. În întregime acest model de democrație în variant lui
clasică (sec.XIX a€€ inc.sec.XX) are următoarele trăsături caracteristici:
Identificarea poporului ca subiect al puterii și în special bărbații, excluzîndu-se păturile de
jos în primul rînd muncitorii inaimiti dar totodată și femeile din numărul cetățenilor cu drept
de vot. În mai multe sisteme democratice din vest, în prima jumătate a sec. XX s-au
păstrat bogățiile și alte valori ca condiții necesare fără care omul nu avea dreptul la vot.
Individualitatea, recunoașterea personalității că primul, și cel mai important izvor al puterii,
prioritatea individului asupra legilor de stat. Dreptul la personalitate în întregime este
conținut în constituție, indeplinerea căreia este controlată de curtea supremă.

Caracterul democratic formal cu înțeles politic îngust, înțelegerea libertății ca lipsă

de obligațiuni. Spre deosebire de democrația antică libertatea aici se interpretează nu ca
egală libertate de a activă la viață politică a statului, dar ca un drept individual pasiv de a fi
protejat de implicarea din partea statului și a altor persoane străine.

Parlamentarismul, ca formă de conducere și influența politică. După cum scria sir

John Dalberg-Acton, lecția data de democrația ateniana ne €€invata că conducerea
întregului popor, conducerea de întrega clasă numeroasă și atotputernică este la fel de rea
că monarhia absoluta”. Limitarea competenței și sferei de acțiuni a statului în privință
securității și ordinii publice, securitatea și dreptul cetățeanului, neimplicarea lui în treburile
comunității publice, economice, sociale și procesele religioase.

Limitarea puterii majoritatiii asupra minorității, asigurarea autonomiei și libertății

individuale și colective. Minoritatea este obligată să se supună majorității doar în limitele
unor situații, în rest ea este complet liberă. Minoritatea are dreptul la opinie proprie care
nu încurcă la luarea deciziilor de către majoritate.

Democraţia în România în perioada interbelică

Caracteristicile regimului politic democratic în România

România a devenit stat democratic în 1918, prin introducerea dreptului de vot

universal. În 1919 au loc primele alegeri conform votului universal. Consecinţele noului tip
de scrutin au fost dispariţia Partidului Conservator (partidul marilor proprietari funciari),
care se aflase până atunci la guvernare în alternanţă cu liberalii, şi apariţia a numeroase
partide mici.
Un rol fundamental în consolidarea regimului democratic l-a avut schimbarea
constituţiei liberale din 1866, cu o constituţie democratică, în 1923. Noua constituţie
prevedea egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii fără deosebire de origine etnică, limbă
şi religie. Alte drepturi şi libertăţi prevăzute în constituţie erau: libertatea persoanei,
libertatea întrunirilor şi asocierilor, libertatea presei, inviolabilitatea domiciliului,
inviolabilitatea proprietăţii, libertatea învăţământului. Ca şi în constituţia din 1866, şi în cea
din 1923 era menţionat principiul separaţiei puterilor în stat: puterea legislativă era deţinută
de Parlament şi rege, puterea executivă de rege şi guvern şi puterea judecătorească de
instituţii judecătoreşti.
Principalele partide politice în perioada interbelică au fost Partidul Naţional
Liberal şi Partidul Naţional Ţărănescdeoarece ele s-au aflat mai mult timp la guvernare.
Alături de ele au existat şi alte partide. Partidul Poporului, condus de mareşalul Alexandru
Averescu, a fost la guvernare în 1920-1921, 1926-1927, dar în spatele său s-au aflat
totdeauna liberalii. Partidul Socialist a fost înfiinţat în 1893, fiind de mai multe ori
reorganizat, de-a lungul existenţei sale schimbându-şi şi numele (un alt nume pe care l-a
avut a fost Partidul Social Democrat). Minorităţile naţionalemaghiarii, evreii, saşii, secuii
aveau şi ei propriile lor partide.
În România au existat şi partide extremiste. Partidul Comunist a fost înfiinţat în 1921
dar a fost interzis prin lege în 1924 datorită faptului că programul său prevedea
desfiinţarea României Mari. Acest partid a acţionat în ilegalitate, avea sub 1000 de
membrii, iar activitatea sa era controlată direct de Stalin. În 1927 a fost creat partidul de
extremă dreaptăLegiunea Arhanghelului Mihail (numit şi Garda de Fier), condus de
Corneliu Zelea Codreanu. El a fost interzis în 1933 şi apoi a apărut cu numele de Partidul
Totul Pentru Ţară.

Autoritarismul

Esenţa autoritarismului constă în faptul că puterea nu este disputată. Deşi

regimurile autoritare sunt relativ uşor de distins de cele democratice, nu e la fel de uşor să
se stabilească criterii de analiză prin care să se diferenţieze regimurile autoritare între ele.
Acest lucru e valabil în special în cazul unui tip particular de regim autoritar, şi anume
regimul totalitar. Cele două tipuri de autoritarism sunt: unul conservator în care elitele
politice şi regimul pe care îl sprijină şi căruia îi dau substanţă încearcă să menţină forţele
societale dominante, în special structura claselor sociale. În acest tip de autoritarism
defensiv, conducerea politică încearcă să menţină status-quo-ul existent împotriva forţelor
noi care încearcă să impună schimbări

Al doilea tip de autoritarism este cel radical. Acesta este transformator şi

mobilizator, care impune schimbări în structura socială. Este asociat cu grupuri sau clase
noi care încearcă să înlocuiască status-quo-ul existent. Toate formele de autoritarism se
caracterizează prin instabilitate. Există un conflict între elitele politice aflate în competiţie,
unele încercând să se menţină la putere, iar altele să obţină puterea. Conflictul se poate
muta şi pe plan economic, atunci când intervine lupta între elitele politice şi cele
economice.

În regimurile autoritare, ca şi în cele totalitare, organizarea conducerii se

caracterizează prin concentrarea puterii în mâinile unei elite politice limitate numeric. În
multe regimuri autoritare există o distincţie clară între stat şi societate. Se permite
existenţa grupurilor autonome, mai ales a celor care au apărut înaintea regimului, de
exemplu, Biserica şi multe grupuri politice active, lucruri ce dau o uşoară senzaţie de
pluralism politic.

Totalitarismul

În regimurile totalitare statul pătrunde şi anihilează forţele din societate, fiind

înfiinţate noi instituţii care să supună toate forţele societale controlului nelimitat al elitei
conducătoare. Acest lucru se obţine prin pătrunderea intereselor şi a asociaţiilor,
desfiinţându-le pe unele, remodelându-le pe altele şi punând bazele altora.

Controlul şi acapararea totalitară a societăţii se extinde asupra economiei,

educaţiei, culturii, religiei şi chiar asupra familiei. Elitele totalitare tind să devină extrem de
ideologice în scopurile pe care şi le propun. Deseori sunt utopice şi transcendentale, deci
radical diferite de valorile şi scopurile societăţii pe care vor să o controleze şi să o
modifice. Ideologia este extrem de mobilizatoare. Ce înseamnă acest lucru? Mobilizarea
este intensificarea participării. Este procesul prin care regimul determină cât mai mulţi
cetăţeni să se implice activ în viaţa publică. Regimurile totalitare, dimpotrivă, încearcă prin
eforturile de a mobiliza populaţia, de a-şi impune ideologia şi de a organiza
consimţământul să dezvolte un consens popular larg, dar nu în sens democratic, ci e
vorba doar de o aprobare din partea populaţiei.

Puterea aparţine în totalitate unei persoane sau unui grup de persoane. Spre
exemplu, puterea pe care o întrupează statul, prin partidul unic, poate strapunge usor
barierele de protectie ale vieţii si drepturilor particulare ale fiecărui cetaţean. Spre ex,
teoretic regimul comunist a fost un regim democratic fiindca Presedintele si Parlamentul
(numit Marea Adunare Nationala) erau alesi de popor prin alegeri libere.
Din punct de vedere practic insa alegerile erau “regizate” astfel incat nu erau tocmai libere,
ceea ce a determinat includerea acestui regim in categoria regimurilor totalitare. În orice
caz, este cvasiunanima ideea ca fascismul, nazismul şi comunismul ar fi fost regimuri
totalitare.

Fascismul:

Fascismul este o ideologie politică radicală și autoritară definită în primul rând de un

naționalism radical (numit și "ultra-naționalism"). Fasciștii încearcă să organizeze
o națiune în conformitate cu perspectivele, valorile și sistemelele corporatiste, inclusiv
sistemul politic și economia. Ei susțin crearea unui stat totalitar cu un singur partid, care
urmărește mobilizarea în masă a unei națiuni și crearea unui ideal „om nou”, pentru a
forma o elită care reglementează prin îndoctrinare, educație fizică și politici familiale,
inclusiv eugenism. Fasciștii cred că o națiune presupune o conducere puternică, o singură
identitate colectivă și capacitatea de a comite violențe și război, cu scopul de a menține
națiunea puternică. Guvernele fasciste interzic și suprimă opoziția față de stat.
 Fascismul a fost fondat de către sindicaliștii naționaliști italieni în Primul Război
Mondial, care a combinat viziuni politice de stânga și de dreapta, dar gravitau spre dreapta
la începutul anilor 1920. Oamenii de știință consideră în general că fascismul este
de extremă dreapta.
Fasciștii sprijină violența, războiul și militarismul, ca furnzior de transformare
pozitivă în societate, de aducerea a unui nou spirit, educație, insuflarea unei dorințe de a
domina în caracterul oamenilor și crearea de camaraderie națională prin intermediul
serviciului militar. Fasciștii văd violența și războiul ca acțiuni, care creează regenerare,
spirit și vitalitate națională.
Fascismul este: anticomunist, antidemocratic, antiindividualist, antiliberal, antipalamentar,
anticonservator, antiburghez și antiproletar și în multe cazuri, anticapitalist.
Fascismul respinge conceptele de egalitarism, materialism și raționalism în
favoarea acțiunii, disciplinei,ierarhiei, spiritului și a voinței.
În economie, fasciștii se opun liberalismului (ca o mișcare burgheză) și marxismului
(ca o mișcare proletară) pentru că sunt mișcări economice exclusive bazate pe anumite
clase. Fasciștii prezintă ideologia lor ca o mișcare din punct de vedere economic între
clase, care promovează soluționarea conflictului dintre clasele economice în vederea
asigurării solidarității naționale. Aceștia susțin o piață reglementată, multiclasă într-un
sistem economic integrat național.
Regimul totalitar fascist din Italia (1922-1943)

Italia după Război. Naşterea fascismului.

Italienii au fost nemulţumiţi de tratatele de pace de la Paris de după Primul război

mondial deoarece nu au primit nişte teritorii din fostul Imperiu austro-ungar, pe care aliaţii
le-au dat Iugoslaviei. În plus, imediat după război Italia s-a confruntat cu o gravă criză
economică. Muncitorii au făcut greve de proporţii nemaivăzute până atunci. Partidul
socialist (o variantă mai blândă a comunismului) câştiga din ce în ce mai mulţi adepţi. În
acest context a apărut Partidul Naţional Fascist, de extremă dreaptă, creat în 1921 de
ziaristul Benito Mussolini. Anterior apăruseră Brigăzile fasciste, grupuri de tineri (mulţi erau
ofiţeri şi studenţi), conduse tot de Mussolini, care se remarcaseră prin agresarea
socialiştilor şi muncitorilor grevişti, pe care îi băteau, îi torturau (de exemplu îi forţau să
bea litri de ulei de ricin) şi chiar îi omorau. Membrii partidului aveau ca uniformă cămaşa
neagră. Principiul de bază al oricărui fascist era supunerea totală faţă de liderul partidului,
Mussolini, căruia i se spunea „Il Duce”. Fasciştii nu s-au ocupat de elaborarea unei
ideologii, declarându-se chiar anti-ideologici, fiind de principiu că faptele sunt mai
importante decât vorbele. Totuşi se pot stabili câteva principii generale ale gândirii lor
politice.

Comunismul:
Teoretic, în comunism toate bunurile aparțin societății ca întreg, și toți membrii
acesteia se bucură de același statut social și economic. Probabil cel mai cunoscut
principiu al unei societăți comuniste ideale este: De la fiecare după posibilități, fiecăruia
după necesități, sintagmă preluată (aproape literal) din Noul Testament. Comunismul
ideal, sau teoretic, are astfel o istorie străveche: după ce a fost propus
în Republica lui Platon, el a fost adoptat de apostolii creștinismului, ei întemeind o
societate comunistă, printre primii creștini dinPalestina antică. Această idee le-a fost dată
de Isus. De exemplu, în creștinismul primitiv, Anania și Safira au fost pedepsiți cu moartea
pentru că nu și-au dat averea colectivului. Filozofia Sfântului Ioan Gură-de-Aur avea și ea
conotații egalitariste similare, Gură-de-Aur considerând că toate bunurile lumești trebuie
egal împărțite între creștini.
Platon a enunțat în „Republica” sa, unele principii asemănătoare cu cele folosite de
comuniști pentru a atrage simpatia poporului și a prelua puterea, dar spre sfârșitul vieții s-
a răzgândit, schițând, în „Legile” sale, o republică centrată pe proprietate și familie.
O astfel de formă de organizare socială, bazată pe sintagma de mai sus, de-a lungul
istoriei a mai fost încercată în epoca modernă. Se poate da chiar exemplul românesc
al Falansterului de la Scăieni (județul Prahova) de la jumătatea secolului XIX. Sau mai
nou, organizarea chibuțurilor din Israel pentru noii imigranți.
La origine, Liga Comuniștilor, fondată la Londra în 1836 sub numele de Liga Celor
Drepți, a fost o organizație comunist-creștină. Karl Marx, membru al acestei organizații, a
apostaziat de la caracterul creștin al organizației, transformând-o prin Manifestul
comunist într-o organizație cu ideologie materialistă și atee, care explică, prin „lupta de
clasă”, că fără folosirea violenței revoluționare pentru a răsturna orânduirea socială
tradițională sistemul capitalist nu poate fi schimbat; pentru Marx, orice formă de religie
este un „drog pentru a amorți poporul”. Karl Marx a arătat mecanismele economice şi
sociale prin care religiile domină conştiinţa popoarelor, cui foloseşte acest drog.
1. Regimul totalitar comunist condus de Lenin (1917-1922)

Partidul comunist rus (creat în 1903), numit şi Partidul bolşevic, condus de Vladimir
Ilici Lenin a ajuns la putere prin revoluţia din 25 octombrie 1917. Bolşevicii au înlăturat
guvernul liberal şi au instaurat un guvern al lui Lenin; la scurt timp, comuniştii şi-au impus
controlul în rândul tuturor sovietelor (parlamentelor regionale). Succesul lor a fost
determinat de faptul că regimul liberal instaurat prin revoluţia din februarie 1917 nu a reuşit
să rezolve problemele economice ale populaţiei. Din 1922 Rusia s-a numit U.R.S.S.
(Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste).
Caracteristicile ideologiei comuniste:
Regimul comunist rus s-a bazat pe ideologia socialismului a lui Karl Marx (elaborată
după 1848), reluată de Lenin în mai multe scrieri ale sale. Principalele idei preluate din
ideologia marxistă au fost:
Lupta de clasă, concept folosit pentru a explica evoluţia istorică a omenirii. Marx
considera că în toate epocile istorice au existat două clase sociale antagonice (opuse):
deţinătorii mijloacelor şi forţelor de producţie, numiţi de Marx asupritori, şi cei ce muncesc,
numiţi asupriţi. Între asupritori şi asupriţi a existat o luptă permanentă, luptă de clasă. În
secolul XIX cele două clase sociale erau burghezia şi muncitorimea (proletariatul). În
Rusia, unde industria era mai puţin dezvoltată, comuniştii au considerat că din rândul
asupritorilor fac parte şi nobilii şi ţăranii înstăriţi (numiţi culaci).
O societate cu adevărat dreaptă nu se poate realiza atâta vreme cât există marea
proprietate privată. Pentru a face o lume mai bună, Marx a propus trecerea proprietăţii
private la stat, astfel încât să nu mai existe bogaţi şi săraci, deci să se creeze o societate
fără clase.
Realizarea unei societăţi egalitare (comuniste) nu se poate face decât prin
preluarea puterii de către clasa muncitoare (proletariat) prin revoluţie. Astfel se va instaura
o dictatură a proletariatului, care va trece averile celor bogaţi (mijloacele de producţie) în
proprietatea statului. Marx considera această dictatură ca fiind legitimă deoarece este
dreptul celor ce muncesc să conducă doar ei.
Ateismul, negarea existenţei oricărei divinităţi. Marx considera că în toate timpurile religia
a fost folosită de categoriile bogate pentru a-i asupri şi a-i minţi pe cei săraci. El a numit
religia opiul popoarelor.
 Aceste idei ale lui Marx, promovate de către Lenin, au legitimat măsurile dure luate
de toate regimurile comuniste împotriva elitelor economice şi culturale ale societăţii pe
motiv că fac parte din clasa asupritorilor şi că sunt duşmani ai poporului (prin popor
înţelegeau muncitorii şi ţăranii săraci).

Practici totalitare în perioade regimului lui Lenin (1917-1924) a fost creată poliţia politică,
Ceka, pentru a-i urmări pe cei care erau consideraţi duşmanii poporului, Familia ţarului a
fost executată (în total 11 persoane). libertatea presei a fost desfiinţată; băncile şi fabricile
au fost trecute în proprietatea statului; ţăranii trebuia să dea la stat surplusul lor de
cereale. Cei care refuzau, erau executaţi; toate instituţiile erau controlate de membrii
partidului comunist.

Regimul totalitar comunist condus de Stalin (1924-1953)

În 1922 Lenin s-a îmbolnăvit (paralizează parţial). La vârful partidului a apărut un conflict
pentru putere între mai mulţi membrii, care este câştigat de Iosif Vissarionovici Stalin, un
om foarte ambiţios, abil şi viclean. Stalin, proclamat Secretar General al Partidului
Comunist, a instaurat un regim de teroare nemaiîntâlnit.

Practici totalitare staliniste:

Teroarea practicată cu ajutorul poliţiei politice N.K.V.D. (apoi K.G.B.), condusă de

Beria, l-a ajutat pe Stalin să elimine toţi adversarii politici şi posibilii adversari. El a extins
represiunea asupra tuturor locuitorilor care erau bănuiţi de nesupunere faţă de regimul
comunist. Tuturor li se făcea un proces sumar în care erau acuzaţi de trădare şi în care nu
aveau nicio şansă să se apere (nu aveau nici dreptul la un avocat), apoi erau condamnaţi
la moarte sau muncă silnică. Această acţiune de eliminare a persoanelor nedorite a fost
numită epurare. Ca urmare a epurărilor, au fost executaţi din ordinul lui Stalin 70% dintre
membrii comitetului central al partidului (aproape 100 de persoane), 80% dintre ofiţerii
superiori ai armatei, iar din rândul populaţiei se apreciază că numai în anul 1934 au fost
executate 1 milion de persoane. Până în 1937, 18 milioane de persoane au fost
transportate în lagăre, 10 milioane murind acolo. Reprimarea a continuat până la moartea
lui Stalin, victimele totale fiind de 17,5 milioane de morţi.

Controlul riguros al statului asupra economiei.

În perioada 1928-1933 s-a realizat colectivizarea forţată în agricultură, pământul

fiind trecut în proprietatea statului. El era muncit în comun de ţărani în cooperative
numite colhozuri. Cei care se opuneau colectivizării erau executaţi împreună cu familiile
lor. Victimele colectivizării au fost cam 4 milioane de morţi.
În industrie, s-au introdus planurile cincinale, nişte planuri care fixau cât va trebui să
fie producţia pentru următorii 5 ani pentru fiecare ramură industrială. În întreprinderile unde
nu se îndeplinea planul, cei găsiţi vinovaţi erau acuzaţi de sabotaj (împiedicarea
intenţionată a activităţilor economice), putând fi chiar executaţi. U.R.S.S. a ajuns, totuşi, să
fie a treia mare putere economică a lumii în urma industrializării forţate.
Organizarea politică fără respectarea principiului separaţiei puterilor în stat.
Statul era condus de un guvern şi de o adunare numită Sovietul Suprem al U.R.S.S.,
alcătuită din reprezentanţii tuturor republicilor sovietice, care avea atribuţii legislative şi
judecătoreşti. Stalin era Secretar general al Partidului, dar, de fapt el era singurul
conducător. Orice funcţionar public trebuia să facă parte din Partidul comunist. Ocupanţii
funcţiilor înalte în partid şi în stat au alcătuit nomenclatura, care era de fapt o clasă de
privilegiaţi pentru că aceştia beneficiau de diverse favoruri economice şi sociale.
Propaganda de partid. Cultul personalităţii. În toate instituţiile statului şi în mijloacele
de comunicare în masă (presa, radioul, cinematograful, televiziunea) existau membrii de
partid care aveau grijă de glorificarea partidului şi a lui Stalin. Propaganda arăta realizările
partidului mult înfrumuseţate, îl prezenta pe Stalin ca pe un tată iubitor care veghează la
bunul mers al societăţii. Pentru el se organizau serbări oficiale, se puneau statui în pieţele
marilor oraşe, se făceau afişe care îl prezentau ca pe un erou popular. Această
propaganda a fost atât de eficientă încât chiar şi astăzi o parte a populaţiei Rusiei îl
consideră pe Stalin un erou civilizator.

Nazismul

Nazismul sau national-socialismul este o ideologie totalitara care a fost aplicata în

timpul dictaturii nationaliste a lui Adolf Hitler în Germania între 1933 si 1945.
Hitler a devenit liderul Partidului National Socialist German al Muncitorilor
(Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei (NSDAP)). Cuvântul nazism provine chiar
de la prescurtarea numelui national-socialism (Nationalsozialismus). În momentul de fata
în Germania nazismul este interzis de lege, dar înca mai exista grupari si chiar partide
neo-naziste (care însa sunt ilegale).
Ideologia national-socialista afirma ca natiunea este cea mai importanta creatie a
unei rase; de aceea marile natiuni sunt creatiile unor mari rase. Teoria mai spune ca marile
natiuni se formeaza pe baza unei puteri militare, care creste din cultura rationala, civilizata.
Iar o cultura bogata se obtine doar la rasele cu o "sanatate" buna si care au ca trasaturi
curajul, agresivitatea si inteligenta.
În aceeasi logica, rasele fara o patrie erau considerate "rase parazite", iar cu cât
mai înstariti erau membrii unei rase parazite, cu atât mai virulent era considerat
parazitismul lor. O rasa "stapâna" putea, conform ideologiei naziste, sa îsi mareasca
puterea prin eliminarea raselor parazite de pe teritoriul lor. Aceasta era justificarea
teoretica a opresiunii si eliminarii evreilor si a tiganilor, sarcina pe care majoritatea
nazistilor o considerau drept datorie (neplacuta).
Ei considerau ca religiile care recunosteau aceste "adevaruri" erau religii
"adevarate", iar cele care predicau iubirea si toleranta "în contradictie cu faptele" erau
religii "false".
Teoria economica nazista se baza pe interesele locale imediate dar încerca si sa se
împerecheze cu conceptii ideologice economice recunoscute pe plan international.
Din punct de vedere international, partidul nazist credea ca o conspiratie
internationala a marilor bancheri a creat criza economica din anii 1930. Capul acestei
conspiratii era considerat ca fiind un grup de evrei, ceea ce motiva înca o data distrugerea
acestei etnii în timpul Holocaustului. Aceste organizatii ale bancherilor erau binecunoscute
în acea vreme si se stia ca puteau influenta statele nationale prin extinderea sau
retragerea creditelor. Aceasta influenta nu se limita la statele mici, precum statuletele
germane care au precedat crearea natiunii germane din anii 1870, ci putea privi chiar si
marile puteri europene începând cu secolul XVI. De altfel multe corporatii transnationale
din perioada secolelor XVI-XIX (Dutch East India Company, de exemplu) au fost create
special pentru a se angaja în razboaie în locul guvernelor, si nu invers.
Se poate deci spune ca partidul nazist era împotriva puterii corporatiilor multinationale fata
de statul-natiune. Aceasta opinie anti-corporatista era comuna cu cea a partidelor politice
de centru-stânga si chiar cu grupurile politice anarhiste din partea opusa în spectrul politic.
 Este interesant de observat ca partidul nazist avea o conceptie foarte limitata
despre economia internationala. Dupa cum spune si numele national-socialist, partidul
dorea sa încorporeze resursele companiilor internationale în Reich cu forta, si nu prin
comert.
Din punct de vedere economic, nazismul si fascismul au multe legaturi. Nazismul
poate fi considerat ca fiind o subdiviziune a fascismului (toti nazistii sunt fascisti, dar nu toti
fascistii sunt nazisti). Printre aceste idei economice se afla controlul complet al guvernului
asupra finantelor, investitiilor (alocarea de credite), industriei si agriculturii. Totusi ambele
sisteme continuau sa existe, atât puterea corporatiilor cât si sistemul de economie de piata
în ceeace priveste preturile.
În loc ca statul sa ceara companiilor bunuri din productia industriala si sa aloce
materiile prime necesare la productia lor (ca în sistemul comunist/socialist), statul platea
pentru aceste bunuri. Aceasta permitea pretului sa joace un rol esential în ceea ce priveste
informatia în legatura cu lipsa de bunuri sau necesarul de capital în tehnologie sau munca
pentru a produce bunuri.
"Principiul conducatorului" (Führerprinzip) era un element cheie în ideologia
fascista, în care conducatorul simbolizeaza întruparea miscarii politice si a natiunii.
Cel mai proeminent nazist a fost Hitler, care a condus Germania drept Cancelar (= prim-
ministru) între 30 ianuarie 1933 si pâna ce s-a sinucis la 30 aprilie 1945. El a împins
Germania în Al Doilea Razboi Mondial si a fost responsabil pentru moartea a peste 20 de
milioane de oameni precum si pentru Holocaust. În timpul lui Hitler, nationalismul si
rasismul au fost combinate într-o ideologie si politica militarista de stat care servea
propriilor sale teluri.
Dupa razboi, multi nazisti importanti au fost judecati, condamnati, si unii chiar
executati pentru crime de razboi si crime împotriva umanitatii în urma Procesului de la
Nürnberg.
Simbolul nazist era svastica în sensul acelor de ceasornic. Aceasta era considerata
de mii de ani ca fiind un simbol al norocului si al prosperitatii. Multe popoare din lume au
(sau au avut) svastica drept simbol, inclusiv indienii, grecii, romanii, celtii, evreii si dacii.
Hitler se pare ca l-a preluat prin filiera hindusa.
Catre sfârsitul secolului XX, miscari neo-naziste au aparut în mai multe tari din lume, ca de
exemplu în Statele Unite, Germania si alte tari europene. Aceste tendinte sunt deseori
asociate cu tinerii "skinhead". De asemenea, în multe tari din Europa vestica s-a observat
în ultimul timp o crestere a importantei partidelor nationaliste (Austria, Franta; în Germania
unele partide cu tendinte neo-naziste chiar au câstigat prin alegeri cîteva locuri în
parlamentele unor Land-uri; partidele clar neo-naziste sunt însa interzise prin lege).

Monarhia
Monarhia nu este un regim politic însă este un sistem politic în care puterea este
simbolizată de o singură persoană numită monarh. A fost o formă de guvernământ
obișnuită în întreaga lume în perioadele antică și medievală.
Regula eredității este adesea obișnuită însă monarhiile elective sunt considerate, de
asemenea, monarhii (Papa, suveranul Vaticanului este ales de către Colegiul Cardinalilor)
iar unele state au conducători ereditari însă sunt considerate republici (cum ar fi Marele
Consiliu de Șefi în Fiji).
Monarhia la rândul ei poate fi: absolută, constituţională.

Absolutismul sau monarhia absolută este forma de organizare

 Absolutismul creează un puternic aparat de stat, vizibil și relativ independent în
raport cu clasa nobililor, dar care ocrotește și consolidează în fapt interesele generale ale
acestei clase. Apare și se dezvoltă în perioada de destrămare a stărilor feudale și de
transformare a stărilor orășenești mijlocii în clasa burgheziei moderne. În general,
absolutismul, sprijinindu-se pe nobilime și folosindu-se de puterea economică a burgheziei
în dezvoltare urmărește slăbirea aristocrației feudale în scopul creării unei puteri
centralizate autoritare prin lichidarea stării de destrămare feudală și a luptelor nobiliare
interne.

El apare în cele mai multe țări europene la sfârșitul secolului XV, ajungând să
cunoască formele sale clasice în timpul Elisabetei Tudor (Dinastia Tudor (1558 -
1603), Ludovic al XIV-lea (1643 - 1715) Dinastia Bourbon, Petru I cel Mare (1682 -
1725)Dinastia Romanov ș.a. Absolutismul monarhic va fi înlăturat în apusul Europei prin
revoluțiile burgheze dinȚările de Jos (secolul XVI), Anglia (secolul XVII), Franța (secolul
XVIII). În centrul și estul Europei, absolutismul se va menține îmbrăcând
forma absolutismului luminat (despotismul luminat) care, prin reforme, va prelungi în timp
și existența monarhiei absolutiste, dar și a formelor feudale.
În Țările române, un astfel de despot luminat a fost Constantin Mavrocordat care,
între 1730 - 1769, în cele 10 domnii, a întărit puterea domnească printr-un sistem de
reforme sociale, fiscale, administrative și judecătorești.

Monarhia constitutională

O monarhie constituțională este o formă de guvern monarhică ce face parte dintr-

un sistem constituțional care acceptă un monarh ereditar sau ales în funcție de șef de
stat. Monarhiile constituționale moderne, de obicei implementează conceptul detrias
politica, sau "separarea puterilor", unde monarhul e capul ramurei legislative sau doar are
un rol ceremonial. În cazul în care monarhul deține putere absolută, aceasta se numește
o monarhie absolută.
Astăzi, monarhiile constituționale sunt combinate cu o democrație reprezentativă,
care reprezintă teoriile suveranității populare care plasează suveranitatea în mâinele
poporului, și cele care consideră important rolul tradiției în guvernământ. Cu toate că
regele sau regina pot fi considerați șeful statului, prim Ministrul, a cărui putere provine
direct sau indirect în urma alegerilor, este Șeful guvernului.
Cu toate că majoritatea monarhiilor constituționale moderne sunt democrații
reprezentative, în istorie au existat și alte situații. Unele monarhii au existat sub
constituții fasciste (sau cvasi-fasciste), cum s-a întâmplat în Italia, Japonia și Spania, sau
cele unde guvernul a fost condus de o dictatură militară, cum s-a întâmplat în Tailanda.
După cum am obserat monarhia poate sa apartina regimului totalitarist sau celui
democratic la fel de usor. Aceasta este un bun exemplu de forma de guvernământ care
poate aparţine si ideologiei democratice însa si celei totalitare.

Bibliografie:
1. Florin Abraham, Transformarea României: 1989-2006: rolul factorilor externi, Institutul
Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 2006.
2. Aristotel, Politica, Cărţile a II-a şi a VI-a, Editura Antet, 1996.
3. Raymond Aron, Democraţie şi totalitarism,Editura ALL, 2001.
4. Daniel Barbu, Republica Absentă, Editura Nemira, 1999.
5. Francois Chatelet, Olivier Duhamel, Histoire des idees politiques, Editura Presses Universitaires
de France, 4e edition revue et augmentee.
6. A. Robert Dahl, Despre democraţie,Editura Ştiinţe politice, Institutul European, 2003.