TEME DE SEMINAR

- Unitatea de învăţare –
REGIMURILE POLITICE

REZUMAT: Regimul politic reprezintă forma concretă de

organizare şi funcţionare a sistemului politic, îndeosebi modul de
constituire şi acţiune a organelor de stat, în raport cu cetăţenii.
Regimurile politice democratice au apărut odată cu primele forme
de organizare democratică a societăţii, având o serie de trăsături
specifice în raport cu formaţiunile sociale. Substanţa regimului
politic democratic se află în sistemul drepturilor şi libertăţilor
omului, ceea ce permite cetăţenilor să aibă acces la viaţa politică
şi să determine prin voinţa lor cursul şi calitatea regimului politic.
Dictaturile totalitare sunt regimuri politice fundamentate pe
ideologia şi partidul politic de extremă dreaptă sau de extremă
stângă, ale căror mijloace şi practici au atins formele cele mai
arbitrare ale puterii absolute discreţionare.

Obiective
- familiarizarea cursanţilor cu noţiunea de regim politic, cu cele două
forme specifice, democratic şi dictatorial (totalitar).
- dezvoltarea capacităţii cursanţilor de a compara cele două forme de
regim politic, cu caracteristicile aferente fiecăruia.
- introducerea cursanţilor în mecanismele regimurilor politice, prin
înţelegerea conţinutului şi esenţa acestora.

Conţinutul şi esenţa regimurilor politice

Regimul politic reprezintă forma concretă de organizare şi

funcţionare a sistemului politic, îndeosebi modul de constituire şi
acţiune a organelor de stat, în raport cu cetăţenii.
Dacă organele de conducere ale puterii politice, în general,
organele de stat se constituie şi acţionează prin consultarea cetăţenilor,
prin respectarea voinţei şi intereselor acestora, avem de a face cu un
regim democratic. Un astfel de regim, de regulă, reprezintă interesele
generale ale tuturor membrilor societăţii, ale tuturor categoriilor sociale .
 Dimpotrivă, dacă organele puterii politice, organele de stat se
constituie şi acţionează prin nesocotirea voinţei cetăţenilor, fără
consultarea acestora şi împotriva voinţei lor, avem de a face cu un
regim dictatorial care reprezintă interele unui grup minoritar, în conflict
cu interesele generale ale societăţii. Aşadar, regimul politic este
determinat, în ultimă instanţă, de raporturile de forţă dintre cetăţeni,
dintre societatea civilă şi stat.
În evoluţia sa istorică, în raport cu condiţiile concret istorice,
societatea omenească a cunoscut atât regimuri democratice cât şi
dictatoriale. Regimul politic nu trebuie confundat cu forma de
guvernământ. Aceasta din urmă se referă la raporturile dintre organisme
ale statului în procesul lor de constituire. În acest sens pot exista ca
forme de guvernare: monarhii absolute sau constituţionale, republici
prezidenţiale, parlamentare etc.
Regimul politic nu depinde atât de forma de guvernare, cât, mai
ales, de raportul dintre acesta şi cetăţeni.
Este adevărat că în cazul unor monarhii cu caracter absolut, nu
pot exista decât regimuri dictatoriale. În cazul monarhiilor constituţionale
putem avea regimuri democratice, iar în cazul unei republici
prezidenţiale, pot exista atât regimuri politice democratice, cât şi
dictatoriale.

Regimuri politice democratice

Regimurile politice democratice au apărut odată cu primele forme

de organizare democratică a societăţii, având o serie de trăsături
specifice în raport cu formaţiunile sociale.
În antichitate şi feudalism, regimurile politice democratice au
reprezentat rarităţi. În epoca modernă, cel puţin în ţările dezvoltate,
acestea devin o formă principală de exercitare a conducerii politice a
societăţii, îmbrăcând forme specifice în raport de condiţiile concrete ale
fiecărei ţări şi anume:
- regimuri politice democratice în cadrul unor monarhii constituţionale:
Anglia, Belgia, Olanda, Spania, Norvegia, Japonia etc.
- regimuri democratice în cadrul unor republici parlamentare: Italia,
Germania, Portugalia, Finlanda etc.

2
- regimuri democratice în cadrul unor republici prezidenţiale: S.U.A.,
Franţa, România etc.
După înfrângerea fascismului în cel de-al doilea război mondial şi
scoaterea în afara legii a mişcărilor şi partidelor care au generat
regimuri politice dictatoriale, precum şi datorită proceselor ce au loc
astăzi în ţările estice, inclusiv în fosta Uniune Sovietică asistăm la
extinderea regimurilor democratice care sunt pe cale să se instaureze în
majoritatea statelor lumii. Ele îmbracă forme specifice, de la o ţară la
alta şi chiar de la un continent la altul.
Procesul de democratizare se extinde şi în lumea a treia, inclusiv în
ţările aflate multă vreme sub influenţă comunistă, este vorba de ţările
din America Latină şi din Africa.
Se poate aprecia că, în epoca contemporană regimurile
democratice capătă o pondere tot mai mare în viaţa politică a tuturor
ţărilor, de acesta fiind legată promovarea progresului şi prosperităţii, a
colaborării între popoare şi, în ultimă instanţă, a menţinerii păcii.
Substanţa regimului politic democratic se află în sistemul drepturilor
şi libertăţilor omului, ceea ce permite cetăţenilor să aibă acces la viaţa
politică şi să determine prin voinţa lor cursul şi calitatea regimului politic.
Un regim politic este democratic în măsura în care libertatea,
democraţia, pluralismul şi parlamentarismul fundamentează existenţa
societăţii globale. Implicit, esenţa democratică a regimului politic
presupune ca statul să fie liber, puterile sale de natură politică,
economică, culturală, educaţională etc să nu fie subordonate sau
acaparate nici uneia din grupările care le dispută. Orice identificare cu
acestea, în detrimentul majorităţii cetăţenilor, poate să conducă la un
regim politic anti-democratic, dictatorial. Încălcarea jocului democratic,
de către un grup saul altul, înseamnă anularea libertăţii proprii a
celorlalte grupuri sau cetăţeni, dar şi un atentat la libertate, la
autoritatea şi suveranitatea statului ce reprezintă interesele societăţii.
Suportul menţinerii unui regim democratic constituţional se află în
competiţia permanentă a structurilor pluraliste ale societăţii civile şi
politice. Specific acestui cadru este faptul că grupurile de cetăţeni
posedă libertatea şi autonomia faţă de puterea statului, ceea ce face
posibilă manifestarea opoziţiei ca factor de control al puterii şi de
edificare a valorilor democratice.
Legitimitatea funcţionării regimului politic democratic este dată de
votul cetăţenilor în momentul alegerilor, activitate prin care se exercită

3
un control asupra regimului politic, cât şi asupra opoziţiei. Într-un astfel
de regim, sistemul politic se caracterizează prin lipsa puterii personale,
prin limitarea mandatului, şi responsabilitatea celor aleşi în faţa
poporului. În acest mod, puterea este dispersată, limitată, controlată şi
concurenţională, ceea ce determină reproducerea puterii politice a
regimului în procesul dezvoltării democratice.

Regimuri politice dictatoriale

Termenul de dictatură provine de la latinescul „dictatura”, derivat din

„dictare- a firma”, însemnând dominaţia nelimitată a unui grup social, a
unei persoane. Dictatorul (lat. „dictator”) , este persoana care exercită
conducerea fără nici un control al statului, având puteri discreţionare.
În Roma antică, dictatura însemna puterea absolută a unui despot
(autocrat, tiran). Noţiunea era atribuită magistraţilor superiori investiţi cu
puteri nelimitate în împrejurări excepţionale- războaie, răscoale
populare – pentru o perioadă în principiu, de şase luni. Exprimând,
iniţial, o putere legal constituită, la sfârşitul republicii romane prin
dictatură se înţelegea puterea celui care a acaparat-o prin mijloace
ilegale.
În stiintele politice, termenul de dictatură este identificat cu cel de
totalitarism, despotism, autocraţie.
Cu privire la trăsăturile definitorii ale dictaturii există o diversitate de
păreri, dintre care menţionăm:
 caracterul absolut al autorităţii supreme;
 absenţa unor norme de succesiune;
 lipsa unor legi sau cutume în virtutea cărora dictatorii să
răspundă pentru faptele lor;
 concentrarea puterii în mâna unei singure persoane.
De-a lungul istoriei, au existat mai multe regimuri dictatoriale,
îndeosebi în epocile sclavagistă şi feudală, sub forma monarhiilor
absolutiste. Odată cu epoca modernă, regimurile absolutiste au primit
puternice lovituri, prin apariţia regimurilor democratice. Cu toate
acestea, istoria modernă şi, în mod deosebit, cea contemporană, au
înregistrat şi regimuri politice dictatoriale. Mare amploare au avut
dictaturile de tip fascist ( Moussolini, Hitler, Horty etc) şi comunist
(Stalin, Mao-Tzedun etc). În afară de aceste regimuri dictatoriale de

4
mare amploare se cunosc şi alte regimuri dictatoriale militare, personale
etc.
Dictaturile totalitare sunt regimuri politice fundamentate pe
ideologia şi partidul politic de extremă dreaptă sau de extremă stângă,
ale căror mijloace şi practici au atins formele cele mai arbitrare ale
puterii absolute discreţionare, exercitate prin teroare, propagandă şi
asasinat.
Regimurile totalitare au unele trăsături comune, la baza apariţiei şi
menţinerii lor constând în:
1. existenţa unui singur partid, fapt ce a determinat înlăturarea
statului de drept;
2. ideologii singulare, absolutiste, cu caracter mesianic, care la
fascism s-a manifestat în exterminarea popoarelor şi indivizilor
aparţinând altor comunităţi,rase, sau concepţii, iar ideologia
comunistă, prin misiunea „istorică” a clasei muncitoare şi a
tezei „luptei de clasă” care a distrus drepturile şi libertăţile
naţiunilor, ale indivizilor, ale tuturor comunităţilor sociale care
s-au aflat sub comunism:
3. mitul dominaţiei charismatice, mitologia şefului predestinat să
conducă creându-se cultul şefului (personalităţii) întreţinut prin
mijloacele propagandei şi ideologiei partidului, impuse până la
dimensiunile unei isterii colective.
Regimurile totalitare comuniste au apărut în timpul primului război
mondial ( în fostul imperiu ţarist) şi după al doilea război mondial în
unele ţări din centrul şi estul Europei, în Asia şi America Latină şi au
dispărut, în bună parte, ca urmare a revoluţiilor anticomuniste din anii
1989-1990. Regimurile totalitare fasciste au apărut după primul război
momdial, şi au fost înlăturate după al doilea război mondial, ca urmare a
victoriei Naţiunilor Unite.
După primul război mondial, îndelungat şi pustiitor, comunitatea
europeană s-a aflat în faţa unei profunde frământări social – politice.
Criza socială puternică, războiul, sărăcia maselor au produs perimarea
idealurilor şi valorilor umaniste afectate profund de mizerie şi agresiune.
În cadrul procesului de eliberare naţională, s-a produs destrămarea
şi prăbuşirea marilor imperii, realizându-se o nouă configuraţie naţional-
statală în Europa.

5
 Fascismul şi comunismul – dictaturi – au apărut, mai ales, în unele
state foste , imperiale, conţinând şi dezvoltând pe alte planuri tradiţiile
de dominaţie antidemocratică.
În fostul imperiu ţarist, în Ungaria, şi în parte în Germania, s-au
produs revoluţii politice comuniste (bolşevice).
După prăbuşirea marilor imperii, la scurt timp, se observă că s-a
trecut de la ţarism la comunism, de la austro-ungarism şi imperiul
militarist german la comunismul stângii extremiste, ca, în final, să se
instaureze, în Ungaria şi Germania, regimurile de extremă dreaptă.
Acest fapt a demonstrat disponibilitatea acestor societăţi – moştenitoare
ale fostelor structuri imperiale agresoare- pentru aşezarea regimurilor
totalitare. Italia, după primul război mondial, prezenta un imperialism
sărac, neâmplinit în tendinţele sale de expansiune economică şi
teritorială, unde „criza socială internă a declanşat mari acţiuni
revendicative. Grupările de extremă stânga, puternice în centrul
industrial din norul ţării, se orientează spre modelul sovietelor” ca
modalitate a declanşării revoluţiei comuniste.
Mişcarea politico-fascistă, condusă de B.Mussolini (fost director al
ziarului socialist „Avanti”, el însuşi socialist în prima parte a vieţii),
reuşeşte, datorită slăbiciunii şi fricii forţelor politice liberale, ameninţate
de valul revendicărilor sociale şi de o posibilă revoluţie bolşevică, să
impună dictatura grupurilor fasciste, venită şi ea din mişcarea agresivă
şi violentă a străzii, ca alternativă în soluţionarea crizei de autoritate
politică şi obţinerea echilibrului social.
Revoluţia democratică din Rusia, din februarie 1917, ar fi putut
permite dezvoltarea unei societăţi democratice pluraliste, proces oprit
însă prin lovitura de stat a bolşevicilor din luna octombrie 1917.
O societate rusă, democratică, nu s-a putut dezvolta şi maturiza în
câteva luni, când, din punct de vedere economic şi social , se află în
stadiul unui imperialism feudal primitiv şi autocratic, ale cărei tradiţii
absolutiste şi represive au fost perfecţionate de noul ţarism al partidului
bolşevic.
Pendularea sistemului politic între extremismul de dreapta şi cel de
stânga (şi invers) este specific societăţilor tributare structurilor autoritare
şi de dominaţie (exceptând în parte statele supuse forţei, din afara
dictatului şi dictaturii), în care procesele dezvoltării în general şi ale
echilibrului social intern s-au desfăşurat în absenţa sau palida

6
manifestare a valorilor şi normelor democratice (lipsa libertăţii naţionale,
sociale, a pluralismului, parlamentarismului, votului universal etc.)
România, datorită unor împrejurări istorice, a cunoscut, în epoca
contemporană, mai multe regimuri dictatoriale.
Primul regim dictatorial, instaurat în România a fost cel instituit de
Carol al II-lea, în perioada februarie 1938-septembrie 1940, intrat în
istorie sub denumirea de dictatura regală. Acest regim politic facilitat şi
de conjunctura internaţională, s-a caracterizat şi prin suprimarea, în
bună parte, a drepturilor şi libertăţilor democratice, abrogarea
Constituţiei din 1923 şi înlocuirea ei cu altă Constituţie prin care
principalele prerogative ale puterii erau concentrate în mâinile
monarhului. Prin noua Constituţie se interzicea activitatea partidelor
politice şi se constituia un singur partid proregalist- „Frontul Renaşterii
Naţionale”, denumit apoi „Partidul Naţiunii” etc.
Cea mai gravă situaţie pentru ţară, care a avut loc în acestă
perioadă, a constituit-o sfârtecarea teritoriului românesc, în faţa
presiunilor extreme a celor două mari puteri, Germania hitleristă şi
Rusia comunistă, care, în urma pactului Ribbentrop-Molotov, din august
1939, şi-au împărţit sferele de influenţă, România fiind supusă, din
partea ambelor puteri, unor grave amputări teritoriale.
Condiţiile devenind şi mai nefavorabile pentru România, s-a netezit
drumul instaurării unui alt regim dictatorial având consecinţe, de
asemenea, grave pentru ţară. La începutul lunii septembrie 1940,
dictatura regală a fost înlocuită cu dictatura generalului Ion Antonescu
şi ca urmare a intervenţiei directe a guvernului hitlerist. Prezenţa la
guvernare, alături de Ion Antonescu, a legionarilor, pentru o scurtă
perioadă (septembrie 1940-ianuarie 1941), a imprimat regimului din
acest interval un caracter fascist, extrem de sângeros.
În urma actului de la 23 august 1944, regimul politic antonescian a
fost înlăturat, dar, datorită împrejurărilor istorice (înţelegerilor dintre
marile puteri) din acea vreme, s-a deschis drumul instaurării unui alt
regim dictatorial, a celui comunist, atât în România cât şi restul statelor
cuprinse în sfera de influenţă sovietică.
În scurt timp, sunt înlăturate din viaţa politică a ţărilor respective
partidele şi organizaţiile politice, instituindu-se sistemul partidului unic
de guvernământ. Are loc anularea principiilor separării puterilor în stat,
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti sunt lipsite de garanţii legale.
Întreaga presă scrisă şi vorbită, mijloacele de comunicare sunt

7
subordonate partidului conducător, valorile autentice ale democraţiei
sunt negate, se produce o ruptură totală între vorbe şi fapte. Prin acţiuni
concrete, dictatura unui grup restrâns, cu sprijinul organelor represive,
distruge societatea civilă, toate organizaţiile disidente. Puterea
dictatorială din aceste ţări, inclusiv Uniunea Sovietică, prin voluntarism
şi autoritarism, frâna sau chiar bloca eficienţa economică, dezvoltarea
ştiinţei şi culturii. Astfel, societăţile est europene evoluau inevitabil pe un
drum înfundat, fără perspectivă. Toate au generat mai ales, în ţări ca
Ungaria, Polonia şi Cehoslovacia stări conflictuale sau chiar explozive.
Din păcate, încercările de destalinizare a regimurilor respective, de
îndepărtare de formele sale represive, brutale, de punere în discuţie a
modelului însuşi din aceste ţări, au eşuat pentru o vreme.
În ceea ce priveşte regimul politic comunist din România , trebuie
menţionat că, în pofida uriaşului efort propagandistic, susţinut metodic
încă de la începutul anilor 1960, de a prezenta modelul românesc ca
fiind diferit de celelalte societăţi central şi est europene, nu a fost decât
un caz particular al modelului stalinist.
Spre deosebire de alte ţări, în România, nucleul conducător al
partidului comunist a înăsprit şi mai mult represiunea în partid şi în
societate, organizând – prin cultivarea cultului personalităţii – o
manipulare de proporţii. Drept urmare, cultul personalităţii ceauşiste se
substituie democratizării, constituind paravanul politicii de „liberalizare”
cosmetică din anii 1960. Stalinismul a rămas o formulă convenabilă
pentru echipa conducătorului din România, chiar după dispariţia fizică a
dictatorului de la Kremlin.
Revoluţia din decembrie 1989 a pus capăt celei mai îndelungate şi
apăsătoare dintre regimurile totalitare din ţara noastră- dictatura
comunistă-deschizând calea unor profunde transformări economice,
social-politice şi culturale.

7.6. Bibliografie

*** Dicţionar de scrieri politice fundamentale, Coordonator Laurenţiu

Ştefan Scalat, Editura Humanitas,Bucureşti,1997,p158
T.Ball, R.Dagger, Ideologii politice şi idealul democratic, ediţia a II-a,
Editura Polirom, Iaşi, 2000.
Daniel Barbu, Şapte teme de politică românească, Editura Antet,
Bucureşti, 1997, p.23

8
 Norberto Bobbio, Liberalism şi democraţie, Editura Nemira, Bucureşti,
1998, pp.42-68
Cristian Preda, Introducere în științe politice, Editura Polirom,Ediția a II-
a, București, 2013, p.48

-Unitatea de Învăţare-
DEMOCRAŢIA

REZUMAT: Democraţia este o formă de organizare şi conducere

politică a societăţii de către cei care deţin puterea, prin
consultarea cetăţenilor ţinând cont de voinţa acestora, de
interesele şi aspiraţiile de progres ale ţării.
Democraţia, de-a lungul istoriei, s-a dezvoltat şi se dezvoltă
numai în măsura în care relaţia dintre conducători şi conduşi se
înclină în favoarea celor din urmă, când conduşii impun
conducătorilor prin modalităţi şi mijloace variate –respectarea
drepturilor fundamentale ale individului şi popoarelor.

Obiective
- familiarizarea cursanţilor cu noţiunea de democraţie, respectiv tipurile
şi formele democraţiei.
- introducerea cursanţilor în studiul principiilor, valorilor şi normelor
democratice.
- dezvoltarea capacităţii cursanţilor de a înţelege evoluţia istorică a
democraţiei, raporturile societate - cetăţean, problematica democraţiei,
dar şi organizarea şi conducerea pe baze democratice a unei societăţi.

Conceptul de democraţie. Principiile şi normele democratice

Termenul de democraţie provine din limba greacă de la

cuvintele demos „ popor” şi kratos „putere”, însemnând puterea
poporului şi datează din antichitate când au apărut şi primele
forme de organizare democratică a societăţii. Aceasta i-a făcut pe

9
mulţi politologi să definească democraţia ca formă de organizare politică
a societăţii în care conduce poporul. Astfel de definiţii le întâlnim şi în
contemporaneitate, dar sunt necesare unele lămuriri, precizări. A
considera că democraţia reprezintă conducerea de către popor (mase
populare) duce la o serie de neclarităţi şi interpretări. Din afirmaţia
„conduce poporul” (sau conduc „masele”) nu rezultă cu claritate „ cine
conduce” şi nici „ care sunt cei conduşi”, ar părea că poporul şi conduce
şi este condus, ceea ce nu este logic.
Acceptând faptul că democraţia constituie un sistem de
instituţii şi relaţii care situează cetăţenii fie în poziţia de a decide
direct democraţia directă, fie în aceea de a delega puterea de
decizie unor reprezentanţi aleşi, democraţia reprezentativă, atunci
o definiţie a democraţiei, mai apropiată de realitate, ar putea fi:
democraţia este o formă de organizare şi conducere politică a
societăţii de către cei care deţin puterea, prin consultarea
cetăţenilor ţinând cont de voinţa acestora, de interesele şi
aspiraţiile de progres ale ţării.
Deci ca formă de organizare şi conducere politică a societăţii,
democraţia presupune două părţi: conducători şi conduşi.
Experienţa istorică evidenţiază faptul că în democraţie, conducătorii
(adică deţinătorii puterii politice), indiferent de apartenenţa lor la un grup
social, trebuie să reprezinte voinţa majorităţii poporului.
În lumina experienţelor şi a condiţiilor concret-istorice se cunosc
mai multe tipuri sau forme de democraţie, acestea purtând diverse
denumiri, în funcţie de modul lor de manifestare sau de perspectiva
analizei. Se vorbeşte astfel despre democraţiile pluraliste, formale,
directe, participative, reprezentative, fără a mai aminti conotaţiile
doctrinar-politice, unele intrate în desuetudine: democraţie burgheză,
socialistă, liberală, creştină. Există, de asemenea, diferenţieri din
perspectivă naţională, statală, sau zonal-geografică, fiind utilizaţi
termeni ca democraţie americană, franceză, niponă sau europeană,
sud-americană etc.
Dar, pentru ca, în mod real societatea să se bazeze pe
organizare şi conducere politică democratică, în mod obligatoriu trebuie
să respecte anumite principii (reguli) de bază, luate ca un tot unitar.
Acestea pot să îmbrace forme concrete, în funcţie de etapa respectivă,
de condiţiile concret-istorice ale fiecărei ţări.

10
 Dintre aceste principii pot fi reţinute:
- existenţa unui cadru legislativ, inclusiv o lege fundamentală-
Constituţia, în care să fie prevăzute drepturile şi libertaţiile
fundamentale ale omului şi ale popoarelor, egalitatea în drepturi a
tuturor cetăţenilor şi popoarelor în a gândi şi în a se organiza în mod
liber, în a-şi manifesta poziţiile faţă de diferitele probleme legate de
organizarea societăţii, inclusiv faţă de conducători, cu garanţii legislative
că aceste drepturi şi libertăţi să poată fi exprimate şi exercitate în mod
liber;
- existenţa unui stat care să fie în stare să asigure, în principal,
din punct de vedere politic, organizarea şi conducerea societăţii,
să înfăptuiască separarea puterilor în stat: puterea legislativă,
puterea executivă, puterea judecătorească. Separarea puterilor în
stat a apărut ca o necesitate şi ca o garanţie împotriva totalitarismului;
- existenţa unui mecanism politic menit să asigure condiţii
pentru exercitarea liberă de către toţi cetăţenii a dreptului de a
alege şi a fi aleşi în organele centrale şi locale ale statului, prin vot
universal, direct, secret şi liber exprimat, pentru un regim politic garantat
de lege;
- dreptul de organizare profesională şi politică liberă, care să
asigure posibilitatea cetăţenilor de a se organiza în asociaţii
profesionale cu caracter independent faţă de puterea de stat şi în
partide politice, prin care să se garanteze alternativele reale de
conducere a ţării. Pluralismul politic constituie o condiţie sine-qua-
non a democraţiei, deoarece numai acesta poate cere şi garanta ca
cei care conduc să aibă mai multă responsabilitate, putând fi înlocuiţi
atunci când nu corespund;
- existenţa unor mijloace de informare (mass-media) care să se
manifeste liber. Prin manifestare liberă trebuie să se înţeleagă faptul
că îşi exercită în mod independent poziţia ce o adoptă, fără ca puterea
de stat, îndeosebi, să impună o anumită linie prin cenzură. Aceasta nu
înseamnă că mijloacele de informare sunt în totalitate independente şi
faţă de partide sau formaţiuni politice. Esenţialul, însă, constă în
afişarea deschisă a acestor poziţii şi transmiterea unor informaţii
corecte, adevărate. Rolul deosebit de mare pe care îl are mass-media
în viaţa politică a unor state a determinat pe unii politologi să considere
presa scrisă şi vorbită ca a patra putere în stat. De aici decurge
obligaţia morală a mijloacelor de informare, să manifeste multă

11
responsabilitate şi onestitate faţă de opinia publică. Din aceste
considerente, în cadrul unui regim democratic, presa scrisă şi vorbită
are un statut special, de regulă, legiferat. Aceasta în scopul, pe de o
parte, să o protejeze de eventualele ingerinţe din partea fie a puterii de
stat, fie a unor grupuri de presiune, iar pe de altă parte, să o facă
responsabilă în ceea ce difuzează. În conformitate cu legea, fiecare
slujitor al presei scrise şi vorbite răspunde pentru veridicitatea celor
transmise.

Evoluţia istorică a democraţiei

Formele de organizare democratică a societăţii sunt stâns legate de
primele comunităţi umane. Democraţia a fost şi a rămas un factor care,
de-a lungul veacurilor, a condiţionat şi deci a însoţit progresul social.
Democraţia, ca formă de organizare şi conducere politică a societăţii
o întâlnim în perioada antica şi este strâns legată de apariţia statului, ca
principal instrument politic de organizare şi conducere a societăţii.
Formele clasice de exprimare a democraţiei în perioada respectivă
au constat în :
- elaborarea unei legislaţii care prevedea anumite drepturi şi
libertăţi pentru cetăţeni;
- încercarea de a situa dreptul la baza organizării sociale;
- crearea unui mecanism care să asigure alegerea liberă a unor
organisme ale puterii de stat sau a unor conducători la nivelul
puterii de stat centrale şi locale. Sunt cunoscute în acest sens,
formele democratice de organizare ale Greciei şi Romei antice.
a. În Grecia antică, în epoca homeriană (sec.XII-VIII.î.e.n.)
organele de conducere erau: bazileul – cu puteri limitate, statul- ca for
consultativ al bazileului şi adunarea poporului (demosul) – ca putere
supremă. În secolul VIII î.e.n. regalitatea (bazileii) a fost înlăturată.
Conducerea ateniană a fost luată de nouă arhonţi (conducători), aleşi în
fiecare an din rândul eupatrizilor (aristocraţia gentilică).
Cele mai înalte forme ale democraţiei ateniene au fost atinse în
secolele VI şi V î.e.n., în mod deosebit în vremea lui Clistene şi Pericle
care au introdus drepturi egale de participare la conducere pentru toţi
cetăţenii atenieni. Participarea demosului la conducerea statului a primit
numele de democraţie.
Astfel, în timp ce Sparta s-a constituit, ca urmare a legilor lui
Licurg, într-un stat sclavagist, oligarhic, prin organizarea într-o clasă
12
militarist aristocratică a polisului dominând în mod absolut peste masa
periecilor (poporul de rând), a hiloţilor şi a sclavilor, Atena a cunoscut de
la Solomon la Pericle un complex social-politic, înscriind în istorie
paradigma (modelul ) democraţiei.
Concepută ca formă de organizare în care puterea de stat
aparţine oamenilor liberi, democraţia ateniană a reprezentat o formă de
guvernare sclavagistă, fiind în esenţă statul proprietarilor de sclavi. În
împrejurările istorice respective democraţia (guvernarea poporului) şi
oligarhia (guvernarea aristocraţiei) au devenit două alternative politice
fundamental opuse cu privire la organizarea şi conducerea polisului
grecesc. Democraţia care s-a afirmat pe Acropole în urmă cu două
milenii şi jumătate constituie o componentă de seamă a civilizaţiei
greceşti ce s-a transmis peste secole, având o importantă contribuţie la
progresul umanităţii.
b. În Roma antică, statul roman în perioada regalităţii (753-509
î.e.n.) era condus de un rege ajutat de senat, rolul superior avându-l
iniţial adunarea poporului, care alegea pe rege, declara război etc.
Descendentă a unei democraţii militare, republica romană a
constituit forma de stat sclavagist prin care două caste de origine
gentilică au fuzionat sub impulsul relaţiilor economice întemeiate pe
proprietatea privată şi pe exploatare şi au determinat o nouă structură a
comunităţii, în funcţie de relaţiile de clasă formate pe această bază . În
perioada republicii romane (509-27 î.e.n) puterea civilă şi militară era
încredinţată la doi magistraţi (consuli) aleşi pe un timp de un an dintre
patricieni şi deţineau puterea supremă în stat. Treptat, pe măsura
perfecţionării regimului democratic al republicii romane, au fost
înfiinţate noi magistraturi care au dus la separarea puterilor în stat:
pretori, cenzori, chestori. Instituţia supremă de conducere a republicii
era senatul, alcătuit din trei sute de patricieni aleşi pe viaţă.
Lipsa de drepturi, inclusiv politice, a plebei, a determinat
declanşarea luptei acesteia pentru participarea la viaţa politică, luptă
care s-a soldat cu obţinerea mai multor drepturi: plebeii să aibă doi
tribuni pentru apărarea intereselor lor, cu putere de veto; dreptul ca unul
din cei doi consuli să fie plebeu; dreptul ca plebeii să poată fi aleşi
cenzori, chestori, pretori etc. În felul acesta, lupta dintre patricieni
(aristocraţie) şi plebei (producătorii valorilor materiale) a condus la
lichidarea inegalităţilor politice şi civile dintre cele două categorii sociale.

13
 Legislaţia romană şi instituţiile sale democratice au fost şi au
rămas în admiraţia tuturor timpurilor.
Totuşi, datorită bazei de clasă a societăţii, care era alcătuită din
stăpâni de sclavi şi sclavi, democraţia acelei perioade avea limitele sale
istorice: democraţia în acel timp nu a fost un fenomen permanent, ea
alternând cu forme dictatoriale de organizare politică; democraţia în
perioada antica cuprindea numai o parte a societăţii; conducerea se
realiza întradevăr cu consimţământul cetăţenilor, prin consultarea
acestora, dar cetăţenii cuprindeau numai stăpânii de sclavi şi oamenii
liberi, sclavii nefăcând parte din rândul cetăţenilor.
Factorul determinant care a impus această limită a democraţiei a fost
constituit din raporturile de proprietate, exprimate în proprietatea
absolută a stăpânului asupra sclavului.
În orânduirea feudală, deşi raporturile de proprietate şi sociale se
schimbă, feudalul exercită drepturi parţiale asupra iobagului,
organizarea democratică a societăţii marchează un mare regres faţă de
antichitate, ceea ce se va răsfrânge în sfera întregii vieţi economice,
sociale, politice şi spirituale. Regimurile absolutiste devin o
caracteristică a organizării şi conducerii politico-sociale, omenirea
intrând într-un con de umbră pe coordonatele devenirii sale, din care va
ieşi cu mare dificultate. Puterea absolută a monarhului emana, în
concepţiile politice de atunci, de la Dumnezeu, iar poporul era complet
ignorat. Cu toate acestea, şi în feudalism se întâlnesc forme de
organizare democratică la nivele de localităţi şi anumite comunităţi (de
exemplu în republicile italiene: Veneţia, Geneva, Milano, Pisa, Florenţa).
În perioada de trecere de la orânduirea feudală la orânduirea
capitalistă şi mai departe în condiţiile capitalismului se realizează un
mare progres şi pe calea organizării democratice a societăţii, progres ce
nu a fost egalat de alte perioade de dezvoltare socială.
Acest progres a fost generat de însuşi caracteristicile orânduirii
capitaliste care, faţă de orânduirile sociale anterioare, a aşezat
dezvoltarea economică pe criterii strict economice, de eficienţă şi
rentabilitate, de libertate a forţei de muncă ce a impus şi libertatea
economică a individului şi a organizării democratice a vieţii sociale.
Concurenţei din domeniul economic i-au corespuns mai multe opţiuni
privind organizarea şi conducerea socială. Acest fapt a permis o
dezvoltare democratică a societăţii, care a constituit condiţia sine-gua-
non a permanentei dezvoltări şi consolidări a capitalismului.

14
 În felul acesta capitalismul a pus politicul în slujba economicului,
fapt ce a permis o dezvoltare fără precedent a vieţii economice, a
gradului de civilizaţie materială şi spirituală a omenirii.
Progresul realizat de capitalism pe linia dezvoltării democraţiei
este evident, de netăgăduit. Odată cu pregătirea şi înfăptuirea
revoluţiilor burgheze au fost proclamate, pentru prima dată în istorie,
drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi popoarelor care au
fost înscrise în proclamaţii şi legi. „ Proclamaţiile” drepturilor omului au
constituit elemente de bază ale platformelor program privind
dezvoltarea democratică a societăţii şi ele îşi păstrează actualitatea şi în
continuare, în prezent. În acest sens pot fi amintite:
- Declaraţia drepturilor din Anglia (1688);
- Declaraţia de independenţă a S.U.A. (1776);
- Declaraţia drepturilor omului şi cetăţenilor din Franţa (1789);
- Drepturile prevăzute în Carta ONU, precum şi declaraţiile privind
drepturile omului, mai ales de la Helsinki (1975) şi Viena (1988).
În cadrul acestora sunt prevăzute drepturi şi libertăţi precum:
- egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor şi popoarelor fără nici un
fel de discriminare;
- organizarea şi exprimarea liberă a tuturor cetăţenilor;
- posibilităţi egale de instruire şi pregătire, de a munci, de a circula
liber, de a-şi stabili domiciliu în ţara unde doreşte;
- dreptul la existenţă decentă şi la viaţă etc.
În prezent în organismele ONU şi în alte organisme
internaţionale, are loc un schimb intens de păreri asupra transpunerii în
viaţă a acestor drepturi şi libertăţi. Se pot remarca dezvoltări
încurajatoare în această direcţie, dar şi îngrijorări în legătură cu unele
încălcări ale acestor principii.
Exercitarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi
popoarelor este în strânsă legătură cu manifestarea unor
responsabilităţi, a respectării unor obligaţii şi îndatoriri care să facă
posibilă manifestarea drepturilor şi libertăţilor respective.
Drepturile şi libertăţile proclamate au fost legiferate, tot pentru
prima dată în istorie, prin adoptarea unor legi, inclusiv a legii
fundamentale- Constituţia, care au creat cadrul legal al statului de drept,
un mecanism democratic în care să se asigure:
- votul universal, direct, secret şi liber exprimat;
- separaţia puterilor în stat;

15
- alegerea organelor puterii de stat de către popor;
- crearea sistemului politic, bazat pe pluralism politic, inclusiv pe
pluripartidism;
- garantarea prin lege a exercitării drepturilor şi libertăţilor;
- libertatea presei vorbite şi scrise, libera circulaţie a informaţiei în
general etc.
Toate acestea au făcut ca, de-a lungul anilor, în multe ţări
capitaliste să se statornicească sisteme democratice puternice, ca de
pildă democraţiile occidentale.
O problemă teoretică şi practică ce se poate pune este dacă
aceste democraţii occidentale reprezintă modelul unei vieţi democratice
depline. Deşi progresul realizat este de o mare amploare şi încă
neegalat, există o serie de limite care fac ca democraţia să nu-şi
manifeste în toate împrejurările şi pe deplin virtuţile sale general umane
şi anume:
a. inegalitatea economică (menţinută şi uneori amplificată de
către capitalism), faptul că unii sunt proprietari şi alţii lipsiţi de
proprietate fac ca exercitarea drepturilor şi libertăţilor să nu se producă
în egală măsură pentru toţi cetăţenii. Marii proprietari, capitaliştii,
deţinători ai puterii economice, au mari posibilităţi de a-şi exercita
puterea în stat de a beneficia de drepturi şi libertăţi într-o măsură mai
mare decât restul cetăţenilor, majoritatea salariaţilor. Unii politologi
occidentali recunosc că inegalitatea economică îşi pune ampreta asupra
democraţiei, în capitalism unii fiind „mai egali decât alţii”;
b. inegalitatea cetăţenilor pe plan economic, potrivit dialecticii
dezvoltării capitalismului, a generat inegalitate şi între ţări;
c. inegalitatea economică atât pe plan intern, cât şi pe plan
extern a generat şi generează pe scară mare, politicianismul,
manipularea, neacoperirea cu fapte a unor declaraţii şi, uneori, chiar
încălcarea făţişă a unor drepturi şi libertăţi;
d. bazat pe inegalitate economică, capitalismul, în situaţii de
criză, poate să dea conducerea societăţii unor grupuri care înlătură
democraţia şi instaurează dictaturi totalitare precum fascismul, nazimul
etc. Prin urmare, se poate conchide că burghezia, în anumite
împrejurări, pentru a apăra interesele unor grupări cu caracter restrâns,
recurge la regim dictatorial (realitatea istorică o confirmă );
e. existenţa unei democraţii dezvoltate, cu vechi tradiţii, se
datorează, nu atât virtuţilor burgheziei, cât, mai ales, luptei maselor

16
populare, a diferitelor categorii sociale, care au impus şi impun
democraţia.
Pentru burghezie este preferabil să conducă democratic, dar nu
trebuie uitată politica monopolurilor care pot recurge, în anumite
împrejurări, la dictatură. Conducerea democratică sau dictatorială este,
în ultimă instanţă, rezultatul raporturilor de forţe dintre conducători şi
conduşi.
Pe baza unei îndelungate experienţe istorice, popoarele au
început să înţeleagă că esenţialul pentru progres îl reprezintă
democraţia.
În secolul trecut democraţia a primit puternice lovituri prin apariţia
unor regimuri totalitare precum cele fasciste şi naziste dar şi cele
socialiste (comuniste). Dacă regimurile fascist şi nazist şi-au instaurat
dictatura în mod făţiş, cele comuniste au făcut-o în bună parte în
numele unei democraţii noi, considerată de tip superior-democraţia
socialistă.
Instaurarea sistemului socialist într-un şir de ţări după primul şi
cel de-al doilea război mondial, prin trăsăturile sale de bază, a exclus
din start democraţia ca formă de organizare şi conducere socială,
bazându-se pe regimuri totalitare, pe dictaturi. Viciul de fond al acestei
situaţii este legat de însuşi modul în care a apărut sistemul socialist,
precum şi de întreaga gândire teoretică şi practică ce l-a însoţit.
Politicul trebuie să slujească economicului, să elimine piedicile din
calea dezvoltării sale libere, numai pe criterii de eficienţă şi rentabilitate,
pe baza unui cadru politic democratic. Prin instaurarea socialismului, în
pofida experienţei acumulate până atunci, raportul a fost inversat.
Economicul a fost subordonat politicului, iar dictatura şi constrângerea
au devenit elemente specifice regimului. Instaurarea proprietăţii
socialiste- care s-a realizat prin intermediul politicului pe cale
dictatorială-, nu numai că nu a creat baza unei noi democraţii, aşa cum
s-a pretins, ci, dimpotrivă, a creat fundamentul economic al statului
totalitar. În socialism, economicul - în afara faptului că s-a dovedit
ineficient, fiind creat şi menţinut prin măsuri extra economice -, a
constituit şi sursa perpetuării dictaturii. Egalitatea cetăţenilor prin
intermediul proprietăţii socialiste asupra mijloacelor de producţie a
constituit de fapt, calea prin care cetăţenii au fost lipsiţi de toate
drepturile şi libertăţile lor fireşti, fiind subordonaţi direct statului. Astfel
societatea civilă şi-a pierdut dreptul ei firesc.

17
 Aserţiunile că interesele individuale sunt subordonate celor
generale au condus la eludarea drepturilor şi libertăţilor individuale,
cetăţeanul ne mai putându-se manifesta liber. Pe aceste căi s-a ajuns la
un singur partid, la un singur conducător, cu manifestările cunoscute.
Regimurile comuniste prin specificul şi natura lor au fost nu numai
regimuri dictatoriale, ci şi abuzive, corupte, încărcate de fenomene care
au umilit şi înjosit fiinţa umană, ridicând cultul personalităţii, demagogia,
minciuna, crima, abuzurile, corupţia etc. la ranguri de principii ale
politicii de stat.Chiar şi legislaţia socialistă (inclusiv constituţia) era
încălcată, statul ne mai fiind un stat de drept, ci unul bazat pe forţă, pe
represiune, pe dictatură. Această situaţie, în perioada de început
a socialismului era proclamată ca o virtute. I.V. Stalin, citându-l pe
V.I.Lenin spunea că „dictatura proletariatului, în realitate dictatura unui
partid sau unui om, trebuie să se manifeste în cadrul şi în afara legii”.
Comuniştii, pe temeiul luptei de clasă care exista ca realitate, au
propovăduit ura de clasă şi în cele din urmă ura faţă de om, realitate
care explică în mare măsură unele manifestări monstruoase ale
dictaturii.
Pentru a înţelege cum a fost posibil ca, în numele democraţiei
socialiste, să se exercite cele mai dure dictaturi, trebuie înfăţişate atât
cadrele teoretice privind democraţia în socialism, cât şi faptele concrete
ce au avut loc în legătură cu aceasta:
a. Marxiştii au acreditat ideea că pentru trecerea la socialism
este nevoie de dictatura proletariatului, pe care o considerau ca fiind
mai democrată decât orice altă democraţie. Aceasta ar rezulta, din
punct de vedere marxist, din faptul că dictatura proletariatului reprezintă
„dictatura majorităţii exploatate împotriva minorităţii exploatatoare”.
Oricum, nu poate fi admis că în vederea instaurării unei societăţi „mai
bune şi mai dreaptă”(cum se spunea) să se instaureze o dictatură, fie
ea chiar dictatura proletariatului sau a majorităţii. Regimurile dictatoriale
au marcat, întotdeauna, un regres în dezvoltarea socială ;
b. Dictatura instaurată de comunişti nu a fost o dictatură a
proletariatului, ci o dictatură a unui grup restrâns din cadrul partidului
comunist, ce a propulsat în frunte o persoană care şi-a atribuit puteri
discreţionare, devenind dictator (I.V. Stalin, MaoTzedung etc.);
c. În timpul şi după cel de-al doilea război mondial a avut loc o
împărţire a sferelor de influenţă între marile puteri care a favorizat
extinderea şi amplificarea regimurilor dictatoriale împotriva voinţei

18
popoarelor respective ( de exemplu, Munchen-sept. 1939, a însemnat o
încurajare a hitlerismului, dându-i acestuia mână liberă pentru
cotropirea Cehoslovaciei, la fel cum Pactul Ribbentrop-Molotov din
23.VIII.1939, respectiv înţelegerea dintre Hitler şi Stalin a însemnat
prima împărţire a lumii în sfere de influenţă printr-un tratat, care de fapt
a întărit două sisteme totalitare. Ialta şi Postdam au constituit înţelegeri
între marile puteri, care au înlesnit acţiunile Uniunii Sovietice, ale
comunismului de impunere, în unele ţări europene, a unor regimuri
comuniste totalitare, la adăpostul forţei armatelor sovietice ).
d. În multe din aceste ţări, la sfârşitul perioadei de trecere de la
capitalism la socialism, partidele comuniste care reprezentau singurele
forţe politice conducătoare, dându-şi seama de discreditarea completă
în ochii popoarelor a oricărui fel de dictatură, au lansat teza democraţiei
socialiste, ca tip superior de democraţie, care ar exista în aceste ţări. În
acelaşi timp, au luat măsuri pentru a se da o aparenţă de democraţie, în
sensul în care, în toate aceste ţări, cu excepţia Chinei şi Coreei de Nord
unde se mai vorbeşte de dictatura proletariatului, erau înscrise în
constituţie drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, acreditându-
se ideea că, prin instaurarea proprietăţii socialiste, oamenii erau egali
faţă de mijloacele de producţie şi ca atare, există o reală democraţie –
ba, mai mult, s-a creat şi un mecanism politic care rea menit să asigure
exercitarea drepturilor şi libertăţilor precum: alegerea organelor puterii
de stat prin vot universal, direct şi secret, crearea unor organisme ale
democraţiei în întreprinderi, pe ramuri de activitate etc. încât semnele
exterioare conduceau la ideea unui regim democratic. În realitate,
această democraţie era numai formală, dar masca dictatura.
Duritatea sistemului socialist a constat în faptul că dictatura,
abuzurile, crimele s-au manifestat în numele democraţiei, în numele
libertăţii şi dreptăţii în viaţa socială.
Regimurile de dictatură comunistă au fost însoţite de demagogie,
minciună, înşelătorie, abuzuri ridicate la principii ale puterii de stat. Ele
au condus la involuţia democraţiei şi nu la ridicarea acesteia pe trepte
superioare.
Democraţia, de-a lungul istoriei, s-a dezvoltat şi se dezvoltă
numai în măsura în care relaţia dintre conducători şi conduşi se înclină
în favoarea celor din urmă, când conduşii impun conducătorilor prin
modalităţi şi mijloace variate –respectarea drepturilor fundamentale ale
individului şi popoarelor.

19
Doctrine politice contemporane privind democraţia

În contextul actual al confruntărilor de idei consacrate fenomenului

politic, raporturilor societate-cetăţean, problematica democraţiei,
organizării şi conducerii pe baze democratice ocupă un loc central. În
epoca noastră două sunt principalele doctrine care au tratat problema
democraţiei:
1. doctrina democraţiei din ţările occidentale (cu vechi tradiţii)
care are ca ax principal pluralismul politic şi pluripartidismul, separarea
puterilor în stat, votul universal liber exprimat, independenţa mijloacelor
de informare, dreptul la liberă asociere şi liberă exprimare a tuturor
cetăţenilor, etc. Această doctrină a cunoscut şi cunoaşte o dezvoltare
deosebită o dată cu extinderea ei în aproape toate ţările din lume,
inclusiv în cele din est.
În cadrul acestei doctrine, pot fi distinse nuanţe diferite în funcţie
de etapă, de ţară punându-se accentul pe unul sau altul din elementele
democraţiei.
a) Astfel, teoria democraţiei pluraliste, acreditează pe bună
dreptate, ideea că o veritabilă democraţie are la bază un sistem social,
inclusiv existenţa unor organizaţii cu caracter profesional, şi a unor
partide puternice care asigură deplina libertate de gândire şi acţiune a
cetăţenilor ce iau parte, prin reprezentanţii lor, la conducerea întregii
societăţi. În acest mod se asigură o colaborare între societatea civilă şi
societatea politică. Aceasta din urmă se bazează pe stat şi instituţiile
sale şi prin tot ce face trebuie să slujească societatea civilă. Teoria
democraţiei pluraliste are un caracter dominant în cadrul întregii
democraţii din epoca contemporană.
b) Legat de unele caracteristici ale democraţiei din anumite ţări a
apărut o nouă teorie –teoria grupurilor de presiune, dezvoltată la
început în S.U.A, iar apoi în Europa Occidentală.
În accepţiunea acestor teorii „grupurile de presiune” sunt asocieri
de indivizi care iau naştere pe baza unor interese de moment sau de
perspectivă, fără să aibă o organizare clară, program sau statut care să
afirme interesele respective. Aceste grupuri de presiune se pot constitui
ad-hoc, în legătură cu un anumit eveniment, sau sunt constituite
20
dinainte pe baza unor interese proprii şi pot acţiona în anumite
împrejurări pentru a determina un anumit curs al vieţii politice. În acest
sens, grupurile de presiune pot să aibă un rol pozitiv, atunci când
promovează idealuri ce se identifică cu aspiraţiile democratice sau un
rol negativ, când acţiunile acestora contravin intereselor democratice.
c) alte teorii din cadrul doctrinei democratice din ţările occidentale
(cu vechi tradiţii) sunt teoriile poligarhice, în care elementele de
democraţie sunt combinate cu cele de conducere de către elite. Adepţii
acestei teorii susţin că exercitarea conducerii politice trebuie să o facă
elitele, prin respectarea principiilor democratice.
2. Instaurarea socialismului într-un număr de ţări a fost însoţită şi
de o doctrină politică privind democraţia, aşa zisa democraţie
socialistă de tip superior. Elementele componente ale acestei
doctrine erau:
- tăgăduirea valorilor reale ale democraţiei de până atunci;
-instaurarea democraţiei pe calea dictaturii proletariatului care
putea fi exercitată în cadrul şi în afara legii;
- existenţa unui singur partid deţinător al puterii politice în stat;
-lipsa oricărei independenţe a mass-mediei, subordonarea totală
a partidului unic conducător;
-absenţa garanţiilor legale privind drepturile şi libertăţile
cetăţenilor;
- ruptura totală între declaraţii (vorbe) şi fapte;
-existenţa pur formală a unui sistem instituţionalizat democratic,
menit să mascheze exercitarea dictaturii;
-în numele unor idealuri de dreptate şi echitate socială, în numele
poporului, se săvârşau tot felul de abuzuri, crime, statul fiind un stat al
forţei, nu al dreptăţii.
În cadrul acestei doctrine au existat anumite nuanţe materializate
în anumite teorii cum sunt:
a. teoria socialismului democratic;
b. teoria socialismului cu faţă umană etc.
Prin esenţa sa socialismul bazat pe un sistem politic în care
monopolul puterii se afla în mâna unui singur partid nu putea deveni
democrat sau cu faţă umană.

21
Structuri şi forme de guvernare

Teoretic, dar şi practic, problemele democraţiei sunt strâns legate

de problemele guvernării, în sensul în care acestea constituie acţiunea
de cârmuire, de conducere, de dirijare social-politică, de control asupra
afacerilor publice. În contextul unei vieţi sociale democratice aceste
funcţii sunt îndeplinite de instituţiile de putere legislativă, executivă şi
judecătorească.
Guvernarea si exercitarea puterii se înfăptuiesc prin
intermediul unor forme şi structuri organizate, legal constituite şi
consemnate ca atare în legi fundamentale (constituţiile).La rândul
lor,tradiţiile, cutumele, antecedentele istorice, dar şi reformele
constituţional – juridice au rolul lor specific. Din această
perspectivă, regimurile politice, formele de guvernare au fost şi
sunt diferite. În lumea antică, Aristotel le împărţea în: monarhie,
aristocraţie şi democraţie. Mai târziu, Montesquien se referea la
guvernarea republicană (puterea aparţinea poporului), la cea
monarhică (guvernează un singur om, dar în temeiul unor legi) şi
la cea despotică (guvernează un singur om, fără legi, fără reguli).
Epoca modernă, în care guvernările democratice s-au
restrâns (monarhia fiind uneori doar expresia tradiţiei istorice,
practic lipsită de putere) a propus practicii şi teoriei politice
guvernările republicane în formele parlamentară, prezidenţială şi
semiprezidenţială.
1. În procesul de constituire şi exercitare a puterii, un rol important
revine factorului legislativ, parlamentului, ca instituţie deliberativă
compusă din reprezentanţi aleşi periodic, la termene stabilite potrivit
ciclurilor electorale specifice fiecărei ţări sau, în anumite cazuri, înainte
de termen. Parlamentul poate fi constituit dintr-o singură instanţă sau
două, deci poate fi unicameral sau bicameral.
Parlamentarismul este oglinda anumitor practici democratice, iar
bicameralismul şi unicameralismul constituie şi expresia luptei pentru
echilibrarea puterilor, a preocupării de a se evita abuzul de putere.
Experienţa istorică a dovedit că, în procesul dezbaterii şi adoptării
legilor, existenţa uneia sau două camere legislative are şi avantaje şi
dezavantaje. Astfel, bicameralismul oferă, pe de o parte, posibilitatea de
a se supune unui dublu examen proiectele de legi şi de a se asigura un
cadru mai larg confruntărilor de idei, dar pe de altă parte, se ajunge la

22
tergiversarea elaborării legilor. Politicienii, juriştii critică bicameralismul
pentru neajunsurile rezultate din simetria atribuţiilor şi puterilor celor
două camere. Există însă şi parlamente bicamerale asimetrice, una
dintre camere având atribuţii restrânse în raport cu cealaltă (în limbaj
politic cameră inferioară şi cameră superioară).
Aşa cum democraţia nu este un sistem „perfect”, nici parlamentul–
emanaţie a sa şi instrument al vieţii democratice- nu poate fi perfect,
fiind criticat pentru deficienţele sale. Nu de puţine ori analiştii politici
semnalează într-o ţară sau alta, slaba pregătire a parlamentarilor,
„amatorismul”. În ce priveşte funcţionalitatea instituţiei s-a observat că
dezbaterile de fond nu au loc în şedinţe plenare (care devin formale), ci
în comisii de lucru; nu de puţine ori, decizii esenţiale se iau în reuniuni
ale liderilor de grupuri parlamentare.
Gânditori reputaţi au consemnat faptul că uneori parlamentul s-a
transformat într-un cadru de dezbateri sterile „de intrigă şi corupţie,
unde responsabilitatea nu-şi găseşte locul” (A. Comte). Evident că s-au
făcut multe progrese pe calea eliminării unor asemenea deficienţe, dar
continuă să se resimtă metode cum ar fi obstrucţia activităţii legislative,
provocarea subiectivă de crize guvernamentale, folosirea abuzivă a
imunităţii şi privilegiilor parlamentare.
În ciuda deficienţelor sale -şi nu puţine- parlamentul asigură
funcţionalitatea pluralismului politic, imprimă caracter politic vieţii de
stat, permite realizarea mai mult sau mai puţin a controlului puterii de
către societate. Având atribuţii în adoptarea legilor constituţionale
(organice) şi a celor ordinare, ele se întâlnesc anual în două sesiuni, dar
şi în sesiuni extraordinare ori de câte ori este nevoie. Propunerile
legislative se supun întâi adoptării în Camera în care au fost prezentate
de iniţiator, iar proiectele de legi sau propunerile legislative adoptate
uneia din camere se trimit celeilalte. Pentru deosebiri în privinţa
redactării intervine procedura de mediere. Pentru promulgare, legile se
trimit Preşedintelui României. Birourile permanente şi Comisiile
parlamentare se alcătuiesc potrivit configuraţiei politice a fiecărei
Camere, iar preşedinţii acestora se aleg pe durata mandatului.
2. În contextul guvernării prin separarea puterilor şi asigurarea unor
relaţii de echilibru între acestea, puterii executive îi revin atribuţii legate
de aplicarea politicilor şi legilor adoptate de către puterea legislativă.
Potrivit condiţiilor social-politice, diferite de la o ţară la alta, funcţiile
executivului diferă, acestea fiind consfinţite constituţional.

23
 Astfel, puterea este exercitată fie de preşedintele ţării, fie de
guvern şi aparatul administraţiei de stat. Într-un regim democratic,
executivul nu poate legifera, fiind în schimb reprezentat pe lângă corpul
legislativ, iar în anumite împrejurări, puterea executivă poate căpăta
imputerniciri legislative limitate. Într-un sistem totalitar, puterea
executivă absoarbe pe cea legislativă şi judecătorească în numele
asigurării unităţii de acţiune a puterilor, a unicităţii puterii de stat.
a. după modalităţile de constituire sau de funcţionare a executivului, ca
urmare a jocului democratic se disting mai multe tipuri de guvern:
- majoritar – alcătuit de un partid care a câştigat majoritatea voturilor
electoratului;
- de coaliţie – executivul reuneşte reprezentanţi ai diferitelor formaţiuni
politice în scopul obţinerii unei majorităţi favorabile în parlament;
- minoritar- executivul nu dispune de majoritatea parlamentară;
b. după împrejurarea constituirii lor pot fiinţa, exista:
- guvern provizoriu- executivul are un rol tranzitoriu într-o perioadă de
schimbări de situaţii politice;
- guvern insurecţional- executivul este instituit ca urmare a unei
insurecţii contra celui existent;
- guvern militar, format din cadre militare, de regulă, în urma unei lovituri
de stat sau prin ingerinţe externe;
c. din perspectiva legalităţii (sau neegalităţii) se disting:
-guvernul de drept, alcătuit în concordanţă cu procedurile
constituţionale;
-guvernul de fapt, care îşi arogă autoritatea în urma unei lovituri de stat
sau în condiţiile ocupaţiei străine, fără consultarea voinţei naţionale prin
proceduri legale. Reglementările Constituţiei prevăd că, potrivit
programului de guvernare acceptat de Parlament, executivul asigură
înfăptuirea politicii interne şi externe şi exercită conducerea generală a
administraţiei publice, cooperând cu organismele sociale interesate. În
ceea ce priveşte modul de constituire a guvernului, preşedintele ţării
desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru, în urma
consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori,
dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor parlamentare.
Pentru întreaga sa activitate guvernul răspunde politic numai în faţa
Parlamentului, de altfel Constituţia reglementează raporturile dintre cele
două autorităţi publice.

24
3. Puterea judecătorească are ca menire corecta şi dreapta aplicare a
legilor. Autoritatea judecătorească şi instanţele judecătoreşti
îndeplinesc, în principiu, funcţii independente de cele două puteri. Nu
lipsesc însă cazurile când amestecul politicului alterează echilibrul
puterilor. Se încalcă astfel principiul separaţia puterilor ca premisă a
asigurării democratismului real.
Guvernarea, exercitarea puterii constituie un proces strâns legat
de ceea ce politologia, sociologia politică numesc clasă politică, o
categorie socială care are interese, funcţii şi comportamente specifice
(şi care nu se identifică cu termenul de clasă socială). Unele abordări
folosesc pentru termenul de clasă politică şi alte categorii precum: elita
politică („establishment”, „power elite” sau „nomenclatura”) clasa
conducătoare sau oligarhia politică.
Clasa politică cuprinde nu numai pe cei aflaţi la guvernare la un
moment dat, ci şi pe cei ce aspiră la putere, adică opoziţia.
În interiorul clasei politice (al guvernanţilor „în funcţie” sau
„potenţiali”) este relevant comportamentul politic adică modul de
manifestare socială, publică a concepţiilor, intenţiilor şi acţiunilor
politice. Analiza, alături de alte metode, a comportamentului politic face
posibilă descifrarea „feţei nevăzute” a omului politic (percepţii, judecăţi,
atitudini, convingeri, nu întotdeauna exprimate direct şi recunoscute ca
atare) în conexiune cu manifestările vizibile cum ar fi: votul, protestele,
întrunirile publice, campaniile electorale, discursurile şi declaraţiile etc.
În ceea ce priveşte elita politică, aceasta desemnează acele
categorii sau grupuri prin status şi rol alcătuiesc „structura de putere”.
Ele exercită o influenţă majoră, controlând direct sau indirect elaborarea
deciziilor în sfera politicii, a economiei, a societăţii, în general, ca şi
aplicarea acestora.
Stiintele Politice se ocupă de acel grup sau cerc al persoanelor ce
intră în sfera conducerii sistemului politic, participă la exercitarea puterii,
pe care o obţin (cuceresc) în mod public, pe căi legitime, o exercită mai
mult sau mai puţin transparent, uneori chiar ocolind instituţiile politice.
Unii politologi (Vilfredo Pareto)consideră că elitele se caracterizează
prin conştiinţă de grup, coerenţă şi conspiraţie. Alţii, mai ales cei
americani (David Reisman, Robert Dhal, Gabriel Almond) au abordat
teoria elitelor prin prisma mai ales a funcţionalităţii acestora decât prin
cea a genezei şi evoluţiei istorice, observând astfel elite neunitare
(dispersarea în grupuri), elite multiple (echipe de lideri grupate după

25
diverse criterii) şi elite specializate (politică, administrativă, de
comunicaţie etc).
În analizele politice, un rol aparte revine comportamentului electoral
al guvernanţilor, al „celor mulţi”, care, prin opţiunile faţă de ofertele
politice, decid periodic prin vot, reacţia lor probabilă constituind un factor
cu o pondere importantă în oferta politică şi elaborarea diverselor
strategii de acţiune proprie forţelor politice. Studiile privind
comportamentul la vot se preocupă de influenţa pe care o au asupra
orientărilor la urne factori cum sunt: afiliera la un partid, legăturile de
familie, prieteniile, vârsta, religia, ocupaţiile, naţionalitatea (sau etnia)
locul de reşedinţă, nivelul de educaţie, convingerile ideologice, nivelul
venitului, starea economică generală, statutul social, permeabilitatea la
propagandă etc.
O altă problemă care face obiectul analizelor stiintei politice este
aceea de a stabili cum şi de ce electoratul are anumite preferinţe sau
pur şi simplu se refugiază în zona indiferenţei, a absenteismului.
În acest sens se pot distinge următoarele comportamente:
1. participarea activă-prezenţă la vot din interes direct pentru politică,
angajare în practici politice, participare la reuniuni electorale, tendinţe
de a influenţa pe alţii etc.;
2. participarea pasivă – respect pentru legea electorală sau înţelegerea
prezenţei la vot ca o datorie cetăţenească, însă fără interes manifestat
pentru politică sau pentru practici politice în general;
3. absenteism activ- neparticiparea la vot ca un act politic deliberat, ca
urmare a voinţei de a nu participa la legitimarea unui sistem politic, ori
care ar fi el;
4. absenteism pasiv- generat de lipsa interesului pentru politică sau
motivat prin eventuala izolare geografică sau socială a unor alegători.
Activ sau inactiv, partizan sau indiferent, corect informat ori supus
manipulării, alegătorul este ţintă a politicii şi a politicienilor, iar într-un
sistem democratic, dreptul de vot este unul din pilonii statutului de
cetăţean.
Comportamentul politic care se află într-o continuă modelare, sub
influenţa unei mulţimi de factori, imprimă anumite dimensiuni schimbării
electorale (opţiunilor electoratului). Şi, în acest sens, politologii vorbesc
de trei dimensiuni distincte:
 magnitudinea schimbării electorale, în cazul transferului masiv de
voturi sau de preferinţe de la o forţă politică la alta;

26
  viteza sau rapiditatea schimbării opţiunilor înainte, în timpul
campaniei electorale sau chiar în ziua scrutinului;
 durata schimbării, care poate fi critică, tranzitorie sau deviată.
În analiza comportamentelor politice (inclusiv la vot) sunt de luat în
seamă o serie de variabile care le determină schimbarea şi anume:
 oferta politică,
 gradul de cultură civică,
 „mişcările” în interiorul, absenteismului,
 evoluţiile în timp ale unui sistem sau actor politic,
 posibilele şi diversele „reconversii” politice generate, între altele,
de schimbări în situaţia social-economică obiectivă a alegătorilor.
Lumea politică este o lume, mai mult sau mai puţin, divizată. De
aceea, actorii politici (îndeosebi partidele, dar şi elitele) recurg la alianţe
politice. În funcţie de scopurile urmărite şi de mijloacele de realizare a
acestora, alianţele politice reunesc, pe baza unui acord în prealabil
negociat, partide, grupări organizate sau persoane care convin să
urmeze o anumită linie politică pentru menţinerea sau cucerirea puterii.
De regulă, alianţele rezultă din unirea a două sau mai multe partide,
înainte sau după alegeri, având ca ţeluri câştigarea alegerilor, formarea
guvernului, constituirea în cadrul parlamentului a unui „bloc” în favoarea
sau împotriva unei propuneri legislative etc.
Forţele politice (inclusiv cele provenind din doctrine contrare, opuse
şi opozabile) pot realiza între ele pacte politice, care nu întotdeauna
sunt explicate public sau justificate. Asemenea forme de alianţă convin
reguli de guvernare sau de exercitare a puterii pe baza unor garanţii
mutuale asupra intereselor participanţilor la înţelegere, care sunt
specificate într-un protocol public sau secret. Alianţele, pactele sau
blocurile politice nu se încheie la întâmplare, oricând şi oricum; ele ţin
de strategia şi tactica politică (în principiu), iar în mod practic, de
conjunctura politică.
În contextul vieţii politice, forţele aflate în luptă (în competiţie sau
concurenţă) pot ajunge la compromis politic, adică la renunţări şi
concesii reciproce pentru a depăşi opiniile contradictorii, stările
tensionate, conflictele latente. Prin compromis se poate ajunge la
consens, ca acord unanim de voinţă pentru o anumită rezolvare a unei
probleme.
Consensul politic nu înseamnă „armonie” sau contopire a poziţiilor
de principiu, ci înţelegere sau acord pentru soluţionarea unor probleme

27
de interes general, cu alte cuvinte, preponderenţa raţiunii asupra
pasiunii. În legătură cu ideea de compromis, ca element al politicii
realiste, omului politic i se cere să fie el realist şi nu romantic, să aibă o
vedere clară asupra realităţii şi să înţeleagă că el nu poate impune,
după voinţa sa, anumite idei, ci trebuie să vadă ce se poate realiza din
planurile sale şi ce nu.
Ţinând seama de împrejurările sociale, el trebuie să recurgă
adeseori la compromis, nu în sens moral, ci pur politic. Aceasta
înseamnă să poată admite o realizare treptată a unui scop în funcţie de
etapele evoluţiei politice şi de relaţiile dintre factorii politici. Compromisul
este legat de democraţie şi el face posibilă înţelegerea între majoritate
şi minoritate, evitând tirania. Prin urmare, în politică compromis nu
înseamnă compromitere a scopurilor şi renunţare la morală.
Alianţele, înţelegerile, strategiile de urmat ţin de conjuctura politică
dată, adică de acel concurs de împrejurări în care are loc evenimentul
respectiv, faţă de care oamenii politici, mai ales, trebuie să manifeste
flexibilitate în gândire şi acţiune, să evite închistarea în tipare ideologice
sau în acţiuni stereotipe.

Putere şi opoziţie

Un aspect esenţial al vieţii politice îl reprezintă relaţia putere –

opoziţie. În cadrul acestei relaţii, puterea reprezintă capacitatea
legitimă de a impune propria voinţă sau de a exercita autoritatea,
dominaţia. Ca termen „pereche” al puterii, opoziţia reprezintă ansamblu
grupurilor politice, partidelor sau alianţelor care, luate separat sau în
ansamblu, se opun politic regimului în funcţie sau politicii guvernului
aflat la putere. Puterea şi opoziţia, acţionează prin mijloace specifice,
iar într-un sistem democratic ele fac posibilă confruntarea de idei
ameliorarea şi perfecţionarea soluţiilor. Concurenţa dintre putere şi
opoziţie generează alternanţa la putere, ca urmare a voinţei şi
orientărilor electoratului.
Asimilată cu forţa, puterea semnifică şi impunerea unei voinţe
politice. Însă în acest domeniu, cel mai puternic nu este destul de
puternic pentru a fi tot timpul „stăpânul” dacă el nu transformă forţa în
drept şi supunerea în datorie, încât puterea normativă să izvorască
dintr-o moralitate socială consacrată prin drept.

28
 Situate pe poziţii diametral opuse, puterea şi opoziţia au roluri
diferite. Experienţa democratică arată că forţele politice aflate în opoziţie
pot juca roluri funcţionale (constructive), dar şi disfuncţionale
(nonconstructive), iar prin aceasta, benefice sau malefice,pentru ele
însele ori pentru societate.

Bibliografie

Nicolae Barbu, Alina Marinescu, Politologie, Editura Universităţii, Piteşti,

2008, pp.67-95
Robert A.Dahl, Poliarhiile.Participare şi opoziţie, Editura Institutul
Europea, 2000
Wright Mills, Imaginaţia sociologică, Editura Politică, Bucureşti, 1975,
pp.271-272
Giovanni Sartori, Teoria democrației reinterpretată, Editura Polirom,
Iași, 1997, p.25
Călin Vâlsan, Politologie, Editura Economică, Bucureşti, 1977,
pp.123-124

29
 - Unitatea de învăţare- 4
STATUL- INSTITUŢIE CENTRALĂ A SISTEMULUI
POLITIC

4.1 Obiective
4.2 Conceptul de stat. Apariţia şi evoluţa statului
4.3 Tipuri şi forme de stat
4.4 Trăsăturile şi funcţiile statului
4.5.Statul de drept (principii de bază). Doctrine politice contemporane
privind statul de drept
4.6 Lucrare de verificare
4.7 Bibliografie

REZUMAT: Statul, instituţie vitală a sistemului politic, este o

formă specifică de organizare politică a societăţii, în contextul
conjugat al unor elemente constitutive, care se referă la: teritoriu,
populaţie, mod de organizare politică, viaţă spirituală, structură
comunitară etc. Procesul îndelungat de afirmare a statelor, a
generat două tipuri de stat cum ar fi:de esenţă democratică pe de-
o parte, de esenţă dictatorială sau absolutistă de cealaltă parte.
Rolul statului, ca principală instituţie de organizare şi
conducere politică a societăţii, se realizează prin anumite funcţii:
pe plan intern (f. organizatorică, judecătorească, economică,
socială, administrativă, culturală, de apărare pe plan intern) şi pe
plan extern (f. de apărare a independenţei şi suveranităţii statale,
de organizare a colaborării cu statele lumii, f. de apărare a păcii în
lume).

4.1 Obiective
- familiarizarea cursanţilor cu definirea noţiunii de stat, principalele
trăsături definitorii ale conceptului, precum şi rolul acestuia, ca
principală instituţie de organizare a societăţii.
- dezvoltarea capacităţii cursanţilor de a delimita tipurile şi formele de
stat cu caracteristicile corespunzătoare.
- introducerea studenţilor în identificarea componentelor esenţiale a
conceptului de stat.

30
4.2 Conceptul de stat. Apariţia şi evoluţia statului

Statul reprezintă principala instituţie a sistemului politic,

deoarece prin intermediul său se realizează elementele esenţiale
ale organizării şi conducerii societăţii.
Deşi politologia nu se opreşte asupra istoriei ideilor politice, ea nu
poate trece peste diversitatea abordărilor în timp ale conceptului de stat.
Din antichitate şi până în prezent, conceptul de stat a fost şi este
obiectul a numeroase controverse, din mulţimea cărora reţinem, spre
exemplificare, câteva:
- în antichitate, statul era considerat ca o forţă de origine
divină, concepţie care se va regăsi şi în următoarele formaţiuni sociale;
- Montesquieu (1689-1775), care, în opoziţie cu concepţia
providenţialistă, în lucrarea „Spiritul legilor”, (1748), statul este
înfăţişat şi se prezintă ca o instituţie naturală şi centrală bazată pe
legi şi structurată pe trei elemente ale puterii: legislativă, executivă
şi judecătorească;
- J.J.Rousseau (1712-1778), care în lucrarea „Contractul
social” (1762), defineşte statul ca o putere contractuală, legitimată
printr-un contract social, adică o organizaţie politică separată de
societate, căreia i se cedează o parte din drepturile comunităţii
pentru a sluji comunitatea (ideea statului ca expresie a
Contractului social este prezentă şi la mulţi alţi gânditori ca Bodin,
Hobbes, Spinoza, Locke) ;
- Immanuel Kant (1724-1804), înţelege statul ca o grupare de
oameni supuşi regulilor de drept. Este adevărat dar nu şi complet,
deoarece el consideră că ceea ce corelează unitatea grupului în cadrul
statului nu se explică integral prin scopul grupării respective de oameni.
Filosoful german avea în vedere numai latura juridică, dar nu şi pe cea
politică a statului;
- Oppenheimer, care în lucrarea „Statul, originile sale şi
apariţia sa” (1913) concepe statul ca un organism politic impus de
către un grup de învingători, pentru a se apăra de revoltele
interioare şi atacurile din afară, urmărind exploatarea economică a
învinşilor de către învingători;

31
 - Marxismul, care în secolul al XIX-lea concepe statul ca un
instrument de dominaţie a unei clase sociale asupra alteia –
propunând în acest sens necesitatea trecerii de la statul dictaturii
proletariatului, conceput ca ultimă formă de stat cu caracter de clasă,
necesar pentru a se trece la statul întregului popor, respectiv la
desfiinţarea statului ca instrument de clasă - iar timp de câteva decenii
(între 1917-1989) s-a „consumat” experienţa statului dictaturii
proletariatului, statului democraţiei populare şi a statului întregului
popor, variante întreţinute de concepţiile marxist-leniniste, în fond
voluntariste, himerice.
În legătură cu geneza, rolul, funcţiile şi esenţa statului, în timp s-au
formulat o serie de teorii dintre care amintim:
1. teoria teocratică, conferă statului o origine divină, de unde şi
cerinţa ca respectul şi supunerea să fie considerate ca o îndatorire
religioasă. În perioada antichităţii, apoi în feudalism şi chiar în lumea de
azi s-au întâlnit şi se întâlnesc documente fundamentale, constituţii care
stipulează că monarhul domneşte „din mila lui Dumnezeu”;
2. teoria patriarhală, care susţine că statul ar fi luat naştere
direct din familie, iar puterea monarhului ar izvorî din puterea
părintească; (elemente ale acestei concepţii se întâlnesc în antichitate
la Aristotel, dar şi în epoca modernă, ca de exemplu la politologul
Robert Filmer, care dezvoltă această teorie, susţinând că monarhul
deţine puterea ca moştenitor al lui Adam, care a primit prin bunăvoinţa
lui Dumnezeu această putere, considerată asemănătoare puterii
părinteşti).
3. teoria contractuală, potrivit căreia statul a apărut pe baza unei
înţelegeri între putere şi cetăţeni, ca o necesitate naturală. (este o
teorie prezentată încă din antichitate, dar dezvoltată în epoca luminilor
de Montesquieu şi Rousseau).
4. teoria violenţei, pentru care statul a apărut ca rezultat al
stărilor conflictuale dintre oameni, în care tribul învingător îşi
subordona tribul învins (ca reprezentanţi ai acestei teorii pot fi
consideraţi E.Duhring, Oppenhaimer şi tot în cadrul acestei concepţii
poate fi inclusă şi teoria marxistă care susţine că statul este rezultatul
luptei de clasă).
5. teoria organicistă, care preia mecanic stări sau modele din
natură pe care le transpune în societate, considerând că statul, ar

32
fi constituit din reunirea anumitor „celule specializate”, apte a
întreţine funcţionalitatea organismului social;
6. teoria rasistă, ca variantă a teoriei violenţei, susţine că o rasă
trebuie să domine o altă rasă;
7. teoria psihologistă, explică existenţa statului prin existenţa în
societate a două categorii de oameni care, din punct de vedere
mental, unii sunt predestinaţi să conducă (mai puţini), iar alţii să fie
conduşi (cei mai mulţi);
8. teoria juridică, mai modernă, dezvoltată pe măsura evoluţiei
ştiinţelor sociale, fundamentată pe ideea potrivit căreia raporturile
dintre oameni se pot armoniza prin intermediul reglementărilor
juridice, statul fiind expresia acestora.
Majoritatea acestor teorii conţin un anumit adevăr, dar suferă prin
unilateralitate, dată atât de contextul istoric al elaborării, cât şi de
mobilurile ideologice.
Statul, instituţie vitală a sistemului politic, este o formă
specifică de organizare politică a societăţii, în contextul conjugat
al unor elemente constitutive, care se referă la: teritoriu, populaţie,
mod de organizare politică, viaţă spirituală, structură comunitară
etc. Conform opiniei politologului A.Cuvillier, statul reprezintă un
ansamblu de organisme politice, administrative şi judecătoreşti, care se
concretizează în societatea ajunsă la un anumit nivel de diferenţiere,
conducere şi putere de constrângere a societăţii. Maurice Duverger,
consideră că statul este un mijloc de a asigura o anumită ordine socială,
o anumită integrare a tuturor membrilor săi în colectiv pentru binele
comun.
Statul poate fi definit ca fiind principala instituţie politică prin
care se exercită puterea politică în societate, în limitele unui
teritoriu, de către un grup organizat de oameni care îşi impun
voinţa membrilor societăţii privind modul de organizare şi
conducere a acesteia.
Statul, ca principală instituţie politică, a apărut în perioada de
trecere de la organizarea gentilică a societăţii la orânduirea sclavagistă.
Principalii factori care au determinat apariţia statului sunt:
1. evoluţia triburilor şi uniunilor de triburi, prin creşterea lor
numerică şi, mai ales, calitativă, prin tendinţa de a se transforma în
popoare şi a deveni sedentare. În aceste condiţii, funcţionalitatea
comunităţii nu se mai putea realiza doar pe baza legăturilor de sânge,

33
prin supunerea copiilor faţă de părinţi. Ca o consecinţă a evoluţiei
amintite au devenit necesare altfel de relaţii, superioare, ce au fost
oferite de organizarea statală, în care apare o nouă relaţie, cea dintre
conducători şi conduşi.
2. diviziunea socială a muncii, legată îndeosebi de apariţia
agriculturii odată cu care viaţa comunităţii începe să capete un caracter
sedentar. Este faptul care a generat necesitatea de a organiza
comunitatea pe un anumit teritoriu pe baza unei structuri politice.
3. diferenţierea socială - ca rezultat al apariţiei plus produsului, care
reclama o armonizare a intereselor privind producţia, circulaţia şi, mai
ales, distribuirea şi redistribuirea produselor - situaţie ce a dus la
necesitatea existenţei unei autorităţi politice cu mijloace de impunere a
voinţei proprii.
Deci, apariţia statului este legată de evoluţia comunităţilor umane,
care pentru a funcţiona, aveau nevoie de o organizare politică dată de
stat. La început, statul a fost o organizare politică a triburilor şi uniunilor
de triburi, iar apoi, odată cu formarea popoarelor, statul a devenit
principalul mod de organizare politică a acestora, situaţie prezentă atât
în antichitate, cât şi în feudalism. Odată cu trecerea la capitalism, în
epoca modernă, are loc transformarea popoarelor în naţiuni, care va
conduce la constituirea statelor naţionale unitare. Statul devine pentru
naţiune însuşi modul ei de organizare politică.

Tipuri şi forme de stat

Procesul îndelungat de afirmare a statelor a generat diverse tipuri

şi forme de stat. Istoria a consemnat astfel, la poluri opuse, două tipuri
de stat:
1. de esenţă dictatorială (absolutistă), care a apărut ca expresie
a unor comandamente istorice, dar prin nesocotirea voinţei
cetăţenilor sau printr-o presupusă legimitate de ordin divin;
2. de esenţă democratică, care, indiferent de formă, constituie
expresia voinţei cetăţenilor, materializată prin consimţământul dat.
Esenţa statului, adică tipul de stat respectiv, se manifestă prin mai
multe forme, în funcţie de condiţiile concrete ale epocii şi ţării
respective. Forma de stat are în vedere modul de organizare a puterii
de stat şi, în special, structura şi funcţionarea organelor supreme de

34
conducere. Rezultă că indiferent de esenţa statului, democratică sau
dictatorială, forma de stat este dată de trei elemente:
1. forma de guvernământ, care este un raport între organele de
stat în procesul de constituire şi exercitare a puterii. Formele de
guvernământ în statele lumii contemporane sunt:
 monarhii constituţionale;
 republici parlamentare;
 republici prezidenţiale
Între esenţa statului (democratică sau dictatorială) şi forma de
guvernământ există în general o strânsă legătură; (astfel într-un stat
democratic se poate mai bine realiza într-o formă de guvernământ ca
republică parlamentară sau prezidentială, în care toate organele de stat
sunt alese, decât prin monarhie constituţională în care şeful statului,
monarhul nu este ales). Experienţa istorică arată că esenţa statului,
democratică sau dictatorială, nu depinde hotărâtor de forma de
guverământ, există dictatori în cazul unor republici, după cum există
democraţii în cadrul unor monarhii.
2. structura statului, care reprezintă un raport între organele
centrale şi locale ale statului. Sub acest aspect se disting:
a. state federative, care constituie o comunitate de state
nesuverane, ce presupune un stat central cu competenţă şi
personalitate distincte de cele ale statelor membre. Organizarea statală
de tip federal are ca obiectiv central rezolvarea problemelor comune,
funcţiile statale fiind împărţite între statul federal şi statele membre. Ca
urmare, în statele federale se întâlnesc, în paralel, organe ale puterii şi
ordinii de drept federale şi organe ale puterii şi ordinii de drept ale
statelor membre.
b. confederaţii de state suverane, în care statele membre îşi
păstrează supremaţia şi independenţa în mod integral, competenţele
statului federal referindu-se la luarea unor decizii în comun în domeniul
relaţiilor internaţionale.
Confederaţia poate cunoaşte şi forme mai evoluate, cu organe
comune, cum sunt: adunarea reprezentativă, şeful de stat, organele
diplomatice, armata, finanţele, menţinându-se şi structuri distincte
reprezentate de parlamente şi guverne separate;
c. state naţional-unitare, în care puterea aparţine grupurilor
conducătoare, alese sau delegate ale întregii comunităţi. Alături de
naţiunea hotărâtor majoritară, în aceste state pot fiinţa şi minorităţi

35
naţionale, care se bucură de aceleaşi drepturi politice, juridice şi
economice cu ale naţiunii majoritare, necesare acestor minorităţi, având
calitatea de cetăţeni ai statului naţional.
3. Regimul politic, care reprezintă pentru unii politologi, un element
al formei de stat, iar pentru alţii, un element al sistemului politic. Dacă
statul reprezintă instituţia centrală a sistemului politic, atunci, firesc,
regimul politic este legat, în primul rând, de stat. El constituie un
element al formei de stat, element hotărâtor în definirea tipului de stat,
deoarece regimul respectiv exprimă un raport între organele de stat şi
cetăţeni. Dacă organele de stat se constituie şi acţionează prin
consultarea cetăţenilor, ca expresie a voinţei lor, avem de a face cu un
regim democratic şi, invers, cu unul de factură dictatorială.
De aceea, în analizele politologice, când se urmăreşte elucidarea
esenţei statului, se vorbeşte de regulă despre regim politic.

Trăsăturile şi funcţiile statului

Din conţinutul definiţiei date statului, se desprind şi principalele sale

trăsături:
1.este instituţia politică cu cel mai înalt grad de organizare şi
structurare. Sub acest aspect, are trei componente: puterea legislativă,
puterea executivă şi puterea judecătorească. Acestea sunt organizate
atât la nivel central, cât şi local. Ele se folosesc de un aparat specializat
constituit în diferite instituţii: parlament, guvern, ministere etc. Prin
gradul de organizare şi instituţionalizare, statul asigură, în principal,
exercitarea puterii politice în societate.
2.constituie o organizaţie politică a unei comunităţi umane pe
baza unui teritoriu, delimitat prin frontiere stricte, ca expresie a voinţei
cetăţenilor.
3. are caracter suveran. Suveranitatea este o calitate esenţială a
unui stat independent de a nu depinde de nici o altă putere de stat şi se
exprimă în dreptul inalienabil şi indivizibil al statului de a stabili liber,
conform propriei voinţe, politica sa internă şi externă, precum şi
măsurile practice pentru realizarea acestor politici, respectând totodată
drepturile suverane ale celorlalte state.
4.este o instituţie specializată, care asigură funcţionalitatea socială
prin contribuţii financiare ale cetăţenilor, prin taxe şi impozite.

36
 5.are caracter istoric, apariţia sa fiind impusă de nevoile sociale, de
faptul că o comunitate umană, ca sistem social global, nu poate să
existe şi să funcţioneze fără organizarea politică asigurată prin
intermediul statului.
6.are caracter naţional, cel puţin pentru epocile moderne şi
contemporane.
Prin trăsăturile sale, prin modul său de organizare, prin scopul pentru
care a apărut, statul constituie principala instituţie (de fapt, un complex
instituţional sau organizaţional) al sistemului politic.
Rolul statului, ca principală instituţie de organizare şi conducere
politică a societăţii, se realizează prin anumite funcţii:
Pe plan intern:
a.funcţia legislativă, prin care statul, cu organismele sale
specializate, adoptă întreaga legislaţie din societate, inclusiv constituţia;
b.funcţia organizatorică, are în vedere transpunerea în viaţă a
legilor şi a altor decizii adoptate, cât şi organizarea întregii activităţi
pentru asigurarea desfăşurării normale a vieţii sociale;
c.funcţia judecătorească, prin care se supraveghează aplicarea
corectă a legilor şi sancţionarea încălcării acestora;
d.funcţia economică, ce constă, pe de o parte, în faptul că statul
este organizatorul direct al activităţii economice în cadrul proprietăţii de
stat şi, pe de altă parte, asigură întregul cadru politico-organizatoric prin
care agenţii economici independenţi (proprietari privaţi sau publici) să-şi
desfăşoare activitatea;
e.funcţia socială, prin care se asigură condiţiile ca toţi cetăţenii ţării,
independent de poziţia lor socială, să ducă o viaţă decentă, prin
organizarea unui sistem de protecţie socială, de asigurări sociale, de
sănătate etc.;
f.funcţia administrativă, prin care se asigură servicii către populaţie,
pentru desfăşurarea normală a tuturor activităţilor precum: asigurarea
surselor de energie, apă, servicii publice etc;
g.funcţia culturală, prin care se asigură condiţii de instruire şi
educare a tuturor cetăţenilor prin instituţii specializate, de învăţământ,
cultură, cercetare ştiinţifică etc.
h.funcţia de apărare pe plan intern a ordinii sociale şi asigurarea
convieţuirii normale, funcţie care are o latură preventiv educativă şi
alta coercitivă, prin care se sancţionează actele antisociale, săvârşite de
unii membrii ai comunităţii.

37
 Pe plan extern:
a.funcţia de apărare a independenţei şi suveranităţii statale, a
integrităţii teritoriale şi a ordinii de drept;
b.funcţia de organizare a colaborării cu statele lumii pe diferite
planuri: politic, economic, ştiinţific, cultural etc.;
c.funcţia de apărare a păcii în lume, a menţinerii unui climat de
linişte şi înţelegere între popoare.
Toate aceste funcţii satisfac anumite cerinţe reglatoare, normative
şi chiar cognitive concepute pentru a asigura buna funcţionare şi
eficienţa social-umană, a principalelor domenii de activitate statală, de
exercitare a puterii sau puterilor în cadrul statului de drept.

Statul de drept, principii de bază. Doctrine politice contemporane

privind statul de drept

O treaptă nouă, superioară a civilizaţiei moderne o reprezintă

afirmarea statului de drept, a statului care îşi exercită atribuţiile
proprii pe temeiul legilor, folosind forţa argumentului şi nu
argumentul forţei.
Un stat de drept, în formă incipientă, a existat încă din antichitate.
În formă clasică, îl întâlnim odată cu epoca modernă, când s-au impus o
serie de principii în viaţa socială care asigurau funcţionalitatea
societăţilor democratice ca atare. Conceptul de stat de drept a fost
sugerat de Montesquieu în lucrarea ’’Spiritul Legilor’’, unde este
formulată celebra cerinţă ca nimeni să nu fie constrâns să facă
lucrurile pe care legea nu-l obligă şi să nu le facă pe cele pe care
legea i le îngăduie.Tot în perioada modernă, statul începe să se
legitimeze prin societatea civilă şi nu prin emanaţia divină, de
exemplu, în concepţia lui J.J.Rousseau, statul apărea ca un
contract între cetăţeni şi autoritatea politică.
Încă de la începutul existenţei sale, statul de drept se bazează pe
principiul separaţiei puterilor.
Statul de drept îşi exercită puterea în conformitate cu legea, şi
are la baza activităţii sale o serie de trăsături precum:
1. un cadru legislativ adecvat, care să reglementeze raporturile
sociale dintre membrii societăţii în totalitatea lor, iar toţi cetăţenii,
indiferent de poziţia lor socială sau politică, să fie egali în faţa legii, să
38
respecte legea ca element suprem în stat, în sensul în care legea este
un principiu de bază (fundamental) al statului de drept;
2. organele puterii de stat, centrale şi locale, să fie alese de
cetăţeni, prin vot universal, direct, secret și liber exprimat, pe baza unor
opţiuni ale pluralismului politic;
3. separaţia puterilor în stat: parlamentul să constituie puterea
legislativă, guvernul puterea executivă, iar puterea judecătorească să
vegheze la respectarea legilor şi sancţionarea încălcării lor;
4. datoria guvernului şi a autorităţii politice de a se conforma
Constituţiei şi de a acţiona conform legii;
5. delimitarea clară, precisă între stat şi partidele politice;
6. forţele militare şi poliţia să fie plasate sub controlul
autorităţii civile, în faţa căreia sunt răspunzătoare;
7. circulaţia liberă a informaţiei şi persoanelor, dreptul la
liberă exprimare şi organizare politică şi profesională a tuturor
cetăţenilor, în conformitate cu legea, care să facă controlul puterii
politice în societatea civilă;
8. respectarea drepturilor omului în conformitate cu
prevederile internaţionale consacrate.
Statul de drept, ca element esenţial al puterii politice, constituie un
factor de bază al progresului general.
Cu privire la esenţa, menirea şi forma de manifestare a statului, în
literatura de specialitate există o mulţime de doctrine, dintre care
reţinem:
1.doctrina statului de drept, care a apărut la începutul epocii
moderne, în perioada iluministă, având ca principali reprezentanţi pe
Montesquieu şi J.J. Rousseau, iar în contemporaneitate este
împărtăşită atât de majoritatea politologilor, cât şi de oameni politici.
Pornind de la lege, statul de drept se bazează pe:
- separarea puterilor în stat;
- alegerea liberă a organelor puterii politice în condiţiile pluralismului
politic;
- libertatea de exprimare şi organizare.
2.doctrina statului bunăstării generale (sau al „abundenţei”), în
care statul este plasat deasupra claselor sociale. Doctrina amintită
susţine că aparatul de stat din ţările dezvoltate ( SUA, Japonia, Europa
Occidentală) şi-ar fi asigurat potenţialităţile stabilizatoare, care devin un
factor al echilibrului şi dezvoltării întregii societăţi, al reglementării şi

39
organizării sociale. Aparatul de stat apare ca fiind arbitru animator şi
integrator al voinţelor de dezvoltare economică şi socială ale cetăţenilor,
arbitru însuşi al dezvoltării.
3.doctrina marxistă despre stat, în cadrul căreia statul este privit
ca un instrument de dominaţie a unei clase sociale asupra altei sau altor
clase sociale, fiind, în esenţă o dictatură de clasă specifică orânduirii
sociale respective, precum: statul sclavagist cu dictatura stăpânilor de
sclavi, statul feudal cu dictatura feudalilor, statul capitalist cu dictatura
burgheziei, statul socialist cu dictatura proletariatului. Dictatura
proletariatului este considerată ca fiind superioară celorlalte forme de
dictatură, deoarece ea reprezintă dictatura majorităţii asupra minorităţii.
De asemenea, se mai susţine că, odată cu edificarea unei societăţi fără
clase, în comunism, statul dispare definitiv.
Această formă de stat, de dictatură a proletariatului, s-a dovedit a fi
falimentară istoric, ea reprezentând o formă de dictatură sui-generis
care generează forme de alienare dintre cele mai pronunţate şi este
contrară în principiu statului de drept şi oricărei forme de stat
democratic – prin promovarea cultului personalităţii şi a totalitarismului,
prin adâncirea opresiunii politice şi juridice a cetăţenilor, prin îngustarea
programatică a nivelului de înţelegere şi de conştiinţă al oamenilor. Fapt
prin care s-a dovedit o dată în plus, raţionalitatea statului de drept –
formă de stat care asigură cel mai înalt nivel de vieţuire socială,
democratică, având ca principii esenţiale teza pluralismului politic, a
libertăţii individului şi a drepturilor omului şi, nu mai puţin pe cea a
controlului societăţii civile asupra puterii politice.

Bibliografie

1. I.Mitran, Politologie, Editura Fundaţiei României de Mâine, Bucureşti,

2000, pp.55-60.
2. C.Vâlsan, Politologie, Editura Economică, Bucureşti, 1977, pp. 69-
92.
3. N.Barbu, S.I. Florea, Politologie, Editura Carminis, 2006, pp.35-45.
4. A.P.Iliescu, Introducere în politologie, Editura Bic All, Bucureşti,
2002,pp. 83-91.
5. I.T.Ball, R.Dagger, Ideologii politice şi idealul democratic, Editura
Polirom, Bucureşti, 2000, pp. 68-74.

40
41
 - Unitatea de învăţare-
PARTIDELE POLITICE

REZUMAT : Conceptul de partid politic desemnează o grupare

relativ organizată şi stabilă de oameni constituită pe baza liberului
consimţământ, care acţionează programatic, conştient şi organizat
pentru servirea intereselor unor clase, grupuri sociale, comunităţi
umane (popoare, naţiuni), pentru dobândirea sau/şi menţinerea
puterii politice în vederea organizării şi conducerea societăţii, în
conformitate cu anumite idealuri exprimate prin doctrine, prin
programe politice. Partidismul s-a manifestat şi se manifestă în
lumea modernă şi contemporană sub mai multe sisteme:
unipartidismul, bipartidismul precum şi pluripartidismul. În
perioada de ascensiune a capitalismului au apărut primele
doctrine politice care glorificau fenomenul partidist ca fiind
dovada esenţială a unei vieţii democratice, reale dintr-o ţară.

Obiective
- familiarizarea cursanţilor cu noţiuni precum partidul politic, doctrine
politice, partidismul cu formele consacrate, unipartidismul, bipartidismul
şi pluripartidismul.
- introducerea cursanţilor în fenomenul partidist, evidenţiind rolul
partidelor politice într-o societate democratică şi caracterul progresist al
acestora.
- dezvoltarea capacităţii cursanţilor de a delimita (nuanţa) doctrinele
partidelor politice.

Conceptul de partid. Trăsături şi caracteristici

Literatura de specialitate abundă în definiţii, înţelegeri ale
conceptului de partid politic. Amintindu-le, cel puţin pe unele dintre ele,
ar avea menirea de a elucida trăsăturile şi funcţiile partidului politic în
viaţa socială.
Conceptul de partid desemnează o grupare relativ organizată
şi stabilă care exprimă sistematic interesele unui grup social, le
reprezintă programatic şi le promovează în forme specifice,
luptând pentru cucerirea sau menţinerea puterii politice. În termenii

42
cei mai generali, partidul politic ar putea fi definit ca organizaţie
relativ durabilă, formată din indivizi care împărtăşesc aceeaşi
concepţie ideologică, subscriu la un set comun de valori social-
politice, acţionând pentru cucerirea puterii, pentru aplicarea
programului propriu.
Unele abordări teoretice consideră partidul o reuniune de oameni
care împărtăşesc aceeaşi doctrină politică, în timp ce altele se referă la
partid ca la un ansamblu organizat de oameni uniţi, pentru a acţiona în
comun în interes naţional, potrivit unor principii concrete asupra cărora
au căzut de acord, sau ca la formaţiuni care grupează oameni de
aceleaşi opinii, ce urmăresc să-şi asigure o influenţă determinată
asupra afacerilor publice. În alte concepţii, reprezintă partid politic orice
grup de indivizi care, împărtăşind aceleaşi concepţii politice, se
străduiesc să le promoveze, raliindu-şi un număr cât mai mare de
cetăţeni şi căutând să cucerească puterea sau cel puţin, să-i influenţeze
deciziile. Alte analize, pornind preponderent de la criteriile organizării,
apreciază fie că partidul ar fi un ansamblu de comunităţi, o reuniune de
mici grupuri diseminate pe întreg teritoriul unei ţări, legate prin instituţii
coordonatoare, fie că un partid se caracterizează prin continuitate şi
discontinuitate în organizare, prin structuri de comunicare permanentă
în interiorul său şi cu mediul social.
Se consideră, de asemenea, că un partid ar fi expresia relaţiilor de
tip asociativ, reflectând apartenenţe bazate pe libera înregimentare, cu
scopul de a înfăptui un ideal sau a obţine avantaje materiale pentru
militanţii săi. În alte abordări, partidele politice sunt grupări voluntare
mai mult sau mai puţin organizate, care în numele unei anumite
concepţii asupra intereselor comune şi ale societăţii, pretind să-şi
asume singure sau în coaliţie funcţiile guvernării.
Sintetizând, în definirea partidelor politice trebuie să se ţină seama
de unitatea următoarelor determinări:
a. partidul politic este o asociaţie sau uniune liberă, adică un
grup secundar sau de adeziune, formal, cu caracter permanent sau
quasipermanent;
b. partidul politic are un caracter organizat, o structură stabilă,
implicând existenţa unei reţele permanente de relaţii între centrul
naţional, nivelele intermediare şi unităţile de bază;

43
 c. partidul politic exprimă şi promovează, de regulă, interesele
fundamentale ale unui grup determinat (clasă socială sau
fracţiune de clasă);
d. partidul politic presupune elaborarea unui program, cu
obiective imediate şi de perspectivă, stabilite după o anumită
platformă ideologică în lumina căreia se stabilesc opţiunile asupra
metodelor şi mijloacelor de înfăptuire a programului. Ideologia
partidelor şi propaganda acestora joacă un rol hotărâtor în câştigarea şi
orientarea membrilor, simpatizanţilor şi aderenţilor lor. În principiu orice
partid politic are un rol informaţional şi formativ, dar, mai ales în cazul
partidelor reacţionare, nevoia camuflării obiectivelor reale determină
recurgerea la dezinformare şi demagogie socială;
e. în societăţile antagoniste, lupta politică fiind competiţia
pentru exercitarea puterii supreme în societate prin intermediul
statului, iar partidele fiind principalul instrument al forţelor sociale
în această luptă, finalitatea partidului politic este fie menţinerea
puterii, fie influenţarea, controlul sau cucerirea acesteia.
În concluzie, conceptul de partid politic desemnează o grupare
relativ organizată şi stabilă de oameni, constituită pe baza liberului
consimţământ, care acţionează programatic, conştient şi organizat
pentru servirea intereselor unor clase, grupuri sociale, comunităţi
umane (popoare, naţiuni), pentru dobândirea sau/şi menţinerea puterii
politice în vederea organizării şi conducerea societăţii, în conformitate
cu anumite idealuri exprimate prin doctrine, prin programe politice.
Ca fenomen politic, partidismul reprezintă o componentă
dinamică a vieţii democratice active, în sensul că democraţia
începe să se manifeste eficient, social odată cu apariţia şi
dezvoltarea partidelor ca instituţii politice.
Din concepţiile propuse pentru partidul politic rezultă o serie de
trăsături specifice acestuia, care îl deosebesc de alte instituţii politice:
1.are un caracter conştient, în sensul că este o asociaţie liberă de
cetăţeni, ce urmăreşte fie să ajungă la putere, fie să păstreze puterea
pentru realizarea unui set de valori social-politice. Un partid uneşte
deci oameni care au acelaşi crez politic, doritori să-l slujească şi, cred
ei, capabili să o facă;
2.are caracter de grupare socială (uneori declarat), în sensul că
partidele servesc, în primul rând, interesele unei categorii sociale. De
regulă, partidele nu-şi declară deschis faptul că slujesc interesele

44
 unei anumite clase sociale. Experienţa istorică a dovedit că partide
care implică în denumirile lor termeni ca: democrat, naţional,
muncitoresc, ţărănesc, popular, republican, al dreptăţii sociale etc. şi
care afirmă că au ca ţel slujirea poporului s-au dovedit a fi, în
realitate, antipopulare, partizane, de grup. În principal, orice partid
care acţionează în direcţia preluării puterii se adresează prin
programul său, tuturor cetăţenilor ţării;
3.are caracter istoric, în sensul că partidele au apărut odată cu
organizarea politică a societăţii şi au evoluat împreună cu aceasta.
Aşadar, geneza partidelor politice este legată de momentul istoric al
afirmării sclavagismului, de momentele în care societatea a adoptat şi
forma democratică de conducere.
Rolul partidelor în organizarea şi conducerea societăţii se
manifestă prin anumite funcţii;
1. potenţarea procesului de conştientizare a intereselor fundamentale
a unor grupuri mai largi sau mai restrânse de cetăţeni şi atragerea
acestora, prin intermediul unor programe şi platforme, spre o activitate
politică conştientă;
2. organizarea cetăţenilor pe baza unor principii şi reguli care să
asigure desfăşurarea unei acţiuni conştiente, dirijate spre un scop;
3. formarea şi pregătirea cadrelor în scopul asigurării personalului
calificat pentru aparatul de stat în vederea guvernării atunci când
partidul ajunge să preia puterea politică;
4. asigurarea guvernării, în perioada exercitării puterii politice în stat,
prin elaborarea unor programe, norme şi orientări de dezvoltare, în
concordanţă cu interesele ţării respective, pe plan intern, cât şi extern;
5. menţinerea tonusului luptei politice şi concurenţei de oferte în
cadrul opoziţiei politice, specifice sistemului politic pluralist.
Apariţia şi dezvoltarea partidelor politice au constituit un factor
necesar, obiectiv, cu caracter progresist, deoarece ele, pe de o parte,
au rolul de a atrage largi categorii sociale la o activitate conştientă, iar,
pe de altă parte, asigură mai multe variante în realizarea progresului
social. Partidele sunt un element decisiv în conducerea democratică a
societăţii.

Evoluţia partidismului în epoca modernă şi contemporană.

Sisteme partidiste.

45
 Partidele politice îşi au originea în antichitate. Ele nu au avut însă
aceeaşi pondere şi semnificaţie în toate orânduirile sociale.
În antichitate, ca de altfel şi în feudalism, partidele politice nu erau
bine conturate, nu aveau programe clare şi nici o activitate permanentă,
ceea ce a făcut ca în aceste etape de dezvoltare socială forma
predominantă de organizare şi conducere să fie una dictatorială şi
respectiv absolutistă. Cu unele mici excepţii, în orânduirile respective şi
în situaţia când partidele au existat şi au desfăşurat o activitate
democratică, ele nu au atras categorii largi ale poporului. Aceasta
pentru că în antichitate, de exemplu, sclavii nu erau consideraţi cetăţeni,
fiind lipsiţi de drepturi politice, iar în feudalism iobagii legaţi de pământ,
nu puteau desfăşura o activitate politică de sine stătătoare.
Partidele, în accepţiunea lor modernă, ca instituţii politice bine
conturate, organizate, cu statute şi programe clar fundamentate, cu
activitate permanentă la care au acces toate categoriile sociale apar în
condiţiile societăţii capitaliste. Partidismul în formă evoluată este strâns
legat de epocile modernă şi contemporană. Indiferent de modalităţile
concrete pe care le îmbracă partidismul, pentru capitalism şi, în general,
pentru întreaga dezvoltare socială ulterioară, partidele politice devin o
necesitate pentru progresul social.
Partidismul s-a manifestat şi se manifestă în lumea modernă şi
contemporană sub mai multe sisteme:
1. Unipartidismul, adică existenţa unui singur partid în viaţa politică
a unei ţări.
a. existenţa unui singur partid a fost posibilă în anumite ţări, la
începutul dezvoltării capitalismului. Atunci a fost nevoie de coalizarea
celor mai largi forţe sociale pentru lupta împotriva absolutismului feudal.
În acest scop se crea un partid care dobândea, de obicei, un caracter
naţional (de exemplu, în România, în perioada premergătoare,
Revolutiei de la 1848-1849, s-a constituit, Partida Naţională, singurul
partid politic în activitate, care era purtătorul idealurilor de libertate
socială, naţională şi unitate statală);
b. sistemul unipartidist a fost şi este cunoscut şi în unele ţări în curs
de dezvoltare. Acesta are menirea de a acţiona atât în faza luptei de
eliberare de sub dominaţia colonială, cât şi în perioada luptei pentru
păstrarea independenţei economice şi politice, pentru lichidarea
subdezvoltării şi a decalajelor ce le separă de restul statelor lumii.
Atingerea acestor obiective impune unitatea forţelor sociale. În aceste

46
situaţii, unipartidismul este o soluţie de moment ce nu trebuie
permanentizată. Experienţa istorică a arătat că menţinerea pe o
perioadă mai îndelungată a unipartidismului duce în mod inevitabil la un
regim dictatorial.;
c. unipartidismul se întâlneşte şi în perioade de criză ale societăţii,
când forţele conservatoare, prin intermediul unipartidismului, adoptă o
conducere dictatorială. În acest sens, în perioada interbelică, sunt
cunoscute situaţiile din Italia, Germania etc. în care, prin intermediul
unui singur partid, partidul fascist, patridul nazist, s-a ajuns la regimuri
dictatorile.
d. aceeaşi situaţie, se întâlneşte în ţările cu regimuri comuniste,
unde, la baza dictaturii, a stat existenţa unui singur partid.
Aşadar, unipartidismul poate fi acceptat numai în situaţiile în care el
coalizează forţele majorităţii naţiunii în scopul atingerii unor obiective cu
caracter naţional, constituindu-se apoi ca punct de plecare pentru
crearea condiţiilor în care să fie posibilă şi apariţia altor partide.
2. Bipartidismul este întâlnit în aproape toate fazele dezvoltării
democratice a societăţii şi îşi are izvorul în perioada luptei maselor
populare, în frunte cu burghezia, pentru înlăturarea absolutismului
feudal. Atunci forţele politice progresiste s-au constituit într-un partid al
afirmării noii societăţi, iar forţele conservatoare într-unul de apărare a
vechilor stări de lucruri (de exemplu, în Anglia, Partidul Conservator şi
Partidul Laburist, în SUA Partidul Democrat şi Partidul Republican, în
Ţările vest-europene, prin alternanţă, Partidul Democrat-Creştin şi
Partidul Social-Democrat, în România, Partidul Naţional Liberal şi
Partidul Naţional Ţărănesc). Cele două mari partide pot să reprezinte
interesele aceleiaşi grupări sociale, de pildă ale burgheziei, sau ale unor
grupări sociale diferite. Nici o clasă socială nu este absolut omogenă, ci
este alcătuită din grupări cu interese opuse cum ar fi: burghezia
industrială, financiară, agrară etc. În consecinţă, pentru oglindirea
diversităţii de interese este nevoie de mai multe partide, de cel puţin
două. Existenţa a două partide face posibil ca partidul aflat la putere să
poată fi controlat de cel din opoziţie, pentru a nu comite greşeli sau
abuzuri. Pe baza experienţei istorice s-a ajuns la concluzia că un
guvern puternic trebuie să beneficieze de o opoziţie la fel de puternică.
Numai aşa se deschide calea perfecţionării activităţii social-politice şi a
stabilităţii.

47
 3. Pluripartidismul, sub forma lui cea mai cunoscută, se întâlneşte,
mai ales, după primul şi al doilea război mondial, în ţările occidentale,
unde diversele categorii sociale îşi au propriile partide. În
contemporaneitate, pluripartidismul poate fi împărţit în trei mari grupări:
a. gruparea partidelor de dreapta cu nuanţele: de centru-dreapta sau
de extremă dreapta. În această categorie intră partidele conservatoare
şi liberale, care pot fi de dreapta sau centru dreapta şi partidele fasciste
sau neo-fasciste de extremă-dreapta;
b. gruparea partidelor de stânga cu nuanţele de stânga şi extremă-
stânga. În această categorie intră partidele socialiste, social-democrate,
comuniste etc. iar în extrema stânga, partidele comuniste de tip marxist-
leninist;
c. gruparea partidelor de centru cuprinde, în general, partidele
democrat-creştine, social-creştine etc.
În prezent, se observă o restrângere şi, deci, o scădere a influenţei
partidelor extremiste, atât de dreapta cât şi de stânga. Aceasta se
explică prin aceea că fascismul a condus omenirea la cel de-al doilea
război mondial, cu toate consecinţele lui dramatice, iar comunismul s-a
dovedit ineficient economic, iar din punct de vedere politic s-a
manifestat ca o dictatură asemănătoare celei fasciste. Datorită acestor
stări de lucruri, în democraţiile tradiţionale, guvernele se axează pe
grupările de centru sau centru-stânga, care s-au dovedit în practică a fi
cele mai viabile.

Doctrinele politice şi partidismul

În perioada de ascensiune a capitalismului au apărut primele

doctrine politice care glorificau fenomenul partidist ca fiind dovada
esenţială a unei vieţii democratice reale dintr-o ţară.
În secolul trecut au apărut însă şi teorii, doctrine care criticau sau
chiar tăgăduia pluripartidismul, considerându-l ca fiind sursa unor
fenomene de criză din viaţa unor state. Geneza unor asemenea
doctrine se află, într-o anumită măsură, şi în fenomenele negative care
însoţesc activitatea partidelor politice, dintre care reţinem:

48
  politicianismul este un comportament politic bazat pe
practici imorale, pe înşelătorii, pe maşinaţiuni politice în
vederea realizării unor interese personale;
 demagogia pe care politologii, în funcţie de intenţii, metode şi
consecinţe, o înţeleg diferit. Cei care pun accentul pe intenţii,
înţeleg prin demagogie propunerea unor programe de acţiune
politică despre care cel care le propune ştie dinainte că sunt
irealizabile, dar scontează să obţină prin ele avantaje politice.
Autorii care caracterizează demagogia prin metodele folosite,
enumeră ca note definitorii ale acesteia chemări iraţionale,
promisiuni false etc. În sfârşit, unii autori sunt de părere că
demagogia se defineşte prin consecinţele sale, în sensul că se
urmăreşte nu realizarea unor cerinţe politice reale ale maselor,
ci ataşamentul emoţional al acestora faţă de aceste cerinţe;
 diversiune politică, presupune distragerea atenţiei oamenilor
de la anumite probleme greu de rezolvat, dificile ale vieţii
sociale şi deturnarea acesteia spre alte probleme, mai puţin
spinoase;
 oportunismul este un comportament schimbător, oscilant,
care se modelează, se adaptează în funcţie de circumstanţele
de moment. Oportunismului i se reproşează lipsa rigorii logice
în înlănţuirea ideilor, iar pe plan moral absenţa sincerităţii.
Oportuniştii sunt dispuşi la tranzacţii, acomodări, manevrări,
replieri strategice impuse de împrejurări;
 manipularea politică este o acţiune de inducere în eroare
care, prin diferite procedee, contribuie la dirijarea
comportamentului indivizilor în aşa fel încât le lasă impresia că
acţionează conform propriilor voinţe şi interese, că îşi formează
ei înşişi modalitatea de a gândi şi a acţiona.
Prin astfel de metode, unele partide, dezorientează şi înşeală
masele, le influenţează şi le folosesc pentru realizarea scopurilor lor,
care nu sunt întotdeauna nobile şi, mai mult, sunt contrare intereselor
lor.
Una din cauzele principale care au dat naştere doctrinelor politice
ce neagă rolul benefic al partidelor o constituie apariţia grupărilor
extremiste cu tendinţe evidente de monopolizare a puterii politice, ca de
exemplu grupările de extremă dreaptă sau de extremă stânga. Politica

49
acestora cu grave consecinţe negative, a determinat pe mulţi politologi
să conteste fenomenul partidist ca atare.
În prezent, doctrinele politice care contestă partidismul şi-au
pierdut din importanţă. Experienţa politică a dovedit că partidismul este
un fenomen pozitiv, o condiţie sine-qua-non a unei vieţi democratice.

Bibliografie

*** Dicţionar de scrieri politice fundamentale, Coordonator Laurenţiu

Ştefan Scarlat, Editura Humanitas, Bucureşti.
*** Mică Enciclopedie de Politologie, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p.337.
Ion.Mitran, Politologie, Editura Fundaţiei României de Mâine,
Bucureşti, 2000, pp.60-62.
Călin.Vâlsan,Politologie, Editura Economică, București, 1977, pp.
96-107.
Ion.Alexandrescu, Ion.Bulei, I.Mamina, I.Scurtu, Enciclopedia
partidelor politice din România (1862-1994), EMP, Bucureşti, 1996,
pp.104-112.
Alexandru Florian, Fundamentele doctrinelor politice, Editura
Universitară, Bucureşti, 2006

50