Tema 2

Secolul XX- între democrație și totalitarism

Forme de guvernământ:
- monarhia: statul este condus de un monarh, iar puterea este transmisă ereditar sau prin
desemnare
- republica: statul este condus de un președinte, ales fie prin vot universal, fie de Parlament

Regimuri politice:
a.democratice:
-liberale: susțin drepturile individului, pluripartidismul și separarea puterilor în stat, dar
funcționează pe sistemul dreptului de vot censitar, nu universal
- liberal-democratice: au la bază votul universal
- "statul de drept": este o noțiune utilizată pentru a sublinia diferențele dintre democrație și
autoritarism; statul de drept este garantul drepturilor și libertăților individuale și asigură
securitatea internă și externă a cetățenilor prin instituții democratice (constituția)
b. autoritare: sunt regimurile în care puterea este exercitată în mod nedemocratic de o persoană
sau un grup de persoane; executivul are atribuții mai mari decât celelalte puteri în stat și se
formează, de regulă, partidul unic (monopartidism)
c. totalitare: sunt acele regimuri care au atins maximumul de autoritate asupra individului,
controlând nu numai viața politică, economică și socială, ci și cea personală

Ideologie și doctrină politică

- ideologia politică se referă în principal la idei, credințe și atitudini despre regimul politic și
instituțiile politice, precum și despre rolul oamenilor în raport cu acestea
- doctrina politică reprezintă totalitatea ideilor politice împărtășite de un grup de oameni dintr-o
anumită regiune într-o anumită perioadă de timp

Partide politice
Partidele politice sunt o creație a epocii moderne, un grup de oameni cu idei și interese
comune.
Caracteristicile partidului politic:
- urmărește să obțină puterea singur sau într-o coaliție
- caută să obțină suportul popular prin intermediul alegerilor
- este o organizație permanentă
Funcțiile partidului politic:
-de elaborare de doctrine, ideologii și programe politice
- de exercitare a puterii politice
- de control și critică asupra puterii executive și legislative

1
 Ideologii și practici politice democratice

1.Regimurile democratice în Europa

Regimurile politice democratice au avut o evoluție sinuoasă în secolul XX. În perioada
interbelică acestea s-au menținut în statele în care democrația era suficient consolidată pentru a
face față problemelor economice, tensiunilor sociale, ascensiunii extremismului de dreapta sau
de stânga. După al Doilea Război mondial, regimurile politice democratice au existat în statele în
statele din occidentul Europei, separate de statele blocului comunist prin Cortina de Fier.
Un model politic democratic este cel al Angliei, monarhie parlamentară. Regatul Unit are un
sistem politic în care guvernul este dependent de încrederea Parlamentului, format din Camera
Lorzilor și Camera Comunelor. Modelul politic englez presupune existența a două partide
politice care alternează la guvernare (sistem bipartidist): Partidul Conservator și Partidul
Laburist.

Caracteristici ale regimurilor politice democratice:

- consemnarea principiilor de organizare a statului în cadrul unor legi fundamentale numite
constituții
- respectarea principiului suveranității, conform căruia sursa puterii politice este națiunea
- separarea puterilor în stat: executivă, legislativă, judecătorească, cu scopul de a evita
concentrarea autorității în mâinile unui singur individ
- pluripartidismul politic (existența mai multor partide politice)
- consolidarea societății civile- joacă un rol important în semnalarea oricăror abuzuri ale puterii
- egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii

Practici politice democratice:

-alegeri libere, bazate pe votul universal
-competiția electorală- în secolul XX, odată cu acordarea dreptului de vot universal, campaniile
politice, elecorale capătă un rol tot mai important
- respectarea regulilor de funcționare a statului, ceea ce presupune acceptarea principiilor
separării puterilor în stat, a pluripartidismului, a suveranității și reprezentativității
- garantarea și respectarea drepturilor fundamentale ale omului
- garantarea libertății de exprimare a opiniei publice- în secolul XX, datorită climatului de
libertate prezent în statele democratice, presa a ajuns să fie denumită "a patra putere în stat"

2.Sistemul democratic în România

Sistemul politic democratic românesc este alcătuit din: monarhie, Parlament, guvern și
partidele politice.
Monarhia era constituțională, prerogativele regelui find stabilite prin Constituția din 1923.
Monarhii României în perioada interbelică au fost: Ferdinand I Întregitorul (1914-1927), Mihai
I- în timpul Regenței (1927-1930) și Carol al II-lea (1930-1940).
Parlamentul era alcătuit din Camera Deputaților și Senat și avea ca atribuții: elaborarea
proiectelor de legi, votarea legilor, adoptarea bugetului țării, votarea taxelor și impozitelor.

2
 Guvernul punea în aplicare legile și elabora proiecte de legi. Era alcătuit din miniștri
responsabili pentru actele lor în fața Parlamentului, însă în realitate puterea executivă controla
puterea legislativă.
Sistemul partidelor politice se caracterizează prin pluralism, ceea ce demonstrează că statul
român este unul democratic. Pe scena politică, cel mai important rol l-au jucat Partidul Național
Liberal (constituit în 1875) și Partidul Național Țărănesc (constituit în 1926 prin fuziunea
Partidului Țărănesc, condus de învățătorul Ion Mihalache cu Partidul Național Român din
Transilvania, condus de Iuliu Maniu).
Regimul democratic a început să se degradeze în timpul domniei lui Carol al II-lea, începând
din 1934, ajungându-se în 1938 la regim politic autoritar. După 1944, când puterea revine ân
mâinile monarhiei și partidelelor istorice, democrația românească reapare, dar treptat este
înlocuită cu totalitarismul comunist.

Ideologii și practici politice autoritare

1.Regimurile autoritare în Europa

Regimurile politice autoritare au avut o prezență semnificativă în Europa secolului al XX-lea.
În Portugalia, în anul 1932, conducerea a fost preluată de Antonio de Oliviera Salazar, care a pus
accent pe valorile tradiționale portugheze, precdum și pe catolicism, în timp ce, în Spania, în
anul 1936, generalul Francisco Franco a declanșat un război civil împotriva comunismului și a
republicii, în urma căruia a instaurat un regim de dictatură.
Caracteristici ale regimurilor autoritare:
- controlul statului asupra societății (nu într-o măsură totală)
- încălcarea unor drepturi și libertăți cetășenești
- crearea poliției politice
- apariția partidului unic
Practici politice autoritare:
- încălcarea principiului separării puterilor în stat prin concentrarea puterii într-o singură
persoană sau instituție
- nerespectarea unor drepturi și libertăți cetățenești
- monopartidismul

2.Regimurile autoritare în România

În România, în anul 1938, a fost instaurat regimul autoritar al regelui Carol al II-lea (1930-
1940), care era foarte asemănător altor regimuri autoritare din Europa. Regele s-a înconjurat de o
camarilă regală (grup de favoriți din anturaj, care influențau în interes personal politica statului),
a guvernat prin decrete-legi și a dizolvat Parlamentul. A fost adoptată o nouă constituție,
conform căreia regelui îi reveneau atât puterea executivă, cât și cea legislativă, au fost deființate
partidele politice și s-a introdus cenzura.

3
 Ideologii și practici politice totalitare

În perioada interbelică apar trei tipuri de regimuri politice necunoscute până atunci în istorie:
comunismul în Rusia, fascismul în Italia și nazismul în Germania.
Regimurile totalitare apar și se dezvoltă pe fondul de instabilitate sau criză politică și
economică, sau în state cu insuficiență experiență democratică. Regimurile totalitare își prezintă
ideologia drept unica soluție de salvare a statului.

1.Regimul comunist în Europa

Principiile ideologiei comuniste au fost trasate pentru prima dată de către germanii Karl Marx
și Friederich Engels, în lucrarea Manifestul Partidului Comunist (1848). În concepția lui Marx,
istoria omenirii se baza pe lupta de clasă. În procesul de schimbare a societății, rolul conducător
revenea proletariatului (muncitorilor), care trebuia să combată și să distrugă burghezia capitalistă
prin lupta de clasă.
Principala caracteristică a ideologiei marxiste a fost ideea desființării proprietății private
(burgheze). Comunismul vedea legitimă desființarea proprietății private și înlocuirea ei cu
proprietatea comună.

2.Regimul fascist în Europa

Ideologia fascistă își găsește originile în unele teorii de la sfârșitul secolului al XIX-lea,
apărute ca reacție la democrație.
Baza doctrinei fasciste era națiunea, pe care o considerau nu doar o sumă de indivizi, ci un
organism viu, o ființă.
Fasciștii sprijină violența, războiul și militarismul, valorile nliberale sunt negate, fiind
considerate cauze ale declinului Italiei.

3.Regimul nazist în Europa

Ideologia nazistă este o variantă a fascismului imaginată de către Adolf Hitler, ale cărui idei
au fost exprimate în lucrarea Mein Kampf (1925). Hitler vorbește despre impunerea prin forță a
"noii ordini" naziste, care să permită crearea așa-numitului spațiu vital.
În lucrarea sa, Hitler expune și teoria superiorității ariene. Considera că germanii reprezentau
rasa superioară ce trebuie să supună rasele inferioare (slavi, asiatici) și să extermine rasele
impure, evreii sau țiganii. Prin urmare, în centrul ideologiei naziste stă naționalismul
fundamentat pe ideea superiorității rasei germane, precum și antisemitismul.

Caracteristici generale ale regimurilor totalitare:

- controlul societății, inclusiv viața privată și gândirea oamenilor
- propaganda
- eliminarea adversarilor politici și crearea partidului unic
- nerespectarea drepturilor omului
- controlul statului asupra economiei

4
 Practici politice ale regimurilor totalitare:
- desființarea partidelor politice și crearea partidului unic
- fraudarea alegerilor electorale sau suspendarea acestora
- promovarea cultului personalității conducătorului, exprimat prin manifestații publice și opere
literare sau artistice care preamăreau conducătorul
- înființarea unor organizații oficiale de masă, al căror scop era înregimentarea și îndoctrinarea
politică a copiilor, tinerilor, femeilor, muncitorilor sau intelectualilor
- folosirea terorii, ce avea ca scop instaurarea unui climat de nesiguranță și supunere în rândul
populației și identificarea și eliminarea oricăror adversari ai regimului
- supravegherea și controlul populației prin intermediul unui aparat de represiune; cea mai
temută instituție de represiune era poliția politică, care purta diferite nume: Securitatea- în
România comunistă, Gestapo- în Germania, CEKA- în Rusia lui Lenin, etc.
- eliminarea opozanților regimului prin sistemul de lagăre și închisori; în URSS sistemul de
lagăre purta numele de GULAG
- propaganda, mecanismul prin intermediul căruia partidul își răspândește ideologia și își
justifică acțiunile

Ideologii şi practici politice în România

După 1918 viaţa politică românească a cunoscut o accentuată dezvoltare democratică

fundamentată pe introducerea votului universal în 1918 si pe adoptarea în 1923 a noii Constituţii. In
articolul 5 erau prevazute drepturile si libertăţile cetăţeneşti specifice unui stat democratic.
Constituţia din 1923 la articolul 33 prevedea: "Toate puterile statului emană de la naţiune, care nu
le poate exercita decât numai prin delegaţiune si după principiile si regulile aşezate de
Constituţiunea de faţă". Ea avea la baza principiul separării puterilor in stat: puterea legislativa,
puterea executiva si puterea judecatoreasca.
Prevederile Constituţiei din 1923 au constituit baza democraţiei româneşti interbelice, dar
funcţionarea mecanismului democratic stabilit prin aceasta s-a dovedit a fi dificilă. Lipsa de experienta a
electoratului, rivalitatea dintre partide, ambitia conducatorilor, gravitatea problemelor ce urmau a fi
rezolvate au dus la o deteriorare a mecanismelor constitutionale si la concentrarea puterilor in mainile
executivului si ale sefului statului.
In sistemul politic din Romania interbelica partidele politice aveau un rol esential, dar Constitutia din
1923 nu continea nici un cuvant despre acestea. Totusi legea fundamentală prevedea anumite drepturi si
libertati care pentru a putea fi exercitate, presupunea existenta partidelor politice.
Se înregistrează, intre anii 1918-1921, o maxima proliferare a partidelor politice "unele intitulându-se
agrariene" sau "ţărăniste " cu scopul de a atrage electoratul din mediul rural, majoritar, altele naţionaliste care
urmarea atragerea celor sensibili la ideea de patriotism.
Scena politica interbelica a fost dominata de doua partide: Partidul National Liberal si Partidul
National Taranesc care au guvernat tara in cea mai mare parte a perioadei interbelice.

Liberalismul punea in centru societatii individul, teorie care a fost sustinuta pana la primul razboi
mondial. Dupa razboi au loc modificari in ideologia liberala, aparand neoliberalismul care pune accentul
pe interventia statului, apreciind ca interesul general prima asupra celui individual. Aceasta conceptie a
fost dezvoltata de personalitati de marca, precum: Ştefan Zeletin, Mihail Manolescu, Vintilă Brătianu,

5
Victor Slăvescu ş.a. Ei au adus importante contributii la teoria si practica industrializarii, punctul
esential al doctrinei neoliberale. Viitorul era, in conceptia lui St. Zeletin - cel mai de seama teoretician
al neoliberalismului - in industrializare si urbanizare. Ei au accentual rolul industriei si au întrevăzut o
strânsă legatura intre industrializare, modernizare si consolidarea independentei politice.
Reprezentanţii neoliberalismului au dezvoltat teoria privind ,,protecţionismul”, concretizată in
formula "prin noi înşine" prin care se putea asigura o valorificare superioara a resurselor naţionale, in
primul rând prin forţe proprii. Deviza "prin noi înşine" nu trebuie interpretată ca o atitudine exclusivistă,
de înlăturare a capitalului străin, ci ca o colaborare cu acesta in condiţii mai avantajoase ca până atunci.
Pentru Ştefan Zeletin, Constituţia din martie 1923 reprezenta documentul oficial de nastere a
neoliberalismului românesc. Regimul politic avea un caracter democratic si se întemeia pe separaţia
puterilor in stat. El aprecia: „Pentru întâia oară acest act istoric pleacă de la următoarele puncte de
vedere, care alcătuiesc esenţa noului liberalism: a) intervenţia puterii de stat şi b) concepţia libertăţilor
individuale ca "funcţii sociale”.
Democraţia, idee de baza a gândirii liberate de pretutindeni s-a bucurat si ea, pe plan teoretic, de
atenţia ideologilor liberali, cu deosebire în perioada interbelică, in care aceasta era virulent combătută
de grupările extremiste de dreapta.

Ţărănismul a fost cea de-a doua concepţie cu un impact deosebit in societatea românească.
Aceasta concepţie a fost promovata de Constantin Stere, Virgil Madgearu, Ion Mihalache, Gh. Zane
ş.a. Ei susţin că România - ca si celelalte state agrare - evolua pe o cale necapitalistă, întemeindu-se pe
mica proprietate ţărănească. Spre deosebire de poziţia pro-industrială, puternic susţinută în plan
politic de Partidul Naţional Liberal - care considera problema agrară rezolvată, în linii generale,
prin aplicarea reformei agrare după primul război mondial - Partidul Ţărănesc si, apoi Partidul
Naţional Ţărănesc, au acordat o atenţie sporită gospodăriei ţărăneşti şi agriculturii.
Ţărănismul susţinea primatul ţărănimii, ca o clasă omogena si independentă, cu un rol deosebit in
evolutia ulterioara a societatii romanesti. Se afirma ca prin aplicarea doctrinei taraniste si apoi a
"statului ţărănesc” - ca cea mai autentica expresie a democratiei - se putea realiza gospodaria
taraneasca trainica, bazata pe "proprietatea de munca". Taranistii sustineau cresterea rolului
statului in economie, considerand-o chiar o necesitate. Pornind de la conceptia ca Romania trebuie
sa ramana un stat preponderent agrar, reprezentantii taranismului n-au negat necesitatea dezvoltarii unor
ramuri industriale, in mod special a celor care valorificau produsele agricole si bogatiile subsolului.
In schimb ei se impotriveau protectionismului vamal ridicat, sustinut de liberali.
Reprezentanţii ţărănismului apreciau ca România nu dispunea de suficient capital pentru
susţinerea dezvoltării economiei si se pronunţau pentru politica "porţilor deschise" faţă de capitalul
străin.
Din punct de vedere politic, C. Stere aprecia in 1920 ca statul român nu poate fi decât un stat
ţărănesc, pentru ca poporul român este un popor de ţărani si pentru ca munca ţărănească condiţiona
toată viaţa economică şi socială. La început (1919-1924) ţărăniştii au susţinut "lupta de clasă" a ţărănimii
si muncitorimii împotriva "burgheziei oligarhice", apoi (după 1924), au preconizat "apărarea de
clasă" împotriva agresiunii la care ţărănimea era supusă din partea burgheziei. In moţiunea adoptată in
1935 la Congresul Partidului Naţional Ţărănesc se insista pe o colaborare a tuturor forţelor sociale
in cadrul statului naţional-ţărănesc pe baza unei reale democraţii.
Mecanismul democratic stabilit de Constitutia din 1923, s-a dovedit a fi extrem de dificil de pus in
aplicare. Dificultatea a fost data in primul rand de faptul ca si dupa 1918 s-a mentinut vechea practica,
instituita de Carol I, ca regele sa numeasca guvernul dupa care urma dizolvarea corpurilor leguitoare
si organizarea de alegeri. Astfel ca nu legislativul desemna executivul ci invers. In perioada interbelica

6
s-a inregistrat o mare instabilitate guvernamentala; in cei 20 de ani ai perioadei interbelice s-au
perindat la cârma ţării 30 de guverne si au avut loc 10 alegeri generale.
Primul deceniu interbelic a fost dominat de liberali. Guvernele liberale, punând in aplicare politica
"prin noi înşine" au urmărit, prin măsurile luate, valorificarea bogăţiilor ţării si emanciparea economiei
ţării de sub dependenţa capitalului străin. A fost adoptată noua Constituţie în 1923; au fost adoptate
legi privind comercializarea si controlul întreprinderilor statului (1924), legea minelor, legea energiei
(1924) legea pentru organizarea si exploatarea căilor ferate (1925) etc.
Cel de-al doilea deceniu interbelic are ca trăsătură alternanţa la guvernare a naţional-ţărăniştilor si
liberalilor. Taranistii au guvernat in intervalele 1928-1931 si 1932-1933 punând in practică politica
economica a "portilor deschise". Reveniti la guveraare, in 1933, liberalii au promovat măsuri de
incurajare a industriei nationale si de creştere a rolului statului in economie. Datorită unui complex
de factori interni, dar şi pe un fond internaţional caracterizat prin ofensiva forţelor de extremă dreaptă,
regimul democratic stabilit prin Constitutia din 1923 a început sa funcţioneze tot mai defectuos şi a
eşuat in urma alegerilor parlamentare din 1937.

Extremismul. Alături de cele două concepţii - liberalismul si ţărănismul - in perioada interbelica au

apărut si curente extremiste de dreapta si de stânga. Cea mai importanta grupare extremistă de
dreapta a fost cea a lui Corneliu Zelea Codreanu care, in 1927, se desprinde din Liga Apărării
Naţionale Creştine şi întemeiază Legiunea Arhanghelul Mihail, iar in 1930 îşi constituie o secţie
politică numită Garda de Fier.
Doctrina legionară se proclamă, înainte de toate, creştină, element menit sa sublinieze atât orientarea
antisemită, cât si condamnarea morală a oamenilor politici din partidele democratice acuzaţi de
materialism, de lipsă de credinţă în Dumnezeu. Legionarii au lansat teoria purificării prin moarte,
exacerbând misticismul, promovând ura, intoleranţa si apologia morţii. In viziunea lor democraţia
parlamentara era condamnata la pieire, fiind socotita vinovata de scindarea natiunii prin lupta dintre
partide, de slabirea autoritatii statului, saracirea populatiei, lipsa de moralitate, facilitarea acapararii
avutiei tarii de catre politicieni si evrei si subordonarea Romaniei marii finanţe internationale evreieşti.
In locul sistemului democratic de alegere a conducătorilor ţării, legionarii sustineau teoria elitelor. In
planul politicii externe mişcarea legionara a acţionat pentru alianţa României cu Germania si Italia
afirmând că şeful lor, Corneliu Zelea Codreanu va face din România „ o ţară mândră ca soarele de pe
cer". Legionarii au ajuns la putere in septembrie 1940. Ei au instaurat un regim dictatorial, au
promovat o politica profund antidemocratica, de teroare.

Extrema stângă din România este reprezentată de Partidul Comunist, înfiinţat in 1921 care a
aderat la Internaţionala a III-a comunistă. Concepţia comunista (marxist-leninistă) aprecia că
orânduirea capitalistă e perimată din punct de vedere istoric si trebuia lichidată pe calea revoluţiei.
Esenţa doctrinei comuniste se afla in documentele Partidului Comunist, care apreciau ca România era
o "veriga slabă a lanţului imperialist" şi că de aceea trebuia pregătită revoluţia in vederea înlăturării de la
putere a burgheziei si moşierimii, instaurării puterii proletariatului, naţionalizării principalelor mijloace
de producţie in scopul edificării societăţii socialiste.
In anul 1923 comuniştii români au adoptat si susţinut teza cominternistă privind dreptul popoarelor la
autodeterminare, mergând până la despărţirea de stat. Astfel România era considerată "stat
multinaţional", creaţie a "imperialismului apusean" si trebuia dezmembrată. Orientarea antinaţională a
P.C.R. a dus la scoaterea lui în afara legii, in anul 1924. In august 1944, în condiţiile înlăturării
regimului antonescian, PCR participa la guvernare şi treptat reuşeşete să preia întreaga putere.