Secolul XX între democraţie şi totalitarism

1.Regimurile politice democratice în Europa în secolul XX

Democraţia ca regim politic a apărut în antichitate, în oraşul-stat Atena (secolul VI î.
Hr) şi se baza pe participarea tuturor cetăţenilor la votarea legilor şi alegerea în funcţii publice
prin tragere la sorţi, funcțiile erau plătite. Acest tip de democraţie s-a numit democraţie
directă pentru că toţi cetăţenii participau în mod direct la actul de guvernare. Democraţia
modernă presupune participarea la actul de guvernare prin reprezentanţi aleşi prin vot
universal, de aceea se şi numeşte democraţie reprezentativă.
Regimul politic democratic se caracterizează prin:
- separarea puterilor în stat,
- alegeri libere,
- respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti,
- existenţa mai multor partide şi ideologii politice (pluripartidism sau pluralism politic),
- dreptul de vot universal,
- acceptarea opoziției politice
- existența unor constituții care înscriu aceste principii de funcționare a statului.

Anii democraţiei şi ai prosperităţii (1919-1929)

Cea mai veche democraţie modernă a fost S.U.A., unde votul universal s-a introdus
treptat în toate statele în secolul XIX. Majoritatea statelor europene care avuseseră regimuri
politice liberale în secolul al XIX-lea (adică regimuri care respectau drepturile şi libertăţile
cetăţeneşti şi separaţia puterilor în stat), devin, după 1918, state democratice, prin
introducerea dreptului de vot universal, mai întâi pentru bărbaţi, apoi, treptat şi pentru
femei ( exemplu: SUA în 1918 ca și în Marea Britanie, în Rusia în 1917, în statele nordice
chiar înainte de război și în Franța abia după al Doilea Război Mondial). Statele democratice
reprezentative au fost S.U.A., Marea Britanie şi Franţa, care au impus modelele lor politice
majorităţii statelor europene. O altă caracteristică a democraţiei interbelice o reprezintă
alăturarea partidelor socialiste la sistemul democratic. Socialiştii au acceptat proprietatea
privată şi pluripartidismul. Din rândul lor s-au desprins comuniştii care doreau desfiinţarea
proprietăţii private şi instaurarea dictaturii proletariatului, după modelul socialismului
marxist, ce se va numi de aici înainte simplu, comunism. Partidele socialiste fac presiuni
pentru realizarea de către guverne a unor reforme care să asigure protecţie socială: acordarea
de ajutoare de şomaj, de pensii, concedii plătite, creşterea salariilor etc. Uneori ajung ele la
guvernare şi impun măsuri de protecţie socială.
În Marea Britanie, modelul politic englez, ca şi cel american, presupune existenţa a
două partide politice care alternează la guvernare (sistem bipartidist): Partidul Conservator şi
Partidul Laburist (o variantă a socialismului). De fapt, în Marea Britanie în politica internă,
cea mai importantă schimbare a fost legea electorală, care făcea votul cu adevărat universal,
inclusiv pentru femei. Aprobarea acesteia a avut ca urmare înmultirea numărului de alegători
cu 8 milioane, dintre care 6 erau femei. Al doilea eveniment important a fost dispariția de pe
scena politică a partidului liberal (whig) care în Anglia avea o vechime de aproape trei secole,
în locul acestuia apărând partidul laburist.
În ceea ce privește separarea puterilor în stat, în Marea Britanie, acest sistem
funcționează încă din secolul al XVIII-lea, după Revoluția glorioasă, din 1688. Modelul
politic britanic, instituit pe deviza Regele domnește dar nu guvernează, deși nu are la bază o
constituție propriu-zisă, funcționează foarte bine.
 Puterea executivă este reprezentată de Cabinet, compus din miniștri aleși din partidul
cu susținere majoritară în Camera Comunelor și condus de prim-ministru. Guvernul este
responsabil în fața Parlamentului și funcționează atâta timp cât are susținerea acestuia.
Puterea legislativă este împărțită de rege și Parlament. Regele numește miniștrii și
generalii, sancționează legile aprobate de Parlament, dar fără a le putea abroga. Orice act al
regelui trebuie contrasemnat de ministrul de resort. Parlamentul este principala putere în stat,
fiind format din două camere: Camera Lorzilor și Camera Comunelor ( eligibilă). Acesta
votează legile, adoptă bugetul și controlează guvernul, nu se poate lua nicio măsură
importantă fără aprobarea sa. Conform legilor britanice actuale, Camera Lorzilor are dreptul
de împiedica timp de un an orice lege cu excepția celor legate de taxe sau buget. După ce
această perioadă de veto temporar expiră, legea în cauză poate trece de Parlament chiar dacă
are doar aprobarea Camerei Comunelor.
Camera Lorzilor este și instanța judiciară supremă din Marea Britanie.
Franța interbelică, ( a treia Republică franceză), are o viață politică mult mai
tumultoasă, existența unui mare număr de partide induce o mare instabilitate, astfel este
necesară realizarea unor coaliţii de dreapta sau stânga (pentru că, de regulă, nici un partid nu
câştigă peste 50% din voturi ca să realizeze guvern singur). În deceniul al treilea, s-au format
coaliții cu un contur politic nedefinit cum ar fi Blocul Național și Uniunea Națională, scopul
acestora fiind blocarea accesului la putere a extremelor politice.

Criza democraţiilor în perioada interbelică (1929-1938)

În perioada 1929-1933 statele democratice se confruntă cu cea mai gravă criză
economică a secolului XX, care se manifestă prin: inflaţie (devalorizarea monedelor),
creşterea preţurilor la anumite produse şi scăderea preţurilor la altele, falimentul multor bănci
şi întreprinderi dar şi a fermierilor, şomaj. Guvernele democratice se văd atunci silite să
renunţe la politica liberală tradiţională, care presupunea ca statul să nu intervină prea mult în
viaţa socială şi economică. Cele mai importante măsuri împotriva crizei au fost luate în
S.U.A., unde preşedintele Franklin Roosevelt a lansat o politică economică numită New Deal
(Noul Curs): statul a fixat limite ale preţurilor la produsele de bază, a început o serie de lucrări
publice pentru a angaja şomerii, a ajutat financiar câteva bănci pentru a-şi putea relua
activitatea, a acordat credite fermierilor. Această criză economică a avut consecinţe
importante pe plan politic în multe state europene: partidele democratice au pierdut încrederea
populaţiei, partidele extremiste, mai ales cele de extremă dreaptă, după modelul fascist sau
nazist, încep să câştige un rol politic important.

Regimurile democratice în a doua jumătate a secolului XX

Tragedia provocată de cel de-al Doilea război mondial, iniţiat de un regim totalitar, a
regrupat majoritatea populaţia Europei occidentale în jurul regimurilor democratice, care s-au
dezvoltat în a doua jumătatea a secolului XX tot după modelul interbelic. Creşterea
economică datorată reconstrucţiei de după război a adus un plus de încredere faţă de
regimurile democratice. În 1957 Franţa, Germania Federală, Italia, Belgia, Olanda şi
Luxemburg au creat Piaţa Comună (Comunitatea Economică Europeană), organizaţia
suprastatală care a stat la baza actualei Uniuni Europene. Piaţa Comună a promovat valorile
regimului politic democratic şi ale economiei libere. Prin libera circulaţie a bunurilor,
serviciilor, persoanelor şi capitalurilor, Piaţa Comună a facilitat prosperitatea economică a
statelor Europei Occidentale. După 1989, fostele state comuniste din Europa au revenit şi ele
la regimul democratic tocmai pentru că acest model de regim politic a generat bunăstare în
Occident.
 Democraţia în România în perioada interbelică

Caracteristicile regimului politic democratic în România

România a devenit stat democratic în 1918, prin introducerea dreptului de vot

universal. În 1919 au loc primele alegeri conform votului universal. Consecinţele noului tip de
scrutin au fost dispariţia Partidului Conservator (partidul marilor proprietari funciari), care se
aflase până atunci la guvernare în alternanţă cu liberalii, şi apariţia a numeroase partide mici.
Un rol fundamental în consolidarea regimului democratic l-a avut schimbarea
constituţiei liberale din 1866, cu o constituţie democratică, în 1923. Noua constituţie
prevedea egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii fără deosebire de origine etnică, limbă şi
religie. Alte drepturi şi libertăţi prevăzute în constituţie erau: libertatea persoanei, libertatea
întrunirilor şi asocierilor, libertatea presei, inviolabilitatea domiciliului, inviolabilitatea
proprietăţii, libertatea învăţământului. Ca şi în constituţia din 1866, şi în cea din 1923 era
menţionat principiul separaţiei puterilor în stat: puterea legislativă era deţinută de Parlament şi
rege, puterea executivă de rege şi guvern şi puterea judecătorească de instituţii judecătoreşti.
Principalele partide politice în perioada interbelică au fost Partidul Naţional Liberal
şi Partidul Naţional Ţărănesc deoarece ele s-au aflat mai mult timp la guvernare. Alături de
ele au existat şi alte partide. Partidul Poporului, condus de mareşalul Alexandru Averescu, a
fost la guvernare în 1920-1921, 1926-1927, dar în spatele său s-au aflat totdeauna liberalii.
Partidul Socialist a fost înfiinţat în 1893, fiind de mai multe ori reorganizat, de-a lungul
existenţei sale schimbându-şi şi numele (un alt nume pe care l-a avut a fost Partidul Social
Democrat). Minorităţile naţionale maghiarii, evreii, saşii, secuii aveau şi ei propriile lor
partide.
În România au existat şi partide extremiste. Partidul Comunist a fost înfiinţat în 1921
dar a fost interzis prin lege în 1924 datorită faptului că programul său prevedea desfiinţarea
României Mari. Acest partid a acţionat în ilegalitate, avea sub 1000 de membrii, iar activitatea
sa era controlată direct de Stalin. În 1927 a fost creat partidul de extremă dreaptă Legiunea
Arhanghelului Mihail (numit şi Garda de Fier), condus de Corneliu Zelea Codreanu. El a
fost interzis în 1933 şi apoi a apărut cu numele de Partidul Totul Pentru Ţară.

Regimuri politice totalitare în Europa

Originile totalitarismului. În perioada interbelică, sistemul democratic de organizare politică

a cunoscut o criză de mari proporții, ilustrată de renașterea unor vechi forme de autoritarism,
precum și apariția totalitarismului. Forma tradițională de guvernare antidemocratică în istoria
europeană era autoritarismul conservator. Așa cum făcuseră Ecaterina cea Mare în Rusia și
Metternich în Austria, conducătorii unor state multinaționale cu regimuri autoritare.
Totalitarismul își are originile în Primul Război Mondial: totul era pus în slujba războiului
de aici tendința de a subordona toate instituțiile și toate categoriile sociale unui obiectiv
suprem care diferă de la caz la caz în Rusia, Germania și Italia.
Caracteristicile regimurilor politice totalitare:

 controlul total al statului asupra economiei, culturii şi societăţii în general;

 nerespectarea principiului separaţiei puterilor în stat;
 existenţa unui singur partid politic, cu un lider dominator;
 nerespectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti;
 existenţa unei poliţii politice care reprimă orice protest împotriva regimului;
 realizarea unei intense propagande care promovează ideologia partidului unic şi o
imagine înfrumuseţată a realizărilor regimului şi ale liderului său.
 Regimurile politice totalitare au fost de două tipuri: regimuri de extremă stângă
(comuniste) şi de extremă dreaptă (fasciste). Regimurile de extremă stângă au avut ca
ideologie marxismul, pe care l-au interpretat abuziv. Principala caracteristică a lor a fost
desfiinţarea proprietăţii private, prin trecerea industriei, băncilor şi terenurilor agricole în
proprietatea statului. Regimurile de extremă dreaptă au avut ca ideologie naţionalismul
extremist care promova dragostea faţă de propriul poporul şi ura faţă de alte naţionalităţi.

a. Regimul totalitar comunist din Rusia (U.R.S.S.)

Rusia în 1917: Rusia era un imperiu uriaş (170 milioane locuitori) în care un sfert din
populaţie era de altă etnie decât rusă (polonezi, finlandezi, români etc.), datorită politicii de
cucerire dusă de ţari. Ţarul Nicolae al II-lea conducea autoritar, fără a ţine seamă de
constituţie şi de parlamentul numit Dumă. În februarie 1917 a avut loc o revoluţie condusă de
burghezie şi de nobilimea reformatoare în urma căreia s-a instaurat un regim politic liberal.
Puterea a fost preluată de un guvern provizoriu şi de nişte adunări ale muncitorilor şi
soldaţilor, numite soviete, aflate în principalele oraşe ale Rusiei. Ţarul a abdicat şi Rusia a
devenit republică.

a. 1. Regimul totalitar comunist condus de Lenin (1917-1922)

Partidul comunist rus (creat în 1903), numit şi Partidul bolşevic, condus de Vladimir
Ilici Lenin a ajuns la putere prin revoluţia din 25 octombrie 1917. Bolşevicii au înlăturat
guvernul liberal şi au instaurat un guvern al lui Lenin; la scurt timp, comuniştii şi-au impus
controlul în rândul tuturor sovietelor (parlamentelor regionale). Succesul lor a fost determinat
de faptul că regimul liberal instaurat prin revoluţia din februarie 1917 nu a reuşit să rezolve
problemele economice ale populaţiei. După războiul civil, din 1922 Rusia s-a numit U.R.S.S.
(Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste).

Caracteristicile ideologiei comuniste:

Regimul comunist rus s-a bazat pe ideologia socialismului a lui Karl Marx (elaborată în
1848), reluată de Lenin în mai multe scrieri ale sale. Principalele idei preluate din ideologia
marxistă au fost:

 Lupta de clasă, concept folosit pentru a explica evoluţia istorică a omenirii. Marx
considera că în toate epocile istorice au existat două clase sociale antagonice
(opuse): deţinătorii mijloacelor şi forţelor de producţie, numiţi de Marx asupritori,
şi cei ce muncesc, numiţi asupriţi. Între asupritori şi asupriţi a existat o luptă
permanentă, luptă de clasă. În secolul XIX cele două clase sociale erau burghezia şi
muncitorimea (proletariatul). În Rusia, unde industria era mai puţin dezvoltată,
comuniştii au considerat că din rândul asupritorilor fac parte şi nobilii şi ţăranii
înstăriţi (numiţi culaci).
 O societate cu adevărat dreaptă nu se poate realiza atâta vreme cât există
marea proprietate privată. Pentru a face o lume mai bună, Marx a propus
trecerea proprietăţii private la stat, astfel încât să nu mai existe bogaţi şi săraci, deci
să se creeze o societate fără clase.
 Realizarea unei societăţi egalitare (comuniste) nu se poate face decât prin
preluarea puterii de către clasa muncitoare (proletariat) prin revoluţie. Astfel se va
instaura o dictatură a proletariatului, care va trece averile celor bogaţi (mijloacele
de producţie) în proprietatea statului. Marx considera această dictatură ca fiind
legitimă deoarece este dreptul celor ce muncesc să conducă doar ei.
  Ateismul, negarea existenţei oricărei divinităţi. Marx considera că în toate
timpurile religia a fost folosită de categoriile bogate pentru a-i asupri şi a-i minţi pe
cei săraci. El a numit religia opiul popoarelor.
 Baza regimului trebuie să fie proletariatul, care să se impună prin dictatură,
 Lenin susținea internaționalismul clasei muncitorești.

Aceste idei ale lui Marx, promovate de către Lenin, au legitimat măsurile dure luate de
toate regimurile comuniste împotriva elitelor economice şi culturale ale societăţii pe motiv că
fac parte din clasa asupritorilor şi că sunt duşmani ai poporului (prin popor înţelegeau
muncitorii şi ţăranii săraci).

Practici totalitare în perioada regimului lui Lenin (1917-1924)

 a fost creată poliţia politică, Ceka, pentru a-i urmări pe cei care erau consideraţi
duşmanii poporului, Familia ţarului a fost executată (în total 11 persoane).
 libertatea presei a fost desfiinţată;
 băncile şi fabricile au fost trecute în proprietatea statului;
 ţăranii trebuia să dea la stat surplusul lor de cereale. Cei care refuzau, erau
executaţi;
 toate instituţiile erau controlate de membrii partidului comunist.

a.2. Regimul totalitar comunist condus de Stalin (1924-1953)

În 1922 Lenin s-a îmbolnăvit (paralizează parţial). La vârful partidului a apărut un

conflict pentru putere între mai mulţi membrii, care este câştigat de Iosif Vissarionovici
Stalin, un om foarte ambiţios, abil şi viclean. Stalin, proclamat Secretar General al Partidului
Comunist, a instaurat un regim de teroare nemaiîntâlnit.
Practici totalitare staliniste:
Teroarea practicată cu ajutorul poliţiei politice N.K.V.D. (apoi K.G.B.)
NKVD-ul condusă de Beria, l-a ajutat pe Stalin să elimine toţi adversarii politici şi
posibilii adversarii: Troțki, Kamenev, Zinoviev, Buharin. introduce teoria “socialism într-o
singură țară”. El a extins represiunea asupra tuturor locuitorilor care erau bănuiţi de
nesupunere faţă de regimul comunist. Tuturor li se făcea un proces sumar în care erau acuzaţi
de trădare şi în care nu aveau nicio şansă să se apere (nu aveau nici dreptul la un avocat), apoi
erau condamnaţi la moarte sau muncă silnică.
Această acţiune de eliminare a persoanelor nedorite a fost numită epurare. Ca urmare a
epurărilor, au fost executaţi din ordinul lui Stalin 70% dintre membrii comitetului central al
partidului (aproape 100 de persoane), 80% dintre ofiţerii superiori ai armatei, iar din rândul
populaţiei se apreciază că numai în anul 1934 au fost executate 1 milion de persoane. 1936-
1938: Marea Teroare (epurarea gigantică): membri de partid, țărani, ofițeri urmăriți de
poliția politică: NKVD-ul; Controlul era total, printr-o delațiune (denunțare) generală;
Până în 1937, 18 milioane de persoane au fost transportate în lagăre (celebrul Gulag
rusesc), 10 milioane murind acolo. Reprimarea a continuat până la moartea lui Stalin,
victimele totale fiind de 17,5 milioane de morţi. Cu tot cu victimele din război, se estimează
că în timpul lui Stalin au murit 36.105.000 oameni.

Controlul riguros al statului asupra economiei:

 În perioada 1928-1933 s-a realizat colectivizarea forţată în agricultură, pământul fiind
trecut în proprietatea statului, fiind lichidați kulacii ( țăranii înstăriți- 2 milioane dintre
ei fiind deportați). El era muncit în comun de ţărani în cooperative numite colhozuri.
 Cei care se opuneau colectivizării erau executaţi împreună cu familiile lor. Victimele
colectivizării au fost cam 4 milioane de morţi.
 înlătură N.E.P.-ul și introduce o politică de industrializare masivă, reușind să
transforme URSS-ul într-o mare putere economică dar fără a se insista și pe creșterea
nivelului de trai al populației; În industrie, s-au introdus planurile cincinale, nişte
planuri care fixau cât va trebui să fie producţia pentru următorii 5 ani pentru fiecare
ramură industrială. În întreprinderile unde nu se îndeplinea planul, cei găsiţi vinovaţi
erau acuzaţi de sabotaj (împiedicarea intenţionată a activităţilor economice), putând fi
chiar executaţi.

Organizarea politică fără respectarea principiului separaţiei puterilor în stat:

Statul era condus de un guvern şi de o adunare numită Sovietul Suprem al U.R.S.S.,

alcătuită din reprezentanţii tuturor republicilor sovietice, care avea atribuţii legislative şi
judecătoreşti. Stalin era Secretar general al Partidului, dar, de fapt el era singurul
conducător. Orice funcţionar public trebuia să facă parte din Partidul comunist. Ocupanţii
funcţiilor înalte în partid şi în stat au alcătuit nomenclatura, care era de fapt o clasă de
privilegiaţi pentru că aceştia beneficiau de diverse favoruri economice şi sociale.

Propaganda de partid. Cultul personalităţii:

În toate instituţiile statului şi în mijloacele de comunicare în masă (presa, radioul,
cinematograful, televiziunea) existau membrii de partid care aveau grijă de glorificarea
partidului şi a lui Stalin. Propaganda arăta realizările partidului mult înfrumuseţate, îl prezenta
pe Stalin ca pe un tată iubitor care veghează la bunul mers al societăţii. Pentru el se organizau
serbări oficiale, se puneau statui în pieţele marilor oraşe, se făceau afişe care îl prezentau ca
pe un erou popular. Această propaganda a fost atât de eficientă încât chiar şi astăzi o parte a
populaţiei Rusiei îl consideră pe Stalin un erou civilizator. Întreaga creație artistică era
dedicată cultului lui Stalin, acum se dezvoltă și proletcultismul, în vederea glorificării clasei
muncitoare.

b. Regimul totalitar fascist din Italia (1922-1943)

Italia după Război. Naşterea fascismului:

Italienii au fost nemulţumiţi de tratatele de pace de la Paris de după Primul Război
Mondial deoarece nu au primit nişte teritorii din fostul Imperiu austro-ungar, pe care aliaţii le-
au dat Iugoslaviei. În plus, imediat după război Italia s-a confruntat cu o gravă criză
economică. Muncitorii au făcut greve de proporţii nemaivăzute până atunci. Partidul socialist
(o variantă mai blândă a comunismului) câştiga din ce în ce mai mulţi adepţi. În acest context
a apărut Partidul Naţional Fascist, de extremă dreaptă, creat în 1921 (din gruparea
paramilitară apărută în 1919) de ziaristul Benito Mussolini. Anterior apăruseră Brigăzile
fasciste, grupuri de tineri (mulţi erau ofiţeri şi studenţi), conduse tot de Mussolini, care se
remarcaseră prin agresarea socialiştilor şi muncitorilor grevişti, pe care îi băteau, îi torturau
(de exemplu îi forţau să bea litri de ulei de ricin) şi chiar îi omorau. Membrii partidului aveau
ca uniformă cămaşa neagră. Principiul de bază al oricărui fascist era supunerea totală faţă de
liderul partidului, Mussolini, căruia i se spunea „Il Duce”. Fasciştii nu s-au ocupat de
elaborarea unei ideologii, declarându-se chiar anti-ideologici, fiind de principiu că faptele
sunt mai importante decât vorbele. Totuşi se pot stabili câteva principii generale ale gândirii
lor politice.
 Ideologia fascistă se baza pe:
 naționalismul fascist era fundamentat pe ideea trecutului glorios al statului,
 stat corporatist,
 promovarea religiei catolice,
 naționalism,
 rol conducător - elita,
 preeminența intereselor statului, militarism, antiliberalism, antisocialism,
antidemocratică,
 crearea omului nou.
Fascismul a îmbrăcat forma corporatistă. Acesta preconiza o societate organizată în
grupuri profesionale, numite corporaţii. Pe plan politic corporatismul urmărea înlocuirea
Parlamentului cu o Adunare a delegaţiilor corporaţiilor, noua organizare urmând, în concepţia
iniţiatorilor ei, să asigure prosperitatea tuturor categoriilor sociale. Fasciştii au pus mare accent pe
naţionalism şi pe promisiunile de restaurare a „onoarei naţionale”. Ei considerau că statul naţiune
avea viaţa sa proprie, diferită de vieţile fiinţelor umane care-l compuneau. Regimul fascist a fost
instaurat în Italia de Benito Mussolini. Decepţionată în privinţa ambiţiilor sale teritoriale, zguduită
de ample mişcări sociale, provocate şi susţinute de stânga socialistă, care ameninţa cu instaurarea
dictaturii proletariatului, democraţia liberală italiană a devenit incapabilă să rezolve problemele
ţării. În faţa acestor primejdii fascismul a apărut ca singurul capabil să apare ordinea în stat.

Preluarea puterii și guvernarea fascistă:

Fasciştii organizează „marşul asupra Romei” (1922) determinându-l pe regele Victor

Emanuel al III-lea , care se temea de tulburări sociale, să demită guvernul şi să accepte
numirea lui Mussolini ca prim-ministru la 29 octombrie 1922. O lună mai târziu Parlamentul îi
acordă puteri depline, iar în urma alegerilor din 6 aprilie 1924 Camera Deputaţilor devine
majoritar fascistă, asigurându-i lui Mussolini toate pârghiile puterii. Mussolini a organizat statul
după principiile corporatismului. Activitatea sindicatelor a fost redusă la tăcere, libertatea presei
a fost suprimată, activitatea partidelor politice a fost interzisă, Partidul Naţional Fascist
devenind formaţiune politică unică. Adversarii politici ai regimului au avut de înfruntat
represiunea miliţiilor fasciste „Ovra” şi rigorile Tribunalului special înfiinţat în 1925, care
stabilea ani grei de închisoare împotriva adversarilor politici. Regimul fascist era susţinut de şi
de organizaţiile paramilitare Cămăşile negre şi Ballila. Propaganda fascistă susţinea că a luat
naştere „statul corporatist” care asigura prosperitatea tuturor categoriilor sociale, dar în care nu
primau interesele individului, ci ale „corporaţiei” din care acesta făcea parte. Pentru atragerea
maselor „Il Duce” a impus adoptarea unor măsuri şi programe care s-au bucurat de susţinere
populară: a încercat să controleze marele capital, să stăvilească abuzurile şi corupţia, a luat
măsuri împotriva Mafiei. Printr-o propagandă abilă fasciştii au urmărit să redeştepte în sufletul
italienilor mândria de a fi demni urmaşi ai Romei. Îndoctrinarea cetăţenilor se făcea prin
propagandă şi prin diferite organizaţii fasciste (populaţia matură, prin Dopolavoro, copiii şi
tinerii, prin Avanguardisti şi Ballila). Antrenarea Italiei în agresiuni externe şi în al Doilea
Război Mondial a determinat scăderea popularităţii lui Mussolini şi retragerea sprijinului
popular. A fost înlăturat de la putere în iulie 1943.
 c) Regimul totalitar nazist în Germania (naţional-socialismul german):
Ca ideologie, nazismul a fost fundamentat de Adolf Hitler în lucrarea „Mein Kampf”
(Lupta mea). La baza acestei ideologii au stat naţionalismul exacerbat, rasismul şi
antisemitismul. Nazismul a apărut într-o perioadă dificilă pentru naţiunea germană. Germania
care fusese învinsă în primul război mondial s-a considerat umilită prin prevederile Tratatului
de Pace de la Versailles. Germanii considerau că li s-a impus un „dictat”. Naziştii au pus un
mare accent pe naţionalism şi pe promisiunile de restaurare a onoarei naţionale. Hitler
considera vinovat pentru problemele economice şi sociale ale Germaniei, sistemul
democraţiei parlamentare. Singura soluţie pe care o susţinea Hitler era dictatura unui singur
partid condus de un lider providenţial care să supună naţiunea în numele binelui general. El
urmărea crearea unui imperiu (Reich) care să-i cuprindă pe toţi germanii. Justifica
expansiunea germană prin nevoia de „spaţiu vital” pentru rasa ariană, considerată superioară
şi susţinea necesitatea cuceririi acestuia prin război. Spre deosebire de Mussolini, Hitler a
făcut din rasism şi în special din antisemitism, o componentă esenţială a programului său.
Evreii erau găsiţi vinovaţi de toate relele societăţii germane şi de aceea naziştii susţineau
eliminarea lor prin exterminare.
Ideologia nazistă:
 naționalismul german este fundamentat pe ideea superiorității rasei ariene,
 stat rasist,
 naționalism,
 rol conducător- elita,
 preeminența intereselor statului, militarism, antiliberalism, antisocialism,
antidemocratică,
 crearea omului nou ( bazată pe eugenie).

Preluarea puterii de către nazişti are loc pe 30 ianuarie 1933 când, pe baza rezultatelor
alegerilor din 1932, preşedintele Hindenburg l-a numit cancelar al Germaniei pe Adolf Hitler,
conducătorul Partidului Naţional Socialist al Muncitorilor din Germania (NSDAP). Având
majoritatea în Parlament (Reichstag), prin propagandă, teroare și amenințări, Hitler a obţinut
puteri dictatoriale, în martie 1933, devenind ulterior Führer (conducător). Acest fapt semnifică
sfârşitul republicii de la Weimar şi instaurarea dictaturii naziste în Germania. Primele măsuri
luate de Hitler i-a vizat pe adversarii politici: a fost incendiată Camera superioară a
parlamentului german, Reichstag-ul și acuză Partidul Comunist, care a fost scos înafara
legii (1933); prin Concordatul cu Papa subminează și Partidul Catolic al Centrului
(Zentrum), având puteri dictatoriale, dizolvă celelalte partide și astfel partidul nazist
ajunge partid unic.
De asemenea, mişcarea sindicală a fost distrusă și au fost eliminaţi adversarii din propriul
partid. În anul 1934, după moartea preşedintelui Hindenburg, a preluat şi atribuţiile acestuia
proclamându-se „Führer”. Începe epurarea instituțiilor de cei care nu erau naziști. Interzice
grevele, desființează sindícatele, înlocuite cu Frontul Muncii. Sunt desființate asociațiile
profesionale ale profesorilor, medicilor, juriștilor, viața culturală și intelectuală este atent
supravegheată și pusă în slujba nazismului.
Avea trupe paramilitare: S.A. ( 3 milioane membri): 29/39 iunie 1934 este “Noaptea
cuțitelor lungi” când Hitler își elimină adversarii de partid. Trupele S.S. conduse de Heinrich
Himmler masacrează Statul major al trupelor S.A. și pe șeful acestora Ernst Rohm; S.S.-ul era
garda personală a lui Hitler, Gestapo –ului era poliția politică.
 Antisemitismul: De la început evreii au fost ţinta predilectă a persecuţiilor
naziste. Până la sfârşitul anului 1934 cei mai mulţi avocaţi, medici, profesori şi
funcţionari evrei şi-au pierdut slujbele sau dreptul de a-şi practica meseriile. Prin
 Legile de la Nürenberg, din 1935 evreilor le-au fost retrase toate drepturile civile
în cadrul statului german (fără drepturi civile: nu se puteau căsători cu arieni, li
se retrage dreptul de vot și erau obligați să poarte steaua galbenă/ steaua lui
David). În 1938 au loc pogromurile (atacuri neprovocate asupra unui grup
minoritar) din Noaptea de cristal, 9-13 noiembrie când evreilor li se interzice
practicarea comerțului și patronarea de întreprinderi, cărțile acestora sunt arse
în piețile publice, locuințele, magazinele le sunt devastate. În timpul celui de-al
Doilea Război Mondial, din ianuarie 1942, regimul hitlerist a hotărât să aplice
soluţia finală împotriva evreilor. Astfel a început drama Holocaustului
(„Shoah”), până în anul 1945, fiind ucişi aproximativ 6 milioane de evrei,
proveniţi atât din Germania, cât şi din ţările ocupate de armatele hitleriste, în
lagăre de exterminare, precum cele de la Auschwitz, Treblinka sau Maidanek.
 Redresarea economică îi atrage popularitatea maselor la fel și naționalismul promovat;
Împotriva sa: chiar comploturi în 1938 și 1942-1944 dar fără succes.
Toţi germanii au fost înregimentaţi în organizaţii controlate de Partidul Naţional-Socialist
al Muncitorilor Germani, precum Frontul Muncii, care a înlocuit sindicatele, sau Hitlerjugend
(Tineretul hitlerist). Presa a fost cenzurată, iar propaganda regimului prin publicaţii, radio,
cinematografe s-a intensificat. Temuta poliţie politică a regimului, Gestapo, supraveghea orice
activitate. Cultura a fost subordonată scopurilor regimului. Tineretul era educat în spiritul
unui devotament fanatic faţă de regim şi înregimentat în organizaţii precum „Tineretul
Hitlerist”. Controlul regimului a fost instituit şi asupra bisericii. Aceasta a fost supusă
persecuţiilor din cauza valorilor promovate de creştinism - iubire şi respect faţă de aproapele
tău - care constituiau contrariul valorilor promovate de naţional socialişti.

Asemănări între practicile politice totalitare fascism/nazism și comunism:

 Economie centralizată;
 Naționalism;
 Partid unic;
 Cultul personalității;
 Demagogie și propagandă;
 Eliminarea fizică a opozanților;
 Cenzură și poliție politică;
 Politică expansionistă;
 Politică natalistă;
 Întreaga populație înregimentată în cadrul unei organizații.

Deosebiri între practici fascism și comunism:

Comunismul se caracterizează prin:

 Desființarea proprietății private;

 Crearea omului nou: desființarea claselor sociale;
 Propagandă anti-religioasă, susțineau ateismul;
Fascismul/nazismul se caracterizează prin:

 Sprijin al burgheziei; nu se desființează proprietatea privată.

 Alianța cu Biserica Catolică (Italia și Germania);
 Crearea omului nou: la nazism se merge pe teoría rasei pure, antisemitism ( mai puțin
riguros în fascism).