Statul roman modern: de la proiect politic la realizarea României Mari
Reformismul domnesc și boieresc
Proiecte politice în secolele
XVIII-XIX
Reformele lui C. Mavrocordat
(1730-1769)
Reformele lui Al. Ipsilanti
(1774-1797)
Memoriul boierilor moldo-
munteni 1772
Memoriul boierilor munteni 1791
Memoriul boierilor moldoveni
1807
Memoriile boierului Roznovanu
1817-1818
Cererile norodului românesc
1821
Constituția Cărvunarilor 1822
Regulamentele Organice
1831-1831
Proiectele de reformă ale Partidei
Naționale 1838
Constantin Mavrocordat a fost domn de șase ori în Țara Românească și de patru ori în Moldova în perioada anilor
1730-1769. Reformele lui Mavrocordat au vizat domeniul social, administrativ, judecătoresc și fiscal. Cele mai
importante reforme au vizat domeniul social, acesta desființând șerbia în anul 1746 în Țara Românească și în anul
1749 în Moldova. După desființarea șerbiei, țăranii devin clăcași. Șerbia purta numele de rumânie în Țara
Românească, vecinie în Moldova și iobăgie în Transilvania.
Alexandru Ipsilanti a fost domn de două ori în Țara Românească și o dată în Moldova (1774-1797). Acest domn
realizează o serie de reforme în domeniul administrativ, fiscal și al învățământului. El reorganizează academia
domnească de la Sf. Sava, înființează o școală de preoți și un orfelinat. După modelul codurilor austriece și franceze,
domnii fanarioți au emis coduri de legi: în 1780, Alexandru Ipsilanti scrie Pravilniceasca Condică, în anul 1817,
Scarlat Callimachi a redactat Codul Callimachi, iar în anul 1818, Ioan Caragea a elaborat Legiuirea Caragea.
Memoriul boieresc din anul 1772: Cu ocazia tratativelor de pace de la Focșani, o delegație comună de boieri
moldoveni și munteni solicita marilor puteri: revenirea la domniile pământene, respectarea autonomiei, unirea
Moldovei cu Țara Românească sub protecția Rusiei, Austriei și Prusiei.
Memoriul boieresc din anul 1791: Cu ocazia tratativelor de la Șiștov, o delegație de boieri ai Țării Românești se
adresează reprezentanților ruși și austrieci printr-un memoriu prin care se cerea: autonomia și neutralitatea țării sub
garanția Austriei și Rusiei, desființarea obligațiilor față de Imperiul Otoman cu excepția tributului, alegerea
domnilor din reprezentanții stărilor țării, libertatea comerțului, desființarea raialelor.
Memoriul din anul 1807, adresat lui Napoleon Bonaparte de către boierii moldoveni, cerea: autonomie, revenirea
la domniile pământene, crearea unui stat românesc la gurile Dunării care să fie o barieră redutabilă între nord și
sud.
Cererile norodului românesc. În anul 1821, în contextul revoluției lui Tudor Vladimirescu au fost elaborate o
serie de documente considerate proiecte politice. Cel mai important document a fost Cererile norodului românesc,
ce prevedea: numirea în funcții să se facă după merit, libertatea comerțului, înființarea unei armate naționale,
limitarea la patru a numărului de boieri greci din Divan, impozitele să fie plătite și de categoriile sociale scutite.
Regulamentele Organice au fost acte cu valoare constituțională, elaborate de comisii boierești care au ținut cont
de memoriile boierilor de până atunci și de instrucțiunile curții de la Petersburg. Au contribuit la modernizarea
celor două principate prin: separarea puterilor în stat, reorganizarea justiției prin instituirea corpului de avocați și
procurori, reorganizarea administrativă și fiscală.
Proiectul de reformă al lui Ion Câmpineanu. În jurul anilor 1830, în Țara Românească, apare o mișcare
contestatară, cunoscută sub numele de Partida Națională, condusă de boierul Ion Câmpineanu. Partida Națională

Proiectul politic pașoptist
Petițiunea proclamațiune
27 martie/8 aprilie
Petiția națională 3/15 mai
Petiția Țării 8/20 mai
Prințipiile noastre pentru
reformarea patriei 12/24 mai
Proclamația de la Isalz 9/21 iunie
Petiția neamului românesc din
Banat și Ungaria 15/27 iunie
Dorințele Partidei Naționale în
Moldova august 1848
Constituirea statului român
modern
Războiul Crimeei
(1853-1856)
Congresul de la Paris
(februarie-martie 1856)
Adunările ad-hoc
(septembrie-decembrie 1857)
redactează o serie de proiecte de reformă și constituție, din care cele mai importante au fost Act de unire și
independență (1838) și Osăbitul act de numire a suveranului românilor (1838). În primul document, se cerea unirea
celor două țări române și independența acestora, adică eliminarea suzeranității otomane și a protectoratului rusesc.
În al doilea document, erau prevăzute prerogativele domnului în cazul obținerii independenței. Era prevăzut faptul
că noul stat trebuia să fie monarhie ereditară.
Revoluția pașoptistă a avut drept cauze: stăpânirea străină, autoritarismul domnilor regulamentari, dorința
Ungariei de a anexa Transilvania, situația grea a țărănimii. Mișcarea revoluționară s-a declanșat la Iași, la 27 martie,
V. Alecsandri redactând documentul revoluției, Petițiunea Proclamațiune. Domnul Mihail Sturza a reprimat
mișcarea, unii revoluționari fiind arestați, alții reusind să fugă în Bucovina și Transilvania. Cei fugiți în Transilvania
au redactat, la Brașov, documentul Prințipiile noastre pentru reformarea patriei, iar cei aflați la Cernăuți au redactat
documentul Dorințele Partidei Naționale în Moldova. Ambele documente solicitau unirea Moldovei cu Țara
Românescă, împroprietărirea țăranilor, desființarea privilegiilor, etc. Revoluția a continuat în Transilvania, unde la
Blaj, la 3-5 mai, 40000 de români au protestat împotriva anexarii Transilvaniei la Ungaria. Documentul revoluției,
Pețiția Națională, respingea categoric ideea anexării Transilvaniei la Ungaria, solicita desființarea iobăgiei și
drepturi pentru români. În Țara Românească, mișcarea revoluționară s-a declanșat la Islaz, la 9 iunie, acolo unde a
și fost adoptat programul revoluției, Proclamația de la Islaz. Acest program, considerat cel mai avansat document
programatic pașoptist, a avut rol de constituție pentru Țara Românească în perioda guvernului revoluționar. Deși
revoluția a fost înfrântă, rolul acesteia este foarte mare, deoarece atunci s-a născut o generație de oameni politici
care aveau să pună bazele statului roman modern.
Congresul de la Paris (feb-martie 1856). Războiul Crimeei desfășurat între Rusia și Imperiu Otoman s-a încheiat
cu victoria otomanilor susținuți de Anglia, Franța și Sardinia. Congresul de pace s-a desfășurat la Paris unde pentru
prima dată problema românească intra pe agenda puterilor europene, devenind o problemă europeană.
Prevederi: a fost desființat protectoratul țarist asupra principatelor, Țările române rămân sub suzeranitate otomană
și intră sub garanția colectivă a marilor puteri (statutul politico-juridic al principatelor va fi până la independență,
de suzeranitate otomană și garanție colectivă), Moldova primea județele din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad și
Ismail), Erau convocate în principate Adunări ad-hoc care urmau să se pronunțe în privința unirii Moldovei cu Țara
Românească.
Adunările ad-hoc (septembrie-decembrie 1857). S-au desfășurat la Iași și București și prevedeau: Unirea
Moldovei cu Țara Românească într-un singur stat numit România, neutralitatea și inviolabilitatea noului stat, prinț
 Convenția de la Paris străin dintr-o familie europeană care să-și crească copiii în religia țării, autonomia noului stat, adunare și guvern
( mai-august 1858) reprezentative.

Dubla alegere a lui Cuza

(24 ianuarie 1859)
• Recunoașterea
internațională a dublei
alegeri 1859
• Recunoșterea
internațională a unirii
depline 1861
• Unificarea guvernelor si
Adunărilor 1862
• Secularizarea averilor
mănăstirești 1863
• Lovitura de stat, Statutul
dezvoltător al Convenției
de la Paris, Legea rurală,
Legea instrucțiunii
publice, Legea organizării
armate, Codul Civil 1864
• Abdicarea lui Cuza 1866
Conferința puterilor garante de la Paris și Convenția de la Paris (mai-august 1858)
Marile puteri garante s-au întâlnit în cadrul acestei conferințe pentru a lua în discuție hotărârile Adunărilor ad-hoc.
La final s-a elaborat Convenția de la Paris cu rol de constituție pentru noul stat. Convenția prevedea: Unirea formală
a Moldovei și a Țării Românești, noul stat urmând să se numească Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei,
fiind condus de doi domni, două adunări legislative și două guverne; două instituții erau comune, Comisia Centrală
cu sediul la Focșani cu rolul de a elabora proiectele de legi și Înalta Curte de Casație și Justiție; Domnul era ales de
Adunarea Electivă; Adunarea Electivă era aleasă prin vot cenzitar; desființarea privilegiilor boierești; drepturi și
libertăți cetățenești.
Dubla alegere și domnia lui Al. I. Cuza (1859-1866)
Dubla alegere. Textul convenției nu preciza că cei doi domni trebuie să fie persoane distincte. Această scăpare a
textului Convenției a fost speculată de români, care l-au ales domn pe Alexandru Ioan Cuza la Iași pe 5 ianuarie
1859 și la București pe 24 ianuarie 1859.
Marile reforme. În prima parte a domniei, Cuza a reușit să obțină recunoașterea internațională a dublei alegeri
(1859) și a unirii depline (1861). În ianuarie 1862, se formează primul guvern unic al României condus de Barbu
Catargiu și prima Adunare legislativă dominată de grupările conservatoare. Din anul 1863, prim ministru devine
M. Kogălniceanu, care va pune în aplicare o serie de reforme necesare funcționării României moderne. Prima lege
adoptată de guvernul Kogălniceanu a fost secularizarea averilor mănăstirești în decembrie 1863. Prin această lege,
un sfert din terenul arabil al țării a revenit României. Următoarele reforme au fost adoptate după lovitura de stat
din 2 mai 1864. Cu puteri sporite, Al. I. Cuza și guvernul Kogălniceanu au adoptat, în august 1864, Legea rurală,
apoi, în decembrie 1864, Legea instrucțiunii publice, Legea organizării armatei și Codul Civil. Al. I. Cuza a fost
înlăturat de la domnie de către ”monstruoasa coaliție”, la 11 februarie 1866.

Aducerea prințului străin 1866

Domnia lui Carol I (1866-1914) Domnia lui Carol I (1866-1914)
Adoptarea Constituției. La 1 iulie 1866, Carol promulgă prima Constituție internă românească fără acordul puterii
• Constituția din 1866 suzerane și al puterilor garante. Adoptarea acestei constituții a fost un veritabil manifest de independență a
• Apariția PNL 1875 României. Constituția era adoptată după modelul celei belgiene, era un compromis între liberali și conservatori și
• Obținerea independenței conținea principii precum separarea puterilor în stat, monarhie ereditară, drepturi și libertăți cetățenești. Constituția
din 1866 prevedea dreptul la asociere. Pe baza acestui drept apar primele partide politice, Partidul Național Liberal
1877-1878
și Partidul Conservator.
 • Congresele de pace de la
San Stefano și Berlin 1878
• Apariția PC 1880
• Rotativa guvernamentală
1895
• Neutralitatea României
față de PRM 1914
Domnia lui Ferdinad (1914-1927)
• Anii neutralității
(1914-1916)
• Consiliul de Coroană de
la Cotroceni 1916
• Pierderea Bucureștiului
• Victoriile de la Mărăști,
Mărășești și Oituz 1917
• Pacea de la Buftea-
București 1918
• Unirea Basarabiei,
Bucovinei și Transilvaniei
cu România 1918
Obținerea independenței. Independența României a fost obținută în contextul războiului ruso-turc din anii 1877-
1878. Războiul s-a declanșat în aprilie 1877, când rușii au început trecerea Prutului. Guvernul României semnase
cu Rusia, la 4 aprilie, o convenție care permitea trecere trupelor ruse către Balcani. La 9 mai, Mihail Kogălniceanu
proclama independența de stat în Camera Deputaților, urmat fiind de domnul Carol pe 10 mai, în Senat. Inițial rușii
au refuzat colaborarea cu armata română, însă,, la 19 iulie, marele duce Nicolae cere ajutorul armatei române.
Trupele române vor lupta alături de cele ruse la Plevna, pe care o vor cuceri la finalul lunii noiembrie. Independența
Românei a fost recunoscută prin tratatele de la San Stefano (19 februarie/3 martie 1878) și Berlin (1/13 iulie 1878),
fiind condiționată de modificarea articolului 7 din Constituție și acceptarea schimbului cerut de Rusia, județele sud
basarabene în schimbul Dobrogei. Poziția agresivă a Rusiei a determinat orientarea politicii externe românești către
o alianță cu Puterile Centrale (Germania și Austro-Ungaria), alianță care se va produce în anul 1883.
Domnia lui Ferdinand (1914-1927)
Primul Război Mondial. Anii neutralității (1914-1916)
Deși era aliata Puterilor Centrale din anul 1883, România s-a declarat neutră față de Primul Război Mondial.
Decizia neutralității a fost luată la în cadrul Consiliului de Coroană de la Sinaia din 21 iulie/3 august 1914.
Carol I, chiar dacă a dorit intrarea României în război alături de Puterile Centrale, a respectat decizia luată de clasa
politică românească. În cei doi ani de neutralitate, premierul Ionel Brătianu a negociat intrarea în război atât cu
Antanta, cât și cu Puterile Centrale. Antanta ne oferea teritoriile românești din Austro-Ungaria, pe când Puterile
Centrale ne ofereau Basarabia. În cele din urmă, factorii politici de la București au decis intrarea în război alături
de Antanta.
Primul Război Mondial. Anii războiului (1916-1918)
La 4/17 august 1916, România semnează cu Antanta două documente: Tratatul de Alianță și Convenția Militară
prin care țara noastră se obliga să atace Austro-Ungaria, iar Anatanta recunoștea drepturile României asupra
Transilvaniei, Banatului și Bucovinei.
La 14/27 august 1916, s-a convocat un nou Consiliu de Coroană, sub președinția regelui Ferdinand (1914-1927).
Ionel Brătianu a prezentat rezultatul negocierilor cu Antanta și a cerut intrarea în război alături de aceasta. Toți
membrii au fost de acord, cu excepția lui Titu Maiorescu, Alexandru Marghiloman (neutralitate) și P.P.Carp (alături
de Puterile Centrale).
După o scurtă ofensivă în Transilvania, armata română este învinsă în bătălia de la Turtucaia, din sudul Dunării,
fiind nevoită să se retragă. Atacată pe două fronturi, armata română este înfrântă în bătălia de la Argeș-Neajlov,
urmarea fiind pierderea Bucureștiului la 23 noiembrie/6 decembrie. Autoritățile române (rege, guvern, parlament,
armată) s-au retras în Moldova, capitala țării devenind Iașul.
Armata română a fost reorganizată de o misiune franceză condusă de generalul Henri Berthelot și însuflețită de
promisunea regelui Ferdinand din 23 martie 1917. Acesta, aflat la Răcăciuni, pe frontul din Moldova, a promis
soldaților români pământ și o largă participare la viața politică.
În vara anului 1917, trupele Puterilor Centrale, sub conducerea lui Mackensen, atacă România. Trupele române au
reușit să obțină victoriile de la Mărăști, Mărășești și Oituz, oprind astfel ofensiva Puterilor Centrale. Victoriile din
vara anului 1917 au devenit inutile prin ieșirea Rusiei din război. În urma revoluției bolsevice din 25 octombrie/17
noiembrie, Rusia iese din război și lasă România singură în fața Puterilor Centrale. În această situație, România a
fost nevoită să încheie, la 24 aprilie/7 mai 1918, pace separată cu Puterile Centrale, la Buftea (București).
Prevederile acestei păci erau extrem de dure, practic se instituia controlul german asupra întregii economii
românești. Tratatul de pace a fost ratificat de Parlament, dar nu a fost promulgat de regele Ferdinand. Pe fondul
victoriilor Antantei, la 10 noiembrie 1918, România declară război Germaniei și reintră de partea Antantei.
Participarea României la război a fost extrem de importantă deoarece a permis realizarea României Mari.
Proiectul unității naționale / Marea Unire
Unirea Basarabiei – 27 martie/9 aprilie 1918. La 25 octombrie/7 noiembrie 1917, Lenin preia puterea în Rusia
și proclamă dreptul popoarelor la autodeterminare. De această situație a profitat Basarabia, care și-a proclamat
autonomia în octombrie 1917, în cadrul „Congresului ostașilor moldoveni de la Chișinău”. Este creat un organ de
conducere numit Sfatul Țării, avându-l în frunte pe Ion Inculeț. La 24 ianuarie 1918, Basarabia își proclamă
independența, iar la 27 martie 1918, Sfatul Țării proclamă unirea Basarabiei cu României
Unirea Bucovinei – 15/28 noiembrie 1918. Bucovina era parte a Austro-Ungariei, care la finalul războiului se afla
în pragul prăbușirii. Ultimul împărat habsburg, Carol I, a lansat manifestul „Către popoarele mele credincioase”,
propunând federalizarea imperiului. În replică, la 4/17 octombrie 1918, românii au format Consiliul Național
Român de la Viena. Autonomia Bucovinei este proclamată de Adunarea Națională a românilor de la Cernăuți la
14/27 otcombrie 1918. Organ de conducere este desemnat Consiliul Național, avându-l în frunte pe Iancu Flondor.
La 15/28 noiembrie 1918, Congresul general al Bucovinei votează unirea cu România.
Unirea Transilvaniei – 18 noiembrie / 1 decembrie 1918. Transilvania era parte a Austro-Ungariei. Românii
transilvăneni nu au fost de acord cu federalizarea Austro-Ungariei și s-au organizat în vederea desprinderii din
cadrul monarhiei. Autonomia Transilvaniei a fost proclamată prin Declarația de la Oradea din 29 septembrie,
redactată de politicienii români din Parlamentul de la Budapesta. La 18/31 octombrie s-a constituit Consiliul
Național Român format din 12 membri, 6 membri din partea PNR și 6 membri din partea PSD. Au urmat negocieri
cu guvernul maghiar pentru rămânerea Transilvaniei în cadrul viitorului stat maghiar, negocieri care au eșuat din
cauza poziție oficialilor maghiari.
Unirea Transilvaniei cu România a fost votată în cadrul Marii Adunări Naționale de la Alba-Iulia, la 18 noiembrie/
1 decembrie. Au fost alese două organe de conducere, Marele Sfat Național, cu rol legislativ, și Consiliul Dirigent,
cu rol executiv, condus de Iuliu Maniu. Unirea Basarabiei, Bucovinei și a Transilvaniei cu România a fost
recunoscută prin tratatele de pace semnate în cadrul Conferinței de la Paris din anii 1919-1920.