Secolul al XX-lea de la democratie la totalitarism

1. Originea şi cauzele totalitarismului

Teoriile aparute in secolul al XIX-lea cu privire la regimurile politice au fost concretizate

in secolul XX si toate, cu exceptia statului de drept, vor esua in incercarea de transformare a
societatii. De-a lungul secolului al XX-lea a existat o confruntare continua intre regimurile
constitutionale (democratice) si cele neconstitutionale (autoritare/totalitare). S-a spus ca al
doilea razboi mondial a fost o lupta nu intre state, ci intre ideologii, iar victoria Natiunilor unite
a fost una ideologica impotriva statelor totalitare. La sfarsitul razboiului apare insa un nou
conflict ideologic intre lumea democratica si regimul totalitar de tip sovietic (razboiul rece).
In perioada interbelica, sistemul democratic de organizare politica a cunoscut o criza de
mari proportii, ilustrata de renasterea unor vechi forme de autoritarism, precum si de aparitia
totalitarismului. In acest context isi fac aparitia ideologiile extremiste (fascista, nazista si
comunista). Forma traditionala de guvernare antidemocratica in istoria europeana era
autoritarismul conservator (birocratie obedienta, departamente vigilante de politie si armate de
incredere, participare populara la guvernare interzisa sau limitata drastic la aliati naturali,
precum aristocratii, inaltii functionari sau inalti ierarhi ai Bisericii, persecutarea liberalilor,
democratilor sau socialistilor etc). Statul totalitar este o creatie a secolului al XX-lea, cu
radacini adanci in autoritarismul conservator european.
Dupa primul raboi mondial, acest tip de guvernare reapare si se impune in aproape toata
Europa. Practic, in 1938, democratia supravietuise doar in Marea Britanie, Tarile de Jos, tarile
din Scandinavia, Cehoslovacia si Elvetia; in restul Europei, formele dictatoriale de guvernare
se impun in cf. cu spiritul epocii (Zeitgeist).
Aceste guvernari autoritare de tip vechi erau limitate in materie de putere si obiective si nu
puteau controla multe aspecte ale vietii supusilor lor. Preocupate de supravietuirea regimului,
aceste guvernari si-au limitat in mare masura pretentiile la o acceptare pasiva din partea
populatiei. Cat timp oamenii nu incercau sa schimbe sistemul, ei se bucurau de cele mai multe
ori de o independenta personala.
Legătura dintre primul război mondial şi fenomenul totalitar nu este întâmplătoare.
Conflagraţia de la începutul secolului XX constituise o linie de demarcaţie în devenirea istoriei
europene şi a lumii. Lumea suportase schimbări la nivelul mentalităţilor şi a sistemului de
valori. Se clătinase credinţa în progres şi civilizaţie. Se relativizase raţionalismul liberal şi se
căutau noi certitudini ale fiinţei şi ale existenţei. În acest context, Edward McNall Burns sesiza o reacţie
totalitară.
Astfel, comunismul în Rusia îşi începea istoria ca o reacţie împotriva suferinţelor şi injustiţiilor impuse
ţăranilor şi muncitorilor în timpul primului război mondial şi împotriva burgheziei şi ale lui Kerenski de a forţa
Rusia să reia lupta împotriva Germaniei. Impactul războiului a contribuit la începutul masificării/atomizării
societăţii ruse, proces continuat de conducătorii sovietici şi condiţie necesară a instalării regimului totalitar.
Războiul lăsase urme adânci şi în rândurile populaţiei din Germania. Mortalitatea excesivă, lipsa bunurilor de
larg consum, creşterea numărului de şomeri, obligaţiile grele asumate prin tratatul de pace, creaseră un climat de
serioasă efervescenţă socială în două direcţii diametral- opuse: stânga politică, spre realizarea unei societăţi fără
războaie, de egalitate în faţa legilor, de democraţie reală; dreapta politică, reacţionară şi conservatoare, spre
menţinerea structurilor sociale, economice şi politice ale fostului Imperiu. Pe acest fond al nemulţumirilor sociale,
pangermanismul renaşte cu şi mai multă vigoare, degenerând într-un naţionalism şovin şi într-un antisemitism acerb,
printre vinovaţii înfrângerii Germaniei fiind consideraţi şi evreii. Republica de la Weimar s-a constituit şi într-un
teren de confruntări politice, ideologice, doctrinare, între diverse partide de orientări de dreapta sau de stânga.
Incertitudinea, confuzia, compromisurile sunt aspecte caracteristice ale vieţii politice germane în preajma preluării
puterii de către nazism. Parlamentul (Reichstag-ul) reflectă şi el fidel slăbiciunile şi confuzia Republicii. Promovând
o propagandă în care se exploatau la maxim ravagiile crizei, făcând promisiuni dintre cele mai ademenitoare a reuşit
să exalteze spiritul şovin şi revanşard. Hitler era prezentat opiniei publice ca omul care ar putea scoate Germania din
impas. Mulţi au crezut aceste afirmaţii şi, sprijinit de marea industrie, marea finanţă, marea junkerime, Hitler a fost
împins spre putere.
Apreciată drept un specialist de marcă în domeniul totalitarismului, Hannah Arendt, surprindea în anul 1951,
în lucrarea The origins of totalitarianism, originile răului secolului XX, în încercarea de a realiza o paralelă
sistematică între fenomenul nazist şi comunist. În opinia sale, ceea ce caracterizează ascensiunea mişcărilor naziste
şi comuniste în anii ‘30 este faptul că ele se adresează unei “mase” pe care mai înainte celelalte partide o considerau
apatică sau indiferentă, profitând astfel de “prăbuşirea sistemului de clase” în cadrul naţiunilor europene. Această
societate atomizată constituie nucleul totalitarismului şi permite analizarea lui ca fenomen original al secolului al
XX-lea.
 Un alt punct de vedere acreditează ideea că totalitarismul se prezintă şi ca accentuarea unor tendinţe care
existau deja, ca împlinirea unor potenţialităţi. În acest caz, explicaţia constă în teoriile evidenţiate începând cu
veacul XIX şi care au contribuit la cristalizarea ideologiilor comunismului şi naţional-socialismului.

2. Aparitia si caile de impunere a totalitarismului

Încercarea de a oferi o definire scurtă a totalitarismului s-a lovit de barierele ridicate chiar de realitatea
istorică pe care o caracterizăm drept totalitară în secolul XX.
Înainte de toate se impune precizarea conform căreia regimurile politice acceptate ca totalitare se instalează
după marea conflagraţie din 1914-1918 (“statul totalitar al secolului al XX-lea este un copil al războiului civil
dintre burghezie şi proletariat. El este deci, în esenţă, un stat războinic… Bolşevismul este născut din lupta
împotriva capitalismului. Fascismul este născut din războiul contra marxismului”- Richard Coudenhove – Kallergi).
Până la Mussolini, folosirea noţiunii este rară şi vagă. O întâlnim în timpul Revoluţiei franceze în expresia
”război total”, formulă ce exprima mobilizarea generală în forma cea mai radicală. O găsim asociată cu aceea de stat
(totalität) la Hegel. Francois Chatelet şi Evelyne Pisier afirmă că termenul de “totalitar”(desemnând în acelaşi timp
fascismul şi comunismul) apare pentru prima oară în “Times”, în noiembrie 1929, cu referire la statul totalitar ca stat
unitar, cu partidul unic, fascist sau comunist, născut ca o reacţie la parlamentarism.
Denumirea a fost pusă în circulaţie de Benito Mussolini prin articolul publicat în Enciclopedia Italiana, în
1932, prin care se proclama pe sine “totalitar” şi a numit statul fascist italian “lo stato totalitario”. Această pretenţie
a conducătorului italian este departe de a fi şi acceptată de istorici care ezită în a considera regimul fascist ca fiind
unul totalitar. Încă din 1938, Richard Coudenhove- Kallergi făcea distincţia între fascism - o metodă şi bolşevism -
o religie. Scopul acestei metode era de a crea o Italie puternică pe baza sistemului capitalist şi în cadrul civilizaţiei
occidentale. Dar fascismul lui Mussolini nu era decât un împrumut la scară mică a metodelor moscovite, încât
istoricul exclama la un moment dat: “într-o lume bolşevizată, un stat fascist apare ca un azil al libertăţii”.
Perioada interbelica impune totalitarismul – o noua forma de organizare social politica –
care isi va atinge maturiatatea in anii ’30, in Rusia (I.V.Stalin), Germania (Adolf Hitler) si
Italia (Benito Mussolini).
Totalitarismul apare dupa 1918 determinat de tendinta de a subordona toate institutiile si toate categoriile
sociale unui singur obiectiv: victoria. Oamenii erau chemati sa faca sacrificii tot mai mari, iar libertatea lor
personala a fost constant redusa prin intermediul unui control guvernamental tot mai accentuat. Experienta cruciala
a a primului razboi mondal a fost dusa mai departe de Lenin si bolsevici, in timpul razboiului civil din Rusia, Lenin
aratand cum o minoritate intransigenta poate sa faca un efort total si sa obtina o victorie asupra uneei majoritati
indecise si cum institutiile statului si drepturile umane pot fi subordonate nevoilor unui singur grup si liderului
acestuia.
Trebuie mentionat ca toate regimurile totalitare au avut sustinerea populara. In Rusia,
regimul comunist s-a instalat prin violenta (insurectie armata, lovitura de stat, razboi civil si
distrugeri), in italia pe cale pasnica (dar ilegal, caci nu se organizeaza alegeri), iar in Germania
pe cale partial violenta (lovitura de stat din 1923, instabailitate guvernamentala, alegerile din
1933, incendierea Parlamentului).

Ce a facut posibila instaurarea acestui regimurilor totalitariste?

Aparitia si instaurarea totalitarismului a fost sprijinita de existenta maselor, mase ce au

acceptat benevol organizarea politica. Un regim totalitar nu se poate dezvolta fara a avea
aceasta baza, masele, pe care sa se construiasca. Regimurile totalitare si, implicit, liderii
totalitari „comanda masele si se sprijina pe ele” (Carlton J.H. Hayes).
Venirea lui Hitler la putere s-a bucurat de sprijinul majoritatii populatiei. La fel s-a intamplat si in cazul lui
Stalin. Daca multimile nu i-ar fi sprijinit si nu le-ar fi acordat incredere, acestia nu ar fi putut niciodata sa isi impune
si, in acelsi timp, sa isi mentina autoritatea in cadrul unor tari cu o populatie asa de mare. Desi s-au vehiculat
numeroase zvonuri, cum ca Hitler ar fi fost „un agent al industriasilor germani si ca Stalin a iesit victorios in lupta
de succesiune dupa moartea lui Lenin doar printr-o conspiratie sinistra” (Arendt, Hannah – Originile
totalitarismului, Humanitas, Bucuresti, 2004; pag. 405) acestea au fost contrazise, in primul rand, de imensa
popularitate de care acestia doi o se bucurau.
Nici macar de o campanie mincinoasa si inselatoare nu pot fi acuzati caci ei, ca toti „aspirantii la posturile de
lideri totalitari isi incep carierele laudandu-se cu vechile crime si detaliind cu grija pe cele viitoare” (Arendt, Hannah
– Originile totalitarismului, Hummanitas, Bucuresti, 2004; pag. 405). Nazistii considerau ca, in respectiva perioada,
infaptuirea raului exercita asupra tuturor o forta morbida de atractie („Nu abilitatea lui Stalin si a lui Hitler in arta
minciunii a exercitat aceasta fascinatie, ci faptul ca ei erau in stare sa organizeze masele intr-o singura unitate
colectiva pentru a sprijini propriile minciuni” - Arendt, Hannah – Originile totalitarismului, Hummanitas, Bucuresti,
2004; pag. 439)
Ceea ce uimeste cel mai mult in cazul totalitarismului este atitudinea celor care sustin miscarea. Daca, prin
aburd, ar putea fi inteles faptul ca aderentii nazismului sau comunismului aproba sau chiar se implica in crimele ce
se infaptuiesc impotriva celor care nu sunt de acord si se opun miscarilor respective, de neinteles ramane, in schimb
faptul ca acestia isi pastreaza atitudinea cand aceste atrocitati se indreapta spre ei, spre insusi sustinatorii miscarii.
 Un regim totalitar se poate instaura atunci cand mase intregi al populatiei devin inutile.
Sunt alese pentru a constitui un fundal neutru, mut al vietii politice. Ele pot fi insa folosite
numai atunci cand sunt suficient de mari pentru nu a ajunge la urmari nefaste, precum
depopularea. Omul de masa nu se caracterizeaza prin „brutalitatea sau inapoierea mintala, ci prin izolare si lipsa
unor relatii sociale normale. Provenind dintr-o societate impovarata de fisurile pe care sentimentul nationalist le
cimenta , este firesc ca aceste mase, in dezorientarea lor initiala, sa fi tins catre un nationalism deosebit de violent,
catre care liderii maselor se lasasera impinsi, impotriva propriilor lor instincte si teluri. Nici nationalismul tribal, nici
nihilismul nu sunt caracteristice sau corespunzatoare din punct de vedere ideologic pentru mase, asa cum fusesera
pentru plebe. Insa liderii cei mai inzestrati ai maselor s-au ridicat totusi mai curand in plebe decat din mase. La
originile sale, partidul lui Hitler a fost compus din neadaptati, ratati si aventurieri.” (Arendt, Hannah – Originile
totalitarismului, Hummanitas, Bucuresti, 2004; pp. 419-421).

Care au fost principalele arme ale sistemelor totalitare?

Definitorii pentru totalitarism sunt mai multe conditii: fie monopolul partidului, fie
etatizarea vietii economice, fie teroarea ideologica. Insa fenomenul poate fi considerat perfect
cand toate aceste elemnte sunt reunite si sunt indeplinite in totalitate. Aceasta teroare ii afecta nu
numai pe adversarii reali sau potentiali ai regimului, ci si pe oamenii care ii erau fideli („Cand eram convocati de
conducatorul nostru suprem, nu stiam niciodata daca vroia sa ne consulte in privinta unei decizii importante sau sau
sa ne azvarle in inchisoarea Lubianka”-fragment din declaratia lui Nikita Hrusciov).
In tarile cu regimuri totalitare principalele arme sunt reprezentate de propaganda si
teroare.
Teroarea continua sa fie folosita de grupurile totalitare chiar si cand scopurile lor psihologice au fost atinse,
adevarata ei oroare consta in faptul ca domneste peste o populatie total subjugata. Acolo unde guvernarea prin
teroare a fost dusa pana la perfectiune, cum e cazul cu lagarele de concentrare, propaganda dispare cu totul.
Propaganda este unul, si poate cel mai important, dintre instrumentele totalitarismului pentru a face fata lumii
netotalitare; teroarea dimpotriva este ea insasi esenta formei sale de guvernare. Teroarea, ca o contraparte a
propagandei, a jucat un rol mai important in nazism decat in comunism.
Specific propagandei totalitare se dovedesc a fi, mai repede decat amenintarile nu tocmai fatise, adresate
indivizilor izolati, rupti de un context social, aluziile ascunse si amenintarea tuturor celor care nu respectau si nu
luau in seama sistemul, aluzii urmate de asasinate in serie, „Propaganda comunista ameninta oamenii ca scapa
trenul istoriei, ca raman iremediabil in urma timpului lor, ca-si cheltuiesc vietile inutil, asa cum nazistii ii acuzau
ca traiesc inpotriva legilor eterne ale naturii si vietii, ca-si deterioreaza iremediabil si si misterios sangele. Nazistii
nu au mai lovit personalitatile proeminente ucigand mici functionari socialisti sau membri influenti ai partidelor
care li se opuneau. Felul acesta de teroare de masa a sporit constant, caci nici politia nici tribunalele nu urmareau
serios pe delincventii politici din cadrul asa numitei drepte” (Arendt, Hannah – Originile totalitarismului,
Hummanitas, Bucuresti, 2004; pag. 453).
Inca o data este evidentiat prin aceasta ca totalitarismul s-a construit pe baza maselor
pregatite sa se sacrifice.
Cea mai importanta calitate a unui lider totalitar este imensa sa infailibilitate, el nu va
recunoasete absolut niciodata faptul ca greseste. Principala preocupare a unui conducator
totalitar este, de acum, sa faca in asa fel ca ceea ce el spune sa se implineasca.
„Cel mai faimos exemplu este anuntarea de catre Hitler in ianuarie 1939: „Astazi vreau din nou sa mai fac o
profetie: In cazul ca financiarii evrei.... reusesc inca o data sa arunce popoarele intr-un razboi mondial, rezultatul va
fi ... anihilarea rasei evreiesti din Europa”. Tradus in limbaj netotalitar, aceasta insemna: intentionez sa fac razboi si
intentionez sa-i omor pe evreii din Europa. La fel Stalin, in marele discurs in fata Comitetului Central al Partidului
Comunist, in 1930, in care a pregatit lichidarea fizica a deviationistilor de dreapta si de stanga din interiorul
partidului, ii descria ca reprezentanti ai „claselor muribunde”. Aceasta anunta, in stilul totalitar, distrugerea fizica a
celor a caror extinctie a fost profetizata”. (Arendt, Hannah – Originile totalitarismului, Hummanitas, Bucuresti,
2004; pag. 458).
Politia secreta sovietica – atat de dornica de a convinge victimele de vinovatia lor pentru crime pe care nu le
savarsisera niciodata si, pe care, in multe cazuri, nici nu ar fi avut posibilitatea sa le savarseasca – izoleaza complet si
elimina toti factorii reali, astfel ca insasi logica, insasi consistenta povestii cuprinsa in marturisile pregatite dinainte
devin coplesitoare. Un asemenea caz al unei nebunii artificial fabricate poate fi realizat doar intr-o lume totalitara.
Toate acestea sunt ceva normal, fac parte componenta din aparatul de propaganda al regimurilor totalitare, pentru
care confesinunile nu sunt nici macar necesare pentru a face posibile condamnarile. Ambele, atat propaganda cat si
teroarea se pot baza pe fictiune.
Cea mai eficienta fictiune a propagandei naziste a fost inventia unei conspiratii mondiale evreiesti. Concentrarea
asupra propagandei antisemite constituie un procedeu comun al demagogilor inca de la sfarsitul secolului al XIX-
lea, si o asemenea tema era larg raspandita in Germania si Austria anilor `20. Cu cat se evita mai consecvent o
discutie publica a chestiunii evreiesti de catre toate partidele si organele opiniei publice, cu atat mai mult se
convingea plebea ca evreii erau adevarati reprezentanti ai puterii instituite si ca problema evreiasca era simbolul
ipocrizieisi neonestitatii intregului sistem. Nazistii plasau problema evreiasca in centrul propagandei lor, in sensul ca
antisemitismul nu mai era o chestiune de opinii cu privire la cei diferiti de majoritate, sau o chestiune de politica
nationala, ci preocuparea intima a oricarui individ in existenta lui personala, caci nimeni nu putea fi membru al
partidului daca al sau „arbore genealogic nu era in ordine”, si cu cat rangul era mai inalt in ierarhia nazista, cu atat
mai departe trebuia urmarit acest arbore genealogic. Procedand la fel, dar ceva mai putin consecvent, bolsevismul
si-a organizat aderentii ca „proletari innascuti” si facand ca alte origini de clasa sa fie ceva rusinos si scandalos.
Propaganda nazista a ajuns pana acolo incat a transformat antisemitismul intr-un
principiu de autodefinire, nemaifiind demult doar un curent de opinie.

3. Caracteristicile totalitarismului

Statul de tip totalitar incepea ca o dictatura ce execita intreaga putere politica, instituind un
control aproape complet asupra tuturor aspectelor vietii umane (economic, social, intelectual si
cultural) libertatea de acttiune a individului fiind in mare masura redusa. Deviatia de la norma,
chiar si in materie de arta sau comportament familiar, putea deveni o crima; in teorie, nimic nu
era neutru din punct de vedere politic, nimic nu era in afara obiectivelor statului.
In definirea unui regim ca fiind totalitar tinem cont de urmatoarele criterii esentiale:
modelul politic (de extrema stanga-comunist si care dispare din Europa dupa 1989 si de
extrema dreapta- fascist si nazist care dispare dupa 1945), raporturile dintre individ si stat si
atitudinea statului fata de drepturile omului.
Totalitarismul este un regim politic in care puterea apartine in mod absolut unei persoane
sau unui grup de persoane. Spre deosebire de simple dictaturi, in regimurile totalitare, opozitia
nu este numai reprimata, ci exterminata fizic. Trasaturile comune ale partidelor care au
apartinut regimului totalitarist au fost, in principal, mijloacele extreme folosite pentru a atinge
anumite scopuri, atitudinile radicale ale liderilor, precum si amploarea ambitiilor. Exista
fenomene totalitare ce prezinta caracteristici asemanatoare pentru regimul sovietic si pentru
regimul national-socialist, dar in perioade diferite: partid unic, ideologie oficiala, puterea
absoluta a liderului, politie politica, ideologie care, din aproape in aproape, pune stapanire pe
ansamblul activitatilor, teroare politieneasca – prezenta tuturor acestora a fost constatata atata
in Germania national-socialista, cat si in Rusia sovietica.
La fel, in cele doua regimuri manifestarea teroarii extreme nu s-a instaurat inca de la preluarea puterii. Astfel
in cazul nazistilor, ea s-a instalat in cadrul razboiului. In ceea ce priveste Uniunea Sovietica, aceasta instaurare nu s-
a produs odata cu venirea bolsevicilor, ci a intervenit 20 de ani dupa aceea. Din punct de vedere istoric regimul
sovietic a fost rezultatul unei vointe revolutionare, inspirata de un ideal umanitar. Scopul este acela de a crea
regimul cel mai uman pe care istoria l-a cunoscut vreodata, cel dintai regim in care toti oamenii ar putea avea acces
la umanitate, in care clasele ar disparea, in care omogenitatea societatii ar permite recunoasterea reciproca a
cetatenilor. Dar aceasta miscare indreptata spre un scop absolut, nu a ezitat sa recurga la orice mijloace pentru ca,
potrivit doctrinei sale, numai violenta ar putea crea aceasta societate in esenta buna.
„Inceputul cultului personalitatii este marcat de terorismul anilor 1934 – 1938, terorismul reorientat impotriva
membrilor de partid, mai intai pentru a curma viata adversarilor deja invinsi ai lui Stalin, apoi pentru a lovi chiar pe
stalinisti. Exista posibilitatea ca aceste fenomene sa existe plecand de la tehnica de actiune a partidului comunist.
Atunci cand un partid isi recunoaste dreptul de a recurge la violenta, impotriva dusmanilor sai, intr-o tare in care,
initial, el reprezenta majoritatea, el se autocondamna la o folosire de lunga durata a violentei.” (Aron Raymond -
Democratie si totalitarism, All educational, 2004).
O alta justificare a fenomenului de epurare este reprezentata de faptul ca oamenii aparteneti acestui regim vor
sa-i elimine nu numai pe dusmanii actuali ai partidului, ci pe cei care ar putea sa devina, in anumite imprejurari
imprevizibile, dusmani ai partidului. Aceasta epurare are in vedere eliminarea preventiva a oricui ar putea trece „in
tabara cealalta”. Aceasta tehnica, intinsa pana la paroxism da nastere unor fenomene total lipsite de logica.
Motivele aparitiei regimului nazist sunt diferite de cele ce au determinat aparitia regimului
comunist. Acesta a aparut cu scopul de a „reface integritatea morala a Germaniei si de a mari
teritoriul deschis poporului german, adica de a declansa razboi si de a face cuceriri” (Aron
Raymond - Democratie si totalitarism, All educational, 2004).
Tot Aron Raymond in cartea lui, Democratie si totalitarism, precizeza ca dupa venirea la putere,
„hitlerizarea” vietii germane este un proces progresiv, marea teroare nu se produce decat pe parcursul ultimilor ani.
Fenomenul terorist pe care regimul hitlerist ni-l ofera ca exemplu este exterminarea a sase milioane de evrei, in
perioada 1941-1944. Acest proces de exterminare a fost rezultatul deciziei unei sigure persoane, sfatuit de una sau
doua alte persoane apropiate; actiunea insasi este la fel de irationala in raport cu obiectivele razboiului cum este
amplul proces de epurare in raport cu obiectivele regimului sovietic. Atunci cand Germania lupta pe doua fronturi,
conducatorii regimului au decis sa aloce mijloace de transport si importante resurse materiale procesului de ucidere
in serie, cu milioanele, a unor fiinte umane. Acest fenomen terorist este fara precedent in istoria moderna, aproape
fara precedent in istoria omenirii. Aproape niciodata un sef de stat nu a decis cu sange rece sa organizeze
exterminarea industriala a sase milioane din semenii sai. El a sacrificat astfel resurse ce i-ar fi fost de folos in
dirijarea razboiului.
Obiectivul pe care si-l propune partidul national-socialist era acela de a reface harta rasiala
a Europei, de a elimina anumite popoare considerate inferioare, de a asigura triumful unui
anumit popor, considerat superior. Obiectivul pe care il urmareste teroarea sovietica este acela
de a crea o noua societate, in timp ce, in cazul terorii hitleriste, obiectivul era pur si simplu
exterminarea.
Deosebirea este ideea care anima una sau alta dintre actiuni, intr-un caz este vorba de
dorinta de a construi un regim nou si poate un om nou, prin orice mijloace, in celalalt caz este
vorba de spre o vointa demonica de a distruge o pseudorasa.
În regimurile totalitare, se instituie monopolul creaţiei politice, ideologice, netolerându-se
alte programe politice, teorii, utopii, mituri şi prejudecăti decât cele oficiale sau generate doar
de ideologia partidului unic. Conceptul de “popor” este preferat spre a servi manipulărilor. Tot
ce se face, se face în numele poporului şi pentru popor.
Totalitarismul a fost o revolta impotriva liberalismului (care incerca limitarea puterii
statului, protectia drepturilor sacre ale omului, care se baza pe rationalitatee, armonie, progres
pasnic si pe o clasa de mijloc puternica) caruia ii respingea toate ideile:
- credeau in puterea vointei, conflictul declarat si violenta manifesta, un astfel de regim,
ajungand la putere a cautat sa distruga organizarea democratica;
- individul e mai putin valoros decat statul caruia trebuie sa i se sacrifice si ca nu exista
drepturi pe termen lung, ci doar recompense temporare pentru serviciile aduse
“cauzei;
- activitatile economice si profesionale sunt supuse statului;
- liderul ( Fuhrer – Germania, Il Duce – Italia) pretindea ca isi execita puterea in numele
natiunii sau al poporului, dar, in fapt, actiona dupa propria vointa, care era lege;
- existenta unui partid-unic la conducerea societatii si fuziunea acestuia cu statul
(exluzand plurarismul politic si separarea puterilor in stat, eventual cu rol
propangandistic, caci erau mentionate in Constitutie, dar nu existau institutii
reprezentative);
- nu se baza pe o elita, ci pe masele indoctrinate politic, pe oameni angajati in procesul
politic, mai ales dedicati nationalismului si socialismului (acest caracter de miscare de
masa va oferi totalitarismului o mare parte din forta sa);
- a instituit un control total, chiar si asupra vietii private a individului, un monopol
asupra nu numai intregii puteri, ci si asupra tuturor convingerilor, totul fiind apreciat
dupa criterii ideologice si politice;
- au avut o propaganda organizata si agresiva care urmarea indoctrinarea populatiei,
utilizand ura de rasa si elitismul pentru a convinge;
- se baza pe dinamism: inaintarea catre un tel final, niciodata limitat doar la
supravietuirea regimului sau mai precis, de indata ce un scop era realizat cu pretul
unor sacrificii enorme, aparea, la comanda liderului, un alt tel, menit sa-l inlocuiasca
pe cel vechi. Astfel, totalitarismul era un fel de revolutie permanenta, de revolutie
neterminata, in cadrul careia transformarea profunda si rapida, impusa de sus,
continua la nesfarsit;
- monopolul puterii asupra ideologiei, mass-mediei si politiei, instaurand
teroarea/cenzura/forta impotriva opozantilor;
- s-a sprijinit pe o ideologie oficiala de stat (transformata in miscare de masa) care ii
conferea claritate scopurilor urmarite si care avea un plan de transformare a intregii
societati, iar deciziile nu erau imprevizibile daca se cunostea aceasta ideologie; forta ei
a convins masele sa urmeze liderul si a facut din partidul unic un partid-stat care
controla totul;
- cultul personalitatii conducatorului.

În ceea ce priveşte caracteristicile acestui fenomen, iata câteva din punctele de vedere exprimate în
istoriografia de specialitate. Acest fenomen se preteaza la numeroase definitii.
I. În 1940, American Phylosophical Society, la primul său Congres, considera că noţiunea de
totalitarism prezintă câteva trăsături semnificative:

 Fenomenul apare ca fiind din punct de vedere istoric situat în secolul XX,
deosebindu-se de orice alt precedent cum ar fi dictatura, despotismul, tirania…
 Acest fenomen desemnează două tipuri de regim politic, Uniunea Sovietică a lui
Stalin şi Germania lui Hitler, care, fără a fi perfect asemănătoare, au numeroase
trăsături comune.
 În istoriografia de specialitate s-a căzut de acord în a nu desemna sub acest
termen Italia lui Mussolini.
 II. În 1954, Karl Friederich, în lucrarea sa publicată, Totalitarianism, desprindea 6 aspecte
caracteristice, şi anume:

 Un partid unic (de masă), în general condus de un lider charismatic

 O ideologie oficială
 Controlul partidului asupra economiei
 Monopolul mijloacelor de comunicare
 Monopolul mijloacelor de luptă
 Un sistem de teroare poliţienească şi politică
III. În Encyclopedie des sciences sociales, Spiro consideră că există 6 trăsături esenţiale ce
caracterizează fenomenul totalitar:

 Universalismul, deoarece pretinde că va reface specia umană după propria sa

imagine
 Participarea forţată, aleşii obţin până la 100% din voturi
 Desfiinţarea organizaţiilor şi asociaţiilor neoficiale
 Violenţa militară şi paramilitară
 Incertitudinea, imprevizibilitatea şi insecuritatea normelor, întrucât voinţa
personală face legea şi ea poate schimba fără încetare instituţiile pozitive. Apare
astfel un sentiment de insecuritate care conduce la iraţionalism şi teroare.
 Unicitatea scopului în opoziţie cu pluralismul regimurilor constituţionale
IV. Cel mai des citate sunt cele formulate de Raymond Aron (“Democratie si totalitarism” - Editura
Humanitas, 2001). În opinia sa, un regim totalitar se distinge prin faptul că:

 Un partid are monopolul activităţii politice

 Partidul unic este animat sau înarmat cu o ideologie căreia îi conferă o autoritate
absolută şi care devine adevărul oficial de stat
 Statul îşi rezervă un dublu monopol: al forţei şi al mijloacelor de convingere
 Cea mai mare parte a activităţii economice şi profesionale este supusă statului.
Cum statul este inseparabil de ideologie, aceste activităţi sunt ideologizate
 Politizarea şi transfigurarea ideologică a tuturor greşelilor posibile ale indivizilor
şi, în concluzie, o dublă teroare: poliţienească şi ideologică.

Trebuie spus ca niciun stat totalitar nu si-a atins obiectivele finale si cu exceptia Uniunii
Sovietice niciunul dintre dictatorii interbelici n-a reusit sa construiasca un sistem eficient
pentru ca infangerea in cel de-al doilea razboi mondial a scurtat sever durata de viata a
fascismului si nazismului (1945, spre deosebire de regimul comunist care si-a continuat
existenta pana in 1989).

Regimul comunist (1917 – 1989)

Ideologia comunista (marxista) a fost teoretizata de Karl Marx si Frederic Engels in 1848
in lucrarea “Manifestul Partidului Comunist” in care sustineau teoria luptei de clasa si
dictatura proletariatului. In 1923 apare bolsevismul (marxism-leninismul) lui V.I.Lenin,
oglindit in lucrarea “Ce-i de facut?” si in “Tezele din aprilie”, unde sustinea nationalizarea si
existenta unei societati fara clase politice. Din 1924 Stalin va sustine consolidarea
comunismului si construirea socialismului.
La inceputul secolului al XX-lea, Rusia tarista era dominata de un regim autocrat care
pastra amprenta feudalismului si a subdezvoltarii economice.
Primul razboi mondial a agravat si mai mult problemele cronice ale societatii rusesti si ca
urmare a infrangerilor militare si-a saraciei generalizate, dupa dezertari in masa ale soldatilor,
Sankt Petersburgul este cuprins de revolutie in februarie 1917.
In 1917 in Rusia s-au petrecut doua revolutii: una in martie
(liberala – avand ca rezultat instaurarea republicii dupa care, un timp, puterea a fost impartita
intre guvernul provizoriu liberal si soviete = adunarile muncitorilor, taranilor si soldatilor) si
alta in octombrie (comunista/bolsevica – o lovitura de stat militara in urma careia puterea a
fost preluata de un guvern aalcatuit doar de bolsevici si condus de Lenin). Doua forte politice
mosteneau acum puterea tarista: guvernul provizoriu (dominat de liberalii reformatori grupati
in jurul Constitutionalilor Democratici – kadetii) si Sovietele muncitoresti (in care socialistii
moderati – mensevicii, precum si bolsevicii revolutionari ocupau un loc important).
 Situatia revolutionara si diferentele doctrinare au condus la un vid de putere, intreaga
Rusie fiind cuprinsa de anarhie, mai ales in conditiile continuarii razboiului. Printr-o
propaganda agresiva, bolsevicii (condusi de Lenin, intors din exilul din Elvetia) vor reusi sa
puna mana pe putere.
Primele masuri au fost foarte populare (incetarea razboiului si semnarea pacii de la Brest-
Litvosk, nationalizarea intregului fond funciar al tarii si decretul asupra nationalitatilor care
proclama dreptul acestora de a-si hotari singure soarta, mergand pana la despartirea de statul
rus). Lenin a sustinut ideea unei dictaturi a proletariatului cae se va transforma insa intr-o
dictatura a partidului comunist. Prin masurile luate (limitarea libertatilor publice, cenzura
asupra presei, teroarea economica si politica, nationalizarea intreprinderilor, suprima partidele
politice, lichideaza opozanti si rechizitioneaza produsele agricole), noul regim se conforma
principiilor dictaturii proletariatului.
In acest scop, a creat Armata Rosie ( organizata de Leon Trotki 1879 - 1940) si politia
politica-CEKA). Razboiului civil din 1918-1929, in care “rosii” (bolsevicii comunisti) s-au
confruntat cu “albii” (adepti ai vechiului regim politic, sprijiniti de puterile occidentale si care
controlau cea mai mare parte a Rusiei) a fost castigat de comunisti. In intervalul 1914-1920
murisera circa 13 milioane de oameni. Razboiul civil si comunismul de razboi erau insotite de
foamete si saracie, ceea ce a condus la pierderea increderii populatiei in guvernul bolsevic.
In aceste conditii, Lenin a lansat atunci noua politica economica (NEP, practic un
compromis intre comunism si capitalism care sa asigure tranzitia spre socialism: incuraja
sectorul economic privat, preturi libere, sprijinirea comerciantilor, modernizarea tehnologiei
industriale prin contacte cu strainatatea, imporrturi de masini, electrificare etc) care va salva
regimul, iar la 30 decembrie 1922, Rusia sovietica devine republica federala (URSS – formata
din Rusia, Bielorusia, Ucraina si Transcaucazia).
Noua Constitutie din 1924 mentinea dictatura proletariatului si rolul conducator al
Partidului comunist (bolsevic). Regimul politic devenea monolitic. Eliminarea opozitiei
politice si interzicerea oricaror tendinte independente in interiorul propriului partid a fost
urmata de o campanie de epurare a elementelor menevice ssi moderat socialiste din Partidul
Comunist.
Desi Lenin a cerut in testamentul sau ca Trotki sa-i urmeze la conducerea statului, Stalin a
reusit prin manevre politice abile sa obtina puterea. Intre 1924 si 1927, in mod oficial,
conducerea s-a exercitat colectiv de membrii Biroului Politic, baza puterii regimului sovietic
constituind-o nomenclatura. Apeland la strategia divide et impera, indepartandu-i pe ceilalti
membrii ai Biroului Politic, Stalin devenea stapan absolut al “Imperiului rosu” pana la
moartea sa in 1953. Era necesar ca primul stat socialist din lume sa devina puternic din punct
de vedere industrial si militar, la niveleul retoricii comuniste vorbindu-se despre “societatea
perfecta”. Pentru realizarea acestui obiectiv trebuiau distruse in totalitate vechile cadre ale
organizarii sociale si vechile valori.
A urmat punerea in aplicare a programului sau politic care prevedea restructurarea
societatii. Stalin a transformat functia sa in partid, aceea de secretar general al Comitetului
Central, dintr-una secundara, in cea mai importanta functie din ierarhia comunista. O data cu
venirea lor la putere, a avut drept scop inlocuirea societatii existente considerate “purtatoarea
tuturor relelor provocate de capitalism” cu o noua societate, inzestrata cu toate virtutile si
sperantele. Metodele folosite au fost: distrugerea si reconstructia.
Pentru comunisti refacerea completa a societatii impunea eredicarea religiei si distrugerea
bisericilor. Intr-adevar acestea din urma se prezentau peste tot ca puteri veritabile. Solid structurate de la baza la
varf, dispunand de resurse economice propii, bucurandu-se de un mare prestigiu in randul populatiilor atat prin
mesajul lor universal, cat si prin morala, exercitnd o influenta majora prin scolile, publicatiile si asociatiilor lor si
avand (mai presus de stat) puternice legaturi de solidaritate, asemenea institutii puteau deveni “locul firesc de
refugiu al unei eventuale opozitii. Controlul bisericilor ortodoxe (in Bulgaria ,Romania Iugoslavia) s-a facut fara
prea mari dificultati (dar nu si fara dureri), avand in vedere legaturile cu patriarhul Moscovei, supus statului sovietic,
insa conflictul s-a declansat cu biserica catolica, aflata sub patronatul Romei. Prezenta bisericilor catolice
majoritare sau puternice in Lituania, Polonia sau Cehoslovacia ameninta cu adevarat existenta noului regim. La
randul ei, biserica catolica vedea in comunism raul suprem. Cum au actionat comunistii pentru a sufoca biserica
catolica? Mai intai s-au taiat resursele materiale, apoi s-au adoptat noi legislatii care prevedeau laicizarea starii
civile ,a casatoriilor, dar si secularizarea scolilor si a spitalelor. Decimate, decapitate, jefuite, bisericile au continuat
sa fie un potential pericol. Pentru a le urmari indeaproape, in dioceze sunt numiti comisari de stat (“episcopi cu
mustati”) care, plasati in birourile episcopilor, deveneau responsabili cu administratia episcopala.
 Iata unele din multele metode prin care totalitaristii s-au impus determinand societatea sa
se teama, sa devina terorizata de regim, facand ca oamenii sa se spioneze intre ei si sa
dezvaluie nelegiuirile celor din jur.
Stalin a dezvoltat teoria “socialismului intr-o singura tara” care era mai atractiva decat
doctrina lui Trotki a “revolutiei permanente”, a “exportului de revolutie”. Trotki sustinea ca
socialismul putea fi mentinut in Rusia doar daca revolutia izbandea de-a lungul intregii
europe. Multor comunisti parerile lui Trotki li se pareau aventuroase, riscante, destinate sa
atraga reactii violente din partea tarilor capitaliste. In schimb, disponibilitatea lui Stalin de a
reenunta la politica economica leninista (NEP – care din ratiuni tactice si cu caracter temporar,
a permis dezvoltarea unei moderate, dar promitatoare initiative economice private) si de-a
constitui socialismul pe plan intern a castigat popularitate. Trotki a fost expulzat din URSS in
1929, fiind ulterior asasinat in Mexic, in 1940 din ordinul direct al lui Stalin. Pana in
decembrie 1927 a inlaturat din partid atat adeptii radicalismului lui Trotki, cat si pe moderatii
din partid fiind apoi gata sa isi lanseze “revolutia de sus” – adevarata revolutie ruseasca.
Stalin a exercitat o dictatura veritabila in statul sovietic: nici macar Congresul General al
PCUS (instanta suprema a partidului), n-a mai fost convocat intre 1939 si 1952.
Masurile luate au fost:
- centralizare economica extrema prin impunerea planului cincinal (1928-1933) pentru a
accelera dezvoltarea industriala a tarii, libera initiativa fiind anulata. Un organ central,
Gosplanul, prevedea obiectivele obligatorii de atins in toate domeniile economice;
- desfiintarea proprietatii private si instaurarea proprietatii socialiste de stat;
- propaganda permanenta, sacrificiul continuu, precum si violenta nelimitata si controlul
statului asupra tuturor aspectelor vietii umane (infiinteaza politia politica – NKVD
condusa din 1938 de Beria);
- teroarea si violenta au fost legitimate ca politica de stat, iar formele si mijloacele
folosite s-au apropiat de cele fasciste, Stalin fiind la originea conceptului de “dusman
al poporului” care facea inutila stabilirea dovezii erorilor ideologice ale unei persoane
acuzate si care a facut posibila practicarea celei mai teribile represiuni. Se apreciaza ca
numarul victimelor represiunii staliniste a fost aproape de 15 milioane de morti);
- intemeierea lagarelor de munca fortata – Arhipeleagul Gulag – in care a aruncat zeci
de milioane de oameni (aproximativ 8 milioane anual, intre 1929-1936 murind aici 9,5
milioane de oameni);
- colectivizarea agriculturii a fost obligatorie din 1929, taranii fiind grupati in colhoz-uri
(cooperative agricole) si sovhoz-uri (ferme de stat). In plus, statul percepea de la tarani
cote fixe obligatorii, veritabile impozite in natura (8-9 milioane de tarani vor cadea
victime ale foamei si represiunii, mai ales cei mai instariti, asa-numitii “culaci”)
urmarindu-se distrugerea taranimii. Era cea mai importanta din punct de vedere
numeric si cea mai legata in traditii. Partidul nu s-a limitat numai expropierea
latifundiarilor si la impartirea pamanturilor. Obiectivul principal nu era o reforma
agrara, ci eliminarea fatisa din noua ordine sociala a taranimii traditionale.
- epurarea la nivelul partidului (Marea Teroare din 1936-1938 cand si-au pierdut viata
1,4 milioane de oameni, multi dintre ei oficiali ai partidului printre care si fosti lideri
bolsevici, vechi tovarasi de lupta ai lui Lenin si Stalin) si al armatei;
- cenzura stricta a mass-mediei, iar realismul socialist devine dogma oficiala in viata
culturala;
- folosirea Internationalei a III-a Comunista (Comintern – infiintata in martie 1919 in
scopul coordonarii activitatii partidelor comuniste si a organizarii revolutiei mondiale)
a fost folosita de Stalin in politica externa a tarii in directia slabirii regimurilor
democratice;

Regimul fascist (1922-1945)

Fascismul este produsul ideologic al secolului al XX-lea, iar termenul ca atare este folosit
deseori peiorativ, fascist şi dictator fiind considerate echivalente. Sloganurile fascismului
italian, ”Crede, Supună-te, Luptă” şi ”Ordine, Autoritate, Dreptate”, au înlocuit cunoscutul
refren la Revoluţiei franceze: ”Libertate, Egalitate, Fraternitate”. Ca ideologie fascismul este
dificil de analizat din mai multe motive: in primul rând, este un conglomerat de trăsături
negative, anti-liberalism, anti-parlametarism, anti-democratic, anti-capitalist, anti-burghez,
anti-comunist, etc, fiind greu de stabilit ce anume afirmă şi sprijină. El apare ca o reacţie la
politica europeană dominată de valorile Revoluţiei franceze. În al doilea rând, este o ideologie
eclectică, un fel de viziune asupra lumii, cum o considera Hitler, aidoma unei viziuni religioase
care presupune credinţă oarbă, supunere şi mai puţin dezbatere şi analiză critică. Nu
întâmplător sloganul favorit al lui Mussolini era ”Fapte, nu vorbe” sau ”Inactivitatea înseamnă
moarte”.
Fascismul ocupă un loc aparte în gândirea politică tocmai prin contestarea puternică a
ideii de egalitate. Deşi a preluat ideea lui Nietzsche de supra-om (Űbermensch), ideologia
fascistă îi va da cu precădere semnificaţia de lider absolut şi incontestabil. Fascismul este
deopotrivă elitist şi profund patriarhalist fiind convins că dominaţia elitei este naturală şi
necesară. Există o selecţie naturală care impune, printr-o luptă acerbă, pe cei care au vocaţie de
conducători iar ceilalţi se supun acestora. Societatea se împarte in trei categorii: a) un lider care
deţine o autoritate absolută; b) o elită exclusiv masculină care se distinge prin eroism,
vizionarism şi capacitate de sacrificiu personal; c) masele care au nevoie de îndrumare
permanentă şi al căror destin implacabil este de a fi supuse.
”Principiul conducătorului” (Fűhrerprinzip) este principiul fundamental al statului
fascist. Liderul poseda atât puteri constituţionale nelimitate, cât şi autoritate ideologică de
netăgăduit. Contactul direct al liderului cu masele trebuia realizat prin mitinguri, manifestaţii şi
demonstraţii populare, partidele politice şi instituţiile parlamentare trebuiau desfiinţate pentru a
nu ştirbi autoritatea Conducătorului. Pentru ideologia fascistă ”adevărata” democraţie însemna
dictatura absolută, care realiza fuziunea dintre absolutism şi suveranitatea populară sub forma
”democraţiei totalitare”.

In Italia, mai multi factori au convers spre creara unei situatii explozive: o traditie
revolutionara garibaldiana, o societate incremenita, o burghezie inerta si incapabila sa ofere o
perspectiva sau sa mobilizeze energiile nationale. Populatia va resimti participarea la primul
razboi mondial in urma caruia nu s-a obtinut nimic din ceea ce se promisese, dar care a
schimbat puternic relatiile dintre oameni.
Ca si in celelalte tari europene, Italia a cunoscut o perioada (1919-1920) de avant
revolutionar de tip bolsevic, care n-a reusit pana la urma decat sa pregateasca terenul pentru
miscarea fascista a lui Mussolini care va profita de efectele produse de teama de contaminare
sovietica si de detestarea “vechii ordini” a oligarhiei parlamentare.
La sfarsitul primului razboi mondial, Italia a fost nemultumita de prevederile Tratatului de
pace de la Paris; politicienii italieni sperasera ca vor obtine compensatii economice si
teritoriale care sa scoata tara din criza si sa ajute la lichidarea inapoierii economice a sudului
tarii.
Din 1918 in Partidul Socialist Italian, care avea stranse legaturi cu Partidul Comunist
(bolsevic) din Rusia, framantarile s-au intensificat, ducand in cele din urma la asasinarea
conducatorului acestuia, Enrico Matteoti. In fruntea partidului a fost promovat Benito
Mussolini, directorul ziarului "Avanti". In 1919 in Partidul Socialist Italian existau trei curente:
1. Curentul social democrat reprezentat de Serrati, Turati si d'Aragora;
2. Curentul de stanga condus de Antonio Gramsci si Palmiro Togliati;
3.Curentul nationalist-socialist, reprezentat de Mussolini, d'Annunzio, Umberti si
Scopa.
Dupa infiintarea Internationalei a III-a, Partidul Socialist Italian s-a destramat.
Mussolini a fundat Partidul National Italian (Fascist) cu o ideologie bazata pe "unitatea de
lupta"-fascim ("Fascio di combattimento") care-si propunea renasterea nationala si dezvoltarea
economica. In 1921 s-a desprins din PSI Partidul Comunist, adversar celui fascist.
Partidul fascist italian se naşte în 1919. Baza populară a partidului fascist era formată
din pătura de jos a clasei mijlocii, mici întreprinzători, fermieri, meşteşugari, ceea ce explică
ostilitatea atât faţa de capitalism, cât şi faţa de comunism.
In contextul politic destul de tulbure al anului 1922, in octombrie, Mussolini a
declansat "Marsul asupra Romei" antrenand mari mase de oameni: someri, tineri, unii chiar din
randurile social democratilor si ale comunistilor. La 29 octombrie 1922 regele Vittorio
Emmanuele al III-lea, l-a numit pe Mussolini seful guvernului, instaurandu-se astfel regimul
fascist in Italia in absenta unor alegeri parlamentare.
În Italia fascistă elementul central al ideologiei era Statul corporatist privit ca instrument
foarte important în modernizarea ţării.
Mussolini a indicat telul regimului sau: maretia natiunii comparabila cu gloria Imperiului
roman, a carui mostenire o revendica. Era vorba de “renasterea nationala”, de restaurarea
onoarei nationale). La începutul secolului al XX-lea, în Italia, fasciile erau grupuri
revoluţionare de sorginte socialistă care se distingeau printr-o atitudine naţionalistă şi o
activitate non-parlamentară şi chiar non-partinică.Insasi denumirea venea de la latinescul
“fascie/fasces”, manunchiul de nuiele în care este înfiptă o secure, simbol al autorităţii, purtat
in Roma antica de lictori (garzile magistratilor), ca insemn al puterii acestora. Acest obiectiv
urma sa fie atins pe seama altor popoare, menite a fi subjugate. Astfel, Mussolini sustinea ca:
- guvernarea trebuie sa revina unei personalitati capabile sa se ridice deasupra
intereselor lor personale, in consecinta nu sa se bazeze pe o conducere reprezentativa;
- in 1927 prin “Carta Muncii” organizeaza societatea in grupuri profesionale
(corporatii) formate din reprezentanti ai patronilor si muncitorilor care urmau sa
colaboreze in vederea prosperitatii tuturor claselor sociale. Muncitorii isi pierd
drepturile si privilegiile pentru care lupta acum corporatia din care faceau parte. În
Italia fascistă elementul central al ideologiei era Statul corporatist privit ca instrument
foarte important în modernizarea ţării.
- denunta liberalismul economic (pentru ca promova individualismul) si socialismul
(care instiga la conflict industriasii si muncitorii); desfiinteaza sindicatele si interzice
grevele; a incercat sa controleze marele capital, sa stavileasca abuzurile si
coruptia si a luat masuri impotriva Mafiei. Prin programele aplicate a fost
diminuat somajul astfel ca in 1927 Italia iesise din criza postbelica. Pentru
eliminarea totala a somajului a luat avant industria constructoare de masini si
ramurile legate de productia de razboi. S-au dezvoltat fabricile de armament,
industrial aeronautica, navala si petrochimica. Datorita programelor economice
adoptate, criza economica din 1929-1930 a afectat mai putin Italia decat
celelalte tari. Toate aceste masuri au asigurat regimului fascist popularitate.
- pastreaza (ca simplu decor) regalitatea si parlamentismul, regimul devine corporatist
(societatea e vazuta caa o comunitate de diverse grupuri economice si functionale, si
nu ca una de indivizi;puterea apartinea unui dictator care controla interesele de grup,
in numele doctrinei partidului sau): Camera Deputatilor devine un organ consultativ
compus din 400 de membri alesi de Marele Consiliu Fascist, iar din 1938 inlocuieste
Parlamentul cu Adunarea delegatiilor corporatiilor (“Camera fasciilor si
corporatiilor”), instituie monopartidismul, Partidul National Fascist fiind partid unic,
avand misiunea de a incadra si supraveghea populatia, de a asigura mobilizarea sa
permanenta in serviciul regimului;
- mobilizarea populatiei era realizata in principal pe doua cai: prin sistemul educational
(diverse organizatii fasciste in care erau inregimentati tinerii de la varsta de 8 ani) si
printr-o propaganda abila (initiata de Gabrielle d’Annuzio)/ prin controlul mass-
mediei care a urmarit indoctrinarea maselor;
- cultul statului si al dictatorului (Il Duce) sunt exacebrate (in timpul regimului sau, pe
peretii a numeroase cladiri din Italia se ptea citi: “totul pentru stat, nimic impotriva
lui”/”ducele Mussolini are mereu dreptate”);
- prin Acordul de la Laterano (Papa devine suveranul statului Vatican, iar catolicismul
religie oficiala de stat in Italia) a incercat obtinerea sprijinului Bisericii;
- elimina adversarii politici fascismul considera că voinţa, violenţa, lupta practică, sunt
elementele esenţiale ale vieţii politice (infiinta in 1925 – OVRA, organizatia voluntara
pentru represiunea antifascismului = tribunalul suprem);
In preajma celui de-al doilea razboi modial, regimul sau va pierde mult din sprijinul popular de
care se bucurase pana atunci. Esecul masurilor economice vor afecta si mai mult credibilitatea
sa interna, iar refuzul de a imita regimul nazist il va face sa piarda si increderea Germaniei.
Politica sa expansionista in Mediterana (1936-Etiopia, 1939-Albania, 1940-Grecia, participarea
la razboiul din Spania din 1936-1939) a completat in cele din urma pierderea sprijinului.
 Caracterizat prin incalcarea sistematica a drepturilor omului si printr-o politica externa
expansionista, regimul fascist nu si-a propus un control total al societatii si spre deosebire de
regimul nazist sau comunist a fost mai ponderat, fiind astfel acceptat de statele occidentale. A
esuat intr-o serie de sectoare cheie: administratia, burghezia industriala si comerciala care ii
furniza o parte din fonduri, biserica si chiar o parte din armata. Dupa angrenarea tarii in actiuni
externe care depaseau resursele si posibilitatile sale si mai ales dupa intrarea ei in razboi alaturi
de Germania, sprijinul popular s-a redus simtitor.
In 1943 este inlaturat de la putere si executat in aprilie 1945, in timpul regimului sau fiind
ucisi aproximativ 44000 de opozanti si dati diparuti cca 400000 de oameni.

Regimul nazist (1933-1945)

Spre sfarsitul primului razboi mondial in Germania au izbucnit tulburari sociale care au
culminat cu abdicarea imparatului Wilhelm II (9-XI-1918), fuga acestuia in Olanda si
proclamarea Republicii de la Weimar, ai carei conducatori au semnat la 18 noiembrie
capitularea Germaniei. Pentru soldatii germani a fost greu sa inteleaga recunoasterea
infrangerii Germaniei si asta a generat mitul "tradarii" si al "loviturii pe la spate".
Anarhia interna, provocata de criza social economica, a fost accentuata in Geermania de
demobilizarea armatei, tulburarile punand in pericol regimul republican.
Dupa crearea Partidului Comunist German (decembrie 1918) condus de Karl Liebknecht,
Rosa Luxemburg si Ernst Thalmann, s-au desfasurat "revolutii bolsevice" la Bremen, Hamburg
si in Bavaria.
La revolutia din Bavaria a participat si Adolf Hitler, la momentul respectiv caporal al
armatei germane, decorat pe frontul de vest, membru al PC din Bavaria si seful sectiei de
propaganda din Munchen. Un an mai tarziu parasea PC si participa la infangerea revolutiei. In
1921, sprijinit de unii ofiteri, soldati si intelectuali a creat Partidul Muncitoresc National-
Socialist German (NSDAP). Intre apropiatii lui s-au aflat de la inceput Hermann Goring, erou
aviator din primul razboi mondial si Ernst Rhome-creatorul Trupelor de asalt (SA).
La 9 noiembrie 1923, Hitler si tovarasii sai au organizat o lovitura de stat la Munchen,
cunoscuta sub numele de "Puciul berii". Incercarea a esuat, iar Hitler a fost inchis. Anii de
detentie au fost folositi de Hitler pentru a scrie "Mein Kampf", "lucrarea de capatai" a
ideologiei naziste, care a cunoscut o raspandire destul de larga in randul poporului german pe
fondul crizei, al umilintei impuse de Tratatul de la Versaiiles, al neputintei Republicii de la
Weimar de a remedia situatia si mai ales al implicatiilor crizei economice din 1929-1933.
Propaganda electorala a NSDAP se adresa oamenilor de rand promitand resorbirea
somajului si redarea demnitatii poporului german. Astfel NSDAP a reusit sa intre in Reichstag
(1930), sa avanseze pe locul doi (1931) si sa formeze majoritatea parlamentara in 1932, putand
sa guverneze singur.
In 1933, Adolf Hitler, liderul Partidului National-Socialist Muncitoresc German
(NSDAP-Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei), era numit in functia de cancelar al
Germaniei. Numele de Nazism vine chiar de la prescurtarea acestui partid, de la National
Socialism (Nationalsozialismus). Simbolul nazist era svastika in sensul acelor de ceasornic.
Acest simbol era considerat de mii de ani ca fiind simbol al norocului si al prosperitatii. El
reusise acest lucru in urma alegerilor din 1932 cand, germanii saraciti datorita crizei
economice, au preferat sa voteze un partid extremist, decat sa mai sprijine democratia fragila a
Republicii de la Weimar (numita asa dupa orasul german unde a fost adoptata legea
fundamentala a statului). Votul lor aducea aparitia unui nou tip de regim politic.
Din partidul nazist faceau parte membri ai clasei de mijloc, fosti militari, sindicalisti,
intelectuali, dezamagiti de pacea umilitoare de la Versailles, speriati de pericolul revolutiei
bolsevice si de situatia economica dezastruasa.
Dupa moartea presedintelui Hindenburg (2 august 1934), Hitler va prelua si acesta
functie, detinand puterea absoluta in stat. Republica de la Weimar a luat sfarsit si in Germania
s-a instaurat dictatura nazista. Momentul a marcat instaurarea "Celui de-al treilea Reich".
Presedinte al Reichstagului a fost numit Hermann Goring.
Dupa parerea lui Hitler, nu exista nici o alternativa realista la guvernarea dictatoriala. Inca
din timpul anilor petrecuti la Viena, el considerase democratia parlamentara slaba si
ineficienta. Aceasta se opunea traditiilor istorice germane bazate pe militarism si absolutism
si, mai mult, incuraja raspandirea unui rau si mai mare: comunismul.
O data ajuns la putere, Hitler a actionat cu mare rapiditate. Nazificarea statului si a
societatii germane, introducerea “noii ordini” au fost obiectivele esentiale, atinse de Partidul
National-Socialist in mai putin de trei ani de la preluarea puterii. Baza doctrinei naziste era
poporul (“volk”). Hitler cauta “spatiu vital” (Lebensraum) pentru poporul german, proces ce
insemna ruperea lanturilor impuse la Versailles si preluarea teritoriilor tarilor vecine; el
glorificaa violenta, vazuta nu doar ca o necesitate nefericita, ci ca un scop in sine.
Rădăcinile national-socialismului erau germane, îngropate în tradiţia prusă a autorităţii
şi expansiunii militare; în tradiţia romantică germană a ostilităţii la raţionalism, liberalism şi
democraţie; în variate doctrine rasiste după care oamenii nordici, aşa numiţii puri/arieni, nu
erau numai fizic superiori altor rase, dar cărau si o moralitate şi cultură superioară.
In cartea sa, “Mein Kampf” (“Lupta mea” – “biblia” national-socialismului), Hitler
prezenta conceptia sa asupra lumii. Alaturi de programul in 25 de puncte din 1920, a
reprezentat cadrul de baza al nazismului. Teoreticienii şi planificatorii nazismului îi includeau şi pe
generalul Karl Ernest Haushofer, pe editorul şi liderul german Alfred Rosenberg (a formulat teoriile rasiste naziste
pe baza muncii scriitorului anglo-german Huston Stewart Chamberlain), pe Hjalmar Schacht, pe arhitectul german şi
conducător de partid Albert Speer.
Ideile lui Hitler s-au intemeiat pe conceptul sau asupra raselor. Punctul central il
reprezenta faptul ca rasa germana era considerata superioara tuturor celorlalte. Inspirat de
teoria darwinista a luptei dintre specii (intocmai cum animalele se lupta pentru hrana si pentru
mentinerea puritatii rase), el argumenta ca intreaga istorie a omenirii este o lupta intre rase.
Omenirea este alcatuita pe baza unei ierarhii valorice a raselor si ca viata nu reprezinta nimic
altceva decat supravietuirea celor adaptabili. “Poporul de stapani” (Herrenvolk) era de rasa
ariana, alcatuit fiind din populatiile Europei de Nord. Hitler socotea rasa evreiasca “un cancer
ce roade trupul Germaniei”, o boala ce trebuie tratata (dupa cum ilustreaza urmatorul citat din “Mein
Kampf”: “alterarea sangelui si deteriorarea rasei reprezinta singurele cauze care explica declinul civilizatiilor
stravechi; niciodata razboiul nu a ruinat natiunile, ci pierderea puterii lor de rezistenta – caracteristica exclusiva
a sangelui raselor pure. In aceasta lume, oricine nu este de sorginte sanatoasa poate fi considerat pleava.”).
El va actiona astfel pentru realizarea unitatii poporului german, a tuturor celor de cultura
germana, si a cuceririi spatiului vital necesar pentru instaurarea noii ordini mondiale. Proiectul
nazist presupunea ca pe de o parte, rasele inferioare (slavii, negrii, asiaticii sau latinii) urmau
sa fie integrate in noua ordine si folosite ca sclave ai arienilor. Pe de alta, cele socotite impure
(evreii si tiganii fata de care avea sentimente de ura exacerbata) urmau sa fie izolate si
exterminate. Pentru protejarea si intarirea rasei ariene (germane), regimul nazist a incurajat
natalitatea si a luat masuri pentru eliminarea din mijlocul germanilor a celor “impuri”:
sterilizarea bonavilor cronici, trimiterea in lagare de concentrare a evreeilor si incheind cu
“solutia finala a problemei evreiesti”, teoria sa rasista a atins apogeul cruzimii si irationalitatii
(a fost responsabil pentru moartea a peste 20 de milioane de oameni si responsabil pentru
Holocaust).
Alte masuri luate de Hitler au fost:
- desfiinteaza toate institutiile republicii democrate, partide politice si sindicate (1933),
muncitorii fiind integrati intr-o unica organizatie, Frontul Muncii. Guvernul era format din
membrii de frunte ai partidului, unul din rolurile sale fiind sa traduca in fapt vointa Fuhrer-
ului. Reichstag-ul (Parlamentul), desi a fost lasat sa functioneze, avea rolul de a garanta
deciziile politice luate. Partidul Nazist este proclamat partid unic;
- mobilizarea politica, crearea de noi cetateni si noi standarde de credinta si supunere a
fost realizata printr-o propaganda atotcuprinzatoare, gandita si aplicata de Joseph Goebbles,
concentrata pe suprematia poporului german, pe antiiudaism si pe infailibitatea Fuhrer-ului;
- politica economica interna era ingustata in trei obiective principale: eliminarea
somajului, eliminarea inflatiei devastatoare si extinderea productiei de bunuri de larg consum
pentru a imbunatati standardele de viata ale claselor de mijloc si jos (se pare ca succesul
economiei germane a fost unul dintre motivele pentru care societatea a fost de acord cu
razboiul). Valoarea de baza nu este aurul, ci munca ("Arbeit macht frei!");
- a fost instituita cenzura: controlul total asupra presei, cinematografiei, radioului si
publicatiilor; bibliotecile au fost epurate, manualele scolare rescrise, sistemul de invatamant
supus unui control sever;
 - tinerii sunt integrati in organizatii de partid pentru tineret (Hitlerjungent inregimenta 8
milioane de tineri);
- cultul personalitatii conducatorului (uriase manifestatii si mitinguri, organizate cu
disciplina militara) urmarea sa ilustreze unicitatea, puterea irezistibila si maretia lui hitler si a
ideologiei fasciste;
- interzice libertatile publice; pe plan regional, Gauleiterii (sefii sectiilor locale ale
NSDAP, deveniti apoi guvernatori ai teritoriilor cucerite) au avut un rol foarte important
pentru consolidarea regimului;
- anihileaza opozitia (adversarii politici - social democratii, comunistii, crestinii si unii
apropiati cum a fost Ernst Rhome in Noaptea cutitelor lungi din 29 iunie 1934 instituind
teroarea, aparatul de represiune [politia politica/secreta- Gestapo, grupele de protectie-SS
conduse de H.Himmler, politia interna a partidului (serviciul de siguranta)-SD, politia de
siguranta-SP, Biroul central de siguranta al Reichului- RSHA] avand o eficienta extrema
(torturi, asasinate, deportari, exterminari in lagare de concentrare);
- intra in conflict cu Biserica din cauza valorilor promovate de crestinism care constituiau
contrariul valorilor propovaduite de nazisti, avand loc persecutii impotriva preotilor catolici si
protestanti. Considera ca religiile care recunosteau aceste “adevaruri” erau considerate religii
adevarate, iar cele care predicau iubirea si toleranta “in contradictie cu faptele” erau
considerate ca religii false. Relatia intre nazism si crestinatate poate fi descrisa ca fiind
complexa si controversata. Hitler folosea simbolistica crestina pentru propriile scopuri, dar
ramane sub semnul controversei faptul daca Hitler se considera crestin. Anumiti scriitori
crestini il considerau ateu, ocultist, sau chiar satanist, desi se pare ca familia lui Adolf Hitler
avea descendenta evreiasca. Multi preoti catolici care s-au opus nazismului din cauza
incompatibilitatii cu morala crestina. La fel ca si oponentii politici, multi din acesti preoti, au
fost trimisi in lagare de concentrare. Dar ierarhia superioara a bisericii, inclusiv papa Pius al
XII-lea a acceptat in liniste aceasta doctrina si in ziua de azi exista multe aluzii despre
complicitatea papei.
Cel din urma element al ideologiei naziste era nationalismul de tip agresiv, care se
raspandise ca urmare a conditiilor specifice din Germania ultimilor ani. Armistitiul din 1918 si
Tratatul de la Versailles trebuiau reconsiderate, iar teritoriile pierdute trebuiau retrocedate
Germaniei. Dar nationalismul lui Hitler cerea ceva mai mult decat simpla restabilire a
frontierelor din 1914. El dorea crearea unui Reich care sa-i cuprinda pe toti acei membrii ai
poporului german ce traiau dincolo de frontierele Germaniei: germanii austrieci, germanii
sudeti, comunitatile germane ce traiau de-a lungul coastei baltice – toti urmau sa fie cuprinsi
in limitele teritoriale ale noii Germanii. Totusi, telurile lui Hitler nu se sfarsau aici. Visa la
Germania cea Mare, o supraputere capabila sa rivalizeze cu Imperiul britanic si cu Statele
Unite. Un asemenea obiectiv nu putea fi atins decat printr-o extindere teritoriala de mari
proportii. Acesta a fost motivul pentru care Hitler ceruse Lebensraum (spatiu vital) pentru
Germania. Numai prin cucerirea Poloniei, Ucrainei si Rusiei putea obtine Germania sursele de
materii prime. Initierea Noii Ordini in Europa de Est presupunea in acelasi timp atingerea unui
obiectiv important: adica, ar fi dus la distrugerea Rusiei, centrul comunismului mondial.
Statul nazist, avand deviza “un singur popor, un singur stat, un singur conducator”
(“ein Volk, ein Reich, ein Fuhrer”), a fost unul totalitar. Politica expansionista initiata de
regimul nazist, a reprezentat cauza fundamentala a izbucnirii celui de-al doilea razboi
mondial.
Profitand de contextul international (conciliatorismul anglo-francez, izolationismul
SUA, neutralitatea Italiei) Germania a facut primii pasi spre razboi:
-i s-a recunoscut statutul de Mare Putere si a obtinut un loc in Consiliul Ligii
Natiunilor
-1934-1936 a fost refacuta armata si dezvoltata marina, aviatia si industria de razboi;
-1936 a ocupat Zona renana;
-1938 a fost declansata politica "spatiului vital"(Lebensraum), prin ocuparea Austriei –
(Anschluss-ul din martie1938), a regiunii sudete (octombrie 1938), a intregii Cehoslovacii
(martie 1939), care a fost transformata in "Marele Protectorat al Cehiei si Boemiei" si Statul
Slovac aliat Germaniei;
-23 august 1939, semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov;
 -1 septembrie 1939-atacul impotriva Poloniei si declansarea celui de-al doilea razboi
mondial.

Lucrări generale
*Aron, Raymond, “Democratie si totalitarism” - Editura Humanitas, 2001.
*Bold, Emilian, Ciupercă, Ioan, Europa în derivă, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2001.
*Chatelet, François, Pisier, Evelyne, Concepţiile politice ale secolului XX, Bucureşti, Ed. Humanitas,
1994.
*Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, Dicţionar de simboluri. Mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme,
figuri, culori, numere, vol. 3: P-Z, Bucureşti, Ed. Artemis, 1995.
*Ciupercă, Ioan, Totalitarismul, fenomen al secolului XX, Iaşi, Editura Universităţii “Al. I. Cuza” Iaşi,
1995.
*Istoria lumii în texte. De la începuturi până în zilele noastre, coordonator Bogdan Murgescu, Bucureşti,
Ed. Teora, 1999

Lucrări speciale
*Bartosek, Karel, Margolin, Jean-Louis Courtois, Stephane, Verth, Nicolas, Panne, Jean-Louis,
Packowski, Andrzej, Cartea neagră a comunismului, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1998.
*Bold, Emilian, Ciupercă, Ioan, Ascensiunea nazismului (1919-1936). Cum a fost posibil, Iaşi, Ed.
Junimea, 1995.
*Deletant, Denis, Ceauşescu şi Securitatea. Constrângere şi disidenţă în România anilor 1965-1989,
Bucureşti, Ed. Humanitas, 1995.
*Deletant, Denis, Teroarea comunistă în România. Gheorghiu-Dej şi statul poliţienesc, Iaşi, Ed. Polirom,
2001
*Frunză, Victor, Istoria stalinismului în România, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1990.
Lenin, Opere complete, vol. XXXVI , Bucureşti, Ed. Politică, 1965.
*Soulet, Jean-François, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre, Polirom,
1998
*Tismăneanu, Vladimir, Arheologia terorii, ed. a II-a, Bucureşti, Ed. ALLFA, 1996.
*Tismăneanu, Vladimir, Reinventarea politicului: Europa răsăriteană de la Stalin la Havel, Iaşi, Ed.
Polirom, 1997.
*Trevor-Roper, Hugh, Ultimele zile ale lui Hitler, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1993.14. *Wolton, Thierry,
Roşu-Brun. Răul secolului, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2001.
*Andrew Vincent, Modern Political Ideologies, Blackwell, Oxford, 1995.
*Andrew Heywoog, Political Ideologies, Palgrave, 1992.

Lucrări în format digital

*Chronicle Encyclopedia of History, DK Multimedia 1997
*Encyclopædia Britannica, 2001
*resurse media freeware de pe Internet

ANEXA 1 – ADOLF HITLER

Adolf Hitler (20 aprilie 1889, Braunau am Inn, Austria - 30 aprilie 1945, Berlin), lider al
Partidului Naţional-Socialist German, cancelar al Germaniei din 1933, iar din 1934 conducător
absolut („Führer”) al Germaniei, a fost unul din cei mai cruzi dictatori din istoria omenirii.
Ajuns la putere în 1933, liderul mişcării naziste, Hitler a dus o politică de pregătire şi de
declanşare a celui de Al Doilea Război Mondial, precum şi de punere în aplicare a unui plan de
exterminare în masă a evreilor şi altor "indezirabili" şi de lichidare a adversarilor politici.
 Adolf Hitler în 1933

Adolf Hitler s-a născut la 20 aprilie 1889 în Braunau am Inn, în partea de vest a
Imperiului Austro-Ungar. Tatăl său, Alois Schicklgruber, era funcţionar vamal şi lucra la
frontiera dintre Germania şi Austria, aproape de Braunau. A circulat zvonul potrivit căruia
Alois ar fi fost fiul natural al negustorului înstărit Frankenberger (din Graz), în slujba căruia
muncea mama sa, Anna-Maria Hiedler. Însă acest zvon a fost infirmat. Nu au fost găsite
documente care să ateste existenţa respectivului comerciant, nici că mama lui Hitler ar fi lucrat
în Graz în perioada relevantă[1]. După toate probabilităţile, zvonul a fost lansat de guvernatorul
general nazist al Poloniei [Hans Frank]. Alois şi-a schimbat numele în Hitler, după numele de
fată al bunicii, Hüttler, cât şi după numele tatălui său vitreg, Johann-Georg Hiedler - toate trei
fiind variante ale aceluiaşi nume de familie, oscilaţiile ortografice fiind puse pe seama
notarilor. Schimbarea numelui de familie a fost întărită de împrejurarea că la un moment dat,
Johann-Nepomuk Hiedler fratele mai tânăr al tatălui vitreg, a recunoscut testamentar că el era
de fapt tatăl lui Alois Schicklgruber. A treia soţie a lui Alois a fost Klara Pölzl, o nepoată a sa
de gradul doi, ceea ce a fost considerat ca o relaţie semi-incestuoasă şi a dus la contradicţii în
Vatican. Din aceasta căsătorie au rezultat şase copii, dintre care au murit patru şi au
supravieţuit numai Adolf şi Paula (n. în 1893).
Copilăria viitorului dictator nu a fost uşoară, fiind bătut şi lovit fără milă de tatăl său.
Deseori Klara intervenea să îşi apere copilul de lovituri, dar era şi ea bătută. Adolf a fost
traumatizat de loviturile şi injuriile ce erau la ordinea zilei. În şcoala primară a fost un elev
bun. Însă la gimnaziu, în Linz nu s-a remarcat. Potrivit dascălilor lui, a fost „un elev inteligent,
dar fără nicio dorinţă de muncă”. Nu îi plăceau ştiinţele naturale şi matematica, era înclinat mai
mult către artă. În 1907, la 18 ani, Adolf avea ambiţii să devină un pictor cunoscut, ca marii lui
idoli. După moartea părinţilor, s-a mutat în 1907 la Viena, unde a încercat să se înscrie la
Academia de Arte Frumoase, dar nu a reuşit să treacă examenele de admitere. Moartea mamei
sale (21 decembrie 1907) l-a marcat mult. După cum afirma el însuşi, „Klara Hitler a fost
singura femeie pe care am fost în stare să o iubesc”. Dovada poate fi un poem scris în memoria
mamei sale. Timp de şase ani a dus o viaţă mizeră în cele mai sărace cartiere ale oraşului,
singura sursă de venit fiindu-i ilustratele cu diferite clădiri din Viena, pe care le picta şi vindea
în cafenele.
La Viena a aflat de concepţiile pe care avea să le pună în aplicare după ce a devenit
cancelar al Germaniei. Printre precursorii ideologici, autori ai unor teorii şi discursuri şovine,
antisemite, rasiste care l-au influenţat au fost ideologul antisemit, rasist, ocultist şi escroc Jörg
Lanz von Liebenfels, cavalerul Georg Ritter von Schönerer, liderul „Mişcării Pangermane”
(Alldeutsche Bewegung sau Alldeutscher Verband), o grupare politică naţionalist-şovină, şi
primarul Vienei, Karl Lueger, fondatorul unui partid creştin de orientare virulent antisemită.
Exasperat de ceea ce el, Hitler, percepea a vedea în Viena o „babilonie de rase”, a plecat în mai
1914 în Germania, la München, pe care îl considera „cu adevărat german”. După izbucnirea
Primului Război Mondial, s-a înrolat voluntar în armata germană (în Austria nu fusese acceptat
pentru satisfacerea stagiului militar pe motiv de debilitate fizică). Pe front a fost decorat cu
Crucea de Fier clasa I pentru capturarea a 21 de soldati englezi, fara a se folosi de arma.
Sfârşitul războiului l-a surprins într-un spital, rănit în urma unui atac englez cu gaze de luptă
(gaz de mustar).
Capitularea Germaniei a insemnat o lovitura terbila pentru el, dar s-a autoconvins
repede ca armta germana nu a fost infranta, ci tradata – ‘injunghiata pe la spate’ de evrei,
socialisti, comunisti, precum si de alte grupuri ‘straine’.
După război, Hitler şi-a schiţat în minte ceea ce urma să devină naţional-socialismul. O
gândire bazată pe un antisemitism feroce şi o concepţie rasistă despre societate şi valorilor ei
(Volksgemeinschaft, „comunitatea etnică”). În 1919, la vârsta de 30 de ani, era agent al
departamentului politic al armatei bavareze, din însărcinarea căruia a intrat în contact cu o
formaţiune politică radicală, dar obscură, Partidul Muncitoresc German al lui Drexler
(Deutsche Arbeiterpartei, abreviat DAP). Partidul era, în ciuda numelui, nu de stânga, ci de
extremă dreapta, ultranaţionalist, antisemitist şi anticapitalist. Partidul Naţional Socialist este
originar din partidul German Muncitoresc, format in Munich in 1919. Atunci când Hitler s-a
alăturat in 1919, Partidul German Muncitoresc avea cam 25 de membrii din care activi erau
doar 6 in activităţi ca discuţiile si lectura. Hitler s-a înregimentat politic, devenind după câteva
zile unul dintre cei 7 membri al comitetului executiv. Cu timpul partidul s-a extins si au
închiriat o pivnita de bere care putea gazdui 100 de oameni si care a fost supraaglomerata.
Unul dintre cei care le-a vorbit oamenilor din aceea camera a fost chiar Hitler, care, spre
surprinderea tuturor, s-a dovedit a fi un foarte bun si provocator orator (el a descris acest
moment in cartea sa autobiografica, Mein Kampf: " Am vorbit 30 de minute, si ceea ce, pâna
atunci, eu doar simteam in sinea mea ca pot fara sa fiu constient de acest lucru, s-a dovedit a fi
realizabil: Puteam sa vorbesc! Dupa 30 de minute multimea din camera aceea mica era
electrizata si entuziasmul a fost dovedit de faptul ca referirea mea la sacrificarea celor prezenti
a dus la strângerea unei donatii de 300 de marci").
În 1920 Hitler devine seful propagandei de partid si sustine organzarea primei întâlniri
in masa a membrilor. Desi ceilalti conducatori ai partidului s-au opus organizarii unei întâlniri
in masa, aceasta a avut totusi loc. Se temeau ca revolutionarii marxisti ar putea veni la întrunire
si ar distruge-o, dar Hitler asta îsi dorea. El a presupus corect ca asta doar ar extinde miscarea
bazându-se pe frica germanilor de o revolutie comunista. Pe 24 februarie 1920, Hitler a intrat
in sala unde a gasit 2000 de oameni care asteptau sa înceapa întrunirea. Printre acestia era un
numar considerabil de comunisti care doreau sa distruga adunarea. La câteva minute dupa
inceperea discursului lui Hitler, comunistii au inceput sa scandeze lozinci si astfel au stârnit
taraboiul, dar dupa cum sperase Hitler, comunistii erau prea putini si astfel lozincile au fost
acoperite de aplauzele celor adunati. Apoi, el a prezentat cele 25 de articole (25 de puncte de
cereri naţionaliste exagerate, idei socialiste corupte si doctrine anti-semite care pentru a fi realizate
declara in cel de-al 25-lea punct al programului: “Pentru o societate moderna ,...,vom crea o centralizare
care va uni toate puterile in mâinile guvernului…”) cu privire la Partidul German al Muncii;
întrunirea a fost un succes. "Dupa aproape 4 ore sala incepea sa se goleasca si multimea, umar la
umar, se indrepta usor spre iesire, mi-am dat seama ca principiile unei miscari care nu va fi uitata
niciodata se transmiteau printre oameni".
La sfârsitul anului 1920 partidul numara deja 3000 de oameni. În scurt timp Hitler si-a
facut un renume in Germania, ca fiind un om capabil sa conduca tara si sa o fereasca de o
revolutie comunista similara cu ceea din Rusia. Astfel, în 1921, Hitler s-a dus la Berlin sa caute
sprijin din partea celorlalte partide nationaliste. Ceilalti lideri ai Partidului Nazist erau insa
sceptici, gelosi si nu doreau ca Hitler sa conduca partidul. Astfel, in timp ce el era la Berlin,
ceilalti lideri au format o alianta cu un alt partid nationalist din Augsburg pentru a-l detrona pe
Hitler. El a demonstrat înca o data la Berlin capabilitatile sale manipulative politice, iar pe 11
iulie 1921 s-a intors la Munchen si a demisionat din Partidul Nazist.
Ceilalti lideri ai partidului si-au dat in curând seama de greseala facuta, demisia lui
Hitler insemna pierdere avantajelor partidului si chiar distrugereu lui. Insa si Hitler si-a dat
seama ca fara el partidul va pieri si a trimis o scrisoare liderilor partidului prin care spunea ca
va veni inapoi doar daca va fi numit presedinte al partidului si va avea putere suprema. Partidul
a supus la vot propunerile lui Hitler si in urma voturilor, 543 pentru si numai 1 impotriva sa, el
a ajuns noul lider al partidului. Pe 29 iulie 1921 Hitler s-
a prezentat multimii sub titulatura de "Fuhrer", nume pe
care-l va purta toata viata.
 Pe 8 decembrie 1921, Hitler a transformat acest partid, cu sprijinul capitanului Rohm,
in Partidului Muncitoresc Naţional-Socialist German (Nationalsozialistische Deutsche
Arbeiterpartei, abreviat NSDAP). Energia şi talentul său oratoric l-au impus, încât Hitler,
alături de fondatorul partidului, Anton Drexler, a formulat programul politic în februarie 1922.
Astfel s-a deschis drumul ascensiunii spre putere al lui Hitler. Miscarea nazista va fi
intensificata cu ajutorul steagurilor, marsurilor si paradelor cu torte aprinse. Partidul a format o
aripa militara, camasile brune-SA, care operau in calitate de armata privata, interventiile sale
publice si tacticile violente la intalnirile politice contribuind la crearea unei atmosfere
explozive, favorabile extremismului politic. În 1921 Hitler adoptase emblema oficiala (un
steag conţinând un câmp roşu in centrul căruia se afla un cerc alb conţinând o swastika
neagra), iar in 1923 editaset ziarul Völkischer Beobachter (Observatorul Rasist) ca fiind zarul
oficial al partidului.

Ideologia naţional-socialismului

Ideologia nazismului s-a bazat iniţial pe idei preluate de la unii teoreticieni rasişti care,
la sfârşitul secolului al XIX-lea, lansaseră conceptele rasa ariană, puritatea rasei. Conform
acelor idei, omenirea ar fi fost alcătuită în baza unei ierarhii valorice a raselor, iar viaţa
reprezenta numai „supravieţuirea adaptabililor”. Poporul german era considerat superior, parte
din „rasa ariană” şi îi revenea sarcina de a menţine puritatea rasei şi de a subordona rasele
inferioare: evreii, ţiganii, slavii şi rasele de culoare. Hitler considera comunitatea evreiască
drept un cancer care distrugea trupul Germaniei. Hitler era convins că „alterarea sângelui şi
deteriorarea rasei reprezintă singurele cauze care explică declinul civilizaţiilor străvechi.
Niciodată războiul nu a ruinat naţiunile. În această lume, cine nu este de origine sănătoasă
poate fi considerat pleavă”.
Slăbită de efectele Primului Război Mondial, cât şi de condiţiile foarte grele de
despăgubiri de război impuse prin Tratatul de la Versailles, Germania a intrat într-o criză
economică gravă. Firava democraţie (Republica de la Weimar) nu îi putea face faţă, populaţia
devenind din ce în ce mai pauperizată şi nemulţumită. După o scurtă redresare, situaţia s-a
agravat din nou prin declanşarea în 1929 a crizei economice mondiale. Numărul şomerilor a
ajuns la circa şase milioane. Din păcate pentru evoluţia ulterioară, puterile învingătoare în
Primul Război Mondial nu au fost capabile să înţeleagă că o ţară umilită nu putea fi pol de
stabilitate. Condiţiile impuse Germaniei, ca reparaţii de război, nu aveau cum să fie acceptate
de o populaţie flămândă, sătulă de război, dar foarte mândră. Efectele s-au dovedit fatale. Din
această situaţie, mişcarea nazistă, condusă de Hitler, a reuşit să obţină un capital politic
important prin voturile care i-au fost acordate, până în 1932.

Ascensiunea la putere
Încă de la începutul carierei sale politice, Hitler a fost conştient de capacitatea de influenţă a
propagandei. În aprilie 1930, l-a desemnat pe Joseph Goebbels ca şef al aparatului de
propagandă pe tot teritoriul Germaniei. Naziştii au folosit cu succes noile tehnici moderne de
indoctrinare şi propagandă, afişele electorale şi radioul, în toată perioada dintre puciul lui
Hitler eşuat în München ("Beer Hall Putsch", din ziua de 9 noiembrie 1923 cand a incercat sa
rastoarne la Munchen guvernul Bavariei pe fondul ocuparii centrului industrial german, zona
Ruhr, pentru neplata datoriilor, iar o inflatie rapida micsorase considerabil valoarea monedei
germane, spulberand majoritatea economiilor populatiei. Hitler si aliatii sai au vrut sa profite
de acest moment pentru a declansa o revolta, ca urmare fiind arestat si eliberat la 20 decembrie
1924) şi acapararea puterii de stat în 1933. In inchisoare el a scris faimoasa autobiografie Mein
Kampf pe care a dictat-o secretarului sau (Rudolf Hess). Deasupra patului, Hitler avea inramate
urmatoarele versuri:
"Privim liberi si deschisi
Privim tot timpul
Privim cu bucurie
La patria Germana!
Heil!"
Instalat in celula nr.7, Hitler si-a deschis servieta din piele si a scos un caiet gros. Pe
coperta, in coltul din dreapta, sus, a scris: "Deviza mea: cand se sfarseste lumea, explodeaza
pamantul, insa in nici un caz credinta intr-o cauza dreapta. Judecata mediocritatii si a rautatii
personale s-a incheiat si de astazi incepe: Lupta mea (Mein Kampf). Landsberg,1 aprilie
1942."
In aceasta carte Hitler vorbeste despre necesitatea largirii "spatiului vital" al populatiei germane,
analizeaza ce regiuni ar putea oferii posibilitati de extindere si ajunge la urmatoarea concluzie: "Noi national-
socialistii vom porni de acolo de unde ne-am oprit acum 500 de ani. Stopam marsul etern al germanilor spre Sudul
si Vestul Europei si ne indreptam privirea spre pamanturile din Est. Chiar daca vorbim astazi in Europa despre un
spatiu nou, nu ne putem gandi decat in primul rand la Rusia si la statele limitrofe supuse". Cum era de asteptat,
Hitler voia sa distruga prevederile de la Versailles, sa-i zdrobeasca pe comunisti si pe socialisti si sa faca din
Germania o tara puternica. Acesta, insa, era doar preludiu unei viziuni sinistre mai largi, inspirata din politica rasista
bizara a lui Hitler. El considera ca istoria reprezenta mai intai de toate o lupta pe viata si pe moarte intre rase,
desfasurata fara mila sau sentimente si in care folosirea fortei si minciuna sunt justificate. Germanii erau considerati
neamul cel mai mare si mai pur – o rasa ariana de varf, superioara tuturor celorlalte. Arienii erau inconjurati de
dusmani – evreii, care doreau sa-i corupa si sa-i domine – si nu isi asigurasera inca propria suveranitate asupra
raselor ‘inferioare’, cum ar fi slavii, care populau cea mai mare parte a Europei de Est. Prin urmare, evreii trebuiau
eliminati, insa nu era inca evident cum dorea Hitler sa faca acest lucru .
Scoaterea nazismului in afara legii a dus la cresterea popularitatii acestuia printre
tineretul german. De cand a iesit din inchisoare si pana in anul 1933 a fost o perioada de liniste
deplina in care nu s-a intamplat nimic cu exceptia faptului ca Partidul Nazist se extindea foarte
repede. In acesti ani s-a format organizatia Tineretul Hitlerist.
In tot cursul celor 12 ani de existenta a Reichului fascist si pana in ultimele zile, Hitler a
stat in fruntea mecanismului de stat al Germaniei. Devenind la 30 ianuarie 1933 cancelarul
Reichului german, el a concentrat treptat in mainile sale toate firele conducerii politice si
militare. In august 1934, dupa moartea lui Hindenburg, Hitler a preluat imputernicirile de
presedinte, iar in februarie 1938 s-a proclamat comandant suprem al fortelor armate ale
Germaniei. In sfarsit, la 26 aprilie 1942, in ultima sa sedinta, Reichstagul fascist l-a situat, in
mod formal, pe Hitler "deasupra legii", proclamandu-l stapan absolut, pe viata milioanelor de
germani simpli. Acest organ fascist a declarat ca "la nevoie, fuhrerul poate constrange, prin
toate mijloacele de care dispune, pe orice german sa-si indeplineasca obligatiile fata de stat,
iar in caz contrar, sa-l pedepseasca fara a tine seama dde asa-numitul drept natural."
De ce tocmai Hitler -fiul functionarului vamal austriac Schickelgmber si pictor ratat- s-a dovedit a
fi atat de mult pe placul cercurilor celor mai agresive si reactionare care determinau evolutia politica si
economica a Germaiei, in perioada fascismului? Nefiind in stare sa se ridice deasupra interpretarii
idealiste a evenimentelor istorice, istoriografii si publicistii burghezi, incearca de obicei sa explice
aceasta, prin trasaturile de caracter ale lui Hitler: o nelimitata incredere in sine si grandomanie,
fanatismul si energia sadica cu care urmarea realizarea tarilor pe care si le propunea. Aceste trasaturi de
caracter, l-au ajutat desigur pe Hitler sa-si croiasca drum prin multimea altor capetenii fasciste si sa
ocupe o pozitie de frunte in Partidul National Socialist. Reactiunea germana era atrasa de dispretul
profund a lui Hitler, fata de democtatie, fata de masele populare ("Cu cat cunosc mai bine oamenii, cu
atat imi plac mai mult cainii”; "Poporul este orb, putini sunt cei chemati sa fie stapani”; "Masa este
aidoma unui animal, ea nu tine seama de logica si de ratiune"). Hitler cauta in totdeauna sa trezeasca in
cei cel ascultau sentimente josnice: ura, dispretul, razbunarea, etc, pentru ca apoi sa profite de ele. Ca sa-
si asigure succesul, el lua lectii de mimica, hipnoza si gesticulatie.
In cartea sa "Hitler si cu mine", Otto Strasser, in trecut fruntas nazist care a colaborat timp
indelungat cu Hitler, infatiseaza de pilda, urmatoarea metoda folosita de Hitler: "Hitler intra in sala.
Adulmeca aerul. O clipa, privirea lui rataceste. Hitler isi cauta drumul pe dibuite, sonateaza terenul...
Si deodata se dezlantuie:” Personalitatea nu mai are nici o insemnatate !... germanii trebuie sa fie uniti,
iar interesele fiecaruia dintre ei, trebuie sa fie subordonate intereselor generale...”
A doua zi el nu mai vorbeste in fata unor bacani faliti, ci in fata unor mari industriasi. La inceput
este tot atat de nehotarat... Deodata insa ochii i se aprind: el a simtit pulsul auditoriului sau, i s-a
adaptat si incepe sa debiteze exact contrariul celor spuse ieri: “Eforturile anumitor personalitati fac sa
renasca natiunea, proclama el, numai eforturile personalitatilor au importanta. Masa este oarba si
proasta. Fiecare din noi este un conducator, si din astfel de conducatori este formata Germania."
Hitler era un aventurier, un sovinist si un obscurantist extrem, adept al cultului nelimitat al fortei si
agresiunii, demagog si mizantrop care isi supraaprecia in mod evident fortele si posibilitatile. El era
intruchiparea vie a agresivitatii pradalnicului imperialism german. Nu este de mirare ca sprijinind
concentrarea intregii puteri politice, in tara, in mainile lui Hitler si a partidului nazist, fortele reactiunii
germane sau straduit cu perseverenta sa creeze in jurul numelui lui Hitler un adevarat cult. In perioada
succeselor obtinute, de armatele fasciste pe frontul de vest, reactiuniea germana l-a aureolat pe Hitler cu
titlul de "CEL MAI MARE CONDUCATOR DE OSTI AL TUTUROR TIMPURILOR".
Au fost închiriate avioane şi automobile de lux pentru deplasarea mai rapidă a lui Hitler în cât mai
multe locuri, în cadrul campaniilor electorale. Bazata pe fantezii, nu fapte, si pe glorificarea fortei,
autoritate brutala si intoleranta, filozofia lui Hitler era opusul a tot ce era civilizat si rational; iar unul
dintre avantajele lui era faptul ca, chiar dupa ce a ajuns la putere, multi oameni refuzau sa creada ca va
lua in serios propiile idei. Majoritatea germanilor care votasera in favoarea nazistilor aveau motive
simple – dorinta de a gasi un tap ispasitor pentru suferintele lor si atractia fata de un conducator si un
partid ce reprezentau o schimbare dinamica, in locul ‘afacerilor obisnuite’. Acest lucru a devenit
important din anul 1930, cand ‘afacerile obisnuite’ s-au prabusit, iar lumea a fost zguduita de Marea
Criza, deosebit de grava in Germania, unde imprumuturile americane care adusesera prosperitate au fost
cerute inapoi si peste 6 milioane de oameni si-au pirdut locurile de munca. Pe masura ce numarul
somerilor crestea, la fel se intampla si cu numarul de voturi in favoarea Partidului Nazist.
În cele din urmă, naziştii au obţinut rezultatele scontate în alegerile din 1930 şi din iulie 1932 (dar
procentajul obţinut în alegerile pentru Reichstag din 6 noiembrie 1932 s-a diminuat). Reprezentarea
mare în parlamente a partidului nazist, mai ales după 1930, a avut printre cauze slaba prezenţă a
electoratului la urne, starea economică gravă cauzată de marea criză economică (soldată cu peste şase
milioane de şomeri), precum şi politica deflaţionară cu care guvernul cancelarului Heinrich Brüning
(1930-1932) a reacţionat la criza economică, amplificând-o. Pana in 1932, a devenit cel mai mare partid
independent din Reichstag (parlamentul german), insa era inca departe de a obtine majoritatea voturilor
si de a forma un guvern. Exista tot timpul pericolul ca sprijinul lui Hitler va disparea daca se
imbunatateau conditiile economice, iar in noiembrie 1932 voturile in favoarea nazistilor au inceput sa
scada. Hitler a respins ideea de a incerca o ridicare la lupta: fiind hotarat sa nu repete greselile pe care le
facuse in anul 1923, intentiona sa dobandeasca putere in mod legal si sa se foloseasca apoi de aceasta
pentru a declansa o revolutie.
Ocazia i s-a ivit cand cei doi conducatori ce controlau guvernul german au intrat in conflict. Unul
dintre acestia, Franz von Papen, s-a oferit sa formeze o coalitie cu nazistii, crezand ca acestia pot fi
‘imblanziti’. Succesul obţinut de partidul nazist la alegerile din vara lui 1932, după care naziştii au
format cel mai mare grup parlamentar în Reichstag după grupul social-democrat, l-a încurajat pe Hitler
să nu accepte altă funcţie decât cea de cancelar. Negocierile dintre Hitler şi preşedintele Hindenburg
vizând formarea guvernului nu au dus la nici un rezultat. Au urmat câteva luni de instabilitate politică
până la 30 ianuarie 1933, când Hitler a fost numit în funcţia de cancelar. Din noul guvern făcea parte şi
Franz von Papen (cancelar in iun.-nov.1932) care participase împreună cu generalul Kurt von Schleicher
(cancelar in dec.1932-ian.1933) la aranjamentul din culise, acceptat de preşedintele republicii (mareşalul
Paul von Hindenburg) pentru însărcinarea lui Hitler cu formarea guvernului.
 Astfel, in ianuarie 1933, Hitler a devenit cancelar (prim-ministru), insa nazistilor li s-au oferit
cateva posturi in guvern. Cu toate acestea, conservatorii au ajuns la concluzia ca subestimasera metodele
brutale si dure prin care nazistii manevrau puterea statului impotriva dusmanilor lor; de exemplu,
incendierea Reichstagului a fost folosit drept pretext pentru a ataca numerosul Partid Comunist German
(naziştii au dat vina pe comuniştii şi au folosit incidentul ca un pretext pentru a suprima acest partid; mai târziu şi
Partidul Social Democrat a fost violent înăbuşit).
În scurt timp, naziştii au preluat toate funcţiile de conducere, atât în parlamentul
central (Reichstag) şi cele regionale, cât şi în economie. În martie 1933, Hitler s-a hotărât să
propună noului parlament Legea de împuternicire (Ermächtigungsgesetz), care prevedea
înlăturarea procedurilor şi legislaţiei parlamentare şi transferul puterii depline cancelarului şi
guvernului său, prin asumarea de prerogative dictatoriale. Cu ajutorul mulţimii adunate în
stradă şi a terorii instaurate de „Batalioanele de Asalt” sau SA (Sturmabteilungen - Trupele
Furtună) şi a celeilalte organizaţii paramilitare, SS (Schutzstaffel, „Eşalonul de protecţie”),
legea a fost adoptată cu 444 de voturi favorabile şi 94 contra (intelegerea cu Partidul de Centru
Catolic a conferit nazistilor suficiente voturi pentru aprobare). S-a deschis astfel calea spre
dictatura totalitară.
Conform planurilor sale, Hitler putea acum sa se foloseasca de puterile dobandite in
mod legal pentru a crea o noua Germanie, Al Treilea Reich. Toate partidele politice, cu
exceptia Partidului Nazist, au fost dizolvate, la fel s-a intamplat si cu sindicatele, publicatiile
anti-naziste si cu celelalte elemente de opozitie. Nazismul a devenitdoctrina oficiala a celui de-
al Treilea Reich, iar Hitler era glorificat in calitate de Fuhrer atotputernic al acestuia. Cand SA-
ul parea sa scape de sub control, acesta a fost zdrobit in ‘Noaptea Cutitelor Lungi’, lasand
puterea in mainile politiei politice in uniforme negre (SS). Adversarii politici erau adunati in
lagare de concentrare, evreii erau persecutati si privati de majoritatea drepturilor.
Cu toate acestea, Hitler se bucura de sprijin in Germania, mai ales datorita faptului ca
un program de reinarmare si construirea de strazi au oferit noi locuri de munca, revigorand
economia: muncitorii germani si-au pierdut o mare parte din drepturi, dar macar aveau de
lucru. Propaganda nazista afisa imaginea unui popor care urma o anumita directie, iar
succesele lui Hitler in ceea ce privea politica externa au dus la cresterea prestigiului si a
popularitatii acestuia.
Prin reinarmare si introducerea recrutarii, Hitler a incalcat fatis restrictiile impuse de
Tratatul de la Versailles. Apoi, in 1936, a trimis trupe in Rhineland. Acesta era teritoriu
german, dar zona demilitarizata – in care, incepand cu anul 1914, Germania nu a mai avut voie
sa plaseze forte militare. Reinarmarea Germaniei se afla doar in primele etape si, daca Franta
ar fi atacat, Germania ar fi fost nevoita sa accepte o retragere umilitoare. Insa acest lucru nu s-a
intamplat. Strategema lui Hitler functionase, iar succesele pe care le-a avut l-au convins ca
puterile occidentale erau ‘delasatoare’, slabe, fiindu-le teama sa poarte un nou razboi.
Marea Britanie si Franta nu doreau izbucnirea unui razboi pe plan european, fiind
convinse ca Germania a fost tratata prea dur in Tratatul de la Versailles. Astfel, in 1938,
devenind din ce in ce mai puternic, Hitler a anexat Austria, si a cultivat apoi cu abilitate
nemultumirile din randul minoritatii germane din zona Sudeta in Cehoslovacia. Amenintarile
lui Hitler au dus Europa in prag de razboi insa, din nou, Franta si Anglia s-au dovedit mai
ingaduitoare, iar la negocierile duse la Munchen, o zona substantiala a Cehoslovaciei a fost
redata Germaniei.
Pana acum, castigurile lui Hitler pareau justificate, de vreme ce teritoriile anexate erau
populate de germani, care pur si simplu ‘se intorceau la Reich’. Insa in martie 1939 Hitler a
constrans Cehoslovacia – o tara non-germana – sa accepte un ‘protectorat german. Acest lucru
a intarit atitudinea puterilor vestice, iar in momentul in care Hitler a inceput o noua campanie
diplomatica, bazata pe revendicarile minoritatii germane din Polonia, Marea Britanie si Franta
l-au avertizat pe acesta ca in cazul in care Polonia va fi atacata, ele vor lupta de partea ei.
Pe masura ce tensiunea crestea, Hitler a reusit sa-i manipuleze pe rivalii sai, prin
incheierea unui act de neagresiune cu Uniunea Sovietica, in ciuda urii pe cae o nutrea fata de
acest stat comunist, in majoritate slav. Eliberat de riscul unei posibile aliante intre puterile
vestice si Uniunea Sovietica, Hitler a ordonat atacarea Poloniei la 1 septembrie 1939, in cazul
in care polonezii refuza sa faca compromisuri. In urma invadarii Poloniei de catre Hitler,
Marea Britanie si Franta s-au tinut de cuvant si au declansat razboi Germaniei.
Benito Mussolini şi Adolf Hitler: - antisemitismul

Axiomele ideologice ale nazismului au fost superioritatea rasială ariană, şi antisemitismul. Ura profundă
faţă de evrei a fost tema dominantă a carierei politice a lui Hitler. S-a speculat foarte mult pe seama motivelor, dar
nimeni nu a putut găsi un răspuns satisfăcător. Cea mai plauzibilă explicaţie o oferă Geoff Layton în lucrarea
„Germania: Al Treilea Reich, 1933-1945”: „Hitler a fost produsul, şi nu creatorul unei societăţi deja infestate. În
orice caz, ar fi eronat să-l considerăm un antisemit oarecare. Ura faţă de evrei era obsesivă şi vindicativă şi i-a
influenţat întreaga filosofie politică. Că el a fost în stare să o pună în practică, nu poate fi explicat decât prin
circumstanţele specifce ale Germaniei postbelice: umilinţa suferită la Versailles şi problemele grave
de ordin socio-economic dintre anii 1918-1923 şi 1929-1933.
Într-o asemenea situaţie, Hitler a fost în măsură să exploateze existenţa unei ostilităţi latente împotriva evreilor şi să
o transforme într-o politică radicală a urii”. Oricâte explicaţii s-ar încerca, faptele şi cifrele sunt covârşitoare:
numărul oamenilor ce au căzut victime politicii hitleriste este tulburător. Şase milioane de evrei au fost exterminaţi
în lagărele morţii de la Auschwitz, Chełmno, Majdanek, Treblinka şi în ghetoul din Varşovia. Superioritatea rasială
ariană a fost introdusă de Hitler în mod treptat, tocmai pentru a amăgi opinia publică internaţională.
La 15 septembrie 1935 au fost adoptate primele legi rasiale, cunoscute ca Legile de la Nürnberg. Aceste
legi prevedeau că cetăţenia germană putea fi deţinută numai persoanele de origine germană; de asemeni, a fost
impusă interdicţia căsătoriilor mixte dintre evrei şi etnicii germani precum cea a relaţiilor extraconjugale mixte. La 9
noiembrie 1938 au fost adoptate măsuri fizice antisemite prin programul generalizat în toată Germania, în „noapte
de cristal” (Kristallnacht) au fost distruse case, magazine şi sinagogi; peste o sută de evrei au fost omorâţi şi circa
20.000 trimişi în lagăre de concentrare. Punctul culminant al acestor crime antisemite a fost atins la Conferinţa de la
Wannsee, în cadrul căreia înalţi funcţionari de stat din partidul nazist şi guvern au decis "Soluţia finală în chestiunea
evreiască", la cererea expresă a lui Hitler.

Adolf Hitler si I.V.Stalin: o ecuatie cu multe necunoscute

La sase decenii de la consumarea ei, colaborarea Hitler-Stalin, "autentificata" de acordurile dintre cei doi
prezinta înca pete albe.
Dupa venirea lui Hitler la putere, la 30 ianuarie 1933, numerosi comunisti si antifascisti germani, în marea
lor majoritate evrei, si-au parasit tara, gasindu-si refugiul fie în U.R.S.S. (citadela unei utopii, ce parea a-si fi depasit
definitia), fie peste Ocean. Stalin i-a primit cu bratele deschise pentru ca, dupa un timp, sa îi livreze înapoi
Gestapoului. O mie de comunisti si alte 60 de mii de germani care fugisera de nazism au urmat acest traseu dus-
întors.
Gestul Kremlinului poate fi subsumat "antisemitismului de stat" din U.R.S.S.-ul epocii lui Stalin. El este un
fel de uvertura la momentul declansarii acestei politici, în august 1942, în plin razboi. Sectia de propaganda a C.C.
al P.C.U.S. semnala atunci ca echipa aflata la conducerea Teatrului Bolsoi este "evreiasca în cvasitotalitatea ei" si
lansa o campanie "pentru puritatea artei rusesti". O carte aparuta la Paris, în 1998, în traducere, Prisonniers du
pharaon rouge (Prizonierii faraonului rosu), semnata de Ghennadi Kostîrcenko, enumera directiile acestei politici,
mentionând cazul Solomon Mihoels, presedintele Comitetului antifascist evreiesc. Creat în 1941, acest organism a
fost folosit de Stalin - într-o sinistra operatie de manipulare - la început, pentru a atrage fonduri din strainatate, în
speta, S.U.A. Dar odata ce liderul comunist a aflat chiar de la Mihoels personal, despre proiectul de creare a unei
Republici autonome evreiesti în Crimeea, presedintele Comitetului avea sa cada victima unui accident de circulatie,
înscenat, în ianuarie 1948 de politia secreta. Cu o singura exceptie, toti conducatorii Comitetului antifascist evreiesc
au fost împuscati. (La Moscova s-a editat de curând o monografie consacrata lui Solomon Mihoels - 1890-1948.)
In 1949, Pravda înfiera cosmopolitismul criticilor de arta si imediat numerosi intelectuali evrei rusi erau
acuzati de spionaj în folosul Marii Britanii si S.U.A. In ianuarie 1953, cu doua luni înaintea mortii lui Stalin, când
au fost arestate eminente personalitati ale lumii medicale, în frunte cu profesorul Egorov, directorul spitalului de la
Kremlin, care nici macar nu era evreu, asa-numitul complot al "halatelor albe" încununa politica antisemitismului de
stat. Evident, pe fondul unui antisemitism popular traditional, hranit de geloziile particulare sau de rivalitatile
profesionale.
Dar sa revenim la cazul resortisantilor germani, la cei alungati în 1933 de nazism. O prima marturie a jocului
machiavelic al lui Stalin a constituit-o lucrarea Prisonnière de Staline et d'Hitler (Prizoniera a lui Stalin si Hitler),
aparuta imediat dupa razboi, a Margaretei Buber-Neumann, sotia lui Heinz Neumann, Nr. 2 în Partidul Comunist
German. Sotii Neumann au fugit din Germania si, odata ajunsi la Moscova, el a fost executat de NKVD, iar ea
trimisa în lagar, la Karaganda. Dupa semnarea Pactului germano-sovietic, din 1939, d-na Neumann a fost "livrata"
de sovietici înapoi germanilor si deportata de fascisti la Ravensbrück.
 Arkadi Vaksberg, un familiar al arhivelor rusesti, pe baza studierii carora a semnat volume de mare succes
(Hôtel Lux, Aleksandra Kollontai, Vîsinski, procurorul lui Stalin, Misterul Gorki), traduse în afara tarii lui, merge
dincolo de destinul familiei Neumann. De altfel el a afirmat, înca din anul 1994 (în cartea sa Stalin Against the Jews
(Stalin împotriva evreilor), aparuta la New York, ca primele negocieri între Berlin si Moscova privind resortisantii
germani au început cel putin de la sfârsitul anului 1935, deci cu mult înaintea semnarii "pactului diavolului".
Initiativa, afirma recent Vaksberg, dupa investigatii în arhivele MAE de la Moscova, a apartinut serviciilor
diplomatice ale Reichului la Moscova. Ele au cerut Kremlinului informatii privindu-i pe cetatenii germani din
U.R.S.S. De fapt, sintagma era un eufemism, pentru ca Hitler era interesat de fapt, de militantii comunisti . Intr-o
nota din 7 octombrie 1938, semnata de consilierul Schwiner de la Ambasada germana la Moscova, se spunea
limpede ca despre comunisti era vorba. Schwiner îi scria chiar omologului sau rus, Grigori Venstein, ca Berlinul
presupunea ca erau "peste 500 persoane".
Pe 21 noiembrie 1939, Vladimir Potemkin, loctiitor al comisarului poporului pentru Afaceri Externe, care
raporta zilnic superiorilor sai situatia, îsi titra astfel sinteza: Despre chestiunea cetatenilor germani arestati în
U.R.S.S . In acest document, el relata întâlnirea avuta cu însarcinatul cu afaceri von Tippelskirch. "Nu exclud
posibilitatea ca, în cel mai scurt timp, sa va pot informa despre unele hotarâri cu caracter practic", nota Potemkin.
Trecusera numai cinci zile de la semnarea unui acord secret germano-sovietic ce stipula, în articolul sau 14, ca "toti
cetatenii germani care se gasesc înca pe teritoriul sovietic, în închisori sau colonii, sau exilati, trebuie expediati fara
întârziere în Germania".
Pe 11 ianuarie 1940, Potemkin relata o alta întrevedere cu omologul sau german: "I-am dat lui Tippelskirch a
doua lista cu germani arestati, care urmeaza a fi expulzati. Sa fie vreo 15 persoane".
Berlinul considera însa mult prea lent procesul de "predare". Pe 9 aprilie 1940, von Schulenburg, ambasadorul
Germaniei la Moscova, ridica tonul în fata ministrului Afacerilor Externe, V.M. Molotov: "Sunt foarte intrigat de
faptul ca o mare parte a cetatenilor germani ce trebuiau remisi, conform acordului încheiat, ramân înca în Uniunea
Sovietica". "Voi face tot ce tine de competenta mea pentru a scurta aceasta întârziere" - promitea ca un scolar
"Domnul Niet".
Ceea ce a si facut. Si nu numai cu cei 500 comunisti germani identificati de Berlin, înca de la început, care au
fost expulzati, ci cu multi altii, care fugisera din Germania în U.R.S.S., fara acte si sub nume împrumutate: oameni
de stânga, antifascisti, cea mai mare parte evrei, care - via Polonia - se refugiasera în Rasarit.
Von Schulenburg a avut, pe 19 mai 1940, o întâlnire (în aceeasi problema) si cu loctiitorul comisarului
poporului pentru Afaceri Externe, Vladimir Dekanozov, ochiul lui Beria în diplomatie. "Ambasadorul german a
reamintit ca - nota Dekanozov - la începutul convorbirilor între guvernul german si sovietic, ultimul ceruse ca partea
germana sa poata primi 20 000 refugiati germani instalati pe teritoriul U.R.S.S. Dar, în cursul discutiilor, partea
sovietica a crescut cifra pâna la 60 000".
Fara cea mai mica unda de ironie, Dekanozov adauga: "Guvernul german a tinut sa sublinieze considerentele
umanitare ce l-au facut sa accepte 60 000 de refugiati". Si încheia: "Consilierul Ambasadei germane, Tippelskirch, a
amintit ca Potemkin precizase ca, din cei 60 000, numai o mica parte erau de origine etnica germana". Berlinul si
Kremlinul actionau deci în totala coniventa în ce priveste etnia (evreiasca) a germanilor refugiati.
In lunile ce au urmat, colaborarea celor doua guverne a devenit ritmica: pe 27 august 1940, guvernul german
emitea un memorandum oficial "strict secret", adresat autoritatilor sovietice, în care preciza ca "acesti cetateni se
gasesc în situatii extrem de defavorabile". Molotov a trimis de urgenta documentul "tovarasului Beria, cu
rugamintea de a verifica aceasta informatie si a raspunde imediat, cu toate masurile necesare, respectiv eliberarea si
expulzarea cetatenilor germani". Este acelasi Molotov care, la 3 mai 1939, când Litvinov era obligat sa demisioneze
din functia de ministru de Externe (Magazin istoric, nr. 11, 12/1989) si care îi succeda îi marturisise foarte direct
acestuia: "Suntem aici pentru a împrastia sinagoga".

Prăbuşirea celui de-al Treilea Reich

Împingerea Germaniei în război a fost, de fapt, primul semn al începutului sfârşitului
Hitler. Cu toate victoriile de început dintre anii 1939-1941, Hitler şi conducerea militară a
Germaniei au făcut marea greşeală de a-şi subestima inamicii, Marea Britanie şi Uniunea
Sovietică, precum şi greşeala de a începe un război pe două fronturi, cu aceste două puteri.
Orbit de succesele înregistrate de „războiul fulger” (Blitzkrieg), Hitler a dat semnalul
Operaţiunii Barbarossa, care prevedea invadarea Uniunii Sovietice printr-o campanie rapidă,
înainte de venirea iernii. Invazia a început la 22 iunie 1941. Hitler primeşte o nouă lovitură în
luna decembrie a aceluiaşi an prin intrarea în război a Statelor Unite ale Americii. Înverşunarea
sovieticilor, noroiul, apoi nămeţii şi frigul iernii au oprit înaintarea Germaniei. Hitler a rămas
convins că victoria finală era posibilă, ceea ce dovedeşte că-şi pierduse clarviziunea militară ce
îl caracterizase la începutul războiului. În 1943, armata germană se afla în defensivă, pierzând
iniţiativa şi, treptat, toate visurile lui Hitler s-au sfârşit, lăsând în urmă o Europă distrusă şi
şaizeci de milioane de victime.
Moartea lui Hitler
Ii placea sa stea ascuns in buncare, asa ca inamicii sai nu stiau unde se afla. Situat la o adancime de 16
metri, adapostul era acoperit cu un planseu de beton gros de 8 metri si avea trei iesiri: una dadea in localul
Ministerului Afacerilor Externe; a doua, in gradina ministerului; iar a treia, iesirea de rezerva, in gradina cancelariei
Reichului. Adapostul avea 30 de incaperi, si era impartit in doua. In prima jumatate, situata cu 12 trepte mai jos,
locuia Hitler, medicii sai, internistul Morell si chirurgul Stumpfeger, iar intr-o camera separata, cateaua Blondi, cu
cateii ei. In jumatatea ocupata de Hitler, gospodarea vechea lui metresa, Eva Braun. Incepand cu anul 1931 l-a
insotit pe Hitler, pretutuindeni. Toate adaposturile erau pazite de numeroasa garda a lui Hitler, formata din 600-700
de SS-isti (trupe de protectie).
Ce s-a intamplat in ultimele zilele dinaintea caderii Berlinului? Impuscat sau otravit? Cine au fost de fapt,
purtatorii acelor nume a caror simpla pronuntare mai infioara inca omenirea? La aceste intrebari si la multe altele,
rostite si nerostite va vor raspunde urmatorele randuri care sunt o marturie despre agonia uneia dintre cele mai
cumplite dictaturi din toate timpurile, si a dictratorului cazut victima propriei sale mistificari.
In septembrie 1945, imprejurarile in care a murit Hitler au ramas obscure si misterioase. Au circulat mai multe
versiuni despre moartea sau fuga lui Hitler. Unii au declarat ca a murit luptand la Berlin, altii ca a fost asasinat de
ofiteri Tiergarten. Alti presupuneau ca a fugit pe calea aerului sau cu un submarin si se afirma ca ar fi trait cand intr-
o insula invaluita in ceata din Marea Baltica, cand intr-o fortareata de piatra din Tara Rinului alteori intr-o manastire
spaniola, ori intr-un ranch din America de Sud sau in mijlocul unor banditi voitori din Albania, iar rusii care ar fi
fost cei mai in masura sa limpezeaca lucrurile, daca ar fi vrut sa o faca, au preferat sa pastreze obscuritatea.
La un moment dat ei l-au declarat mort, in alt moment au pus la indoiala propria lor declaratie, mai tarziu
au anuntat ca au descopirt cadavrele, atat cel a lui Hitler cat si cel al Evei Braun pe urma au acuzat autoritatile
britanice ca o ascund pe Eva Braun si probabil pe Hitler in zona engleza din Germania. In acel moment autoritatile
britanice au incercat sa scoata la iveala adevarul, incercand sa se folosesca de orice dovada pentru a demonstra
contrariul afirmatilor aduse de catre autoritatile rusesti. Ultimul, si cel mai concludent temei oficial, al morti lui
Hitler, parea sa acrediteze relatarea mortii printr-o radiodifuzata a amiralului Donitz adresata poporului german in
seara zilei de 1mai 1945. In declaratia sa, Donitz a anuntat moartea lui Hitler in fruntea trupelor sale de la Berlin.
Aceata relatare a fost acceptata in acel timp, poate datorita si faptului ca in celebrul ziar englezesc „The Times” dl
de Valera a prezentat condoleante ministrului german care era la Doublin, si numele lui Hitler a fost exclus de pe
lista criminalilor de razboi germani, care urmau sa fie judecati la Nurnberg si datorita faptului ca un oarecare Karl
Heinz Spath din Sttutgard a declarat sub juramant ca Hitler a fost ranit grav la plamani intr-un bombardament rusesc
in buncarul sau, in dupa-amiaza zilei de 1mai 1945 si ca poate canstata moartea lui Hitler.
Imediat dupa declaratia sub juramnt a lui Karl Heinz Spath a apatut o ziarista elvetiana Carmen Moroy,
care a declarat la Hamburg ca dupa anumite informatii poe care le detinea, Hitler era in viata si se gasea la o mosie
din Bavaria cu Eva Braun. Cele doua marturii nu puteau fi adevarate amandoua, deci declararea lor sub juramant nu
putea fi acceptata ca proba, mai ales ca lipsa de valoare a probei cu martori este evidenta, atunci au fost cautati cei
doi, care au depus acele declaratii, iar Carmen Moroy a recunoscut ca nu la vazut pe Hitler vreodata iar Karl Heinz
Spath si-a dat o identitate falsa.
Crearea de mituri a continuat, fiind o caracteristica a rasei umane mai raspandita ca fidelitatea fata de
adevar, pentru ca in decembrie 1947 un aviator german a declarat ca la dus pe Hitler in Danemarca, in 28 aprilie
1945. aceste trei povesti sunt pline de fictiune, fiind niste povesti fanteziste, care au fost create cu un scop anume ori
pentru a deveni celebru ori pentru a scapa de vreo acuzatie si a ajunge in centrul atentiei.
Un alt mit a fost creat de Schellenberg dupa ce sa predat in Suedia si care a fost crezut repede de creduli,
Schellenbreg a spus ca Himmler, concucatorul trupelor S.S., l-a otravit pe Hitler. Dupa o cercetare amanuntita a
anturajului luiHimmler si legenda lui Schellenberg sa topit la fel ca cele lasate de Karl Heinz Spath si Moroy.
Dovezile asupra mortii lui Hitler sa redus la declaratia lui Donitz, dar acesta a parasit Berlinul la 21 aprilie
si de atunci nu la mai vazut niciodata pe Hitler. Radiodifuzarea facuta la Plon, la 150 de mile de locul unde s-a
petrecut incidentul pe care pretindea sa-l relateze a creat o intrebare. Cum avea cunostinta de soarta lui Hitler?
Raspunsul a fost gasit foarte usor, cand asa zisul guvern de la Flensburg a fost arestat, toate hartiile au fost
confiscate si printre ele au fost gasite mai multe telegrame care au fost transmise intre Donitz si cartirul general a
lui Hitler. Ultima telegrama a fost transmisa de Goebbels lui Donitz la 1 mai. In ea era informat ca Hitler a murit
„ieri” adica la 30aprilie 1945.
Apropiatii lui Hitler (Donitz, Keitel, Jodl, Speer): pana la 22 aprilie cand acesta a tinut celebra sedinta de stat major,
in urma caruia lui Hiler i-a scazut curajul, a cerut comandatilor sai sa plece afirmand ca el va ramane la Berlin (in
perioada 22aprilie-2mai) perioada cea mai neagra pentru aflarea unor raspunsuri care puteau fi date doar de
apropiatii lui Hitler, care au cazut in mainile aliatilor rusi. Cu toate acesta rusii au fost primii care au ocupat Berlinul
la 2 mai nemaigasind nici o urma a lui Hitler doar a unor oameni mai putin importanti, dar totusi ar fi putut da unele
raspunsuri la intrebarile al care rusii nu gaseau raspuns in urma interogarii celor care au parasit Berlinul in 22aprilie
au reusit sa ii desmneze pe cei care au ramas in Berlin dupa marele exod din 22 aprilie.
Au fost desemnati oameni politici si generali, garda de agenti a lui Hitler din care jumatate a fost evacuata
in 22 aprilie la Berchtesgaden, unde au fost facuti prizonieri, garzile SS a lui Hitler, asa zisul
Fuhrerbegleitskommando.
Cum puteau fi gasiti acesti oameni au creat o intrebare care a ridicat o problema nu prea mare pentru ca
oameni nu dispar si nici nu se evaporeaza nici macar in periadele de catastrofa. Acesti oameni ori mor ori raman in
viata o a treia posibilitate nu exista. Daca au murit valoarea lor ca martori sa terminat, dar daca traiesc ei trebuie
cautati ori prin lagare daca sunt prizonieri ori prin alte locuri, daca sunt liberi cautati prin registre au fost gasiti 7
martori printre care cel mai insemnat Erich Kempa, ofiterul insarcinat cu transporturile lui Hitler. Ca urmare a
raportului intocmit de catre cei care i-au interogat pe cei care au ramas in Berlin inclusiv Erich Kempa dupa 22
aprile au constatat ca Hitler a murit la 30 aprilie, asa cum a spus Goebbel si alte ipoteze ale disparitiei sale erau
contrare singurei dovezi pozitive si nesustinute de absolut nici o proba. Critici nu contestau dovezile prezentate, dar
sustineau ca exista totusi posibilitatea dea eluda o concluzie atat de categorica, ei sustineau asfel ca trupul
neinsufletit care a fost ars nu era a lui Hitler, ci a unei dubluri, schimbat in ultima clipa. Multi sustineau ca martorii
si cei care au intocmit rapotrul au creat o poveste falsa, intentionat preconceputa, care trebuie respinsa in totalitate,
si reconstituirea in mod satisfacator a realitatii, ramand loc pentru dezvoltarea nestavilita a oricarei teori ce pare
atragatore pentru inventatorul ei.

Moartea lui Hitler - varianta general acceptată

 Hitler a inceput sa isi pregateasca el singur sfarsitul nefiind impuscat, asasinat, sau
otravit de vreun tovaras sau dusman. Ametit de succesele repurtate de Germania fascista pe
frontul de vest, si de servilismul capeteniilor naziste si militare, care il considerau pe "Fuhrer"
simbolul "Marii Germanii", menite sa subjuge intr-un viitor apropiat lumea intreaga, Hitler a
inceput sa creada intradevar, ca fusese predestinat de de Dumnezeu, ca "intuitia" sa era
infailibila, si incetase cu desavarsiresa mai tina seama de realitate ("istorie mondiala se poate
face numai atunci cand te situezi in fapt de cealalta parte a ratiunii lucide, a constiintei vii, si
a precautiei permanente, inlocuind toate acestea printr-o incapatanare fanatica”).
Pe la inceputul primaverii anului 1945, Hitler se transformase intr-un cadavru ambulant, care-si mentinea
existenta doar cu ajutorul injectiilor doctorului Morell. Iata cum il descrie generalul fascist Monteuffel pe Hitler
dupa o intalnire avuta cu el la 11 decembrie 1944: "o aratare garbovita, cu fata galbena si buhaita statea chircita
intr-un fotoliu. Era Hitler. Mainile lui tremurau, iar cea stanga zvacnea mereu convulsiv, cu toate eforturile de a o
potoli... Cand mergea, Hitler tara in mod vizibil un picior... Se parea ca ascultam un om grav bolnav, al carui
sistem nervos fusese complet zdruncinat."
Din cauza loviturilor Armatei Sovietice, "fuhrer-ul" isi pierduse toata increderea in sine si prezenta de sine.
Era de ajuns ca Blondi, cateaua lui, sa nu raspunda la apel, pentru ca Hitler sa se infure si sa faca un acces de isterie.
Atunci, condamnarile la moarte, si deportarile in lagarele de concentrare, curgeau cu duiumul. Generalui Guderion,
succesorul lui Halder in functia de sef al marelui stat major, relata "discutia" pe care o avusese cu Hitler in 1945: "In
fata mea statea un om cu obrajii rosii de manie, cu pumnii ridicati, tremurand din tot corpul, infuriat la culme,
imposibil de potolit. Dupa fiecare explozie de manie, Hitler alerga de colo pana colo prin camera, apoi se oprea in
fata mea, si-mi arunca o alta invinuire. Totodata el incerca sa tipe peste puterile lui, ochii ii ieseau din orbite, si
venele de pe tample i se umflau"
La 29 aprilie, ora 22:00, Hitler aduna pentru ultima data tot anturajul sau. Generalul Weidling, alb ca varul,
raporta ca trupele sovietice duc deja lupte in fata Ministerului Aviatiei si anunta ca cel tarziu pe 1 mai ele vor ajunge
la intrarea in adapost. In linistea mormantala care urma, toti cei de fata numarasera orele care le mai ramasese la
dispozitie. Hitler nu-l mai intrerupese pe Weidling. "In fata mea, isi amintea Weidling, statea o epava: capul i se
balabanea, mainile ii tremurau, vocea-i era nesigura, sovaitoare".
La ora 23:00, Jode care se afla impreuna cu statul major unificat la Dobbin, a primit de la Hitler o telegrama
cu urmatorul continut:
"Ordon sa-mi raportati neintarziat:
1.Unde se afla avangarda armatei lui Wenck?
2.Cand va reincepe ofensiva?
3.Unde se gaseste armata a 9-a?
4.Unde trebuie sa razbata armata a 9-a?
5.Unde se afla avangarda lui Holste?"
La 30 aprilie ora 1:00, Keitel telegrafia la cancelaria Reichului:
"1.Avangarda lui Wenck a fost oprita de inamic in regiunea de la sud de Schwietrsei
2.Din aceasta cauza, armata a 12-a nu poate continua ofensiva asupra Berlinului
3.Principalele forte ale armatei a 9-a sunt incercuite de inamic
4.Corpul de armata a lui Holste a fost obligat sa treaca in defensiva."
Abia acum aflara capeteniile fasciste care era adevarata stare de lucruri. In doua zile, armata lui Wenck nu se
apropiase nici macar cu un pas de Berlin, armat a 9-a era incercuita, iar corpul de armata a lui Holste ducea lupte
defensive, retragandu-se tot mai departe de Berlin, spre Nord. Scorpionii fascisti si-au dat seama in cele din urma ca
sunt prinsi intr-un cerc de foc, de unde nu exista scapare. Nu le ramasese decat sa-si puna capat zilelor. Hitler
ramasese credincios pana la capat propriului lui eu; nu avea de gand sa moara singur. El arata
Evei Brown o stire transmisa de curand, de un post de radio occidental, in care se vorbea de
soarta lui Mussolini. "Ducele", se spunea in stire, imbracat intr-o manta militara germana,
fusese prins de partizani italieni, in apropierea lacului Como impreuna cu amanta lui, Clara
Petaci. Amandoi fusesera impuscati pe loc, iar cadavrele lor aduse la Millano. Acolo fusesera
spanzurate cu capul in jos, langa statia de benzina din piata Loretto, iar locuitorii orasului,
trecand prin fata lor in siruri nesfarsite, scuipau cadavrul tiranului fascist si al metresei sale.
Afland aceasta, Eva Brown a cazut intr-o stare de depresiune totala: va sa zica iata ce o
astepta pe ea daca avea sa cada in mainile inamicului. Abia miscandu-si buzele, ceru sa i se
aduca si ei otrava. "Fuhrerul" pronunta un discurs grandilocvent in care opunea "fidelitatea"
Evei Brown "tradarii" poporului german.
Abia in dupa-amiaza zilei de 30 aprilie, cand trupele de asalt sovietice luptau deja in
tunelnurile metrolui din statia Friederichstrasse si patrunsera pe Vosstrasse, unde era fatada
cancelariei Reichului, Hitler se hotara in sfarsit. Linge, cameristul sau, il cheama pe Kempka,
soferul personal al "fuhrerului" si ii transmise o dispozitie: sa procure 200 l de benzina, si sa le
aduca in gradina cancelariei Reichului. La inceput, Kempka, nu intrebase pentru ce ii trebuie
lui Hitler benzina, intrucat toate caile de scapare erau taiate. In sfarsit, el se dumeri: va trebui
ars cadavrul "fuhrerului". El reusi sa adune numai 180 l de benzina. La masa la care de obicei
luau parte persoanele cele mai apropiate de Hitler, domnea de data aceasta o tacere
mormantala; prezenta un unui cadavru viu, ii incatusa pe toti. Cu totii asteptau cu nerabdare
momentul cand in sfarsit Hitler le va dezlega mainile. Luandu-si ramas bun de la cei prezenti,
Hitler si Eva Brown se retrasesera in apartamentul lor. La inceput, pentru a verifica eficacitatea
otravii, Hitler si-a omorat cateaua, cu cei patru catei. In cele din urma, frica de a cadea viu in
mainile aliatilor, si de a fi pedepsit, pentru toate crimele sale, invinse toate ezitarile. Langa usa,
Bormann, Achsmann si Linge asteptau cu cea mai mare nerabdare. In clipa cand orologiul
arata 15:30 se auzi un foc de arma. Trupul lui şi cel al Evei Braun (cu care se cununase în ziua
precedentă) au fost depuse în craterul unei bombe, stropite cu benzină de Otto Günsche şi alte
ajutoare din Führerbunker şi li s-a dat foc când Armata Roşie se apropia şi continuau
bombardamentele.
In depozitia facuta, la procesul de la Nurnberg, Achsmann declara ca a intrat in camera lui Hitler, imediat ce
auzi impuscatura. "L-am vazut pe fuhrer sezand pe divan. Eva Brown sedea alaturi, cu capul pe umarul lui Hitler.
"Fuhrerul" avea capul aplecat inainte si era limpede ca murise. Maxilarul ii atarna iar pe podea zacea revolverul."
Hitler s-a sinucis, tragandu-si un glonte in gura, iar Eva Brown a murit prin otravire . La 25 octombrie 1956,
printr-o hotarare oficiala, la tribunalul administrativ, din Berchtesgaden s-a confirmat moartea
lui Hitler.
Intr-un al doilea testament particular, Hitler il desemna pe Bormann, ca executorul sau
testamentar, insarcinandu-l sa vegheze la aplicarea dispozitiilor luate de el intr-un alt testament
din 2 mai 1938, prin care lasa toate bunurile sale personale, NSDAP-ului cu obligatia de a
varsa diverse suma familiei, servitorilor, si catorva prieteni. Ultima fraza din cel de-al doilea
testament particular, vadea limpede hotararea lui de a se sinucide: "Eu si sotia mea, alegem
moartea pentru a scapa de rusinea depunerii armelor si a capitularii."
În urma unor cercetări intense a peste 300 de ore de film, cercetătorii au ajuns la concluzia că Adolf Hitler
a suferit începând din 1943 de Parkinson. Până în acel moment dictatorul îşi folosea ambele mâini pentru a gesticula
şi a-şi susţine discursurile, însă din acel moment, Hitler era mai reticent în gesticulările cu mâna stângă. Un filmuleţ,
care a uitat a fi cenzurat demonstrează că în anumite momente mâna stângă a lui Hitler tremura exact ca în cazul
bolii Parkinson. Deşi au fost făcute cercetări amănunţite, nu s-au descoperit nici în scrierile apropiaţilor, însă nici în
scrierile sale dovezi cum că ar putea fi bolnav de această boală. Mai curând s-a descoperit că unul dintre medicii
acelei perioade îi administra o substanţă "misterioasă"care, spune valetul lui, îi oferea o energie incredibilă încă
dinainte de a scoate acul din venă. Cercetările au dovedit că lui Hitler îi erau administrate amfetamine, astfel că în
scurt timp a devenit dependent. Dar, parkinsonismul nu afecteaza funcţiile cognitive, gândirea-a nu se confunda cu
altzheimer; amfetaminele se inrudesc funcţional cu levo-dopa (tratament parkinson). Când Anglia şi SUA au început
atacarea Berlinului, Hitler s-a ascuns într-unul dintre buncărele blindate create special, împreună cu câţiva oameni
de încredere. În acele vremuri deja suferise de un atac cerebral, însă dependenţa de amfetamine, boala Parkinson şi
mai ales căderea Berlinului l-au dus la sinucidere.
La 2 mai, Helmuth Weidling a capitulat şi a predat Berlinul fără condiţii sovieticilor.
Când au ajuns la cancelarie, forţele sovietice au găsit trupul Hitler şi au efectuat o autopsie
folosind amprente dentare pentru identificare. Rămăşiţele lui Hitler şi ale Evei Braun au fost
îngropate secret de SMERŞ (organizaţia „Smert Şpionam”) la sediul acesteia din Magdeburg.
Potrivit Serviciului Federal Rus de Securitate, un fragment de craniu uman păstrat în arhivele
sale şi expus într-o expoziţie din anul 2000 provine din rămăşiţele pământeşti ale lui Hitler.
Totuşi, autenticitatea craniului este pusă sub semnul întrebării de mai mulţi istorici şi
cercetători.
În mai 1945, Germania era complet ruinată şi nicidecum o „Germanie mare” în stare să
distrugă Rusia bolşevică sau să creeze o nouă ordine mondială bazată pe supremaţia aşa-zisei
rase „ariene”.
Bibliografie
*Florin Constantiniu - „Între Hitler şi Stalin; România şi pactul Ribbentrop” - Molotov, Bucureşti, Danubius, 1991;
*Florin Constantiniu - „Hitler, Stalin şi România - România şi geneza Operaţiunii Barbarossa", Bucureşti, Univers
Enciclopedic, 2002
* John Toland - "Viata lui Adolf Hitler"
*"Mein Kampf" - Adolf Hitler
* Joe Heydecker, Johannes Leeb - “Procesul de la Nürnberg”
* Jacques de Launay - “Ultimele zile ale fascismului in Europa “
* Dr. Nyiszli Miklos - "Am fost medic la Auschwitz"
* Olga Lengyel - "Cuptoarele lui Hitler"
*Hugh Trevor-Roper, traducere S. Lăzărescu – „Ultimele zile ale lui Hitler”, Bucureşti, Humanitas, 1993;
*Gherman Rozanov – “Ultimele zile ale lui Hitler”, Bucureşti, Editura Politică, 1962;
*Max Weinrich (traducere R. P. Gheo) – “Universităţile lui Hitler: contribuţia intelectualilor la crimele Germaniei
împotriva evreilor”, Iaşi, Polirom, 2000.
 ANEXA 2 – BENITO MUSSOLINI

Viaţa lui Mussolini

Benito Amilcare Andrea Mussolini (fiind cel mai mare dintre

fratii sai, Arnaldo si Edvige) s-a născut la 29 iulie 1883 în Dovia di
Predappio – un orăşel din Romagna. Mama sa era învăţătoare si
catolica convinsa, iar tatăl, Alessandro (fiul unui locotenent din
Garda Nationala), era meşter fierar, cam palavragiu şi vorbăreţ,
amator de femei şi de băutură, corespondent al ziarelor
socialiste/anarhiste din Forli şi care se mândreşte că scrie despre
socialism şi revoluţie. Datorita inclinatiilor politice ale tataului sau a
fost numit Benito dupa un reformist mexican, presedintele Benito
Juarez. Tatal sau petrecea o mare parte a timpului in taverne discutand politica, tot acolo
ducandu-se si o mare parte din banii familiei, iar mesele celor trei copii ai familiei Mussolini
nu erau tocmai indestulatoare. Ei locuiau in doua camere aglomerate la al doilea etaj al unui
mic palazzo. Mai tarziu el si-a exprimat mandria fata de originea sa umila si adeseori pomenea
despre sine ca este un om din popor, un om al poporului.
Familia Mussolini o scoate greu la capăt. Tatăl a izbutit totuşi să construiască o mică
batoză, pe care o închiriază tăranilor, iar mama, Rosa, născută Maltoni, contribuie cu salariul ei
la gospodărie. Când moare, în 1905, la vârsta de 46 de ani, istovită de muncă după o viaţă de
devotament, Alessandro se instalează ca hangiu la Forli. Acolo trăieşte cu Anna Giudi, văduva
unui ţăran ruinat.
Alessandro, cu toate că e privilegiat în comparaţie cu umilii zileri, cunoaşte şi el, în mod
direct, vitregia timpurilor. În noua lui familie, căci Anna Guidi are cinci fete, cea mai tânără
dintre ele, Rachele, născută în 1892 şi care va deveni mai târziu nevasta lui Benito, conduce
gospodăria Chiadinilor, din Forli, pentru un salariu de trei lire pe lună. Seara, în familia
Mussolini, ca a multor altor italieni, singura mâncare era mămăliga, „polenta”, carnea fiind o
mâncare cu totul rară, dacă nu chiar necunoscută. Cu toate acestea, Mussolini nu cunosc
mizeria propriu-zisă şi nici sărăcia lucie în care trăiau atunci numeroase familii italiene.
Copilăria lui Benito se desfăşoară la adăpostul grijilor legate de muncă şi de foame. E un băiat
bătăios, certăreţ, care-şi dispută cu înverşunare partea lui din micile furtişaguri la care se dedau
copiii tuturor satelor în vagabondajele lor.

Educatia lui Mussolini

Familia Mussolini locuia pe atunci într-o casă simplă – trei odăi sumar mobilate – dar
înzestrată cu strictul necesar: pat de fier, dulap, bufet; una dintre odăi, atata vreme cât a trăit
mama lui Mussolini, era folosită ca sală de curs. Mama, pe care Benito a iubit-o cu duioşie, a
avut grijă să-i asigure o învăţătură temeinică. Ea îl înscrie la colegiul Salesienilor din Faenza,
unde disciplina este strictă, iar tratamentul diferit al elevilor – regulă. În sufragerie, de pildă,
există trei mese: pentru nobili, pentru bogaţi şi pentru săraci. Musolini, mândru, certăreţ – i-a
spus mamei lui: „Într-o zi Italia se va teme de mine” – spumegă în tăcere, aruncă o călimară
unui profesor în obraz, încearcă să fugă, este adus înapoi, îl răneşte cu briceagul pe un coleg de
clasă. Totuşi este menţinut, fiind un elev bun, dar familia n-are bani şi trebuie să-l retragă pe
Benito de la colegiu după ce-i fusese respinsă o cerere de bursă.
Se înscrie ca intern la colegiul Giosue Carducci din Forlimpopoli. În curând este exclus
din cauza comportarii lui (a asaltat un alt coleg cu cutitul sau) şi continuă cursurile ca extern,
locuind la o bătrânică. Continuă să fie acelaşi ştrengar fără bani, care se pasionează pe
neaşteptate pentru muzică. A fi licean e un privilegiu de care nu se bucură toţi italienii de
vârsta lui.
În 1896, Mussolini nu-i decât elev la colegiul din Forlimpopoli; cântă din trombon în
fanfară, e un element turbulent şi asistă într-o zi la plecarea emigranţilor în Brazilia.
Se înscrie în 1900 în Partidul socialist şi timp de un an încearcă să se angajeze însă
nimeni nu-l acceptă. La 18 ani se dedică cu disperare aventurilor amoroase, aleargă după fete,
le posedă pe scară, în mod brutal, încercând să-şi calmeze dorinţa şi să-şi consume puterile, să
se potolească în acest soi de frenezie. Frecventează balurile satului, se ia la bătaie. Din această
perioadă dezordonată îi va rămâne toată viaţa gustul gustul pentru cuceririle rapide si ... un
sifilis prost tratat. Din fericire pentru el, în februarie 1902 este ales ca suplinitor şi astfel din
februarie până în iunie va preda în şcoală, va cunoaşte viaţa de învăţător, însă îl plictiseşte.

Perioada 1902- 1911

Nesatisfăcut, în iunie 1902 se gândeşte să plece în Elveţia (pentru a evita serviciul

military). La varsta de 19 ani pe cand era un tanar scund si palid cu niste ochi caprui mari si
intunecati, a parasit Italia cu un medalion nichelat al lui Karl Marx in buzunarele sale care de
altfel erau goale. In urmatoarele luni a trait dupa o zi pe alta sarind din slujba in slujba.
Munceşte din greu ca zidar, indură foametea; opulenţa hotelurilor de lux pentru turişti îl
revoltă. Hainele îi sunt boţite, murdare. Petrece o noapte într-o ladă sub podul mare din
Lausanne şi când iese de acolo dis-de-dimineaţa e arestat pentru vagabondaj. Trăieşte într-o
sărăcie lucie. Dar această perioadă e scurtă. Printre emigranţii italieni, intelectualii sunt puţini.
În scurt timp, Mussolini se afirmă ca un revoltat curajos. În curând este remarcat. Devine
secretarul Asociaţiei zidarilor din Lausanne, dă lecţii de italiană, scrie câteva articole. In
acelasi timp isi castiga o reputatie de tanar cu un ciudat magnetism si cu remarcabile talente de
orator. El a citit pe larg si cu o sete de cunoastere nemai intalnita teoriile filozofilor vremii,
selectand ceea ce i se parea bine si discreditand restul, formandu-si propriile sle concepte
politice si filozofice, impresionandu-i pe cei din jurul sau cu spiritul sau revolutionar.
In timp ce isi castiga reputatia ca jurnalist politic, Mussolini realiza o propaganda
mascata prin care promova violenta si atingere scopului cu forta. Din aceasta cauza a fost
arestat si a facut inchisoare de mai multe ori.
În locul mizeriei, începe o viaţă boemă, dezordonată şi exaltată. Îşi formează o cultură,
cunoaşte oameni în faţa cărora se afirmă.
Reuşeşte să se facă atât de bine cunoscut încât, la 6 aprilie 1904, este expulzat din
cantonul Geneva, după ce a fost semnalat consulului Italiei ca anarhist. Trece în Franţa, unde
rămâne un timp la Annemasse, apoi se reîntoarce în Italia ca sa profite de o amnistie de
dezertare pentru care a fost condamnat in absenta. Aici îşi desfaşoară voluntar serviciul militar
şi unde dă dovadă de o disciplină de invidiat, însă după liberare îşi reia viaţa dezordonată.
Mussolini s-a mai angajat inca o data ca profesor in nordul Udinei, unde a trait, dupa cum
spune el, o viata de degradare morala. Dar curand, plictisit de viata sa irosita fara rost, s-a
intors la viata sa de jurnalist (editeaza ziarul L'Avvenire del Lavoratore) si de politician
extremist, care l-a condus din nou la incarcerari. In 1911, Mussolini participa la o revolta
impotrica razboiului italian in Libia pentru care primeste cinci luni de inchisoare.
În casa părintească acesta se îndrăgosteşte de Rachele – care are 16 ani – cea mai mică fată a
Annei şi care-i va deveni soţie. Rachele e blondă, graţioasă, şi se vorbeşte că ar fi fiica
adulterină a Annei şi a tatălui lui Benito, dar lui puţin îi pasă. Ea a plecat cu el si au locuit intr-
un apartament parasit si mizer in Forli, iar mai tarziu s-au casatorit. La 1 septembrie 1910 se
naşte Edda, fiica lor. Intre timp, din 1911 pana in 1938, are o aventura cu autoarea evreica si
academiciana Margherita Sarfatti, poreclita si “Mama Evreica a Fascismului”, la acel timp.
Întemeindu-şi altfel un cămin cu Rachele, Benito nu mai caută post de învăţător.
Conduce, redactează, paginează, pentru 120 de lire pe lună, ziarul socialist din Forli. Articolele
lui sunt violente, anticlericale, si antireformiste: „Socialismul – scrie el – este poate cea mai
mare dramă care a agitat colectivitatea omenească.” Si ia chiar parte la luptele ţărăneşti din
Romagna.
La 14 octombrie 1911, în timp ce Mussolini stă pe terasa cafenelei „Garibaldi” este
arestat. Benito Mussolini este transportat la închisoarea San Giovani in Monte, din Bologna,
prezentându-i-se opt capete de acuzare: îndemn la grevă insurecţională, violenţe împotriva
agenţilor autorităţii, sabotaj. O lună mai târziu are loc la Forli procesul. Este condamnat la 6
luni închisoare.

Mussolini şi naşterea fascismului

Dupa ce a scris intr-o larga varietate de ziare socialiste si-a fondat propriul sau ziar „La
Lotta di Classe”. Acest ziar a avut atat succes incat Musolini in 1912 a fost numit editor al
ziarului socialist oficial „Avantil”, al carui tiraj s-a dublat intr-un timp foarte scurt, si ca un
reporter antimilitarist, antinationalist, si antiimperialist ce era, s-a impotrivit fulgerator
interventiei Italiei in Primul Razboi Mondial. Stilul său jurnalistic era agresiv şi coroziv
trecând cu vederea folosirea violenţei şi condamnând statul liberal şi pe acei socialişti
reformişti care vroiau să colaboreze cu acest stat. El declara răspicat că singura politică pe care
trebuie s-o urmeze Partidul Socialist este revoluţia.
Izbucnirea primului război mondial avea să schimbe spectaculos cariera lui Mussolini.
Partidul Socialist din care făcea parte condamna războiul ca pe o luptă imperialistă dusă pe
cheltuiala claselor muncitoare din Europa şi cerea ca Italia să rămână neutră. Dar Mussolini
vedea conflictul ca pe un eveniment care avea sa zguduie din temelii societatea, netezind
drumul spre revoluţie. Condus de aforismele lui Karl Marx care spuneau ca de obicei revolutia
sociala urmeaza razboiul, si asteptandu-se ca infrangerea Frantei sa aduca prabusirea libertatii
in Europa, el a inceput sa scrie articole si sa tina discursuri de o violenta uimitoare in favoarea
razboiului pe care mai inainte l-a condamnat. El a demisionat de la Avantil (in noiembrie 1914)
si a fost exclus din Partidul Socialist.
Sponsorizat de un producator care promova razboiul impotriva Austriei, Mussolini
preia conducerea editurii “Il Popolo d’Italia”, in care si-a sustinut cu toata puterea filozofia:
„ De astazi inainte suntem cu totii italieni si nimic altceva decat italieni. Acum otelul a intalnit
hotel. Un singur strigat iese din piepturile noastre – Viva Italia!” Acesta a fost strigatul nasterii
Fascismului. Mussolini a intrat in razboi.
Mussolini a acceptat acum sprijin financiar din partea unor companii, ca Fiat, care aveau de
câştigat din contractele pentru armament, în eventualitatea intrării în război. Articolele lui au
ajutat la declanşarea revoltei din mai 1915 în favoarea intervenţiei, iar el avea să declare mai
târziu, fără justificare, că aceste dezordini publice au împins un guvern şovăitor în război.
Pentru înfrângerea de la Caporetto, el dădea vina pe defetismul şi incompetenţa
guvernului, declarând că Italia are acum nevoie de un dictator care să dirijeze cu reală fermitate
efortul de război. Deşi încă nu o declara public, credea că el este omul potrivit pentru acest rol.
În cursul anului 1918 el a căutat să creeze prin publicaţia lui o nouă mişcare menită să
promoveze atât naţionalismul, cât şi reforma socială. El încerca să atragă de partea sa soldaţii
care n-aveau nici o tragere de inimă să se întoarcă la sărăcia de la sat sau de la oraş după
terminarea războiului. În iulie 1918, el a încetat să mai susţină că „Il Popolo d’Italia” este
socialist (decide ca socialismul ca doctrina este un esec), afirmând în schimb că este „ziarul
combatanţilor şi producătorilor”. Debuteaza in viata politica fiind numit in 1918 un om
“nemilos si destul de energic pentru a face o maturare curata” pentru a reinvia natiunea
italiana.
Un important factor in castigarea suportului pentru fascism la inceputurile sale este ca
afirma combaterea discriminarii intre clasele sociale si se opunea puternic fata de toate
formele. Fascismul sustinea sentimentele nationale ca unitatea, indiferent de clasa in speranta
de a ridica Italia la nivelul din trecut, Imperiul Roman. Ideologia fascista a avut ca baza de
pornire lucrarile lui Nietzsche, Vilfredo Pareto, Platon (Republica) sau Georges Sorel.
Mussolini a folosit adesea lucrarea lui Platon (Republica) ca inspiratie; ea avea un numar de
idei pe care fascismul le promova (statul ca ultim scop, opozitia fata de democratie,
militarizarea natiunii prin creerea unei clase de razboinici, cetatenii se indeplineasca sarcini
civice in intersul statului si interventia statului in educatie ca sa promoveze creerea de viitori
razboinici si presedinti ai statului). Fata de fascism, Republica, nu promova agresivitatea dar
promova idei comuniste in privinta propietatii. In timp ce Platon era un idealist concentrat sa
atinga justitia si moralitatea, Mussolini era realist si focalizat pe implinirea obiectivelor
politice. Mussolini si fascisti au reusit sa fie simultan revolutionari si traditionalisti, astfel erau
descrisi ca “ a treia cale”, datorita faptului ca erau foarte diferiti de politica vremii. Fascistii
condusi de Dino Grandi, un confident al lui Mussolini, formeaza detasamente inarmate ale
veterenilor de razboi cu scopul de a instaura ordine pe strazile Italiei cu o mana puternica.
Intrau in conflict cu socialistii, anarhistii si comunistii, iar Guvernul rareori se amesteca in
actiunile detasamentelor. Fascistii au crescut atat de repede incat in doi ani, s-au transformat in
Partidul National Fascist la un congres din Roma.

Intrarea in politica
 Mussolini credea că a venit timpul să treacă de la vorbă la faptă. Aşadar, în 23 martie
1919, el a organizat întâlnirea inaugurală a noii mişcări, „Fasci di Combattimento” („Grupul de
Luptă). Aceştia reprezentau un spectru larg de vederi politice, incluzând naţionalişti,
republicani, anarhişti precum şi pictori şi poeţi radicali. Nu aveau prea multe în comun, în afară
de ura faţă de statul liberal şi dispreţul faţă de retorica de luptei de clasă a socialiştilor. Cu toate
acestea, au reuşit să schiţeze un program politic care cuprindea atât tendinţele expansioniste ale
Italiei, cât şi declaraţii de intenţie, de orientare stângistă (o nouă Adunare Naţională,
proclamarea Republicii Italiene, desfiinţarea tuturor titlurilor de nobleţe si a tuturor
companiilor de acţiuni, industriale sau financiare, suprimarea oricăror speculaţii ale băncilor
sau ale bursei, controlul şi impozitarea averii personale, confiscarea venitului neproductiv si
reorganizarea producţiei pe bază de colaborare şi participarea directă a muncitorilor la
profituri).
Renumele lui Mussolini nu se datora însă autoproclamatei sale poziţii de lider al mişcării
fasciste, ci era mai degrabă rezultatul stilului lui gazetăresc agresiv din ziarul „Il Popolo
d’Italia”. Dovada eşecului mişcării iniţiate de el pare să fi apărut în cadrul alegerilor generale
din noiembrie 1919. Nu numai că Mussolini nu a devenit deputat, obţinând doar 5.000 de
voturi din cele 270.000 validate la Milano, dar fascismul a eşuat peste tot. Reprezentanţii săi
nu au obţinut nici măcar un loc în Parlament şi la sfârşitul anului existau poate doar 4.000 de
adepţi ai fascismului în întreaga Italie. Mişcarea părea sortită pieirii. Mussolini avea totuşi să
fie salvat de eşecul guvernului de a-i convinge pe conservatorii italieni că puteau să facă faţă
presupusei ameninţări socialiste. De unde aproape că fuseseră daţi uitării în decembrie 1919, în
decurs de aproape un an, fasciştii au devenit o forţă puternică pe scena politică.
Un important factor in castigarea suportului pentru fascism la inceputurile sale este ca
afirma combaterea discriminarii intre clasele sociale si se opunea puternic fata de toate
formele. Fascismul sustinea sentimentele nationale ca unitatea, indiferent de clasa in speranta
de a ridica Italia la nivelul din trecut, Imperiul Roman. Ideologia fascista a avut ca baza de
pornire lucrarile lui Nietzsche, Vilfredo Pareto, Platon (Republica) sau Georges Sorel.
Mussolini a folosit adesea lucrarea lui Platon (Republica) ca inspiratie; ea avea un numar de
idei pe care fascismul le promova (statul ca ultim scop, opozitia fata de democratie,
militarizarea natiunii prin creerea unei clase de razboinici, cetatenii se indeplineasca sarcini
civice in intersul statului si interventia statului in educatie ca sa promoveze creerea de viitori
razboinici si presedinti ai statului). Fata de fascism, Republica, nu promova agresivitatea dar
promova idei comuniste in privinta propietatii. In timp ce Platon era un idealist concentrat sa
atinga justitia si moralitatea, Mussolini era realist si focalizat pe implinirea obiectivelor
politice. Mussolini si fascisti au reusit sa fie simultan revolutionari si traditionalisti, astfel erau
descrisi ca “ a treia cale”, datorita faptului ca erau foarte diferiti de politica vremii.
Fascistii condusi de Dino Grandi, un confident al lui Mussolini, formeaza detasamente
inarmate ale veterenilor de razboi (brigăzi fasciste - „squadrismo” care erau mici si de cele mai
multe ori şi lipsite de o ideologie coerentă cu scopul de a instaura ordine pe strazile Italiei cu o
mana puternica; erau formate mai ales din ofiţeri demobilizaţi şi subofiţeri, precum şi studenţi
din clasa mijlocie. Mulţi dintre cei recrutaţi erau mici fermieri, arendaşi şi dijmaşi care, departe
de a fi bogaţi, formau ţărănimea înstărită. Aceştia erau hotărâţi şi nerăbdători să aibă propriu
lor pământ). Intrau in conflict cu socialistii, anarhistii si comunistii (se pricepeau să dea foc
birourilor şi să-i bată pe membrii mişcării sindicale si adesea îşi forţau duşmanii să bea litri de
ulei de ricin), iar Guvernul rareori se amesteca in actiunile detasamentelor. Fascistii au crescut
atat de repede incat in doi ani, s-au transformat in Partidul National Fascist la un congres din
Roma.
Personalitatea lui a fost cea mai pregnantă din mişcarea fascistă şi publicaţia lui făcea
cunoscute activităţile fasciste. El susţinea că fără un lider ca el fascismul ar fi lipsit de unitate
căci diversele facţiuni s-ar risipi. Avându-l pe Mussolini ca lider, fascismul putea fi prezentat
ca o mişcare naţională având ca icoană o nouă Italie. Ziaristul Mussolini descria violenţa
fascistă nu ca pe o simplă formă de banditism, ci ca pe un rău necesar dacă Italia trebuia
scăpată de bolşevism. „Squadrismo” era îmbrăţişat ca o cruciadă antisocialistă. În discursul
ţinut în faţa fasciştilor din Bologna în aprilie 1921 Mussolini a încercat să creeze această
imagine de cruciadă.
„Noi fasciştii avem un program clar: trebuie să înaintăm călăuziţi de o colonană de foc pentru că suntem
ponegriţi şi neînţeleşi. Şi oricât ni s-ar reproşa violenţa, este clar că pentru a ne face înţeleşi trebuie să lovim în
capetele tari pentru a le face să răsune. Dar noi nu facem din asta o şcoală, un sistem, ori, şi mai rău, violenţă de
dragul violenţei. Noi suntem violenţi pentru că aşa trebuie să fim. Dar eu vă spun că această violenţă necesară din
partea fasciştilor trebuie să aibă o ţinută şi un stil propriu, aristocratic sau dacă vreţi chirurgical.
Expediţiile noastre de pedepsire, toate acele acte de violenţă care apar în ziare trebuie să aibă ţinuta ripostei
potrivite şi a revanşei legitime; pentru că suntem primii care recunoaştem ce trist e ca, după ce am luptat cu
duşmanul din afară, să fim obligaţi să luptăm cu duşmanul dinăuntru... Socialiştii au creat un stat în stat... şi acest
stat este mai tiranic, mai neliberal şi mai trufaş decât cel dinainte; acesta este motivul pentru care ceea ce facem noi
astăzi este o revoluţie care să dărâme statul bolşevic, urmând să ne răfuim apoi cu statul liberal care rămâne.”
În primăvara anului 1922, brigăzile fasciste s-au desfăşurat violent în nordul şi centrul
Italiei atacând comitete orăşeneşti socialiste şi proprietăţi ale mişcăriisindicale. Fragilei coaliţii
guvernamentale i-a lipsit voinţa politică pentru a curma cu ajutorul poliţiei violenţa unui partid
care putea deveni curând partenerul său la guvernare. În orice caz, poliţia nu s-a arătat dispusă
să intervină în luptele de stradă – nu-i avea la inimă pe socialişti şi în anumite zone chiar a
împrumutat arme brigăzilor fasciste. Acţiunile fasciştilor au impresionat clasele conservatoare
de mijloc, ajutându-le să se convingă că fasciştilor li se putea încredinţa o parte din guvernare.
Începând cu acel moment, problema nu se mai punea dacă fasciştii să participe sau nu la
guvernare, ci mai degrabă în ce condiţii.

Marşul asupra Romei

Mussolini s-a lansat în noi negocieri cu facţiunile liberale, discutând ce posturi să le fie
acordate fasciştilor în guvern. Nu le-a dezvăluit că adevărata lui ambiţie era să fie prim
ministru. În acelaşi timp le vorbea brigăzilor despre organizarea unui coup d’etat. În realitate el
era foarte presat să adopte o astfel de politică – numeroşi fascişti doriseră să încerce să pună
mâna pe putere la sfârşitul grevei eşuate şi fusese nevoie de toată autoritatea lui Mussolini ca
să-i potolească. El credea că poate ajunge la putere fără o lovitură de stat, dar luând în calcul o
astfel de acţiune, îi făcea fericiţi pe adepţii lui mai radicali şi îi întimida pe liberali pentru ca
aceştia să-i facă concesii. La începutul lui octombrie Mussolini a sporit presiunea începând să
organizeze un marş asupra Romei.
Brigăzile fasciste erau organizate într-un corp voluntar de gardă raţională şi plănuiseră să
cucerească cele mai importante oraşe din nordul şi centrul Italiei. Aproximativ 30.000 de
fascişti aveau să se îndrepte apoi spre capitală şi să preia puterea. Dacă cineva le-ar fi opus
rezistenţă ar fi fost zdrobiţi. Mulţi fascişti credeau chiar că în sfârşit, puteau da lovitura.
Liderul lor însă considera acest marş ca ultimă armă a şantajului său politic. Mussolini părea să
fie convins că sub o asemenea ameninţare, politicienii vor fi de acord ca el să devină prim
ministru.
Continuându-şi pregătirile pentru marş, Mussolini a avut grijă să dea asigurări că nu
trebuie să se teamă de o guvernare fascistă. El a evidenţiat în mod special faptul că fascismul şi
monarhia puteau colabora, după cum declara în următorul discurs ţinut la Neapole în ajunul
marşului: „Fără îndoială că unitatea Italiei se bazează din plin pe Casa de Savoia. Este la
fel de neîndoielnic că monarhia italiană, din motive de origine, dezvoltare şi istorie, nu se poate
situa pe poziţii adverse noilor forţe naţionale. Nu s-a opus deloc atunci când poporul italian –
care, chiar dacă era o minoritate, era o minoritate inteligentă şi hotărâtă – a cerut şi a obţinut
participarea ţării lui la război. Ar avea vreun rost să fie în opoziţie azi, când Fascismo nu
intenţionează să atace regimul ci să-l elibereze de acele suprastructuri care îi umbresc poziţia
istorică şi îi limitează expansiunea spiritului naţional?Parlamentul şi toate accesoriile
democraţiei nu au nimic în comun cu monarhia. Şi nu numai atât, noi nici nu avem de gând să-
i luăm poporului jucăria – parlamentul. Spunem „jucărie” pentru că o mare parte a poporului
aşa pare să-l considere. Dacă nu e aşa, atunci îmi puteţi spune de ce din 11 milioane de
alegători, 6 milioane nu se deranjează să voteze? Nu avem de gând să i-l luăm.”
În ultima săptămână a lui octombrie pregătirile s-au încheiat. În noapte de 27 brigăzile
fasciste au ocupat primăria, palatul telefoanelor şi gările oraşelor din nordul Italiei. În primele
ore ale dimineţii de 28 octombrie, guvernul lui Luigi Facta a găsit în sfârşit curajul să acţioneze
şi l-a sfătuit pe rege să fie de acord cu declararea stării de asediu.
Poliţia şi forţele armate s-au pregătit să împrăştie coloanele de fascişti care se îndreptau
spre Roma pe căi rutiere şi ferate. Tătuşi, la ora 9 dimineaţa regele Victor Emmanuel s-a
răzgândit. A refuzat să mai autorizeze declararea legii marţiale care ar fi pedepdit folosirea
forţei de către fascişti. Aceasta s-a dovedit a fi o decizie fatală: era un semn că regele nu avea
încredere în guvernul său şi voia cu tot dinadinsul să evite o explicaţie violentă cu fasciştii lui
Mussolini.
Aflând că regele refuză să declare legea marţială, guvernul lui Facta a demisionat. Atunci
Victor Emmanuel l-a numit pe Salandra – un veteran liberal-conservator şi i-a cerut să formeze
un nou guvern. Salandra a încercat să negocieze cu fasciştii oferindu-le câteve posturi
ministeriale, dar curând s-a constat că Mussolini nu voia nici mai mult nici mai puţin decât
postul de prim ministru chiar pentru el. Deoarece şi alţii lideri liberali îl contestau pe Salandra
în postul de prim ministru – semn al luptei continue dintre facţiuni – regele şi-a dat seama că
trebuie să găsească un alt om care să conducă guvernul. În lipsa unui alt candidat care să nu fie
contestat, la 29 octombrie i s-a cerut lui Benito Mussolini să accepte postul de prim ministru al
Italiei.

Mussolini - prim ministru

La 30 octombrie 1922 Mussolini a sosit la Roma pentru a fi numit oficial prim ministru
al Italiei. Purtătorii cămăşilor negre – fasciştii săi – aveau acum voie să intre în oraş şi au
defilat triumfal prin faţa liderului lor.
Mussolini deţinea cel mai înalt post politic al tării, dar visul său, să aibă puterea deplină
şi de necontestat în propriile mâini, era încă departe de a se fi realizat. Deşi mulţi dintre
purtătorii cămăşilor negre credeau că revoluţia era gata să înceapă, liderul lor se arăta precaut.
Mai presus de orice, Mussolini era hotărât să nu piardă avansul câştigat prin „Marşul asupra
Romei”. Încă nu-şi putea asigura puterea supremă dar va continua să folosească ameninţarea cu
violenţa fascistă pentru a întimida Parlamentul.
Mulţi vor rămâne convinşi cel puţin până spre sfârşitul lui 1924 că Mussolini ar putea fi
„transformat” într-un prim ministru respectabil, chiar tradiţional şi că mişcarea lui şi-ar putea
găsi un loc în cadrul regimului. Aceasta a fost o eroare fatală. Când aceşti politicieni şi-au dat
seama ce greşeală făcuseră, era deja prea târziu – dictatura era deja instalată în bună măsură,
Parlamentul, era din ce în ce mai lipsit de sens iar înpotrivirea pe faţă era extrem de riscantă.
Camera i-a dat un vot de încredere şi i-a conferit puteri extraordinare pentru o perioadă
de 12 luni. Mussolini a trecut apoi la consolidarea poziţiei sale. În decembrie a încercat să-şi
sporească autoritatea asupra propriului partid, înfiinţând Marele Consiliu Fascist. Acesta
trebuia să fie organul suprem din cadrul mişcării, discutând propuneri pe care avea să le supună
atenţiei guvernului. El a mai transformat brigăzile fasciste într-o miliţie naţională plătită de
stat. Avea acum o armată particulară de peste 30.000 de oameni pe care continua să-i
folosească pentru a-şi intimida potenţialii adversari.

Reforma electorală
Încrezător în sprijinul substanţial al conservatorilor, al multor catolici şi al majorităţii
liberalilor, Mussolini a introdus un proiect de lege pentru reforma sistemului electoral. Acesta
propunea ca partidul politic care obţine cele mai multe voturi în alegerile generale, cu condiţia
ca aceasta să reprezinte un sfert din totalul voturilor validate, să primească două treimi din
locurile din Camera Deputaţilor. Aceasta era o idee revoluţionară. Primul ministru a neglijat,
desigur, să spună că dacă proiectul devenea lege, îndepărtarea fasciştilor de la putere ar deveni
imposibilă. Odată ce comanda era dată, btigăzile fasciste aveau să distrugă tipografiile ziarelor
ostile şi să împiedice fizic alegătorii opoziţiei să ajungă la cabinele de votare. Ca ministru de
interne, Mussolini ar fi putut cere poliţiei să nu intervină când fasciştii făceau prăpăd.
Posibilitatea de a fassifica alegerile era favorizată de faptul că ministrul promovase
simpatizanţi fascişti în poziţii importante din administraţia locală.

Afirmarea dictaturii
Sprijinit fiind pe poziţie de aceste interese conservatoare, Mussolini a trecut la
preîntâmpinarea oricărei poziţii. În iulie 1924 el a introdus cenzura presei şi în luna care a
urmat a interzis întâlnirile partidelor politice din opoziţie. Într-un discurs ţinut la 3 ianuarie
1925 a spus în faţa Parlamentului că îşi ia responsabilitatea tuturor acţiunilor fasciste de până
la aceea dată:
„Declar în faţa întregii Italii că îmi asum întreaga răspundere pentru tot ce s-a
întâmplat ... Dacă fascismul a ajuns să însemne doar ulei de ricin şi bastoane de cauciuc în loc
să fie o pasiune superbă care să-i anime pe cei mai buni tineri ai Italiei, eu sunt de vină...
Italienii vor linişte şi paceşi să-şi vadă de treaba lor. Am să le ofer toate acestea cu dragoste
dacă se poate, prin forţă, dacă e nevoie.”
El dădea acum semnalul că va lua măsurile necesare să-şi asigure o şi mai mare putere.
Chiar şi acum discursul său a fost primit cu urale în Cameră. Mussolini şi-a creat dictatura
având o majoritate netă în Parlament şi fiind încredinţat că regele nu va întreprinde nimic
împotriva lui.
Ultimele retuşuri au fost aduse dictaturii în 1928 când regele şi-a pierdut dreptul de a-l
alege pe primul ministru. Pe viitor, Marele Consiliu Fascist, aflat sub controlul lui Mussolini,
va alcătui o listă de posibili candidaţi, iar regele va alege din această listă.

Ţelul lui Mussolini: dictatura personală

Până la 1926 Mussolini îşi împlineşte visul de a deveni dictatorul Italiei. Mussolini preia
Ministerul de Interne, afacerile externe, coloniile, corporatiile, apararea si lucrarile publice,
detinand uneori sapte departamente simultan, precum si pozitia de prim-ministru.
Putea face legi dând pur şi simplu decrete. Parlamentul era în totalitate sub controlul
său – el încetase să mai fie un forum pentru dezbateri şi devenise un simplu amfiteatru în care
deciziile lui puteau fi aplaudate de susţinătorii şi simpatizanţii fasciştilor.
Lanseaza mai multe programe constructive publice pentru a combate scaderea economiei si a
somajului. Unul dintre cele mai cunoscute programe este “revolutia verde”, cunoscuta sub
numele de “Batalia pentru cereale” in care 5000 de noi ferme s-au stabilit. Ca dictator al Italiei,
prioritatea sa a fost sa suprime mintea oamenilor si sa foloseasca propaganda pentru a face
acest lucru. Educatia, mass-media, filmele au fost atent supravegheate pentru a creea iluzia ca
fascismul era doctrina secolului, inlocuind liberalismul si democratia. Principiile acestei
doctrine au fost stabilite in articolul privind fascismul, scris de Giovanni Gentile si semnat de
catre Mussolini, aparut in 1932 in Enciclopedia Italiana.
Având astfel poziţia asigurată, Mussolini a pornit să-şi creeze statul fascist. Acest stat
trebuia să fie o dictatură personală, deoarece ţelul său principal era să menţină şi să-şi
amplifice propria lui putere. Ca să-şi atingă scopul, el a încurajat un cult al personalităţii care îi
scotea în evidenţă geniul, puterea şi faptul că era de neînlocuit ca lider al naţiunii. A încercat
să-şi consolideze poziţia căutând să stabilească relaţii constructive cu grupuri puternice de
interes, în special Biserica, industriaşii şi forţele armate.
Italia creată de Mussolini era un stat în care el avea ultimul cuvânt. Grupurile de interes,
vechile instituţii guvernamentale şi partidul fascist luptau între ele pentru autoritate, dar contau
pe Mussolini pentru a face dreptate şi pentru a lua hotărârile finale. Fără el guvernul nu putea
funcţiona şi regimul se prăbuşea.

Cultul personalităţii

Cultul lui Mussolini sau „il Duce” cum avea să fie tot mai bine cunoscut, începuse în
1926. Se intenţiona să se construiască sprijinul popular pentru dictator şi pentru a-i copleşi pe
potenţialii săi oponenţi, scoţând în evidenţă presupusele sale talente, aproape supraomeneşti. El
trebuia să fie înfăţişat nu ca un politician oarecare ci ca mântuitorul Italiei, un bărbat ales de
destin pentru a mântui ţara de ameninţarea socialistă şi de politicienii democraţi corupţi şi care
să-i redea Italiei măreţia. El era un nou Ceyar – un om genial, un om de acţiune, un om de
cultură, un om de stat cu renume mondial, devotat renaşterii Italiei.
Regimul folosea toate metodele de propagandă pe care le avea la dispoziţie pentru a-şi
transmite mesajul. Ziare aflate sub controlul statului îi lăudau mărinimia şi mai ales se
mândreau citând părerile unor admiratori străini, mai ales dacă erau oameni de stat importanţi.
Se povestea că Mussolini era atât de devotat muncii sale încât trudea până la 20 de ore pe zi în
slujba guvernului. Lumina din biroul lui rămânea aprinsă aproape toată noaptea în sprijinul
acestei afirmaţii şi pentru a masca faptul că în realitate dictatorul se culca destul de devreme.
Ziarele mai sugereau că il Duce era infailibil. Umbla o vorbă că „Mussolini are
întotdeauna dreptate”, idee pe care dictatorul o încuraja cu afirmaţii de genul „de multe ori aş
vrea să mă înşel, dar până acum nu s-a întâmplat niciodată aşa şi evenimentele s-au petrecut
chiar aşa cum am prevăzut eu”.
 Il Duce era foarte dornic să fie înfăţişat ca un om curajos, puternic şi atletic – un model
pentru toţi bărbaţii italieni Reviste şi ziare publicau fotografii cu Mussolini călare pe cal,
bucurându-se de sporturile de iarnă, conducând maşini în mare viteză sau pilotând avioane. Se
întreţinea o imagine de tinereţe eliminându-se orice referiri la vârsta sau la faptul că trebuia să
poarte ochelari.
Tate acestea nu-l mulţumeau însă pe deplin; dictatorul ţinea foarte mult să fie văzut ca un
om de cultură. Ca urmare, s-a făcut cunoscut faptul că citise şi îşi însuşise toate cele 35 de
volume ale Enciclopediei Italiene şi mai citise şi aproape toţii clasicii literaturii europene,
inclusiv operele complete ale lui William Shakespeare.
Nu se ştie sigur pe câţi i-a păcălit Mussolini prin „Cultul ducelui”. Mulţi, poate cei mai
mulţi au fost extrem de sceptici, dar pe mulţi italieni i-a făcut să creadă că nu se putea concepe
altă variantă în afară de regimul fascist. Volumul coleşitor al propagandei care proslăvea
puterea şi geniul lui Mussolini a frânat o potenţială opoziţie. În această direcţie, cultul
personalităţii şi-a atins cu siguranţă scopul.

Obiectivele lui Mussolini

Obiectivul principal al Ducelui era să-şi menţină şi să-şi consolideze puterea, iar acţiunile
sale pe plan intern i-au adus un sprijin public substanţial.
Când a venit la putere în 1922, Mussolini nu avea un program de politică externă precis
conturat. Era clar că renunţase complet la părerile antiimperialiste şi antirăzboinice din
tinereţea sa, dar nu era clar în ce măsură adoptase părerile aliaţilor săi politici – naţionaliştii. El
sprijinise convingător intrarea în primul război mondial şi condamnase rezulatatele tratatului
de pace – „victorie mutilată” – dar nu era limpede în ce fel vedea revizuirea acestor rezultate.
Nu exista un „plan general” de politică externă, dar în primele luni de guvernare, noul
prim ministru a început să contureze un obiectiv general – în cuvintele sale „să facă din Italia o
mare putere, respectată şi de temut”. Italia trebuia să obţină acest statut de mare putere prin
întărirea armatei, intrigă diplomatică, şi, dacă era cazul, chiar prin război. Într-o bună zi, Italia
trebuia să fie puterea dominantă în zona mediteraneană, să-şi dezvolte şi chiar să-şi extindă
imperiul colonial în Africa, iar Balcanii să constituie sfera ei de influenţă. Il Duce avea să fie
arhitectul acestorlucrări în decursul cărora el avea să facă din italieni un popor mai energic şi
mai egresiv. A risipit sume imense de bani pe conflictele coloniale şi a târât Italia într-un
război mondial dezastruos, care a avut ca rezultat prăbuşirea fascismului, izbucnirea războiului
civil şi chiar moartea Ducelui.

Căderea lui Mussolini

Primii pasi in politica externa aveau sa-l infatiseze drept un “om de stat” pentru
incercarea lui Pactul celor Patru Puteri din 1933. In 1935 politica lui Mussolini i-a o intorsura
dramatic si se dovedeste inca odata ca fiind agresiva. Opinia publică era împărţită în privinţa
deciziei de a intra în război în iunie 1940. Mulţi italieni aveau reţineri în acest sens, dar un
număr destul de mare sperau într-o victorie rapidă şi profitabilă. Acest optimism s-a destrămat
curând odată cu înfrângerile din Grecia şi Egipt. Au fost dezamăgiţi mai ales acei italieni care
crezuseră în propaganda fascistă despre o armată de „opt milioane de baionete” şi forţe aeriene
care să „întunece soarele”, atunci când şi-au dat seama de haosul organizatoric, armamentul
învechit şi sărăcia instrucţiei militare. Spre sfârşitul anului 1940 populaţia Italiei se săturase de
război până peste cap. Încrederea în infaibilitatea Ducelui le fusese serios zdruncinată.
În cursul anilor 1941 şi 1942 a crescut şi mai mult dezamăgirea populaţiei italiene, pe
măsură ce înfrângerile veneau una după alta, lipsurile creşteau şi programul de lucru se
prelungea. Grupările din opoziţie, de la comunişti la catolici, începuseră să îşi exprime
nemulţumirea. Regimul era perfect conştient de aversiunea profundă faţă de război şi de
dispreţul tot mai mare faţă de Duce.
In al doilea Razboi Mondial, Italia se alatura Germaniei in lupta impotriva Frantei,
care capituleaza. In afara acestei victorii Mussolini sufera infrangeri si ii cere lui Hitler sa faca
o pace cu Stalin. Intre timp Roma este bombardata, iar Marele Consiliu Fascist (convocat
pentru prima data) se intoarce impotriva lui in iulie 1943. Este arestat de Carabinieri din
ordinul regelui si in efortul de tine secreta localizarea lui este mutat in Campo Imperatore, o
statiune montana complet izolata. Dupa doua luni de la arestare, Mussolini, este salvat de
trupele germane, dus in Germania la Hitler care il aminenta ca va distruge orase din Italia daca
nu este dispus sa se reintoarca. Mussolini este de acord sa formeze un nou regim, Republica
Sociala Italina si il ajuta pe Hitler sa execute cativa dintre liderii fascismului care il tradasera.
Spre sfârşitul anului 1942, fruntaşii fascişti, mai cu seamă ginerele său Ciano, înclinau să
facă pace. Ştiind că acesta nu va accepta, el a fost prezentat regelui, iar apoi arestat. Odată cu
demiterea lui Mussolini s-a prăbuşit şi regimul fascist.
A fost eliberat de germanii din luxoasa sa închisoare din munţii Apenini, având să
trăiască ultimii doi ani ca un conducător marionetăal unei Italii de nord dominate de germani.
Singura lui consolare a fost că se putea răzbuna pe cei care votaseră împotrica lui.
La începutul anului 1945 forţele naziste erau în plină retragere către granită cu Austria.
Mussolini încerca să se refugieze însoţit de un grup tot mai restrânşi de adepţi. La 25 aprilie el
s-a alăturat unui grup de soldaţi germanicare se îndreptau spre Austria, îmbrăcând o uniformă
germană ca să nu fie recunoscut. La Dongo, pe malul lacului Garda, grupul a fost oprit de
partizanii comunişti italieni. Il Duce a fost recunoscut. La 28 aprilie partizanii italieni il
recunosc si il captureaza langa lac si fara judecata este executat prin impuscare impreuna cu
Claretta Petacci. Cadavrele lor au fost duse la Milano unde au fost spânzurate de picioare de
acoperişul unui garaj, spre batjocura populaţiei si inmormantate mai apoi in taina.

Concluzii
La zece ani după intrarea Italiei în primul război mondial, regimul liberal s-a prăbuşit şi a
fost înlocuit de o dictatură fascistă. Problema istorică principală a întregii perioade a fost să se
explice felul în care fascismul, apărut ca ideologie abia în 1919, şi nesemnificativ din punct de
vedere politic până în 1921, a reuşit să distrugă un sistem politic care dura de 50 de ani.