SPARTA ÎN SECOLELE VIII-VI I.Hr.

SPARTA (Lacedemona), cea mai importantă cetate din Grecia, alături de Atena. Era situată în centrul Laconiei, într-un îngust fes
fertil, pe malul râului Eurotas fi la poaleleTaigetului.
Sparta s-a constituit ca polis în secolele IX-VIII i.Hr. în urma unui probabil proces de unire a unor grupuri de dorieni care au
coborât dinspre ţinuturile de nord-vest ale Greciei şi a vechilor locuitori ai Laconiei. Tradiţia antică atribuie începuturile cetăţii ca fiind
rezultată din unirea celor cinci sate (komai: Pitane, Messoa, Limnai şi Dyme) de pe malurile fluviului Eurotas şi cucerirea centrului politic
şi religios de la Amyclai. Aici există dovezi arheologice ale unei înfloritoare prezente începând din epoca miceniană. Sub aspect
instituţional, câteva din particularităţile Spartei istorice ar putea deriva dintr-o fuziune în care tradiţia miceniană să fi jucat un rol
important.
 În întreaga epocă istorică a Spartei vor dăinui doua dinastii: Agizii şi Eurypontizii care au exercitat concomitent funcţia regală. O
tradiţie locală afirma că una dintre acestea era aheeana, iar cealaltă era doriana.
Chiar istoricii antici au pus pe seama componentei aheene şi a unei cuceriri doriene particularităţile organizării sociale spartane, în
care cetăţenii cu drepturi depline trăiau exclusiv din exploatarea muncii unei categorii dependente de producători agricoli, numiţi hiloţi
(heilotai). Faptul că nu este semnalata nici o deosebire de limba între spartanii dorieni şi hiloţii presupuşi aheeni, tinde să ne indice o
situaţie mult mai complexă.
 În reconstituirea începuturilor istoriei Spartei, mărturii ale tradiţiei se referă la două elemente istorice: un război de cucerire pe de-
o parte şi conflicte sociale interne legate de definirea calităţii de cetăţean cu drepturi depline al cetăţii, pe de altă parte. Aceste două
elemente constituie manifestări care se derulează în procesul de cristalizare a cetăţii.
Prima cetate a fost întemeiată cu siguranţă de către aheeni la mijlocul mileniului al II-lea, la începutul epocii miceniene. Homer ne-
a lăsat amintirea acestui oraş bogat şi puternic sub domnia lui Ţindăr şi a fiului său vitreg Menelau. În plină înflorire, cetatea a fost
incendiată, poate de către dorieni; potrivit unei tradiţii, dorienii erau comandaţi de către heraclidul Aristodem, care, după ce devenise
stăpânul văii înalte a Eurotasului, a supus întreaga Laconie. El a lăsat regatul celor doi fii ai săi, Euristenes şi Procles, de la care a
descins regalitatea dublă spartană. I se atribuie lui Procles întemeierea Spartei. În rest, el s-a mărginit să reunească
patru kome, Pitane, Limnai, Mesoa şi Kinosura, care au rămas totdeauna separate, formând un fel de cartiere. Nu se ştie dacă
numele Sparta, care a fost dat ansamblului, era denumirea unei a cincea kome, unită cu celelalte, sau dacă este un nume a cărui
origine nu se cunoaşte şi care s-a dat întregului ansamblu.
Cetatea Sparta pare să se fi ridicat pe amplasamentul Lacedemonei aheene, de la care şi-a luat numele, deoarece titlul oficial al
regatului era „cetatea lacedemonienilor”. Se pare totuşi că niciodată n-a existat o echivalenţă absolută între lacedemonieni şi spartani şi
poate că rămâne valabilă (nu fără oarecari rezerve) deosebirea pe care unii istorici au vrut s-o facă, rezervând numele de spartani
cetăţenilor care, majoritatea, coborau din dorieni, în timp ce numele de lacedemonieniar fi desemnat ansamblul spartanilor,
hipomeionilor şi periecilor, iloţii fiind totdeauna excluşi din această comunitate.
Dorienii aduseseră în Laconia împărţirea lor în trei triburi gentilice, care au sporit cu încă două triburi, formând cinci triburi
teritoriale, oboi; cetăţenii aparţineau unei oba prin reşedinţa lor şi uneia din cele trei phyle, sau triburi, prin naştere. Ar fi eronat să se
creadă că toţi cetăţenii spartani erau dorieni; după supunerea Amicleei (aprox. În secolul al IX-lea î.Hr.), locuitorii acesteia, care erau de
origine aheeană, au avut dreptul de cetăţenie; una din cele două mari familii spartane, Agizii, descindeau din Cadmos, iar
cealaltă, Taltibiazii (care păstrau în cadru lor demnitatea de herald), cobora dinTaltibios, heraldul pelopizilor; însuşi
regele Spartei, Cleomene I îşi spunea aheean.
După ce şi-au asigurat dominaţia asupra Laconiei, lacedemonienii s-au avântat spre cucerirea ţinutului vecin, Mesenia, în secolul
al VIII-lea î.Hr. Aceste noi teritorii au mărit clerosul fiecărui cetăţean, iar populaţia lor a fost aservită în secolul următor, Sparta a
cunoscut o mare înflorire artistică şi literară, mulţi străini au asistat la serbările ei strălucite, poeţii din Grecia s-au adunat în cetatea cea
glorioasă, constituind pentru ea o adevărată podoabă. şi, deodată, în secolul al Vl-lea î.Hr., Lacedemona s-a închis în sine şi a pretins
că trebuie să trăiască potrivit cu instituţiile sale militare, care au fost atribuite lui Licurg. Care au fost motivele acestei reforme, unică în
istoria lumii? În realitate, ele nu sunt cunoscute; poate că s-a datorat unei aristocraţii militare dornică să-şi păstreze prerogativele şi care
se temea de puterea crescândă a şerbilor, al căror număr crescuse ameninţător după cucerirea Meseniei.
Sparta a devenit neospitalieră, a respins artele şi şi-a văzut primejduite industria şi comerţul. În schimb, hegemonia sa militară a
devenit de necontestat şi, după ce a format simahia peloponesiană, era, în ajunul războaielor medice, cetatea cea mai puternică
din Grecia.
Putem aprecia că Sparta s-a constituit ca polis într-un ritm asemănător cu cel al altor cetăţi timpurii. Primele evenimente relativ
certe din istoria Spartei se plasează la sfârşitul secolului VIII, în anul 705 i.Hr. Data tradiţională a întemeierii singurei colonii a ei, cetatea
Târâş (Tarentul de azi), în golful cu acelaşi nume din sudul Italiei. Izvoarele consideră întemeierea coloniei ca fiind consecinţa unui lung
război de anexiune, prin care Sparta a cucerit bogatul ţinut al Messeniei. La sfârşitul acestui război, conflicte interne acute, care
contestau drepturile cetăţeneşti ale unei părţi din locuitorii cetăţii, s-ar fi încheiat cu emigrarea celor socotiţi nelegitimi (aşa numiţii
partheniai), care fondează, dincolo de mare, o cetate, Tarentul. Cercetările arheologice întreprinse aici par să confirme, atât originea
laconiana a elementelor de civilizaţie, cât şi datarea întemeierii la sfârşitul sec. VIII i.Hr.
Dacă majoritatea cetăţilor din acea vreme, care se confrunta cu probleme similare, au ales calea întemeierii de colonii pentru a le
rezolva, Sparta a adoptat politica războiului de cucerire a teritoriilor vecine. Această soluţie aleasă a fost determinată de particularităţile
unei societăţi cu o tradiţie războinică puternică. Primele cuceriri ale Spartei se îndreaptă spre vest de Munţii Taiget, în Messenia.
Cucerirea acestei regiuni, întreprinsă la sfârşitul sec. VIII i.Hr., în cadrul primului război messenian, numit astfel de către sursele antice,

1
dovedeşte faptul că Sparta dispunea de un potenţial militar şi uman puternic, motiv pentru care avea şi o acută nevoie de noi teritorii
agricole.
            Dificultăţile dominarii Messeniei, au determinat o consolidare a drepturilor cetăţenilor pentru a putea rezista presiunii
supuşilor (hiloţilor). În secolul VII, cetatea s-a dovedit vulnerabilă la o agresiune din anul 669 i.Hr. După tradiţie, Sparta ar fi fost învinsă
de către cetatea Argos, condusă de regele Pheidon. Se pare că acest eveniment militar nu a fost străin de marea răscoală a
messenienilor (al doilea război messenian), pe care spartanii au reuşit să o înnăbuşe doar după îndelungate lupte şi, mai ales, după o
restructurare a instituţiilor, a modului de viaţă, a mentalităţilor şi a obiceiurilor comune.
            Restructurarea a avut ca obiectiv asigurarea unui ascendent militar şi politic al spartanilor în Pelopones, o acţiune
complexă al cărui rezultat este statutul unic al Spartei în lumea greacă. Ea a constat într-o reforma militară şi politica internă, în
consolidarea sistemului de dominaţie asupra cetăţilor supuse, precum şi un sistem de alianţe militare care să structureze cea mai
importantă coaliţie războinică a epocii, Liga peloponesiaca.
            Reforma internă, de natura tactică, s-a impus ca necesitate cu desebire după victoria Argosului, care a fost posibilă datorită
aplicării unei inovaţii tactice pe care istoricii antici o atribuie lui Pheidon, falanga. Inventarea formaţiei compacte de osteni greu înarmaţi -
falanga -, reprezintă o adevărată revoluţie tactică care presupune angajarea în conflict a mii de războinici, a căror forţă sta în disciplina
şi solidaritate. Chiar armamentul de care dispun aceşti luptători (hoplitai) impune coordonarea acţiunilor, atâta timp cât fiecare hoplit
este dotat cu un scut care îl protejează atât pe cel ce-l poartă, cât şi pe cel din dreapta sa.
            Aceasta reforma a impus şi o masivă restructurare de ordin social, deoarece un număr mare de cetăţeni sunt chemaţi să
poarte războiul. Implicarea lor pe plan militar presupune că ei să dispună de mijloace materiale suficiente pentru procurarea
armamentului şi să poată părăsi la nevoie gospodăriile pe timp de vară, în timpul muncilor agricole. Sparta rezolva radical această gravă
problemă, hotărând ca hopliţii să nu aibă altă ocupaţie decât războiul şi treburile obştii. Cetăţenii erau dotaţi cu loturi de pământ, puse în
valoare de munca hiloţilor, de la care primeau o parte din produse. Extinderea privilegiului războinic însemna şi extinderea
corespunzătoare a capacităţii politice. De veacuri elita războinică a Spartei deţinea monopolul deciziei politice. Mutarea centrului de
greutate al războiului pe seama cetăţenilor de rând a impus restructurarea raporturilor de autoritate în polis, în conformitate cu noile
raporturi de putere.
Creşterea rolului hopliţilor spartani, indispensabili pentru existenta şi siguranţa cetăţii, a determinat restructurarea instituţiilor
spartane, în sec. VII i.Hr. Cu privire la acest proces, informaţii sumare aflam în poemele lui Tyrtaios, care elogiază eunomia spartana
('buna rânduială), ca pe un ansamblu de norme interne. Acest proces reformator este numit de Plutarh 'Marea Rhetra' (= Marele edict).
Tradiţia ulterioară îl considera pe Lycurg drept autor al reformei, a cărei esenţa consta în instituirea egalităţii cetăţenilor pe temeiul unei
egalităţi în relaţie cu pământul.
Pornind de la această calitate a cetăţenilor, sistemul instituţional al Spartei a fost redefinit. Principala instituţie Gerusia ('Sfatul
bătrânilor), includea în rândul celor 30 de membrii ai săi şi pe cei doi regi. Ea exercita controlul politic efectiv datorită prestigiului sau
tradiţional. Cei 28 de membrii aleşi ai gerusiei, erau recrutaţi din rândul cetăţenilor de peste 60 de ani. Prin cooptarea celor doi regi ca
membrii ai consiliului, Marea rhetra sporeşte controlul gerusiei asupra instituţiei regalităţii. Competenţa 'consiliului batrinilor' (Gerusia)
este acum limitată la formularea propunerilor pe care Apella le aproba sau le respinge.
Pentru prima dată, Apella, adunarea cetăţenilor dobândea dreptul suveran de decizie, că instanţa suverană (kyria), în raport cu
consiliul tradiţional care era obligat să-şi restrângă atribuţiile. În adunarea cetăţenilor, alcătuită din cetăţenii Spartei care au depăşit
vârsta de 30 de ani, erau dezbătute problemele care i se supuneau spre aprobare. Votul adunării se făcea prin aclamaţii, fără nici o
procedură de numărare efectivă. De aici reiese caracterul limitat al suveranităţii apellei.
O instituţie specific spartana este Eforatul, care a apărut în prima jumătate a sec. VIII i.Hr. Numărul membrilor acestui colegiu,
cinci, corespundea celor cinci komai (sate). Se pare că iniţial eforilor le revenea doar supravegherea jurisdicţiei civile. O ascensiune a
puterii eforatului are loc în sec. VII i.Hr. Când, aflat în conflict cu gerusia şi cu instituţia regalităţii, principalele reprezentante ale
aristocraţiei, acesta dobândeşte controlul asupra celei din urmă. Cu toate că eforatul este considerat ca o emanaţie a voinţei de afirmare
venite din partea Adunării cetăţenilor (Apella), în secolele următoare statul spartan se dezvolta ca un organism cu o vădită amprenta
aristocratică, fiind cunoscut încă din antichitate pentru conservatorismul sau, prin aversiunea arătată reformelor şi înnoirilor.
Cetăţile din preajma Spartei, ai căror locuitori se numeau perieci (perioikoi = 'cei ce locuiesc în imprejurimi'), aveau o administraţie
proprie, probabil şi o viaţă religioasă şi comunitara. Acestora însă le lipsea capacitatea de decizie politică şi militară, fiind obligate să
participe alături de spartani la războaie, ca şi dreptul de a dispune asupra teritoriului agricol al cetăţilor. Reforma a creat nu numai cadrul
instituţional al Spartei, dar şi mijloacele necesare permanentizării acestuia. De la naştere şi până la moarte, cetăţenii Spartei aparţin
cetăţii. Noii născuţi erau supuşi unei selecţii riguroase, nici un prunc ne putând supravieţui fără încuviinţarea gerusiei. Viitor slujitor al
cetăţii, tânărul aparţinea Spartei şi nu părinţilor. De aceea era sub supravegherea statului de la vârsta de şapte ani, fiind integrat unui
sistem de educaţie colectivă, menit să-l modeleze ca oştean supus, integrat unei mase civice şi războinice omogene. După o lungă
perioadă de iniţiere, avea loc integrarea în cetate, marcată de un război ritual al tinerilor în jurul vechiului sanctuar al Artemidei. Ei se
integrau apoi unei forme de viaţă comunitare, în jurul meselor comune care definesc însuşi statutul de cetăţean. Nici un cetăţean al
Spartei nu putea locui, înaintea vârstei de 40 de ani, în afara taberei militare. Reforma politica a avut ca principal scop solidarizarea
corpului civic spartan, prin anularea diferenţierilor tradiţionale, a individualităţii cetăţeanului în cadrul cetăţii. Conservatorismul nivelator
al sistemului de educaţie, clădit mai ales pe revigorarea tradiţiilor arhaice, ale ritualurilor iniţiatice, a dus la o sărăcire culturală, aflată în
dezacord cu avântul deosebit al civilizaţiei greceşti.
Ca urmare, spre sfârşitul sec. VII i.Hr., Sparta a devenit o lume închisă, aparte, aplecată asupra propriei identităţi, obsedată de
starea conflictuală permanentă cu hiloţii. Întreaga structură militară, care se definitivează în sec. VII-VI i.Hr. sub forma Ligii
peloponesiace, este de la început subordonata războiului permanent cu hiloţii, proclamat la începutul fiecărui an de magistraţii cetăţii.
2
Deşi prin alcătuirea ligii peloponesiace şi a dominaţiei în Pelopones, Sparta a devenit cea mai puternică cetate a lumii greceşti şi una din
marile forte ale spaţiului mediteranean, cetatea a ezitat în permanenţă să se angajeze în conflicte militare, chiar şi atunci când
pasivitatea ei îi putea fi fatală (în anii premergători celui de al doilea război medic). Stagnarea economică şi sărăcia intelectuală şi
artistică au constituit contraponderea negativă a unei puteri militare care nu putea rezista la nesfârşit efectelor acţiunilor războinice şi a
închiderii în ea însăşi. Spaima neîncetată de o răscoală a hiloţilor i-a obligat pe spartani să trăiască un permanent sentiment al
asediului, preocupaţi fiind în primul rând de conservarea stării de fapt. Din aceste motive, a revenit altor cetăţi rolul de clarificare politică
şi instituţionala a reformei spartane din sec. VII i.Hr.
Lycurg, intemeietorul Spartei

V. Întorcându-se deci Lycurg, când spartanii nutreau astfel de gânduri şi sentimente, a pornit de îndată să pună totul în mişcare şi să schimbe constituţia, gândind că legile parţiale
n-au nici un efect şi nici un folos, dacă cineva, întocmai ca într-un corp şubred şi plin de tot felul de boli, nu va distruge şi schimba starea de faţă, şi nu va începe o nouă dietă cu
medicamente şi măsuri de curăţire. Punînd el asta la cale, mai întâi s-a dus la Delphi şi, aducând jertfe zeului, s-a întors cu acel vestit oracol prin care Pythia l-a numit iubitor de zei, şi mai
mult zeu decât om, şi i-a spus că zeul, când i-a cerut legi bune, i le-a dat şi i-a făgăduit o constituţie care se va dovedi a fi cu mult mai puternică decât celelalte.
Încurajat de acel oracol, Lycurg s-a dus la aristocraţi şi a început să-i îndemne să s-apuce alături de el de lucru, vorbind, mai întâi, pe ascuns cu prietenii, apoi, puţin câte puţin,
câştigînd mai mulţi cetăţeni de partea sa şi punându-i la treabă. (...)
Multe au fost înnoirile aduse de Lycurg, dar cea mai de seamă a fost întocmirea gerousiei, despre care Plato spune că, amestecându-se cu puterea regilor, care era prea umflată,
şi ajungând să aibă drept de vot egal, a adus multă înţelepciune şi salvare în cele mai de seamă lucruri. Într-adevăr, în timp ce puterea politică înclina când către regi spre tiranie, cănd
către popor spre democraţie, punând puterea bătrânilor ca pe o greutate la mijloc şi cumpănindu-se, şi-a găsit cea mai de nezdruncinat orânduială şi aşezare, deoarece cei douăzeci şi opt
de bătrâni se adăugau regilor, pentru ca să se împotrivească lunecării spre democraţie, dar întăreau iarăşi poporul, pentu ca puterea să nu se transforme în tiranie.
VI . Iar când se întrunea poporul, Lycurg nu îngăduia nimănui altcuiva să-şi spună părerea, ci numai poporul era stăpân să judece propunerea făcută de geronţi şi de rege. Totuşi,
mai târziu, deoarece poporul, îndepărtând sau adăugând ceva la propunerile bătrânilor şi regilor, la stâlceau sau le stricau, regii Polydoros şi Theopompos au mai adăugat la rhetră aceste
cuvinte: „Dacă poporul o va lua pe o cale întortochiată, bărtânii şi conducătării să se retragă”, adică să nu crăinicească nimic, ci numai să să se ridice şi să împrăştie  apella, pentru ca
poporul să-şi întoarcă găndurile şi să le facă mai bune.
VII . Deşi Lycurg a închegat în acest chip constituţia, totuşi, cei care au venit după el, văzând că această curată şi nesuferită oligarhie se umflă şi se înfumurează după cum spune
Plato, îi opun, ca un fel de frâu, puterea eforiilor.
VIII . Unii spun că Lycurg a făcut şase mii de loturi, dar că Polydoros a mai adăugat după aceea încă trei mii, iar alţii zic că numai jumătate din cele nouă mii le-a împărţit Polydoros,
iar jumătate Lycurg.
       Iar lotul de pământ era atât de mare, încât putea să aducă un venit de şaptezeci de mii de medine de orz şi douăsprezece pentru soţia lui şi, la fel, o cantitate de lichide, căci el
le socoate că le este de ajuns atât, deoarece aveau nevoie de hrană doar spre a-şi păstra bunăstarea şi sănătatea, dar pentru nimic altceva.
IX . Astfel, mai întâi a scos în afara legii orice monedă de aur şi de argint, orânduind să se folosească doar cea din fier, dar şi acestei monede, care cântărea greu şi era mare, i-a
dat o valoare atât de mică, încât echivalentul a zece mine avea nevoie de o mare încăpere în casă, ca s-o depună, şi de un car tras de doi boi ca să o transporte. După aceasta, a izgonit
şi meşteşugurile nefolositoare şi uşuratice. De altfel, şi fără să le izgonească cineva, multe dintre aceste meşteşuguri se prăbuşeau o dată cu noua monedă de vreme ce lucrurile nu-şi mai
găseau posibilităţi de vânzare, căci moneda de fier nu circula în celelelte cetăţi greceşti, şi, luată în râs, nici nu avea preţ, astfel că nici nu era cu putinţa să cumpere lucruri străine şi
ieftine, şi în porturile Laconiei nu intra nici o încărcătură de marfă şi în Sparta şi Laconia nu se aducea nici un sofist, meşter la vorbe deşarte, nici un prezicător şarlatan, nici un întreţinător
de hetaire, nici un lucrător de podoabe de aur sau de argint de vreme ce nu exista monedă.  
X. Dar plănuind să dea lovituri şi mai puternice luxului şi să nimicească pofta de bogăţie,   a pus în fiinţă o a treia şi foarte frumoasă treabă politică, şi anume a orânduit sisitiile.
Sisitiile erau mese în comun, la care [spartanii] se ospătau cu mâncăruri şi alimente anume statornicite, iar acasă nu mai obişnuiau să mănânce întinşi pe paturi scumpe şi luând bucate de
pe mese de mare preţ, fiind îngrăşaţi la întuneric- întocmai ca nişte animale lacome- de mâinile slujitorilor şi bucătarilor, stricându-şi o dată cu trupurile şi moravurile...
XII. Spartanii se duceau la masă câte cincisprezece sau cu ceva mai mulţi sau mai puţin. Fiecare spartan aducea la lună un medimn de făină, opt măsuri de vin, cinci mine de
brânză, o jumătate de mină de smochine şi, pe lângă aceasta ceva bani pentru carne. La sisitii se luau şi copiii, fiind aduşi de părinţi ca la nişte şcoli de înţelepciune şi aci ascultau multe
discuţii politice şi vedeau şi mulţi dascăli, care-i învăţau lucruri potrivite cu oamenii liberi şi ei înşişi se obişnuiau să glumească şi să ia în râs, fără obrăznicie, şi să nu se supere când, la
rândul lor, erau luaţi în râs.
XV (...) Mai întâi Lycurg socotea că copiii nu sunt ai părinţilor ci ţin de obştea cetăţii....
XVI Iar pruncul nu era împuternicit tatăl său să-l crească ci-l ducea într-un anumit loc, numit leshe, în care şedeau bătrâni oameni ai tribului şi, cercetând pruncul, dacă era bine
legat şi voinic, îl îndemnau să-l crească, dându-i un lot dintre cele nouă mii.Iar doicile se îngrijeau de copii cu multă dibăcie, crescându-i fără scutece, le lăsau corpul, mâinile şi picioarele
libere şi-i obişnuiau să mănânce orice, nelăsându-i să ajungă firavi şi obişnuindu-i să nu se sperie de întuneric şi să nu le fie teamă de singurătate. Lycurg a luat de îndată toţi băieţii care
aveau 7 ani şi i-a împărţit în cete şi i-a supus aceloraşi reguli şi i-a crescut împreună, obişnuindu-i să se joace şi să înveţe împreună. Iar conducători ai cetelor de copii a pus pe cei care se
deosebeau prin înţelepciune şi prin curajul în luptă. La ei se uitau copiii, pe ei îi ascultau când le porunceau ceva şi pedepsele le îndurau când îi pedepseau, astfel că educaţia era un
exerciţiu de supunere şi ascultare. Şi bătrânii îi priveau cum se joacă, iar unii dintre bătrâni îi puneau să se lupte între ei şi să se ia la întrecere. Carte învăţau numai cîtă nevoie aveau. Tot
restul educaţiei avea drept ţel să-i facă ascultători, să reziste la munci şi să învingă în lupte...
XVIII Iar după cină, eireneul (un tânăr în vârstă de 20 de ani, ales dintre cei mai înţelepţi şi mai buni luptători de seama lui) şezând întins la masă, unui copil îi dă poruncă să cânte,
iar altuia îi pune o întrebare care cere un răspuns bine chibzuit, cam în acest fel: cine este cel mai bun cetăţean sau cum este purtarea lui ? În felul acesta copiii erau obişnuiţi chiar de la
început să judece faptele bune şi să se informeze asupra cetăţenilor. Căci dacă cel întrebat nu putea răspunde, îl socoteau că are suflet leneş şi lipsit de dorinţa de a dobândi virtutea. Şi
răspunsul trebuia să fie însoţit de motivare şi cu un exemplu, rezumat la cuvinte scurte şi concentrat. Cel care răspundea cu cuvinte multe şi de prisos era pedepsit cu o muşcătură la
degetul mare al mâinii. De multe ori eireneul pedepsea pe copii când erau de faţă bătrâni şi demnitari, vrând să arate dacă pedepseşte cu socoteală şi cum trebuie. Când aplica pedeapsa,
cei de faţă nu-l împiedicau dar după ce copiii plecau de acolo, dădea socoteală dacă aplicase o pedeapsă prea aspră sau, dimpotrivă, prea uşoară şi blândă. 
XXIV Iar educaţia se prelungea până la maturitate, căci nimeni nu era slobod să trăiască după bunul său plac ci ei trăiau în cetate ca într-o tabără, având bine statornicit şi felul lor
de viaţă şi îndeletnicirile cu trebile obşteşti şi, îndeobşte, ei socoteau că nu sunt ai lor înşişi ci ai patriei. (...) Iar hiloţii lucrau pentru ei pământul...
XXVI Iar pe bătrânii din gerousie la început i-a ales Lycurg însuşi, dintre cei cu care se sfătuia. Apoi, a orânduit ca, în locul unuia care murea, să pună cel socotit cel mai bun în
virtute, dintre cei care aveau peste 60 de ani. Iar alegerea se făcea în felul următor: când se întrunea poporul, anumiţi bărbaţi aleşi stăteau închişi într-o casă lângă locul adunării, fără să
vadă mulţimea sau să fie văzuţi, ci auzeau numai strigătele oamenilor din adunare. Căci spartanii votau pe candidaţi aci, ca şi în alte adunări, prin strigăte, dar nu pe toţi o dată ci fiecare
candidat era introdus, prin tragere la sorţi, în apella, şi trecea în tăcere prin mijlocul cetăţenilor. Având deci cei care erau închişi în casă nişte tăbliţe, însemnau puterea strigătului scos de
cetăţeni pentru fiecare în parte, neştind pentru cine era, în afară numai că ei însemnau că era primul sau al doilea sau al treilea sau al câtelea se nimerea să fie trecut prin  apella. Şi pe cel
pentru care se strigase mai mult şi mai tare, pe acela-l alegeau.
XXVII. Lycurg a pus rânduială şi în cele ce se făceau la înmormântare. Astfel, mai întâi, suprimând orice teamă de zei, a îngăduit să se îngroape morţii în cetate, iar mormintele să
fie lângă temple, făcând astfel ca tinerii să fie familiarizaţi şi obişnuiţi cu  astfel de lucruri, ca să nu se mai tulbure şi să nu mai aibă groază de moarte, închipuindu-şi că cei care se ating de
un trup mort sau care trec peste morminte se pângăresc. Apoi n-a mai îngăduit să se îngroape o dată cu trupul nici un lucru, ci înfăşurând trupul într-o pânză roşie şi în frunze de măslin îl
îngropau Nu era îngăduit să se scrie numele mortului, în afară de numele unui erou în luptă sau de al unei preotese. A limitat doliul la 11 zile, iar în ziua a 12-a trebuia să se aducă jertfă
Demeterei şi să se înceteze doliul.
Plutarh , Vieţi paralele, biografia lui Lycurg
Bibliografie:
Marea istorie ilustrată a lumii, vol.2, Lumea antică, Ed. Litera Internaţional, 2007
F. Chamoux, Civilizaţia Greacă, vol 1, Bucuresti, 1985
F. Chamoux, Civilizaţia elenistică, vol I-II, Bucureşti, 1974
J. Boardman, Grecii de peste mări, Bucureşti, 1988
Plutarh , Vieţi paralele,Bucuresti, 1963, vol 2