HELLADA

Invazia indoeuropenilor în Grecia (Hellada) 1900-1200 î.Hr.

Se ştie că indo-europenizarea Helladei s-a produs în contextul deplasării valurilor de populaţii din spaţiul de la nord de Dunăre pe la 1900
î.Hr.. Din acest amestec spiritual şi antropologic a rezultat în mileniul al II –lea î.Hr. poporul helen. Pe la 1200 î.Hr., începe marea migraţie a
popoarelor. Incontestabil, aşa-numita ‘migraţie doriană’ a determinat o nouă epocă în istoria greacă, reprezentând finalul indo-europenizării
Helladei.
Creta minoică

Civilizaţia minoică/cretană, o civilizaţie din epoca bronzului, a apărut pe insula Creta (situată în extremitatea sudică Mării Egee) şi
a înflorit în perioada cuprinsă între sec. XXVII-XIII i.Hr. Termenul minoic (de la numele regelui legendar Minos) a fost folosit pentru
prima dată de arheologul englez Arthur John Evans.
Cea mai timpurie civilizaţie europeană de nivel înalt, civilizaţia cretană, a luat naştere în bazinul oriental al Mării Mediterane, pe
insula Creta. După declinul civilizaţiei cretane, locul în acest spaţiu i-a fost luat de cultură miceniană, reprezentată de ahei, care au
fost primii indo-europeani ce au ocupat Creta (în tradiţia literară denumită şi “insula fericiţilor”).
Potrivit lui Homer, în Creta existau 90 oraşe. Cele mai importante oraşe erau: Knossos, care controla partea de nord a insulei,
Phaistos, care controla partea de sud a insulei, Malia, care controla partea central-estică, Kato Zacros, care controla extremitatea de
est, şi Chania, care controla partea de vest a insulei.
Cea mai veche dovada a prezenţei umane pe insula Creta datează din anul 7000 i.Hr, reprezentând rămăşiţele unei comunităţi
agricole neolitice preceramice.

Creta avea în jurul anului 1950 î.Hr. palate splendide, oraşe mari şi prospere, acestea fiind probabil rezultatul atât al producţiei pe
scară mare a uleiului de măsline şi a vinurilor, cât şi urmare a comerţului practicat intens în zona de răsărit a Mării Mediterane.
Palatele erau formate dintr-un şir de încăperi complicat distribuite. Se presupune că cel mai mare palat, cel din Knossos, era
reşedinţa regală, dar la fel de impresionante erau şi palatele din Phaistos, Malia şi Hagia Triada. Palatele şi oraşele aveau apeducte şi
sisteme de canalizare. Palatul (lipsit de fortificaţii) devine centrul activităţii economice, fiindu-i anexate presele de ulei şi ateliere de
toate felurile.
În jurul anului 1380 î.Hr. Creta însăşi a fost devastată de gigantica undă postseismică.
În jurul anului 1600 î.Hr, oraşele miceniene erau înfloritoare şi îşi dezvoltau propria cultură, puternic influenţată iniţial de cultură
minoică din Creta.
Micenienii erau răspândiţi în aproape tot arhipelagul din Marea Egee şi, odată cu declinul Cretei şi pentru un timp, pare să fi avut
statutul unei mari puteri, capabilă să negocieze pe picior de egalitate cu imperiul hittit şi cu cel egiptean. Principalele centre miceniene
au decăzut definitiv în secolul al XII-lea î.Hr. Printre alte cauze probabile se numără şi sosirea unui alt trib elenofon, dorienii.
Civilizaţia miceniană n-a durat nici şase secole. Rând pe rând palatele şi cetăţile miceniene au fost jefuite şi distruse. Singura
cetate care şi-a continuat existenţa încă multe veacuri a fost Atena. Oraşul Micene a supravieţuit până către 1100 î.Hr. Cauza
prăbuşirii civilizaţiei miceniene a fost în principal determinată de invazia ultimului val de triburi greceşti ale dorienilor, invazie în urma
căreia vă dispărea - pentru o perioadă de cinci secole - şi scrierea în Grecia.
Civilizaţia miceniană reprezintă prima epocă importantă a civilizaţiei greceşti, fiind opera aheilor. Această epocă eroică şi-a primit
numele de la cetatea lui Micene, descoperită de Schliemann.
Pe la 1200 î.Hr., începe marea migraţie a dorienilor.

Epoca homerică (1100-800 î.Hr.)

În această epocă întunecată (deosebit de dificil de reconstituit) s-au produs o seamă de evenimente deosebit de importante:
colonizarea coastei vestice a Asiei Mici
alfabetul, în secolul X î.Hr.
epopeele eroice, Iliada şi Odiseea care înfăţişează două lumi (miceniană şi cea homerică a secolelor IX-VIII î.Hr.)

Epoca arhaica (800-500 î.Hr.)

Epoca arhaică este perioada poate cea mai importantă din istoria Greciei:
-a adus trecerea de la statul aristocratic la democraţie.
-epoca arhaică este şi o epocă plină de crize
-apare tirania (în secolele VII-VI î.Hr.) care apără drepturile poporului
-polis-ul devine elementul înnoitor major adus de epoca arhaică.Originea polisului datează din secolul al VII-lea î.Hr., dar trebuie subliniat că
evoluţia sa începuse încă de mult. Aşezarea urbană se instalează la poalele unei acropole ce adăposteşte pe locuitori refugiaţi în caz de primejdie.
În apropiere, se află pământul civic, aşezat în regiunea de câmpie fertilă. Încep apoi colinele cu pământul necultivat şi care este proprietate
comună, destinată păşunatului. Tot în proprietatea comună este şi pădurea. Aşezat de regulă în apropierea mării, polisul nu se află chiar pe litoral.
Portul, civil sau militar, este adesea diferit de aşezarea urbană. Populaţia este mărimi diferite, hellenul având spaima suprapopulaţiei. Fiecare polis
se află sub protecţia unei zeităţi şi este guvernat după legile dictate de acestea. Polisul arhaic începe să-şi cristalizeze, deja, câteva trăsături:
A. codificarea legilor, realizată prin acţiunea unui legiuitor, (Cetatea este condusă de legi)
B. Reforma hoplitică, hoplitul trebuind să se echipeze singur, falanga hoplitică devenind, astfel, reflexul militar al cetăţii;
1
 C. Structurarea socială în cetăţean, noncetăţean şi sclav.
D. independenţa internă şi externă;
E. Autosuficienţă economică (autarhie);
F. Relaţiile politice dintre oraşele-stat sunt reglementate prin tratate de pace şi alianţe.

Evoluţia politică şi socială a grecilor în epoca arhaică

Prima formă de guvernământ a oraşelor greceşti a fost monarhia. Regele (basileus) conduce oraşul, comandă armata, judecă
toate cazurile civile, prezintă sacrificiile publice. Autoritatea regelui se bazează, deopotrivă, pe nobleţea originii sale, considerată
întotdeauna de esenţă divină – puterile sale îi sunt transmise de către Zeus, şi pe bogăţiile pe care i le procură exploatarea
propriilor sale domenii.
Regele este asistat de un Consiliu, compus din capii familiilor nobile şi de Sfatul bătrânilor cu care trebuie să cadă la învoială.
Forma monarhică de guvernare este treptat înlocuită de cea a aristocraţiei formată din marii proprietari de pământ în secolului
al VII-lea î.Hr., în majoritatea oraşelor greceşti, monarhia cedând puterea în favoarea aristocraţiei/eupatrizilor (eupatrides
însemnând cei născuţi din părinţi buni) care pune mâna pe putere.
Organul esenţial al regimului aristocratic este Consiliul (Bule/Gerusia). Este alcătuit din membri desemnaţi, în general pe viaţă.
Consiliul e cel care conduce în mod efectiv oraşul, numindu-i pe magistraţi, împărţind dreptatea. Magistraţii, emanaţie directă a
consiliului, poartă titluri diferite: arhonţi (Atena), efori (Sparta), dar, aproape pretutindeni, ei alcătuiesc un colegiu şi se schimbă în
fiecare an.
Se poate vorbi de oligarhie (=conducerea de către un număr mic de oameni).

Marea colonizare greacã

Fenomenul colonizării a avut un caracter de masă şi s-a desfăşurat pe durată mai multor secole, devenind un mod de viaţă
specific grecesc. Împărţind zonele de influenţa cu fenicienii, grecii au pătruns în toată Mediterană şi în Marea Neagră. Dintre
principalele cauzele colonizării se amintesc:
A. suprapopularea (creşterea demografică).
B. Foametea datorată perioadelor de secetă prelungită sau a altor dezastre naturale; randamentul agricol era destul de slab
C. Crize politice sau răsturnări sociale; - confruntările dintre diversele grupări politice din cuprinsul unui polis;
D. ocupaţia străină a orasului - mama;;
E. Nevoi comerciale
F. Factori de ordin subiectiv: aventura, autoexilul, evoluţia tehnicii navale, sporirea cunoştinţelor din călătoriile anterioare care au
făcut ca marea să devină destul de familiară şi să nu-i mai inspire teamă şi neîncredere.

Se desprind câteva caracteristici principale:

- Coloniile sunt state greceşti cu desăvârşire autonome; după sec. VI i.Hr. autonomia se manifestă prin emiterea monedei proprii
marcată cu însemnele individualizate ale coloniei;
- Colonia copiază instituţiile şi păstrează tradiţiile metropolei;
- Legăturile între colonie şi metropolă, în prima perioadă, sunt sporadice, dar din motive economice (comerciale), legăturile devin
permanente în a doua perioadă;
- Pe parcursul colonizării s-au ivit rivalităţi fie între metropole, fie între colonii. TARENT, SIRACUZA (ITALIA), MASSALIA (GALIA)
BIZANŢ, HISTRIA, TOMIS, OLBIA (PONTUL EUXIN)

Consecinţele marii colonizării

Hellenii au intrat în legătură cu populaţii noi
Lumea colonială a reuşit să pună în valoare moneda.
Regimurile politice demagogice, democratice, tiranice, sunt toate reprezentate în colonii.
Modelul grec impune saltul la nivelul de stat a numeroase formaţiuni tribale barbare: celţi, traci, geţi, sciţi.
Limba greacă devine limbă de comunicare internaţională.
Urbanizarea şi arhitectura de tip grecesc devin un model pentru celelalte civilizaţii mediteraniene.

Evoluţia Spartei în epoca arhaică

Sparta, cetatea întemeiată de dorieni în secolul IX i.Hr., reprezintă alături de Atena cea mai importantă creaţie politică hellenă.

A. Organizarea socială în Sparta secolelor X-VI î.Hr.

Dorienii vor ocupa complet Laconia în secolul al X-lea î.Hr. Pe la 550 î.Hr., Sparta îşi limitează în mod voluntar expansiunea, nu mai anexează
teritorii, ci doar aduce popoarele învinse în alianţă cu ea. Constituţia spartană asigura o riguroasă disciplină civilă, menită a menţine disciplina
militară. Cetăţenii spartani trebuiau să fie soldaţi şi nimic altceva, fiindu-le interzis de a învăţa şi de a exercita orice activitate comercială

Fiecare şef de familie va primi câte un lot de pământ. Sparta se va închide în ea, militarizându-se şi alungându-i pe artişti în
momentul când geniul grec începuse a se manifesta şi aici. 
Regimul proprietăţii era bazat pe principiul lotului care putea hrăni doar un războinic. Solul era divizat în două părţi: pământul civic
(care se afla la marginea Spartei şi era împărţit în atâtea loturi câţi cetăţeni existau; loturile erau inalienabile şi indivizibile, lucrate de

2
către hiloţi, cetăţeanul spartan beneficiind de uzufruct) şi perioikis (rezervat periecilor şi uneori cetăţenilor).
Cetăţenii Spartei se împart în două categorii: cetăţeni egali şi cetăţenii inferiori. Oamenii din Sparta au fost împărţiţi în trei
categorii sociale:
●  cetăţeni cu drepturi politice şi civice depline, cunoscuţi sub numele de spartiates, care au primit un teren în schimbul serviciului
militar; egalii (9000) cu drepturi politice, educaţi de copii de către stat, viaţa dedicată serviciului militar, trăiau din veniturile obţinute de
pe lotul lor de pământ lucrat de hiloţi şi perieci, nu aveau voie să aibă activităţi meşteşugăreşti, comerciale;
●  perieci („locuitorii din apropiere” - străinii stabiliţi în Sparta) sunt crescători de vite, negustori, meşteşugari şi marinari.  Ei nu
erau cetăţeni şi aveau drepturi limitate. Fiind siliţi să presteze serviciu militar, ei prestau roluri auxiliare în campaniile militare, fiind
folosiţi ca infanterie uşoară. Ei nu participă la Adunare şi nu beneficiază de educaţia statului;
●  hiloţi 70% din populaţie, aflaţi în proprietatea statului, folosiţi pentru munca la ferma cetăţeanului spartan, hiloţii fiind excluşi din
corpul social şi politic. Participă la război ca infanterişti uşori, având partea lor de pradă, dar legea îi ignoră: nu-i menţionează şi nu-i
pedepseşte pe cel care ucide un hilot, fie că e egal, fie că e periec.
Cetăţenii spartani trebuiau să fie soldaţi şi nimic altceva, fiindu-le interzis de a învăţa şi de a exercita orice activitate comercială.
Într-o mare măsură, starea permanentă de război în care se afla societatea spartană a fost dictată de necesitatea de a păstra cât mai
mulţi iloţi supuşi (6.000 de spartani ţineau în stăpânire o populaţie de 350.000 de oameni).

.Constituţia atribuită lui Licurg

Licurg este un legislator legendar din Sparta. Semnificaţia numelui său este „cel care alungă lupii”. Se presupune că Licurg ar fi trăit în secolele IX-lea - VIII-lea î.Hr.,
principala sursă istorică despre Licurg fiind Plutarh (Vieţile paralele ale oamenilor iluştri - scrisă sub formă de biografii paralele).
În această sursă, biografia lui Licurg este comparată cu cea a romanului Numa Pompilius. În loc să moleşească picioarele copiilor prin folosirea încălţămintei, Licurg a
poruncit ca toţi copiii să meargă desculţi, pentru a li se întări picioarele. El socotea că, dacă ei vor face lucrul acesta, vor fi în stare să urce mult mai uşor înălţimile şi vor coborî
povârnişurile cu mai multă siguranţă, că-şi vor luă avânt, vor sări şi vor alerga mai repede desculţi decât încălţaţi, dacă îşi vor fi deprins astfel picioarele. În loc de a-i lăsa să ajungă
nişte oameni molatici din pricina veşmintelor, el a hotărât să-i obişnuiască a folosi o singură haină în tot cursul anului, fiind încredinţat că, în felul acesta, spartanii se pregătesc mai
bine să înfrunte atât frigul, cât şi căldura.
Licurg i-a amestecat pe cetăţeni, pentru ca tinerii să fie educaţi, fiind folosită în cele mai multe împrejurări experienţa bătrânilor. Licurg, fiindcă dorea să orânduiască lucrurile
astfel încât cetăţenii să nu-şi aducă unii altora nici o vătămare, ci să aibă parte numai de foloase unii de la alţii, a hotărât ca fiecare cetăţean să aibă putere, deopotrivă, nu numai
asupra propriilor săi copii, ci şi asupra copiilor altora...
Când vreun copil, lovit de un alt tată, se plânge tatălui său, este ruşinos lucru să nu-i mai dea şi el câteva lovituri. Atât de convinşi sunt spartanii că nici unul dintre ei nu-i
poate obliga pe copii a săvârşi vreo faptă ne la locul ei. A mai hotărât Licurg ca spartanii să se poată folosi – dacă au trebuinţă – de sclavi străini. Licurg a interzis oamenilor liberi de
a avea îndeletniciri aducătoare de câştiguri şi a orânduit să fie socotite îndeletniciri ale lor numai acelea prin care se făureşte libertatea cetăţii. Îmbrăcămintea bărbaţilor (o haină de
culoarea purpuriei şi să poarte un scut de aramă) se va deosebi cu totul de aceea a femeilor. El i-a pus pe spartanii care au depăşit vârsta adolescentei să-şi lase plete, crezând că
prin aceasta ei vor arăta ca având o statură mai înaltă şi că pletele îi fac să pară mai liberi şi mai înfricoşători.
Este bine să cunoaştem şi faptul că spartanii poartă cu ei totdeauna o suliţă, pentru acelaşi motiv care face că sclavii să fie ţinuţi departe de arme. Şi nu e de mirare că,
pentru nevoile lor fireşti, spartanii nu se îndepărtează de ceilalţi ostaşi sau de arme mai mult decât atât cât trebuie ca să nu stânjenească pe cei de faţă. Ei fac acestea spre a fi
mereu în siguranţă!

B. Organizarea politica al Spartei

Organizarea sa politica era bazată pe dominaţia absolută a minorităţii războinice a spartanilor, care constituia 5% din populaţie.
Aceştia se ocupau doar cu războiul şi cu antrenamente zilnice şi trăiau într-o disciplina strictă, încă de la naştere. Numai ei aveau
dreptul de a participa la viaţa politică şi ei erau singurii care aveau cetăţenie spartana. Restul, adică mai mult de 90% din locuitorii
Spartei nu aveau nici un drept şi erau supuşii spartanilor.
Constituţia Spartană era o formă politică mixtă reunind patru organe de guvernământ:
1. Monarhii (doi regi cu puteri limitate: erau lideri religioşi, judecători suprem - prezidau curtea supremă, şefi militari cu puteri
absolute; în toate celelalte activităţi erau subordonaţi Consiliul bătrânilor); în campaniile militare, unde comanda armatei era
supravegheată de un consiliu de război, pleca un singur rege
2. Adunarea Poporului (Appela) formată din toţi cetăţenii bărbaţi ai Spartei (egalii) trecuţi de 30 de ani şi care:
alegea eforii si Consiliul Bătrânilor (gerusia),
decidea asupra problemelor statului
nu avea caracter democratic, neparticipând la dezbateri tot poporul (numai eforii şi Consiliul Bătrânilor);
avea un rol consultativ, de aprobare a hotărârilor luate de organele de conducere ale cetăţii;
aproba masurile propuse de regi şi de Consiliul Bătrânilor;
Adunarea poporului era singura concesie făcută democraţiei în Sparta. Această adunare era departe de a fi reprezentativă pentru
populaţia Spartei, pentru că avea doar 8000 de membri dintr-o populaţie de peste 350000. Apella se întrunea în fiecare zi cu lună
plină. Îi erau supuse toate problemele importante ale cetăţii. Teoretic, nici o lege nu putea fi promulgata fără aprobarea sa. Însă
adunarea nu putea decât să aprobe sau să respingă legile, fără să le discute. Puterea Adunării a fost diminuata şi după moartea lui
Licurg, când a fost adăugat un amendament Constituţiei, conform căruia, dacă Senatul hotăra ca adunarea nu a judecat cum trebuie,
îi putea anula hotărârea.
3. Colegiul celor 5 efori aveau iniţial doar atribuţii religioase, fiind socotiţi reprezentanţi ai zeilor.
deţineau putere executivă, fiind numiţi pentru un an;
vegheau la respectarea legilor;
se ocupau de educaţia copiilor;
controlau regii;
convocau Appela;
supravegheau administrarea bunurilor statului, ordinea publică, viaţa publică.
4. Consiliul bătrânilor (gerusia) era compus din 28 de cetăţeni de peste 60 de ani (aleşi pe viaţă) şi avea funcţii legislative, juridice
şi politice fiind era elementul aristocratic care domină în conducerea Spartei:
3
 decidea în materie de politică externă;
judeca procesele importante (mai ales acelea în care sunt implicaţi regii);
aproba hotărârile Adunării Poporului;
convoca eforii;
hotărârile luate sunt supuse pentru ratificarea apellei.

Evoluţia Atenei în epoca arhaică

Dracon, pe la 624 î.Hr. codifică legislaţia pentru a pune capăt tuturor încercărilor de tulburare a ordinii (a apelat excesiv la
pedeapsă cu moartea).
Solon, în 592 î.Hr., a dat Atenei prima sa constituţie adevărată. El a înlocuit , Legile draconice “cu un cod de legi mai puţin aspre,
care a rămas baza legilor clasice de mai târziu. În urma acestei legi Atena devine o democraţie care a servit model tuturor celorlalte
cetăţi. Nu este nici o îndoială că Solon a încercat să stabilească un echilibru între nobili şi demos:
împarte populaţia pe baza averii si toţi cetăţenii în patru categorii de contribuabili fiecare având responsabilităţi şi
prerogative politice proprii: toţi cetăţenii erau împărţiţi în patru categorii de contribuabili în funcţie de avere. Solon a înlocuit astfel
originea cu bogăţia ca posibile criterii pentru obţinerea unei funcţii. Solon le-a dat şansa tuturor cetăţenilor de a obţine o funcţie pe
baza avuţiei lor.
ştergerea tuturor datoriilor (desfiinţând astfel sclavia, a răscumpărat atenienii vânduţi în afara patriei lor).
o reformă a măsurilor şi greutăţilor, fixând definitiv măsurile de capacitate
a reformat şi codul moral, făcând din trândăvie o crimă, iar pe cei care în caz de revoluţie rămâneau neutri îi condamna la
pierderea cetăţeniei
transformă în acelaşi timp şi instituţiile politice:
1. Adunarea poporului Ecclesia;
2. Consiliul celor 400 de Boulé – alcătuit din 400 de membrii însărcinat să pregătească şedinţele Ecclesiei şi care încetul
cu încetul va submina prerogativele Areopagului;
3. Tribunalul Heliaia (membrii săi sunt aleşi din toate cele patru clase) - care reprezenta Adunarea poporului ca organism
judiciar

Clistene ajunge arhonte-eponim, pe la 509 î.Hr. Prin reformele sale, Clistene instituie la Atena isonomia (participare egală la viaţa
cetăţii). Împarte Attika în în 100 de deme si anul in 10 luni politice.
Consiliul celor 500 bule (compus din cetăţeni peste 30 de ani, traşi la sorţi, câte 50 din fiecare trib, maxim două ori în
întreaga viaţă) care: asigura rezolvarea problemelor urgente, pregătea lucrările Ecclesiei, îndeplinea funcţii administrative, iar membrii
primeau indemnizaţie;
Colegiul celor 10 arhonţi alcătuit astfel din 10 membri, câte unul de fiecare trib.
Adunarea poporului (ecclesia): dezbate şi adoptă sau respinge prin vot toate deciziile cu privire la sacrificiile sau cultele
religioase, la construcţiile publice, adopta orice lege, dezbate şi hotărăşte în privinţa relaţiilor dintre Atena şi alte state;
- Toţi cetăţenii puteau participa la conducerea statului,
- nu erau cetăţeni: femeile, străinii (meteci) şi sclavii;
- Aceste întruniri aveau loc de patru ori pe lună;
- Hotărârile importante erau luate de 6000 de votanţi (din circa 40000);
- Orice cetăţean lua cuvântul;
- Votul se făcea prin ridicare de mână şi mai târziu prin vot secret.
Helilaia - tribunalul de juraţi era format din 6000 de membri, care erau repartizaţi la diverse tribunale unde nu trebuiau să
cunoască nici acuzatul, nici acuzatorul, dând sentinţa prin vot secret. Nu erau judecători sau avocaţi. Acuzarea era făcută din iniţiativa
cetăţeanului dacă era lezat el sau interesele statului. Deoarece reclamaţia era încurajată (recompense) au apărut delatorii de profesie
(sicofanţii)- pete negre ale democraţiei ateniene. La sfârşitul secolului al V-lea î.Hr. au apărut arbitrii publici.
Cu toate că democraţia ateniană asigura participarea la guvernare a unei minorităţi (40000 cetăţeni faţă de 500000 locuitori) realizează, totuşi pentru prima dată idealul
libertăţii civice a omului. Prin reformele sale, Clistene instituie la Atena isonomia (participare egală la viaţa cetăţii). După înlăturarea lui Clistene, ca primă victimă a ostracismului, a
urmat perioada de maximă afirmare a democraţiei ateniene începând cu 443 î.Hr., când conducerea a fost luată de către Pericle. În acest timp, Ecclesia a devenit autoritatea
suverană a statului, iar organizarea întregii vieţi (politică, socială, administrativă, juridică, militară) era guvernată de Constituţia ateniană.

Epoca hellenistica (500-336 î.Hr.)

Războaiele medice

Răscoala ionienilor este începutul unei noi epoci în istoria hellenilor. Miletul va fi liderul revoltei antipersane.
Începând cu anul 499 î.Hr.. Darius îşi trimise atunci imensele armate să înăbuşe rapid această revoltă. Zadarnic s-au adresat
ionienii celorlalte polisuri greceşti pentru ajutor armat; singurele cetăţi care au răspuns pozitiv au fost doar Atena şi Eretria.
Polisurile (oraşele-stat) Atena şi Eretria, care sprijiniseră revolta ioniană eşuată împotriva Imperiului Persan între 499 şi 493 î.Hr.,
deveniseră acum ţinta prioritară a lui Darius I.
Întregul an 491 î.Hr. a fost dedicat pregătirilor militare şi diplomatice pentru ofensiva Imperiului persan. Darius a trimis soli în toate
cetăţile-stat greceşti cerând un dar de “pământ şi apă” în semn de supunere către el. Majoritatea oraşelor Greciei s-au grăbit să-i facă
4
pe plac având încă în minte demonstraţia de forţă oferită de persani cu un an înainte. În Atena în schimb, trimişii lui Darius au fost
duşi în faţa judecătorilor şi apoi executaţi prin aruncare într-o groapă; în Sparta au fost pur şi simplu aruncaţi într-un puţ. Astfel şi
Sparta intra efectiv în război cu Persia.
Eretreia a fost cucerită (abandonată de aliaţii săi atenieni), iar locuitorii deportaţi undeva lângă Babilon. A fost prima etapă a
răzbunării lui Darius pentru intervenţia Atenei şi Eretriei în revoltă ioniană.
Flota persană a navigat apoi spre sud, spre coasta peninsulei Attica, pentru a finaliza obiectivul final al campaniei - pedepsirea
Atenei. La sfârşitul lunii august a anului 490 î.Hr., întreaga flotă (în jur de 600 de corăbii) a ancorat în golful de la Marathon - perşii se
aflau acum la doar 42 km de Atena. Sub conducerea lui Miltiades, infanteria hoplitică ateniană, obţine o străluită victorie asupra
armatei persane.
A fost un episod hotărâtor din cadrul Războaielor medice, fiind prima dată când perşii au fost înfrânţi decisiv într-o bătălie
deschisă. Bătălia de la Marathon a marcat sfârşitul primei invazii a perşilor în Grecia, aceştia fiind siliţi să se retragă în Asia.
Trebuie spus că această victorie de la Marathon, care nu a însemnat câştigarea războiului, a avut un efect moral formidabil
asupra întregii Hellade. La Marathon, a fost salvată nu numai independenţa unui popor, ci o întreagă civilizaţie. Atenienii s-au salvat
pe ei înşişi şi au salvat, în acelaşi timp, Grecia
În 481 î.Hr. Xerxes şi-a trimis solii în Grecia cerând pământ şi apă lăsând la o parte cu bună ştiinţă Atena şi Sparta. Alianţa
începu să se închege aşadar în jurul celor două oraşe-stat.
Bătălia de la Thermopile a fost o luptă care s-a dat între o alianţă a unor oraşe din Grecia Antică şi Imperiul Persan al lui Xerxes.
După victoria de la Thermopile, perşii au cucerit aproape întreaga Grecie, şi, un an mai târziu, încă duceau lupte în peninsulă.
Temistocle i-a convins pe aliaţi să încerce o victorie decisivă împotriva navelor persane. Atrăgându-le pe acestea în strâmtoarea
Salamina, flota greacă a reuşit să distrugă majoritatea celei persane în bătălia de la Salamina de la sfârşitul anului 480 î.Hr. Care a
însemnat de fapt sfârşitul ameninţării persane asupra Peloponezului.
În bătălia de la Plateea armata greacă a obţinut o victorie decisivă, distrugând mare parte din armată persană şi încheind invazia
Greciei.
Consecinte:
se pune capăt dominaţiei navale a perşilor asupra bazinului Mării Egee.
a asigurat independenţa Greciei,
a permis civilizaţiei greceşti să ajungă mai târziu, în acelaşi secol, la apogeul său plin de strălucire.
au consolidat conceptul de hellenitate.
cultura hellenă şi-a putut urma propriul drum
Liga de la Delos creată în anul 478 d.Hr. din statele greceşti eliberate de sub dominaţia Persiei. Ea va transforma Atena în
deceniile următoare într-un adevărat imperiu maritim. Atena va reuşi să-şi impună hegemonia împotriva aliaţilor săi datorită
superiorităţii sale navale.
      
RĂZBOAIELE MEDICE

Răscoala ionienilor (între 499 şi 493 î.Hr.), era începutul unei noi epoci: Imperiul persan este confruntat pentru prima oară cu o răscoală naţională. Darius şi-a trimis imensele
armate să înăbuşe rapid această revoltă. Zadarnic s-au adresat ionienii celorlalte polisuri greceşti pentru ajutor armat; singurele cetăţi care au răspuns pozitiv au fost doar Atena şi
Eretria.După înfrângerea răscoalei, Darius a reorganizat Ionia, impunând reluarea plăţii tributurilor, introduce regimuri democratice în polisuri şi înfiinţează tribunale, măsuri menite
să înlăture cauzele unei răscoale.
Atena şi Eretria, care sprijiniseră revolta ioniană eşuată împotriva Imperiului Persan, deveniseră acum ţinta prioritară a lui Darius I care era mânat atât de dorinţa de
răzbunare, cât şi de planul strategic, de a supune întrega Grecie. Atena si Sparta vor intra astfel in razboi.

A. Expediţia lui Darius împotriva grecilor

În anul 490 î.Hr. imensa armată şi flotă persană s-a pus în mişcare, cucerind Eretreia, iar locuitorii deportaţi undeva lângă Babilon, în interiorul Persiei.
A fost prima etapă a răzbunării lui Darius pentru intervenţia Atenei şi Eretriei în revoltă ioniană.Flota persană a navigat apoi spre sud, spre coasta peninsulei Attica, pentru a
finaliza obiectivul final al campaniei - pedepsirea Atenei. Fostul tiran al Atenei, Hippias, acum exilat, îi însoţea pe perşi, în calitate de consilier militar. Hippias era fiul lui Pisistrate şi
spera să-şi restabilească autoritatea în Atena, contând nu numai pe ajutorul persan, ci şi pe complicitatea unora dintre atenieni, care îşi aminteau de regimul pisistrazilor ca despre
o „vârsta de aur” a Atenei. Hippias i-a sfătuit pe generalii perşi să debarce pe câmpia de la Marathon, având în vedere că cei de acolo erau pisistratizi.
La sfârşitul lunii august a anului 490 î.Hr., întreaga flotă (în jur de 600 de corăbii) a ancorat în golful de la Maraton - perşii se aflau acum la doar 42 km de Atena. Bătălia s-a
dat la Maraton, Miltiade obţinând în o strălucită victorie asupra armatei persane.
Bătălia de la Marathon a marcat sfârşitul primei invazii a perşilor în Grecia, aceştia fiind siliţi să se retragă în Asia. Bătălia de la Maraton a demontat mitul invincibilităţii
persane, desi nu a însemnat câştigarea războiului. Temuta armată persană (care păruse până atunci de neînvins) a fost, pentru prima oară, zdrobită . La Maraton, a fost salvată nu
numai independenţa unui popor, ci o întreagă civilizaţie.

B. Expediţia lui Xerxes împotriva grecilor

După campania ratată din anul 490 î.Hr., Darius a început să strângă o nouă armată uriaşă cu care să cucerească întreaga Grecie. În 486 î.Hr. Insă, supuşii săi din Egipt s-
au răsculat, ceea ce l-a făcut să amâne expediţia către Grecia. Darius a murit în timp ce se pregătea pentru marşul către Egipt, şi tronul i-a revenit fiului său, Xerxes I pe care
răscoala Egiptului l-a împiedicat să pornească campania înainte de 480 î.Hr.
În 481 î.Hr. Xerxes şi-a trimis solii în Grecia cerând pământ şi apă lăsând la o parte cu bună ştiinţă Atena şi Sparta. Alianţa începu să se închege aşadar în jurul celor două
oraşe-stat. Bătălia de la Thermopile (însemnând "izvoarele calde"/ „porţile fierbinţi”) a fost o luptă care s-a dat între o alianţă a unor oraşe din Grecia Antică şi Imperiul Persan al lui
Xerxes.
Bătălia este fără îndoială cea mai cunoscută din istoria antică europeană. Bătălia a fost o înfrângere pentru aliaţi, mai mult chiar, una cu urmări dezastruoase. După victoria
de la Termopile, perşii au cucerit aproape întreaga Grecie.
Temistocle i-a convins pe aliaţi să încerce o victorie decisivă împotriva navelor persane. Atrăgându-le pe acestea în strâmtoarea Salamina, flota greacă a reuşit să distrugă
majoritatea celei persane în bătălia de la Salamina de la sfârşitul anului 480 î.Hr. care a însemnat de fapt sfârşitul ameninţării persane asupra Peloponezului. Bătălia navală de la
Salamina s-a încheiat cu victoria grecilor şi l-a determinat pe Xerxes să se retragă, lăsându-l o armată de uscat în Grecia care va fi zdrobită în anul următor la Plateea de o armată
a grecilor uniţi.
Triumful grecilor la Salamina pune capăt dominaţiei navale a perşilor asupra bazinului Mării Egee. Persia nu va mai putea niciodată să trimită o armată mare în Grecia,
ameninţându-i astfel independenţa.
Victoria de la Maraton din anul 490 î.Hr., urmată la zece ani de bătălia navală decisivă de la Salamina şi lupta terestră de la Plateea, nu numai că a asigurat independenţa
Greciei, dar a permis civilizaţiei greceşti să ajungă mai târziu, în acelaşi secol, la apogeul său plin de strălucire. Mai mult decât atât, victoria navală de la Salamina i-a dat lui
Alexandru cel Mare posibilitatea de a cuceri Persia şi să răspândească astfel civilizaţia greacă în întreaga lume cunoscută la acea vreme.
5
 C. Semnificaţiile războaielor medice

Liga de la Delos (478-463 î.Hr.) creată în anul 478 i.Hr. din statele greceşti eliberate de sub dominaţia Persiei reprezintă o consecinţă a înfrângerii lui Xerxes. Atena pune
bazele Ligii de la Delos, o alianţă ofensivă şi defensivă cu caracter permanent îndreptată împotriva Imperiului persan. Ea va transforma Atena în deceniile următoare într-un
adevărat imperiu maritim care includea majoritatea insulelor din Marea Egee cu excepţia Cretei.

Atena în vremea lui Perikles

Reconstrucţia Atenei a început aproape imediat după bătăliile de la Plateea. Pericle a dominat Atena timp de aproape 30 de ani,
reales strateg în mod constant 15 ani la rând (443/442-429/428).
În jurul anului 454 î.Hr. a extins democraţia ateniană permiţând aproape oricărui cetăţean liber de sex masculin accesul la
posturile guvernamentale, a hotărât că deciziile tribunalelor şi a adunării conducătoare a oraşului să fie luate cu majoritate de voturi şi
ca funcţionarii să primească salarii de stat.
Între anii 454-434 î.Hr., a avut loc extraordinara activitate din domeniul costrucţiilor monumentale de pe Acropole, lucru care a
determinat recurgerea la tezaurul Ligii de la Delos.
În problema cetăţeniei, Pericle a impus o lege în 451/450 î.Hr. cu efecte grave în timp. Între primii loviţi a fost şi el. Legea stabilea
că era cetăţean atenian acela care avea ambii părinţi cetăţeni atenieni.
În Atena, cetăţenii practicau democraţia directă (în care populaţia exercită puterea în mod direct) în cadrul Adunării poporului
(Ecclesia). Puterea legislativă era exercitată de către toţi cetăţenii, în timp ce puterea executivă era deţinută de un Consiliu (Bule)
format din 500 de cetăţeni, numiţi pe o perioadă de doi ani, proveniţi din toate clasele societăţii. Orice cetăţean avea dreptul de vot în
adunări, şi era pentru el o datorie să participe în mod activ la guvernare, având acces la magistraturi.
Funcţiile guvernamentale şi legislative erau acordate cetăţenilor obişnuiţi prin tragere la sorţi sau prin ridicare de mâini. Totuşi nu
trebuie să se piardă din vedere faptul că într-o democraţie precum cea a Atenei cetăţenii cu drepturi depline erau doar câteva zeci de
mii de bărbaţi, iar metecii, liberţii şi sclavii nu luau parte la guvernarea statului.
Adunarea era deschisă participării tuturor cetăţeni adulţi de sex masculin (cca. 30.000 – 40.000), dar de obicei participau doar
5.000 de persoane indiferent de avere. Acest organism se întâlnea aproximativ de 40 de ori an pentru a lua hotărâri de politică
externă, să revizuiască legile şi să aprobe sau să condamne conduita unor funcţionarilor publici. Adunarea membrilor a ajuns la toate
deciziile lor prin dezbateri publice urmate de vot. Toţi cetăţenii au fost eligibili pentru a lua cuvântul şi vota în cadrul ecclesiei. Cu toate
acestea, cetăţenia ateniană a fost doar pentru bărbaţii născuţi dintr-un tată care a fost cetăţean şi care au făcut „serviciul militar” între
18 şi 20 de ani. Erau excluşi femeile, sclavii, străinii (metoikoi) şi bărbaţii sub 20 ani. Din 250.000 locuitori ai Atenei, în medie,
aproximativ doar 30.000 au fost cetăţeni.
Pericle introduce o măsură plină de consecinţe negative pentru a-şi atrage sprijin popular: întreţinerea de către stat a cetăţenilor,
ceea ce va determina părăsirea muncii productive. În aceasta perioada a avut loc extraordinara activitate din domeniul construcţiilor
monumentale de pe Acropole. Lui Pericle nu i se poate nega contribuţia la transformarea Atenei într-un model cultural.
Aceasta înflorire a Atenei a stârnit invidia celorlalte cetăţi, în special a Spartei, astfel încât, în anul 431 i.Hr. Izbucneşte « războiul
peloponeziac » odată cu atacul spartanilor asupra cetăţii Attica. După 30 de ani de pace întreaga Grecie va fi împărţită în două tabere
vrăşmaşe. Luptele vor dura 27 de ani şi vor distruge în parte tot ce se realizase anterior.
Izbucnirea epidemiei de ciumă din 430 î.Hr. provoacă mari pierderi umane, însuşi Pericle căzându-i victima. Astfel se încheia «  domnia » celui
mai mare conducător al Atenei. În memoria lui contemporanii au numit această perioadă «epoca de aur a lui Pericle».

Termenul democraţie înseamnă în traducere literală „conducerea de către popor” (demos = „popor” + kratos = „putere”). Democraţia este un regim politic care se bazează pe
voinţa poporului ce s-a dezvoltat în unele oraşe-stat greceşti, în special la Atena. Bazele democraţiei erau:
          ● isonomia (egalitate în faţa legii);
          ● isotimia (egalitate în ce priveşte opinia şi dreptul la aceleaşi onoruri conferite prin naştere);
  ● isogoria (dreptul egal la cuvânt în faţa tribunalelor şi în faţa ecclesiei).
Democraţia s-a consolidat pe măsură ce straturi sociale tot mai largi au primit drepturi de cetăţenie în schimbul asumării unor obligaţii.
În Atena, cetăţenii practicau democraţia directă (în care populaţia exercită puterea în mod direct) în cadrul Adunării poporului (Ecclesia). Puterea legislativă era exercitată de
către toţi cetăţenii, în timp ce puterea executivă era deţinută de Consiliul celor din 500, numiţi pe o perioadă de doi ani, proveniţi din toate clasele societăţii. Orice cetăţean avea dreptul
de vot în adunări, şi era pentru el o datorie să participe în mod activ la guvernare, având acces la magistraturi.
Funcţiile guvernamentale şi legislative erau acordate cetăţenilor obişnuiţi prin tragere la sorţi sau prin ridicare de mâini. Totuşi nu trebuie să se piardă din vedere faptul că într-o
democraţie precum cea a Atenei cetăţenii cu drepturi depline erau doar câteva zeci de mii de bărbaţi, iar metecii, liberţii şi sclavii nu luau parte la guvernarea statului. Adunarea era
deschisă participării tuturor cetăţeni adulţi de sex masculin (cca. 30.000 – 40.000), dar de obicei participau doar 5.000 de persoane indiferent de avere. Acest organism se întâlnea
aproximativ de 40 de ori an pentru a lua hotărâri de politică externă, să revizuiască legile şi să aprobe sau să condamne conduita unor funcţionarilor publici. Adunarea membrilor a
ajuns la toate deciziile lor prin dezbateri publice urmate de vot. Toţi cetăţenii au fost eligibili pentru a lua cuvântul şi vota în cadrul ecclesiei. Cu toate acestea, cetăţenia ateniană a fost
doar pentru bărbaţii născuţi dintr-un tată care a fost cetăţean şi care au făcut „serviciul militar” între 18 şi 20 de ani. Erau excluşi femeile, sclavii, străinii (metecii) şi bărbaţii sub 20 ani.
Din 250.000 locuitori ai Atenei, în medie, aproximativ doar 30.000 au fost cetăţeni.
Democraţia ateniană s-a limitat doar în cadrul unei comunităţi mici (la  Atena şi zonele limitrofe). Manifestarea ei a fost mai mult teoretică decât practică. Democraţia nu era un
fenomen, un proces permanent, ci ea alterna cu formele totalitare, dictatoriale. Drepturile cetăţeneşti erau cuprinse într-o sferă relativ îngustă a vieţii sociale, inclusiv noţiunea de popor
nu cuprindea importante segmente ale acestuia (sclavi, femei, oameni liberi).
Tragerea la sorţi a magistraţilor, a celor ce urmau să exercite funcţii publice scădea forţa, capacitatea, eficienţa aparatului guvernamental, fiindcă mulţi dintre cei aleşi nu aveau
nici o înclinaţie sau competenţă în acest sens. Acestea au făcut că democraţia să devină o formă de guvernământ ineficientă, incapabilă de a rezolva în cele mai bune condiţii viaţa
cetăţii.

RĂZBOIUL PELOPONESIAC (431-404 î.Hr.)

Cauzele războiului peloponesiac

6
 Războiul peloponesiac fost o uriaşă încleştare de forţe, atât prin importanţa istorică, urmările şi durata lui, cât şi prin importanţa
operaţilor militare. El s-a desfăşurat între cele două mari grupări de state greceşti – Liga peloponesiacă condusă de Sparta, pe de o
parte şi Atena cu Liga de la Delos pe de altă parte. Cauzele au fost determinate de luptă pentru hegemonie în Grecia. Ambele tabere
au utilizat toate rezervele materiale şi umane de care dispuneau, ceea ce va duce la secătuirea potenţialului lor militar şi economic.
Pretextul războiului l-a reprezentat asedierea unei colonii a Corintului de către Atena. Corintul cere ajutor Spartei, iar Atena ia
măsuri dure împotriva Megarei, aliată a Corintului, căreia îi interzice comerţul cu oraşele Ligii de la Delos.
Evenimentele se agravează considerabil: cele două mari rivale comerciale ale Atenei, Corintul şi Megara izbutiseră să determine
Sparta să înceapă războiul. Cuvântul de ordine al propagandei de război spartane: eliberarea grecilor din robia ateniană şi
restaurarea libertăţii şi a autonomiei.
Operaţiunile militare se desfăşoară în special sub forma invaziilor pustiitoare ale spartanilor şi aliaţilor acestora împotriva Atenei şi
a zonelor care îi rămân fidele. Distrugerile au fost amplificate de marea epidemie de ciumă, care afectează grav Atena (429 î.Hr.),
liderul atenian Pericle numărându-se şi el printre victime. Conflictele interne din Atena, dar şi gravele neînţelegeri ale acesteia cu
aliatele sale din Liga de la Delos au amplificat dezastrul.
Una dintre cele mai grave înfrângeri suportate de Atena în timpul războiului peloponesiac a fost bătălia de la Asinaros, lângă
Siracuza (413 î.Hr.), în urma căreia generalii atenieni sunt executaţi împreună cu 12 000 de cetăţeni soldaţi ai Atenei. După o ultimă
înfrângere, la Aigos Potamos (în 405 î.Hr.), Atena este obligată să-şi predea flota spartanilor şi să-şi dărâme fortificaţiile în anul
următor. Imperiul atenian format în secolul al V-lea î.Hr. Era definitiv distrus, toate posesiunile maritime ale atenienilor, cu excepţia
insulei Salamina, fiind pierdute.
După bătăliile din 413 î.Hr. si 405 î.Hr.), Imperiul atenian era definitiv distrus, iar condiţiile păcii erau umilitoare:
- Atena îşi pierde toate posesiunile maritime cu excepţia insulei Salamina;
- Este obligată să dărâme fortificaţiile (Zidurile Lungi);
- Flota este redusă la doar 12 unităţi;
- Exilaţii sunt reprimiţi;
- Sparta ia locul Atenei în fruntea Helladei’
- Sparta a oferit hellenilor în locul libertăţii promise o stăpânire brutală;
- Sparta impune în vara anului 404 î.Hr. teribilul regim al celor 30 de tirani (ei vor exercita o aprigă teroare politică, care a
avut cca. 1500 de victime, fiind atotputernici, sprijiniţi de Sparta şi de cei 700 de soldaţi);
- Atena este obligată să devină membru al Ligii Peloponesiace.
În 403 î.Hr., sub arhontele Euclide, s-a produs restaurarea democraţiei cu un sfat de 500 de membri. Pentru realizarea păcii
generale, s-a decretat amnistia. Dar restaurarea democraţiei la Atena nu a însemnat şi revenirea Atenei la statutul de mare putere.
Concluzii
Războiul peloponesiac este cel mai important eveniment al istoriei grecilor de la războaiele medice, angajând pe toţi grecii.
Acest război a marcat şi începutul declinului polisului grec. Totodată, merită subliniat că multe din realizările majore ale culturii
Helladei aparţin tocmai acestei perioade: filosofia lui Socrate, tragediile lui Sofocle şi Euripide, comediile lui Aristofan, sofistica,
direcţia de cercetare hippocratică, vizibilă şi în metoda istorică a lui Tucidide etc., ceea ce a creat un fericit echilibru cu excesele şi
iresponsabilitatea multora dintre liderii Atenei.

Declinul polisului grec (404-336)

Perioada este dominată de apariţia unei realităţi extrem de importante: intervenţia perşilor în relaţiile dintre greci. Dacă Grecia ar
fi fost unită, putea să se opună militar Persiei; cetăţile grecesti vor încheia o alianţă anti-macedoneană îndreptată împotriva lui Filip
care Cheroneea 338 î.Hr, îi învinge pe greci, transformând întreg teritoriul acesteia în provincie macedoneană. Filip devenea garantul
libertăţii şi autonomiei Helladei care se afla sub protectoratul său. Planul său de a purta războiul antipersan a luat sfârşit, pentru că,
în vara lui 336 î.Hr., marele rege a căzut asasinat. Îi urmează la tron Alexandru care la 13 iunie 323 î.Hr., datorită unei boli
necunoscute, murea la Babilon.
Faptul că Alexandru nu a avut un urmaş legitim care să preia tronul şi să exercite puterea a determinat, în mod fatal,
desfăşurarea evenimentelor ulterioare. Faptul acesta se datorează, în bună măsură, şi celor care şi-au împărţit între ei imperiul,
adică foştii lui generali, (diadohi/epigoni).
În 272 i.Hr., Roma a cucerit Tarentul, astfel încât se poate vorbi pe deplin de împărţirea fostului imperiu al lui Alexandru în trei
mari regate: Seleucid, Egipt şi Macedonia.