Referat

I. Atena şi Sparta: Viaţa publică şi privată

Grecia veche  Grecia a fost vatra unor străvechi civilizaţii. Cu mai bine de două milenii
înainte de Hristos, în bazinul Mării Egee s-a născut civilizaţia cretană, numită aşa
după insula unde şi-a avut centrul. După aproape un mileniu, ea se stinge în urma
intrării în scenă a triburilor indo-europene ale ionienilor şi aheenilor, strămoşii grecilor
de azi. Aceştia pun bazele civilizaţiei miceniene, cu centrul în Peninsula Peloponez.
Sfârşitul ei coincide venirea ultimului val de războinici indo-europeni, numiţi dorieni,
care inaugurează o epocă numită mai târziu „veacurile întunecate ”. În această epocă de
mari frământări are loc colonizarea ţărmului Asiei Mici şi a insulelor din Marea Egee şi
tot acum sunt create ceramica geometrică şi cele două mari epopei, Iliada şi Odiseea.
Şi dacă nu ştim cine a fost Homer, specialiştii sunt de acord că în această perioadă a
trăit poetul Hesiod şi tot acum a fost inventat alfabetul grec, din care derivă alfabetul
latin.

Colonizarea greacă   În secolele VIII-VI î.Hr., din Grecia şi din lumea greacă a Asiei
Mici a pornit marea colonizare, ce a urmat două direcţii principale. Prima direcţie, spre
vest, are ca ţintă Sicilia şi Italia meridională (cunoscute mai târziu sub numele de
„Grecia Mare”), sudul Galiei şi Spania. Cealaltă direcţie, spre nord, are ca obiectiv
colonizarea coastelor Traciei şi ale Pontului Euxin. Cauzele colonizării au fost puse pe
seama unei explozii demografice, dar şi a proceselor sociale din Grecia, unde
aristocraţia gentilicã îşi însuşeşte importante fonduri funciare, ce provoacă ruina în
masă a membrilor de rând ai comunităţilor gentilice. Coloniile, cu un caracter agrar
precumpănitor la început, au jucat un rol esenţial în evoluţia raporturilor dintre lumea
greacă şi comunităţile celtice şi tracice din bazinul Mediteranei. Coloniştii au preluat de
la indigeni produse agricole şi materii prime pentru a le trimite către cetăţile-mamă. În
direcţie inversă, ei au difuzat în lumea celtică şi tracică produse superioare greceşti,
monedă şi tehnici de construcţie.

Aceste contacte economice au avut consecinţe majore şi pentru evoluţia societăţii din
oraşul-stat (polis) grecesc. În vreme ce unele cetăţi, care promovează o politică dc
deschidere spre exterior, se democratizează, altele, ce refuză contactele cu lumea
exterioară, se închid treptat, menţinându-şi structurile aristocratice. Două mari cetăţi
greceşti, Sparta şi Atena, sunt reprezentative în acest sens.

Sparta: o cetate pietrificată   Sparta a fost fondată de cuceritorii dorieni, în primele

secole ale mileniului I î.Hr., prin unirea a cinci cetăţi mai mici din câmpia Laconiei,
aflată în sud-estul Peloponezului, în mijlocul unei populaţii străine şi ostile. În secolele
VIII-VII î.Hr., spartanii desfăşoară lupte grele pentru a-şi impune stăpânirea asupra
unei mari părţi a peninsulei, ai cărei locuitori au fost transformaţi în sclavi (hiloţi).
Istoria acestor secole a decis destinul Spartei: ea a rămas o cetate agrară, ostilă oricărei
deschideri spre exterior, pentru a menţine controlul asupra regiunii cucerite. Regimul ei
politic s-a „pietrificat” în forma sa aristocratică din veacul al VII-lea î.Hr. şi avea ca
principal obiectiv supravegherea prin mijloace militare a hiloţilor, care susţineau
întregul edificiu aristocratic şi militar al Spartei.

Conform tradiţiei, organizarea politică a cetăţii, ce cuprinde şi teritoriul rural, a fost

realizată de legislatorul Lycurg. Cetăţenii cu drepturi depline, numiţi „egali”, erau în
număr de 9.000. Din rândurile egalilor se alegeau toate organele autorităţii politice şi se
recruta armata, instrumentul puterii militare a cetăţii. Sparta avea în frunte doi regi, cu
atribuţii importante numai în caz de război, un sfat al bătrânilor (gerusia) şi adunarea
poporului înarmat (apella). Începând din secolul al VI-lea î.Hr., cei doi regi sunt
supravegheaţi de colegiul celor cinci efori, care deţin de fapt puterea executivă. Din
adunarea poporului făceau parte toţi cetăţenii, care ratificau (prin aclamaţii şi în
unanimitate) măsurile propuse de regi şi sfatul bătrânilor.

Egalii nu desfăşurau activităţi economice. Agricultura era rezervata hiloţilor, iar

meşteşugurile şi comerţul unei categorii de oameni liberi (perieci), lipsiţi însă de
cetăţenie. Principala ocupaţie a spartanilor era războiul. Ei se aflau într-o permanentă
stare de mobilizare militară. Bărbaţii, de la 12 la 60 de ani, aparţineau comunităţii, nu
familiei, fiind supuşi unor antrenamente militare zilnice şi pedepselor corporale şi
morale. Cu aceşti soldaţi, armata spartană s-a dovedit cea mai bună din Grecia, în
secolele VI-V î.Hr.

Dar preţul plătit de Sparta a fost scump: ea a rămas o cetate agrară, refractară vieţii
intelectuale. După supremaţia ei militară, consacrată prin triumful în războiul
peloponeziac (431-404 î.Hr.), cetatea intră în declin în secolul al IV-lea î.Hr., când
numărul egalilor coboară sub 1.000. Încercările de reformă, ce au urmat, au eşuat şi în
secolul al II-lea î.Hr. Sparta cade sub dominaţie romană.
Atena: simbolul democraţiei greceşti    Populaţia Atticii, regiune în care se află
Atena, era formată din triburi de ionieni. Evoluţia Atenei în primele secole ale istoriei
sale, în frunte cu un rege şi dominată politic de aristocraţia gentilică, nu a fost diferită
de cea a Spartei. După înlăturarea regalităţii, la începutul secolului al VII-lea î.Hr.,
aristocraţia gentilică (eupatrizii, în greacă „cei bine născuţi”, „nobili”) monopolizează
întreaga putere. Cetatea era condusă de nouă arhonţi, cu putere executivă, şi de
un areopag, ce detinea puterea judecătorească. Abuzurile eupatrizilor au fost îngrădite
de legile lui Dracon (621 î.Hr.), dar imensa masă a populaţiei rămânea fără drepturi
politice. Mai ales că, deschisă contactelor cu lumea exterioară, Atena cunoaşte o tot mai
numeroasă categorie de mijloc, formată din negustori bogaţi şi patroni de ateliere.

Democratizarea Atenei începe cu opera reformatoare a lui Solon, ajuns în 594 î.Hr.

arhonte şi „arbitru” al vieţii politice ateniene, care a dat cea dintâi constituţie a Atenei.
Între primele sale măsuri s-au numărat interzicerea vânzării atenienilor datornici ca
sclavi, răscumpărarea sclavilor atenieni existenţi în afara cetăţii, anularea ipotecilor pe
pământuri şi limitarea marii proprietăţi a eupatrizilor. Pe plan politic este sporit rolul
adunării poporului (ecclesia), din care fac parte cetăţeni desemnaţi pe criteriul averii şi
nu al originii, iar cei nouă arhonţi sunt aleşi prin tragere la sorţi. Solon a creat
un tribunal al poporului, ai cărui membri proveneau din toate categoriile de cetăţeni.

Echilibrul fragil dintre eupatrizi şi păturile active ale cetăţii, stabilit de Solon, nu s-a
menţinut multă vreme. De aceea, secolul al VI-lea î.Hr. este dominat de conflictele
dintre cele două grupări politice. Evoluţia vieţii economice ateniene înclină tot mai
mult balanţa în favoarea păturilor meşteşugăreşti şi comerciale ale populaţiei. Este ceea
ce avea să consacre juridic Clistene (508 î.Hr.). După înlăturarea tiraniei, instaurată
de Pisistrate şi continuată de fiii săi, Clistene a restabilit constituţia lui Solon. El a
susţinut în acelaşi timp şi adoptarea unor importante reforme politice ce pot fi
considerate „actul de naştere” al democraţiei ateniene. Preocupat de „binele public”,
acesta împarte populaţia Atenei pe criterii teritoriale şi nu după origine. Atena şi
regiunea rurală din Attica, ce constituie spaţiul cetăţii, sunt împărţite în 100 de
circumscripţii (deme). Măsura consacră declinul eupatrizilor şi supremaţia poporului
(demos), formau din oameni liberi, în care domină păturile active lo populaţiei. Pentru
a preveni reinstaurarea tiraniei, Clistene a introdus ostracismul. O dată pe an, membrii
adunării poporului scriau pe un ciob (ostrakon) numele celor bănuiţi că vor să aducă
prejudicii vieţii publice, iar incriminaţii erau alungaţi din cetate pentru zece ani.
Superioritatea sistemului democratic al Atenei avea să fie consacrată în marile
confruntări dintre lumea greacă şi imperiul persan, în care forţele ateniene au jucat un
rol decisiv în victoriile de la Maraton (490 î.Hr.) şi Salamina (480 î.Hr.).

Democraţia ateniană atinge forma clasică în vremea lui Pericle, ales de 15 ori

consecutiv strateg. Puterea aparţine adunării poporului, formată din totalitatea
cetăţenilor, în număr de 40.000. Ea decide în chestiuni de pace şi război, are putere
legislativă şi desemnează principalii magistraţi prin tragere la sorţi.
Rolul areopagului, format din descendenţii eupatrizilor, devine pur decorativ. Legile
sunt pregătite de un consiliu (bulé), format din 500 de membri, desemnaţi şi ei prin
tragere la sorţi. Toţi magistraţii primesc indemnizaţii pe timpul mandatului, fapt ce
îngăduie oricărui cetăţean să poată lua parte la actul puterii.

Democraţia ateniană este una directă, nu reprezentativă. Ea este exercitată de toţi

cetăţenii, nu prin reprezentanţii lor. Oricât de mare este distanta dintre democraţia
ateniană şi oligarhia Spartei, regimul politic al Atenei are limitele inerente epocii în
care a apărut. Cetatea avea în secolul al V-lea î.Hr. 420.000 de locuitori, dintre care
jumătate (c. 220.000) erau sclavi, lipsiţi de drepturi politice. Nici străinii (metecii), în
număr de circa 70.000, nu se bucură de cetăţenie. Prin urmare, aproximativ 140.000 de
atenieni, în care intră şi membrii familiilor lor, aparţin corpului civic, demosul. În fapt,
mai puţin de 40.000 de atenieni sunt cetăţeni care se bucură efectiv de dreptul de a
alege şi de a fi aleşi.

Cu toate acestea, Atena rămâne simbolul democraţiei în lumea greacă. Ea oferă

exemplul unui sistem politic apropiat de nevoile omului şi ale cărui instituţii sunt
apărate de cetăţenii lui, deoarece ei se identifică cu destinele sistemului. De aici decurg
spiritul lor civic şi abnegaţia, ce au mers până la sacrificiul suprem, dovedite admirabil
în războiul împotriva perşilor pe câmpul de luptă, la Maraton şi Salamina.