1.

Contribuția civilizației antice în constiutuirea actualei civilizații europene (în baza unei civilizații)

Civilizația antică greacă a fost creația unei populații indo-europene, componenției căreia se numeau eleni, și
numiți apoi greci de romani. Elenii au dezvoltat în bazinul Mării Egee o civilizație strălucitoare de la filosofie la
primele realizări estetice și arhaice în spațiul european. Leagănul civilizației grecești este Creta,insulă din Marea
Mediterană ce era o punte de legătură între Europa, Africa și Orientul Apropiat, unde între 2000-1400î.Hr. s-a
dezvoltat o civilizație strălucită și originală. Cea mai valoroasă contribuție a acesteia e în domeniul artei, în special
al picturii. Pe baza acestori picturi a fost posibilă reconstituirea civilizației.Legătură dintre civilizațiile cretană și
greacă a fost înfăptuită de civilizația miceniană, a cărei fapte au fost proslăvite de Homer.Grija pentru igiena
corporală, gustul pentru exerciții sportive, arta navigației au fost transmise civilizației grecești, iar ulterior si celei
europene. Contribuţia Greciei Antice la constituirea civilizaţiei europeane a fost decisivă şi în mod cu totul
particular pentru că a marcat imaginea politică, culturală şi artistică a lumii contemporane. Civilizaţia greacă a
lăsat omenirii o mulţime de realizări în toate domeniile.În domeniul economic, cele mai importante realizări sunt
legate de perfecţionarea tehnicii prelucrării povîrnişurilor prin etajarea teraselor, a susţinut dezvoltarea comerţului
prin colonizare, favorizînd interferenţele economice și culturale cu alte zone, deschizînd noi drumuri comerciale,
iar Marea Mediterană , datorită grecilor, devine „piaţa comercială internaţională”. O adevărată revoluţie în istoria
comerţului a fost divizarea monedei şi construcţia farului. Civilizaţia greacă a fost o civilizaţie urbană, a
polisurilor, perfecţion arta urbanistică ,folosită și în sec-XIX-lea la construcţia metropolelor. Civilizaţia greacă a
experimentat mai multe forme de guvernare, care au fost clasificare pentru prima oară de Aristotel în: aristocratică,
oligarhică, democratică. Sistemul democratic atenian,in sec.VII-V i.Hr., prin reformele lui Solon,Clistene, Pericle,
întroduce pentru prima dată instituţia cetăţeniei, iar cetăţenilor le garanta libertatea cuvîntului şi egalitatea în faţa
legii, preluate în documentele moderne din sec.al XVIII-lea, transformă legea scrisă în suveranitatea cetăţenilor.
Democraţia directă ateniană dezvoltă arta oratorică a elaborării discursului politic pentru a dezbate cu simţ de
răspundere principalele probleme ale statului. Regimul democratic atenian a influenţat şi viaţa publică şi privată a
cetăţenilor: cetăţenii ştiu să discute şi să judece, bucurîndu-se de libertate politică („oricine votează, oricine poate
să ia cuvîntul”), iar patriotismul şi dragostea faţă de ţară dezvoltă obligaţia de a o apăra.Ideea de unitate politico-
militară a fost iniţiată de A.Macedon in sec.Ivi.Hr. care a instaurat o dominaţie unică asupra lumii mediteraniene, a
fost preluată periodic de Carol cel Mare, Otto I, Napoleon I,etc. Extinderea teritorială a perfecţionat tehnicile de
luptă cu apariţia falangei şi a elementului de strategie militară, preluate ulterior de mulţi conducători de oşti. Un rol
deosebit l-a jucat civilizaţia greacă în procesul evoluţiilor culturale,lăsînd modele şi valori ce au avansat ideea
unui om divinizat,zeificat ce pun accent pe raţiune şi umansm, preluate de Renaştere ]n sec.XIV-XVI-lea.
Venerarea zeilor a creat un ideal pacifist prin Jocurile Olimpice (776 î.H.), reluate la Atena în 1896. Grecii au
creat filosofia şi ştiinţa ( istoria – Herodot, geografia – Strabon), au favorizat apariţia unor genuri literare ce se
regăsesc și azi la civilizația europeană: poezia, teatrul ( tragedia – Eshil, Sofocle, comedia – Aristofan). Moştenirea
lăsată de greci popoarelor Europei în artă a fost foarte durabilă. Ceea ce a destins arta greacă de altele – umanismul
său, adică subiectul artistului este omul ca „măsură a tuturor lucrurilor”. Prin stilurile artistice doric, ionic aduce
arhitecturii grandoare, iar în arta nudului - senzualitate şi graţie. Ceramica greacă,in negru si rosu, demonstrează
perfecţiunea olarului, tehnicile căruia au fost preluate de alte popoare europene. Alfabetul grec alcătuit din 26 litere
(vocale şi consoane) a stat la baza alfabetului latin şi a altor scrieri europene(gotică, chirilică). Deci contribuţia
civilizaţiei greceşti la evoluţia culturii europene a fost decisivă marcînd imaginea politică, culturală, economică,
militară, religioasă a acesteia.
 2. Polisul atenian – democrație reprezentativă limitată

Aportul Greciei antice la civilizația europeană a fost decisiv și în mod cu totul particular, pentru că a marcat imaginea
culturală și artistică și a experimentat variante de guvernare, clasificate de ei în trei forme - aristocratică (guvernarea celor
bogați), oligarhică (guvernarea printr-o minoritate), democratică (guvernarea prin cei mulți) - care au influențat evoluția
statelor de mai tîrziu. În jurul sec.VIII î.Hr. triburile grecești manifestă tendențe de unifcare în jurul unui centru politic,
numit polis. Polisul grecesc era un stat ce cuprindea orașul-fortăreață și zonele agricole din jur. Scena politică a
peninsulei elene a fost dominată de Atena și Sparta, separate de guvernare diferită. Polisul atenian s-a constituit în
regiunea Atica, de către triburile ioniene, și parcurge o evoluție de la regimul aristocratic la cel democratic.Originile
sistemului democratic grecesc se găsesc în formele de guvernare colectivă ale polisului care s-a consolidat în sec.VI î.Hr.
Declanșează democrația ateniană constituția lui Solon în 594î.Hr.,prin care populația este împărțită după venituri, ceea ce
duce la ștergerea privelegiilor din naștere de a avea magistraturi. Este o democrație cenzitară, dar aceasta era o treaptă
spre înlăturarea barierilor din calea grupurilor democratice. Solon a hotărît să restrîngă atributele areopagului, acel
consiliu restrîns al aristocrației, care nu-l mai poate numi pe arhonte. Puterea juridică transferată unui tribunal popular
numit Heliaia, iar prerogativele politice sunt asumate de adunarea poporului,organ reprezentativ, numită Ecclesia la
ședințele căreia participau toți cetățenii atenieni care erau împărțiți în patru categori după venituri. Astfel, în adunare,
demosul adică poporul este egal cu aristocrația: oricine votează, oricine poate să ia cuvîntul. Reformele lui nu au pus capăt
conflictelor civile,dar au încercat să stabilească un echilibru între aristocrație și demos, au permis ca populația Atenei să
participe la Adunare, au deschis un drum nou pentru triumful democrației, căci după cum spunea Aristotel „Cînd poporul
este stăpîn pe vot, el este stăpîn pe conducere”.
În anii 509-507î.Hr. reformele lui Solon au fost continuate de Clistene, care a hotărît că toți cetățenii să fie repatizați în
100 de deme (circumscripții de tipul unei comune). În așa fel, fiecare cetățean era cunoscut ca locuitor al unui sat sau
cartier al Atenei, egal din punct de vedere juridic cu ceilalți cetățeni. Această nouă organizare punea bazele democrației,
pentru că este extins organismul care pregătea ședințele adunării poporului, numit Bule (Consiliul celor 500), iar Adunarea
poporului sau Ecclesia a fost investită cu drepturi suverane, cetățenilor li s-a acordat dreptul de a înainta un proiect de lege
Consiliului celor 500, permițindu-le atenienilor să participe direct la conducerea politică a polisului. Pentru a-și apăra
reformele și de-a preveni instituirea tiraniei, Clistene a întrodus ostracismul, procedură exclusivă ateniană: cînd un
cetățean devenea prea popular și bănuit că aspiră să devină conducătorul cetății, putea fi îndepărtat din cetate pe timp de
10 ani. Anual, Adunarea poporului era întrebată dacă avea asemenea bănuieli: în caz afirmativ, numele era scris pe un
ciob de vas. Celui exilat i se păstrau drepturile politice, proprietățile, onoarea, deoarece ostracismul nu era o pedreapsă, ci
doar o măsură preventivă.
Victoria principiului democratic a fost asigurată de Pericle (443-429) care a perfecționat, care a condus Atena ca strateg timp de 14
ani. Guvernarea lui considerată epoca de aur a guvernării democratice. Însuși Perile sublinia superioritatea democrației ateniene față
de alte regimuri politice: „Avem o constituție care nu ia nimic din legea altora, ba mai degrabă, în loc să imităm pe alții, noi li suntem
pildă. Se numește democrație, pentru că orînduirea aceasta nu este în interesul celor puțini, ci în interesul celor mai mulți. În
neînțelegerile dintre particulari, legea este egală pentru toți”. Constituția lui Pericle organiza întreaga viață a Atenei pe baza
suveranității Adunării poporului ca organ reprezentativ. El a transferat toate drepturile supreme Adunării Poporului, devenind
autoritatea supremă a statului din punct de vedere legislativ, executiv și judecătoresc.. Organismul principal al Atenei devine Ecclesia,
membrii ei fiind toți brbații adulți, care aveau vărsta de 20 ani, ai căror părinți aveau, ambii, drepturi cetățenești care participau direct
la guvernarea statului. Adunarea poporului se convoca de patru ori pe lună, pentru a hotărî în chestiunile importante ale statului cum ar
fi războiul, încheierea păcii, aprovizionarea orașului, în afaceri juridice, administrative, controlul asupra slujbașilor statului. Pentru a
lua o hotărîre mai importantă era nevoie de un minimum de 6.000 de votanți ( din totalul de circa 40.000 de membri, de cetățeni
atenieni). Votarea se facea prin ridicare de mînă,iar în unele cazuri prin vot secret. Orice cetățean putea lua cuvîntul, dacă era autorizat
de adunare, putea face propuneri. Pentru cei săraci, au fost întroduse îndemnizații, deoarece această îndatorire civică, activitate politică
îi sustrăgea de la interesele private.Celelalte instituții politice subordonate ecclesiei: Consiliul celor 500 sau Bule a devenit un organ
consultativ care funcționa permanent; colegiul strategilor devine în perioada lui Pericle a doua instituție, condusă de primul strateg, și
putea fi tras la răspundere doar pentru trădare sau ieșec militar.
Astfel, în sec.V î.Hr. în polisul atenian se instalează o democrație directă și reprezentativă, cu limite, legate desigur de perioada
istorică. Între limitele sistemului democratic atenian era faptul că femeile, metecii și sclavii erau excluși din viața politică a polisului,
lipsiți de cetățenie: era o democrație sclavagistă. Totuși, democrația ateniană, dădea posibiitatea de a participa, le permitea să disute și
să aprobe legi, ceea ce astăzi numim „libertatea cuvîntului”. Toți cetățenii se bucurau de egalitate în fața legii, ceea ce a dus la
formarea unui spirit civic, a unei conștiințe de participare la viața cetății. Democrația ateniană avea unele specificații, ceea ce o
deosebește de democrația contemporană. Apoi, participarea la Adunarea poporului era limitată, ea putînd cuprinde numai o parte
dintre cetățeni. Ceea ce s-a impus pînă astăzi, s-a concretizat în ideea libertății civice și impunerea voinței majorității în fața
majorității.
 3. Impactul istoric al războaielor daco-romane asupra formării poporului român
În spațiul carpato-danubiano-pontic, geto-dacii au creat o strălucită civilizație antică, Cucerirea romană în urmare a
războaielor daco-romane a marcat debutul unor schimbări etnice importante la nord de Dunăre, care au avut ca rezultat
final formarea poporului român. Granița Imperiului Roman a ajuns la Dunăre încă în vremea împăratului Augustus, astfel
încît romanii și dacii și-au încercat forțele în conflicte de frontieră cu mult înainte de războaiele din vremea împăratului
Traian.
În istoria statului dac, pericolul roman a avut două consecințe: 1)în sec.I î.Hr – a grăbit unificarea statului dac în jurul lui
Burebista; 2) în sec.I d.Hr.- reunificarea , dar și dispariția statului și civilizației geto-dacice.
În sec.II-I î.Hr geto-dacii au intrat în sfera de influență romanâ, o nouă etapă în istoria lor, care le va schimba
dezvoltarea istorică.Unificarea geto-dacilor în jurul lui Burebista (a.82-44. î.Hr) nu se înscria în planurile expansioniste
ale romanilor.După moartea lui Burebista (a.44 î.Hr) romanii prin toate mijloacele au reușit să mențină fărîmițarea
statului dac aproape un secol. În războaiele desfășurate cu romanii în vremea lui Domițian din anii 85-89, geto-dacii au
demostrat forță și vitejie, iar Decebal, geniu militar și spirit diplomatic.Reușeșete la sfărșitul războaielor să încheie o pace
avantajoasă, caracterizată de unii autori antici „rușinoasă” pentru romani.
Politica de cucerire a Daciei i-a amploare în timpul împăratului Traian (98-117),care avea un singur scop, integrarea
Daciei în Imperiul Roman și crearea aici a unei romanități puternice. Războaiele daco-romane din 101-102 și 105-106
sunt definite ca războaie de cucerire a Daciei, ca un sfîrșit tragic pentru daci, Dacia și Decebal. Înfrînt în a.106 , Decebal
încearcă să se retragă, însă fiind urmărit de romani alege un sfîrșit dramatic- sinuciderea. Dacia transformată în provincie
romană în vara anului 106, iar Traian poruncește ca în cinstea victoriilor împotriva dailor să se construiască în Forul
roman Columna, ridicatî în 113, care astăzi reprezintă cel mai important izvor istoric despre războaiele daco-romane.
Cucerirea Daciei de către romani marchează începutul unei deosebit de importante etape în evoluția spațiului carpato-
danubiano-pontic – etapa romanizării – care a avut un rol hotărîtor în etnogeneza românească, ce se va înheia către
sec.VIII.
Cucerirea romană a determinat schimbări importante pe plan etnic, economic, social, cultural. Noua administrație ia
măsuri urgente în vederea integrării cît mai profunde în imperiu a acestui teritoriu și rolul primordial în acest proces l-a
jucat provincia Dacia, creată ca urmare a războaielor daco-romane în 106, iar administrația romană din provincie a
constituit instrumentul oficial de implimentare a limbii latine în provincie, a dreptului roman, a educației, a culturii și a
mentalității romane. Urmărind să-și consilideze stăpînirea, romanii au organizat colonizarea, Coloniștii, prin numărul lor
mar,prin relațiile pe care le-au stabilit cu autohtonii au avut un rol important în romanizare. Ocupația romană a determinat
și integrarea Daciei în sistemul economic de tip roman, în circuitul de mărfuri din Imperiul roman, acestea fiind
hotărîtoare în procesul de romanizare. Dezvoltarea economică a favorizat dezvoltarea orașelor de tip colonia și municipiu,
cu un impact favorabil asupra romanizării dacilor, prin faptul că populația urbană este mai receptivă la nou încomparație
cu satul care este mai tradițional. Cucerirea romană și-a pus amprenta și asupra vieții sociale, devenind treptat identică cu
cea romană, cu excepția că sclavii erau într-un număr restrăns.
Calea cea mai bună pentru stabilirea unei vieții statornice în acest spațiu a fost romanizarea geto-dacilor, adică însușirea
de către ei a limbii latine și a modului de viață roman prin intermediul diferitor factori: colonizarea, orașele, taberele
militare romane, așezările rurale de tip roman,cetățenia romană, sistemul administrativ roman,etc.
Cucerirea Daciei a marcat un început eroic, deoarece rezultatul acestei cuceriri a fost nașterea poporului român.De ce
cucerirea romană este și un început eroic? Pînă la cucerire, dacii creaseră o civilizație avansață a fierului, în locul ei,
Roma a introdus o civilizație tehnică superioară în agricultură, meșteșugărit, a introdus utilaj perfecționat cu randament
mare, au apărut noi meșteșuguri (sculptori, cărămidari etc.); economia capătă alt caracter – producătoare de mărfuri, ce a
determinat și dezvoltarea comerțului; a apărut o categorie de așezări necunoscute de civilizația dacă- orașele, cu edificii de
piatră, terme, amfiteatre , villa rustică, rețele de drumuri bine întreținute,şcoli publice şi particulare care răspândesc știința
de carte și scrierea latină. Așadar, acest început eroic a însemnat pentru Dacia, o reală și puternică dezvoltare economică
și culturală.E adevărat că această dezvoltare a fost plătită cu prețul greu al jertfelor omenești din cele două războaie
purtate împotriva lui Traian, cu pierderea independenței şi dispariţiei Daciei, cu brutala curmare a evoluției civilizației
dacice, cu exploatarea populației autohtone.
Însă începutul eroic al cuceririi Daciei de către romani este fenomenul romanizării, care a condus la o nouă sinteză
daco-romană, creatoare a unei noi civilizații și generatoare a unui popor- poporul român. Procesul etnogenezei românilor
a început cu cucerirea romană a Daciei, în cadrul căreia s-a produs romanizarea geto-dacilor și formarea comunității
romanicilor de răsărit sau daco-romanii vorbitori de latină vulgară. În această perioadă are loc sinteza stratului roman cu
componenta traco-geto-dacă, formînd împreună fundamentul etno-lingvistic al poporului român. Caracterul noului popor
a fost determinat de romanitate,ce cuprinde profilul etnolingvistic, limba și conștiința națională a poporului.
Ar fi straniu dacă am aprecia negativ un fenomen istoric al cărui rezultat final este însăși existența poporului român.
 4. Declinul și căderea Imperiului Roman de Apus – proces istoric inevitabil

Declinul societății și al instituțiilor imperiale,tentativele încercate de Dioclețian și Constantin cel Mare de a-l
opri, au dus însă inevitabil la căderea Imperiului Roman. Deja în timpul împăratului Marcus Aurelius (161-
180) au apărut semnale neliniștitoare ale crizei, ce privesteau că nici Roma și nici imperiul nu vor dura o
veșnicie, cum era scris în mitologii și cum ideologia imperială a încercat în repetate rînduri să susțină. La
începutul secolul III, criza a început să se manifeste în domeniile economic, politic, social, ideologic., situația
fiind tulburată de crime politice, de revolte militare și tot mai frecvente erau amestecurile armatei în viața
politică.
Întreg sistemul politic era pe punctul de a cădea. Statul era afectat de numeroase răscoale, ce au avut loc în
Italia și în provincii, la care au participat sclavi,coloni, țărani liberi, cetele înarmate care atacau aristocrații și
unii magistrați. Instabilitatea politică continuă era generată de luptele pentru tronul împăratului, în care s-au
angajat legiunile romane, fiecare căutînd să-și impună ca împărat pe conducătorul său. Aceste lupte au agravat
situația internă și au slăbit puterea de apărare a statului în fața migratorilor.
Din sec. III, hotarele Imperiului Roman erau atacate permanent de populațiile migratoare, care au dezorganizat
viața economică, au slăbit armata și au dus inevitabil la decăderea politică a statului roman. Populația din
provincii se unea cu migratorii pentru a se elibera de dominația romană. Împărații au fost siliți, în asemenea
condiții să înroleze în armata romană unele populații barbare, cărora le-a îngăduit să se așeze pe teritoriile de la
frontierile imperiului pentru a lucra ogoarele și a apăra hotarele împotriva altor migratori. Criza a afectat și viața
economică.Meșteșugurile încep să decadă: atelierile meșteșugărești produceau numai strictul necesar. Comerțul
se dezorganizează, drumurile terestre sunt nesigure, pe uscat și mare – atacate de tîlhari și pirați. Ca urmare
decad orașele, ce-și pierdeau importanța economică, devenind simple centre administrative. Declinul
meșteșugurilor, comerțului și a orașelor, crează o situație financiară gravă: treptat banii dispar sau erau puțini în
circulație, iar plata funcționarilor și soldaților începu-se să se facă în produse.
În acest context, unii împărați au făcut încercări de salvare. Datorită măsurilor luate de împărații Dioclețian
(284 -305) și Constantin (306-337), statul a inceput să-și recapete prestigiul politic și moral prin reforme, care l-
au transformat pe împărat în stăpîn absolut , armata într-un corp disciplinat de profesioniști de război, puși sub
comanda imperială, iar provinciile incluse într-un sistem administrativ ierarhizat. Dioclețian întroduce o nouă
formă de guvernare – tetrarhia: statul roman a fost împărțit în două părți, Occidentul și Orientul care trebuiau
guvernate fiecare de către un „augusti”, ajutați de un „ cezar” mai tînăr, care urma să-l succeadă după moarte. A
instituit 51 de provincii, pe care le-a distribuit în 12 districte , numite dioceze. Prin reforma militară reușește să
țină ordinea internă, să fortifice limesul. În schimb, reforma financiară a fost falimentară. Reformele lui au fost
continuate de Constantin, care reușește să soluționeze conflictul religios cu creștinii ce a durat trei secole, atunci
cînd a emis edictul de toleranță semnat la Milano, în 313. Astfel, împăratul putea să pună în slujba imperiului
resursele spirituale, economice și organizatorice ale creștinilor, prin intermediul episcopiilor,chemate să
completeze golurile de autoritate. În anii 326-330 a fondat un nou oraș, Constantinopol, în locul orașului antic
grec Bizantion, și l-a preferat Romei ca și capitală, confirmînd schimbarea centrului politic al imperiului din
Italia în Orient. După Constantin, fractura între tradițiile culturale și spirituale ale părții bizantine și ale celei
romane ale imperiului s-a accentuat,pînă să devină ireversibilă, la moartea împăratului Teodosiu I în 395. La
seccesiune au fost desemnați cei doi fii ai săi, Honorius, căruia i-a revenit Occidentul cu capitala la Ravenna, și
Arcadius, căruia i s-a înredințat Orientul, cu capitala la Constantinopol. Ca urmare, au luat naștere două state
diferite, Imperiul Roman de Apus și Imperiul Roman de Răsărit(mai tîrziu se va numi Bizantin), determinînd
sfărșitul unității imperiale, ce se dezvoltau separat in toate domeniile. Perioada cuprinsă între sec.IV-V se
caracterizează prin atacurile permanente ale migratorilor și pătrunderea acestora în Imperiul Roman de Apus,
aprofundînd criza. Partea de Apus era mai afectată de criză decît cea din Răsărit, și din această cauză și atacurile
migratorilor au fost îndreptate în zonele mai vulnerabile ale imperiului, iar provinciile romane au intrat rînd pe
rînd în stăpînirea migratorilor. Amenințați de invazii și de răscoale interne, ultimii împărați au asistat
neputincioși la prăbușirea imperiului. În anu 476, ultimul împărat al Imperiului Roman de Apus – Romulus Augustus, a
fost detronat de Odoacru, mercenar herul, de neam germanic, care s-a proclamat rege și a trimis însemnele puterii imperiale la
Constantinopol. Înlăturarea lui Romulus a marcat și prăbușirea Imperiului Roman de Apus.
Prăbușirea Imperiului Roman de Apus în 476 a însemnat și sfărșitul istoriei antice, deoarece acesta reprezenta atunci cel mai important
stat antic, modeul societatii antie iar căderea lui era considert și caderea civilizației antice. În Răsărit, se menține Imperiul Roman de
Răsărit ce și-a continuat existența încă aproape 1000 ani cu numele Imperiul Bizantin.
 5. Moștenirea imperială în Europa creștină: de la Imperiul Roman la Imperiul Bizantin

În sec.IV-V, Europa romană cedează, treptat, în fața lumei barbare, iar centrul civilizației europene se
deplazează spre Orient. În anul 330, Constantin a întemeiat o nouă capitală, mai bine adaptată nevoilor
imperiului și cerințelor strategice. Crearea noii capitale a consfințit importanța crescîndă a regiunilor orientale.
În anul 395, la moartea împăratului Teodosiu I,la seccesiune au fost desemnați cei doi fii ai săi, Honorius, căruia
i-a revenit Occidentul cu capitala la Ravenna, și Arcadius, căruia i s-a înredințat Orientul, cu capitala la
Constantinopol. Din acest moment, au luat naștere două state diferite, Imperiul Roman de Apus și Imperiul
Roman de Răsărit(mai tîrziu se va numi Bizantin). După căderea Imperiului Roman de Apus în 476,
romanitatea a fost moștenită de Imperiul Roman de Răsărit, care a existat aproape o mie de ani. Astfel, în
conștiința contemporanilor, Imperiul Roman dăinuia neîntrerupt. Contrastul dintre regiunile de vest și Europa
orientală era evident: o Europă occidentală dominată de migratori și regatele barbare, iar Imperiul Roman de
Răsărit moștenește structurile romanice. În Europa occidentală constatăm o treptată ruralizare a societății. Avem
de a face cu o decădere a orașelor și o creștere a marilor proprietăți financiare, o decădere a artei,
meșteșugurilor și comerțului. Treptat, economia se transformă într-o economie de consum. În schimb, în
Imperiul Bizantin, marile orașe au continuat să aibă o situație înfloritoare, cu o activitate meșteșugărească și
comercială intensă, în mine, pe corăbii și în agricultură, bizantinii foloseau munca sclavilor și a colonilor.
Această prosperitate economică explică în primul rînd menținerea imperiului.
Bizanțul a fost primul stat medieval centralizat,la conducerea căruia se afla împăratul,care l-a început a moștenit
titulatura latnă imperator, înlocuită mai apoi de titlul regal grecesc de basileus. Acesta avea putere absolută și
era considerat sfînt.Este moștenită ideologia imperială ce acredita ideea că imperiul îi aparține lui Dumnezeu,
iar împăratul îl conduce în numele divinității. După cum în cer este o singură împărăție guvernată de
Dumnezeu, așa și pe pămînt trebuie să existe un singur stat guvernat de împărat. De aici și ideea de „imperiu
unic”. Sub semnul acestei idei a avut loc acțiunea de restaurarea a unității Imperiului Roman din vremea
împăratului Iustinian(527-565). Conform tradiției imperiale romane, împărații bizantini erau aleși de senat,
popor și armată. Totuși, puterea a fost exercitată de către reprezentanții unei familii, tradiție dinastică.Împărații
erau încoronați de patriarh, act ce avea semnificația că puterea imperială era de origine divină – „alesul lui
Dumnezeu”. Bazileii bizantini aveau mai multe funcții: putere executivă, plasîndu-i pe toți locuitorii imperiului
în dependență de voința împăratului; funcție legislativă,ceea ce însemna că cuvîntul împăratului era echivalent
cu legea; funcție reprezentaivă, ceea ce însemna că împăratul este întruchiparea Imperiului Bizantin. Încercarea
de a reface unitatea Imperiului Roman, între sec.V-VII se mențin și se dezvoltă schimburile economice între
fostele provincii romane. Urmărind restaurarea unității politice, dar și religioasă a creștinătății, împărații
bizantini mențin relații cu papalitatea. Cuceririle bizantine au fost efemere. Singurile opere durabile au fost
Codul de legi al lui Iustinian, și Biserica Sfânta Sofia din Constantinopol, o capodoperă a arhitecturii bizantine,
cea moștenit multe elemente artistice romane. Prin bogăția și dimensiunea sa, Sfânta Sofia simbolizează puterea
imperiului și a creștinismului în Răsărit.
Migratorii germanici au pus stăpînire pe Europa Occidentală, iar în Asia a început ofensiva arabă. Ascensiunea
regatului franc în Europa Occidentală, i-a determinat pe bizantini să renunțe la lumea apuseană, numindu-i pe
toți franci sau barbari. Odată cu disputele politice și teritoriale,aveau loc și dispute religioase, începute în
sec.VIII și încheiate în 1054 cu Marea Schismă, cînd Biserica creștină s-a divizat în 2 ramuri, cea ortodoxă cu
centul la Constantinopol reprezentată de patriarh, și cea catolică, în frunte cu papa de la Roma. Din acest
considerent, bizantinii au renunțat la politica activă în Occident. În schimb, Occidentul a organizat cruciade
împotriva Bizanțului ce vizau eliberarea Ierusalimului și strîmtoarea bizantinilor în Orientul Apropiat, ceea ce
treptat în va determina pe împărații bizantini să se înstrăineze de Occident. Pe fonul crizei Imperiului Bizantin și
cuceririi Constantinopopului 1453 de către turci, Occidentul și alte state erau marii profitori ai moștenirii
culturale ale Bizanțului, iar o mulțime de intelectuali și manuscrise bizantine au luat calea spre Apus, în special
în Italia,contribuind la declanşarea Renaşterii. Tradițiile bizantine au fost receptate și în spațiul românesc. În
perioada constituirii statelor medievale românești au fost adoptate instituții politice de origine bizantină:
organizarea domniei și a sistemului judecătoresc,iar Biserica din Țările Române era sub jurisdicția Patriarhiei de
la Constantinopol.
 6. Constituirea statelor medievale românești: general și particular

Orice popor odată format și conștient de identitatea sa are nevoie de instituții care să-i organizeze, să-i conserve și să-i
garanteze existența.O astfel de instituție este statul. Românii nu au reușit mult timp să-și constituie statul propriu, mai ales
din cauza migratorilor. Odată cu desăvîrşirea procesului de constituire a poporulul şi a limbli române, precum şi a
cristalizării relaţiilor medievale, au apărut şi cele dintîi formaţiuni statale româneşti. Ele sunt semnalate, începnd cu
sfîrşitul secolului al IX-lea, pe întreg teritoriul locuit de români. Acest fapt dovedeşte că procesul de apariţie a
formaţiunilor statale a fost concomitent şi asemănător în toate cele trei state românești. Ele sunt identificate în ducatele
sau voievodatele existente în Transilvania la venirea maghiarilor în acest teritoriu (ale lui Menumorut, Glad, Gelu), în
formaţiunea dobrogeană condusă de jupînul Dimitrie, în formaţiunea teritorială a tiverţilor pe Nistru etc.
Consolidarea acestor mici formaţiuni a fost frînată de ultimul val de migratori (al pecenegilor, uzilor, cumanilor,
mongolilor etc.), iar în Transilvania — de cucerirea maghiară, care au întîrziat evoluția politică și unificarea statelor
românești.La începutul sec.XIII întrega Transilvanie era cucerită, devenind voievodat autonom în componența Ungariei.
Cucerirea Transilvaniei de către Regatul Maghiar a adus sub stăpînire străină centrul pămîntului românesc şi a făcut
imposibilă unificarea în jurul lui a altor teritorii locuite de români.
O nouă etapă în procesul de formare a statelor medievale româneşti este legată de apariţia a două nuclee statale — cel din
valea rîului Argeş (viitoarea Ţară Românească ) şi cel din valea rîului Moldova (viitoarea Tară a Moldovei). O primă
similitudine a acestui proces este că aceste state s-au constituit în baza unor formaţiuni mai mici, locale, şi la acest proces
au participat şi românii transilvăneni.
În ambele centre procesul de unificare statală a decurs sincronic, cu un decalaj neînsemnat în timp. Primul stat românesc,
care îşi desăvîrşeşte unificarea teritorială a fost Tara Românească. El a inclus teritoriile fostelor voievodate din valea
Jiului (al lui Litovoi, mentionat la 1247) şi din valea Argeşului (al lui Seneslau, menţionat tot atunci), precum şi cnezatele
dependente de acestea, cnezatul lui Ioan ,etc, care erau vasale ale regalității ungare. Litovoi și urmașii lui au încercat să
rupă dependența de regele Ungariei. Unificarea formațiunilor politice de la sud de Carpați s-a realizat la începutul
sec.XIV-lea prin constituirea Ţarii Românești. La 1290 cronicile îl mentionează pe Negru-Vodă descălecătorul, venit din
Făgăraş. La 1310 este atestat documentar primul domn al Tării Româneşti — Basarab 1. El unifică voievodatul de la
Argeş cu cel de la Jiu — Oltenia, proces care se încheie la mijl.secolului XIV. În 1330, prin victoria de la Posada,
impotriva regalitatii ungare, Basarab obține recunoașterea independenței și afirmarea internațională a țării sale.
La est de Carpaţi, procesul de unificare a reprodus în principiu etapele statului de la sud de Carpaţi. Nucleul statal, atestat
în valea rîului Moldova la finele secolului XIII, s-a constituit în aceleași împrejurări favorabile, ca şi Tara Românească:
slăbirea presiunii tătare şi a expansiunii maghiare. Dar din cauza că zonele de sud şi sud-est ale spatiului carpato-nistrean
erau direct înglobate in Hoarda de Aur, procesul de unificare a decurs mai lent. Acest proces se accelerează după 1345,
când oastea transilvăneană obtine o victorie strălucită asupra tătarilor. In schimb, în regiunea de nord-vest a acestui spaţiu,
se instaurează suzeranitatea maghiară. Aici este atestat de cronicile moldoveneşti legendarul voievod Dragoş, care
înființează o marcă militară cu centrul la Baia, în jurul căreia va unifica formațiunile politice din partea de nord, creînd
„Moldova Mică”. Venirea la domnie a lui Bogdan din Maramureş (însotit de adepţii săi dintre nobilimea acestei “ţări”)
după anul 1359 (cînd în voievodatul din valea Moldovei s-a produs o răscoaIă antimaghiară), şi recunoaşterea la 1365 de
către regele maghiar a independentei voievodatului Moldova, a accelerat procesul de unificare a statului românesc de la
est de Carpati. In timpul domniei lui Petru 1 Muşatinul (1375-1391) a fost unit la Tara Moldovei şi teritoriul eliberat de
sub dominatia tătară. Acest teritoriu, numit Tara de Jos, devine parte componentă a Tării Moldovei unificate, care ajunge
pînă la Marea Neagră, către 1390, cînd Roman I se întitula „marele și singur stăpînitor ” al Moldovei „ de la munți și pînă
la mare”. Deci, în sec.IX-XIV în ciuda atacurilor barbarilor șia expansiunii unor puteri vecine, românii și-au creat două
state proprii, prin care s-au conservat și au supravețuit ca popor. Organizarea lor politică s-a bazat pe tradiția romano-
bizantină, bizantino-slavă, dar și pe experiențele unor state vecine.
Coincidenta proceselor de unificare (cu o mic întrziere a celor din Moldova, din cauza presiunii mai puternice a tătaro-
mongolilor) denotă că întreg poporul român se dezvolta similar in directia afirmării organizării lui statale. Aceasta a fost
posibil numai datorită relatiilor multilaterale din întreg spaţiul locuit de români. Formarea şi existenta a două state
româneşti s-a datorat faptului că Transilvania, centrul unificator, a fost ocupat de Ungaria, precum şi aşezării geografice a
celor două ţări rămase libere, orientării drumurilor comerciale ce le străbăteau, precum şi traditiei dinastice, fiecare tară
avînd dinastia sa: Țara Romînească reprezentată de dinasia Basarabilor, iar Moldova de Bogdănești sau Mușatini.
Procesele istorice din spatiul românesc au similitudini cu procesele istorice trăite de alte popoare (francez, german, italian,
rus etc.), care au trecut prin etapa fărămiţării politico-teritoriale. Trăind în mai multe unităţi statale, românii, ca şi alte
popoare europene au alcătuit o etnie unică medievală, care în epoca modernă s-a transformat în natiunea modernă
românească.
 7. Lupta antiotomană – expresie a politicii externe a domnilor români în epoca medievală
În Evul Mediu, domnitorii Țărilor Române se bucurau de privilegiul de a coordona politica externă.Direcția principală în
politica externă a reprezentat lupta pentru menținerea autonomiei și a independenței politice a Ţărilor Române, a statutului lor
juridic deosebit în raport cu Marile Puteri și anume Ungaria, Polonia, Imperiul Otoman, apărarea teritoriului și hotarelor
țării.Semnificativă a fost pentru Evul mediu, insistența cu care toți voievozii și-au afirmat dorința de a apăra frontierele
istorice ale țării, refuzul de a accepta o pierdere teritorială, anexiunile sau încălcările de hotare.
În sec.XIV, Imperiul Otoman și-a extins dominația și asupra Europei, iar prin politica sa de jaf și cotropire, prezenta un
pericol pentru integritatea și libertatea popoarelor amenințate.După expansiunea vertiginoasă în Pen-insula Balcanică, turcii
au atins la sf.sec.XIV, linia Dunării și au intrat în contact direct cu Țările Române.Astfel, s-a deschis îndelungata epocă a
confruntării cu Poarta, iar lupta antiotomană a devenit o expresie a politicii externe a domnilor români.Conflictele dintre
români și turci au început în 1388 în Dobrogea, au urmat apoi o epocă îndelungată.Unul dintre cei mai importanți voievozi ai
Țării Românești la începuturile expansiunii otomane a fost Mircea cel Bătrîn (1386-1418), care în fața amenințărilor turcilor
intră în stăpînirea Dobrogei (1388-1389).Prezența otomanilor la Dunăre scoate pe primul plan necesitatea luptei antiotomane,
ce a impus cooperarea cu țările creștine, a semnat alianțe (Polonia,Ungaria).Singur sau ajutat de alte forțe creștine, domnul
român obține o serie de victorii contra turcilor și afirmă individualitatea țării sale.În 1394-1395 - victoria de la Rovine,
confruntările victorioase din a.1397-1401.Lipsa unui sprijin real în lupta antiotomană îl determină pe Mircea să accepte plata
tributului (1417) în schimbul păstrării statalității.La moartea lui (1418) , ofensiva otomană a fost oprită la Dunăre, iar lupta
antiotomană devine element obișnuit în politica externă a voievozilor români.Una din cele mai importante figuri de voievozi
români ce a preluat steagul luptei antiotomane, a fost Vlad Țepeș (1448,1456-1462,1470), cunoscut în Occident
ca ,,Dracula”. El a refuzat să mai plătească tribut în copii români, ceruți pentru oastea sultanului și i-a atacat și prins în
felurite capcane pe turci.În a.1461 – 1462 trece Dunărea și atacă trupele turcești, organizînd un măcel.Îngroziți că Țepeș
poate lua și Constantinopolul, sultanul Mahomed II organizează o comapanie militară pentru a-l pedepsi pe ghiaur, Vlad nu
are forțe să lupte direct cu o oaste turcească de aproximativ 200 mii, dar o hărțuiește, încît sultanul se retrage.Țara
Românească a scăpat de a fi transformată în pașalîc.Vlad Țepeș a rămas în istorie ca un luptător ferm pentru independența
țării sale.La mijlocul sec.XV în fruntea luptei antiotomane se situiază Iancu de Hunedoara.Fiind un exponent excelent al
luptei antiotomane, el a acționat în direcția unui front comun alături de Moldova și Ț.Romînească, aducînd domni favorabili
idei date. Pornind lupta contra Porții în 1441, organizează între 1443-1444 ,,compania lungă” o acțiune de amploare în
Balcani, ajungînd să amenințe și capitala Imperiului Otoman, turcii copleșiți au cerut pace, care s-a semnat pe 10 ani.La
insistenţele papei, încalcă pacea și începe o nouă companie militară în Balcani, care în 1444 în bătălia de la Varna se încheie
cu un dezastru pentru creștini.Iancu ajunge cel mai prestigios om în Ungaria și devine guvernator al Ungariei(1446).
Plănuiește un bloc comun antiotoman, format din Ungaria, Țările Române, forțe balcanice, încercînd să apere cetatea
Belgrad(1456) considerată ,,poarta Europei Centrale”.Iancu conduce și organizează apărarea cetății, salvînd Ungaria și oprind
ofensiva otomană în Europa Centrală, devenind erou al Creștinătății . Papa l-a numit ” atle al lui Hristos”. Murea în 1456
lîngă Belgrad, plîns de toată Creștinătatea.Pe mormîntul său stă scris pînă azi ,,S-a stins lumina lumii” .Prin lupta sa contra
turcilor, Iancu de Humedoara a reușit să oprească expansiunea turcilor în Europa Centrală, să apere statele de la nordul
Dunării de cucerirea otomană, să apere civilizația europeană, fiind un exemplu pentru lumea occidentală. În a II-a jumătate a
sec.XV marele efort antiotoman a fost preluat de Moldova, condusă de Ștefan cel Mare (1457-1504), care a dat nume și
conținut unei epoci.Totodată numele său este un simbol al luptei pentru independența românilor, al luptei antiotomane.Ștefan
a acționat în vederea creării unui front comun cu Țara Românească. Cînd totul a fost pregătit, domnul a refuzat să plătească
tributul după care se începe epoca marelor războaie purtate de Ștefan împotriva Imperiului Otoman. Victoria de la Vaslui
(1475) a avut un răsunet mare în Europa, iar Papa i-a atribuit titlul ,,atlet al lui Crist”. Ofensiva otomană în direcția Moldovei
a continuat în 1476, Ștefan rămas singur cu o oaste uriașă a fost înfrînt la Războieni (1476) dar tacticile aplicate de
moldovean au obligat oastea turcească să se retragă. ,,fără isprava”. Pînă la urmă, Ștefan a fost obligat să facă pace cu turcii, să le cedeze
Chilia și Cetatea Albă și să reînceapă plata tributului.Prin lupta sa antiotomană a dat Moldovei o glorie militară fără precedent, impunîndu-i pe turci să
recunoască autonomia Moldovei, lăsînd o țară respectată. A fost numit de contemporani ,,cel Mare” , iar în 1992 a fost canonizat. În sec.XVI, lupta
antiotomană a românilor a fost preluată de Mihai Vitezul. Sprijinit de boierimea antiotomană și de masele populare, încurajat de trimișii Ligii creștine, Mihai
a ridicat steagul de luptă în 1594, atacînd cetățile otomane de la Dunăre.Drept răspuns , Poartă declanșează o expediție, cu scopul de a transforma Țările
Române în pașalîcuri, însă victoria lui Mihai la Călugăreni (1595), de la Giurgiu, Nicopole, Vidin, Cladova au ca urmare încheierea păcii cu turcii(1598).
Victoriile lui au avut drept urmări :Țara Românească recucerește independența; Poarta renunță definitiv la intenția de-a transforma Țările Române în
pașalîc.Victoriile obținute i-a adus lui Mihai Viteazul faimă în toată Europa.Era considerat ,,ca unul, din cei mai viteji, puternici și înțelepți principi” ai
vremii sale.Mihai Viteazul devine exponentul luptei antiotomane din Pen-la Balcanică. Înfrîngerile suferite de otoman au agravat situația internă și au grăbit
începutul decăderii Imperiului Otoman,
Deci, politica de cruciadă a voievozilor români din sec.XIV-XVI a constituit expresia politicii externe, o pagină glorioasă în istoria evului mediu
românesc. În același timp, ea a permis menținerea individualității politice a Țărilor Române în Europa de Sud-Est dominată de otomani.
 8. Ctitoriile medievale – valori culturale și spirituale

În evul mediu domnitorii români au dezvoltat un patronaj cultural, inlcusiv asupra Bisericii ,care era instituția
spirituală supremă a societății medievale.Locașurile sfinte în mentalitatea medievală erau privite ca expresie a
dăinuirii noastre, ca punți de trecere de la viața pămînteană, vremelnică spre cea veșnică.Creștinii pioși
ctitoreau biserici și mănăstiri pe care le dotau cu toate cele necesare.Inițiativa ctitorească putea să vină atît din
partea deținătorilor de funcții înalte în stat( domn, boieri, dregători), cît și din cea a autorităților bisericești și a
persoanelor particulare.În evul mediu principalele instituții culturale au fost ctitoriile, care alături de principala
lor menire de locașuri sfinte, de a cultiva dragostea față de Dumnezeu, mai aveau și sarcina de a-l familiariza pe
om cu valorile istorice, artistice, etc, fiind și centre de ticluire a cronicilor, centre de răspîndire a culturii scrise,
centre de învățămînt, centre ale sculpturii și picturii medievale și monumente ale arhitecturii române etc.În
Țările Române ctitoriile au devenit și primele centre de cultură scrisă și de învățămînt.Inițial un rol important în
intruirea tinerilor l-au jucat cărturarii și fețele bisericești și purta un caracter individual, iar mai tîrziu s-a trecut
la instruirea în grup.Școlile bisericești și mănăstirești pregăteau nu numai slujitori ai bisericii, ci și cei ce
intenționau să facă carieră laică, ocupînd dregătorii în aparatul de stat.De cea mai mare autoritate s-au bucurat
școlile de la mănăstirile Neamț,Putna unde se studiau disciplinele aplicate –scrisului,cititul, muzica bisericească,
iar din sec.XV-lea –gramatica,retorica, logica,geometria etc.De activitatea ctitoriilor ține și cultura cărții
manuscrise, care avea cîteva dimensiuni: arta caligrafiei, arta decorativă, arta plastică.În acest domeniu se
impune cel mai celebru copist și miniaturist, călugărul de la mănăstirea Neamț,Gavriil Uric, autor a cîtorva zeci
de opere, dintre care cea mai remarcabilă ,,Tetraevangheliar” copiat și pictat în 1429( astăzi se găsește la
biblioteca Universității Oxford). Ctitoriile medievale au fost și centre de ticluire a cronicilor (a literaturii
religioase) inițial în slavona veche, apoi în limba română.Începuturile acestei activități sunt legate de ucenicii
lui Nicodim din Tismana și de cărturarul bulgar Gricole Țambalac care a scris ,,Viața Sf.Ioan cel Nou de la
Suceava”. În sec XVI-lea, tradiția cronicărească este continuată și rămîne în limitele istoriografiei oficiale,adică
la inițiativă și cu cheltuielile domnitorilor.Astfel de opere au fost susținute de Ștefan cel Mare, Petru Rareș,
marele cărturar,episcopul Macarie al Romanului a realizat cronica ,, Analele..” urmat de egumentul Efinie de la
mămăstirea Căpriana și de călugărul Azarie.Toate aceste cronici sunt importante prin materialul factologic, expus
cronologic. Ctitoriile medievale au fost centre ale sculpturii și picturii,deoarece pe lîngă ele existau ateliere de meșteri
iconari, în pictură murală etc.Arhitectura bisericească dominată de stilul bizantin, romanic(Mănăstirea Cozia, ctitorie a lui
Mircea cel Bătrîn), stilul moldovenesc dominant în ctitoriile lui Ștefan cel Mare(Putna,Neamț,Voroneț, etc). Activitate
ctitorească au desfășurat, începînd cu sec.XVI și unele fețe bisericești: Episcopul de Roman,Macarie,istoriograful oficial
al lui Petru Rareș a fost ,, ziditorul și începătorul “ mănăstirii Rîșca.La începutul sec.XVII, mitropolitul
Moldovei ,Anastasie Crimcă a ridicat mănăstirea Dragomirna.

În relațiile cu biserica, un rol important l-au avut actele de ctitorie si in Europa Occidentala.Cu ajutorul ctitorilor au fost
înălțate catedrale medievale,ce au devenit centre de cultură și artă, multe spitale, școli și aziluri pe lăngă mănăstiri.
Catedralele și bisericile occidentale medievale erau construite în stilurile romanic și gotic. Primele catedrale romanice au
apărut în Franța (biserica abațială de la Cluny, Notre-Dame din Clermont), Italia (basilica San Marco din Veneția),
Germania (catedralele din Maintz, Worms). Odată cu dezvoltarea orașelor, apar și catedralele gotice, la început în Franța,
pe domeniul regal.Cea mai cunoscută fiind Notre-Dame din Paris și cea din Chartres. În spațiul românesc acest stil se
impune din sec.XIII în orașele transilvănene, cea mai cunoscută construcție religioasă fiind Biserica Neagră din Brașov.O
preocupare a ctitoriilor occidentale era organizarea instruirii, urmărind mîntuirea sufletului prin cunoașterea învățăturii
despre Hristos. Primele scoli au apărut pe lîngă mănăstiri.Cele mai cunoscute au fost școlile de la abația din Cluny
(Franța), Canterbury, York (Anglia), Fulda (Germania). Treptat, se vor dezvolta școlile episcopale, iar din sec.XII, acestea
vor sta la baza apariției universităților medievale. Deci, ctitoriile medievale sunt centrele culturale și spirituale
medievale, prin care neamul românesc dăinuie prin istorie
9. Instaurarea regimului de suzeranitate otomană și formele lui de manifestare în Țările Române
In secolul al XlV-lea, pe masura inaintarii osmanilor in Peninsula Balcanica ei recurgeau la diferite forme tactice, de supunere a popoarelor acestei regiuni: unele
teritorii sunt cucerite imediat, iar altora, care opuneau mai multa rezistenta, li se propunea sa-si „rascumpere pacea” printr-un tribut, ca apoi turcii sa aiba pretext pentru
a se amesteca in chestiunele interne ale tributarilor si sa treaca la o etapa noua a supunerii lor - la investirea (confirmarea) conducatorilor la tron („cumpararea
protectiei”), in continuare si la numirea directa la tron a unor persoane favorabile lor, iar in sfîrsit, la transformarea acestor teritorii in pasalîc - provincie otomana
condusa de un pasa.Un asemenea scenariu era preconizat si pentru români, atunci cînd la sfîrsitul secolului al XlV-lea - inceputul secolului al XV-lea Imperiul otoman
isi stabileste hotarul pe Dunare si incepe primele actiuni de cucerire la nord de acest fluviu.Riposta data otomanilor de catre Mircea cel Batran la sfarsitul secolului al
XIV-lea i-a silit sa renunte la o cucerire fulger si sa recurga la o infiltrare treptata prin sustinerea unor pretendenti la tronul Tarii Romanesti din familia domnitoare, dar
fideli turcilor.O prima incercare de reglementare prin intelegere a relatiilor romano-otomane (conform opiniei mai multor istorici romani) s-a produs in ultimii ani ai
domniei lui Mircea cel Batran, incepand cu anul 1420, dupa ce fiul lui Mircea cel Batran - Mihail I (1418-1420), cade in lupta cu turcii, ultimii îsi impun suzeranitatea
(„protectia”) lor asupra Tarii Romanesti, investind voievozii ei la scaunul domnesc. Refuzul lui Vlad Tepes de a plati in continuare tributul a determinat pe sultan sa
recurga la marea invazie otomana din 1462 in Tara Romaneasca, care se termina cu un esec total.Capacitatea de rezistenta a romanilor n-a permis la 1462 sultanului sa
transforme Tara Romaneasca in pasalîc. Ultimul (cu acordul boierilor) il investeste la tron pe Radu cel Frumos (1462-1473, 1474-1475). Plata tributului devine un pret
al „protectiei otomane”. Dependenta tării de otomani (in conditiile lipsei unui ajutor extern suficient) s-a aflat in perioada care a urmat intr-o crestere ascendenta.La
1420 are loc si prima ciocnire militara a Moldovei cu otomanii. Datorita, insa, situatiei ei geografice mai indepartate de Imperiul otoman, pentru prima data Moldovei i
s-a cerut sa plateasca tribut (haraci) ca 'rascumparare a pacii' la 1456, in timpul domniei lui Petru Aron (1451-1457, cu intreruperi). Apoi Stefan cel Mare a refuzat plata
tributuri la 1473, iar la 1476 revine la plata lui. Prin 1486, dupa ce turcii cuceresc Chilia si Cetatea Alba, Stefan cel Mare incheie pace cu Poarta, care mareste volumul
tributului pana la 5.000 ducati. Unii istorici sunt de parere ca intelegerea despre plata tributului la 1486 continua sa prezinte 'rascumpararea pacii', altii vad in aceasta
intelegere a domnitorului cu turcii o 'cumparare a protectiei' cu obligatiunea reciproca: sa fie 'prieten prietenilor si dusman dusmanilor' comuni. Care, insa, n-ar fi
semnificatia acestei reglementari, ea permitea Moldovei sa-si pastreze independenta statala, ceea ce i-a dat posibilitate marelui domnitor sa se opuna tendintelor
expansioniste ale regatelor polon si ungar.Raporturile moldo-otomane se agraveaza in timpul domniei lui Bogdan al II-lea (1504-1517). Dupa 1512, cand Selim devine
sultan, domnul moldovean indeplineste de facto obligatii de vasal al Portii: indatoriri militare, informatii de cercetare. Invazia sultanului Suleiman in 1538 si aplicarea
sistemului de investire, iar apoi si de numire a domnului, incheie procesul de instaurare a suzeranitatii (sau hegimoniei) otomane in Moldova. Domnul Moldovei Petru
Rares (1527-1538, 1541-1546) in a doua sa domnie este direct numit la tron de catre sultan fara a fi ales in prealabil de boieri.Dupa zdrobirea regatului maghiar in
batalia de la Mohacs (1526) si instituirea pasalacului de Buda (1541) Transilvania devine, de asemenea, un principat autonom sub suzeranitatea Portii. Tarile Romane
raman fara un puternic sprijin extern in persoana regatului ungar si dependenta lor fata de Poarta se agraveaza. Statutul Tarilor Romane sub dominatia otomana s-a
manifestat prin regimului suzeranității sau „a legămîntului”. În secolele XIV-XV toate pamanturile cunoscute de otomani se subimparteau in doua categorii - cele
incluse direct in imperiu, numite „Casa Islamului”(dar al-Islam), si cele care urmau sa fie cucerite – „Casa razboiului”(dar al-harb). Aparitia in procesul cuceririlor
otomane a unor stari de provizoriat, cand unele tari isi rascumparau pacea, iar apoi si protectia sultanului prin plata tributului a servit drept baza pentru constituirea unei
categorii intermediare de dependenta, numite „Casa pacii” (dar ahd) sau a „legamantului”. Teritoriile „Casa pacii” nu erau direct incluse in imperiu, ci numai se
recunosteau ca se afla sub suzeranitatea sultanului.Evolutia relatiilor romano-otomane in secolele XV-XVI a dus la recunoasterea de catre Tarile Romane a suzeranitatii
otomane, bazate pe principiile „legamantului”.La baza „legamantului” Tarilor Romane cu Imperiul otoman s-au aflat documente oficiale, numite „ahidnamele” (sau
„capitulatii” deoarece ele erau divizate pe capitole). Ahidnamelele erau date domnitorilor de catre sultani, iar continutul lor (desi putea sa difere in unele momente de la
un document la altul) stipulau mai multe principii de baza, care determinau autonomia Tarilor Romane.Domnii Tarilor Romane urmau sa fie pamanteni, crestini, de
regula, din familia domnitoare, iar tarile isi pastrau institutiile lor politice, administrative, militare, judecatoresti si bisericesti proprii. Pe masura ce s-a consolidat
suzeranitatea otomana Poarta si-a atribuit tot mai mult dreptul de a-i numi pe domni, substituindu-se astfel principiul dinastiei si vechiul drept de alegere al boierilor.
Numiti la domnie cu insemnele puterii confirmate de Poarta (steag, spada, cal, caftan, firman de investire), domnii depuneau sultanului omagiu, considerandu-se unsii
lui Dumnzeu investiti la putere de catre sultan.Unii dintre domnitori guvernau sub protectia garzilor otomane. Legea musulmana (seriat) nu avea, insa, aplicare in Tarile
Romane, ele nu erau obligate de a da copii destinati corpului de ieniceri (devsirme), teritoriul lor nu putea fi populat cu turci, aici nu se puteau construi moschei, statutul
autonom al Tarilor Romane si-a aasit expresie si prin prezenta la Istambul a unor reprezentanti ai domnitorului (numiti capukehaya).Sustinand consolidarea puterii
domnesti si a aparatului de stat al Tarilor Romane, Poarta a luat masuri pentru a-i impune pe domni la mai multe obligatiuni politice, economice, militare etc.Urmarind
scopul de a-i tine pe domni in supunere, Poarta scurteaza durata carmuirii lor (redusa la 2-6 ani), iar pentru a-i impiedica sa duca o politica independenta, in special,
externa, li se cerea sa trimita ca ostatici la Istambul fii, frati, nepoti. Oastea flecarii tari romane era obligata sa participe la expeditiile otomane din regiune, fiind
micsorata de la 40.000 la 10.000 ostasi. Pentru a slabi capacitatea de aparare a Moldovei si Tarii Romanesti sultanul a ordonat domnilor Mircea Ciobanu (1545-1552;
1553-1554; 1558-1559) in Muntenia si Alexandru Lapusneanu (1552-1561; 1564-1568) in Moldova sa arda cetatile tarii, in Moldova au fost pastrate intacte numai
cetatile de la frontiera cu Polonia (Soroca, Hotin). Tot la mijlocul secolului al XVI-lea capitalele au fost stramutate mai aproape de hotarele otomane: a Tarii Romanesti
- de la Targoviste la Bucuresti, a Moldovei - de la Suceava la Iasi. Aceasta le permitea turcilor sa controleze mai indeaproape activitatea domnitorilor.Sub presiunea
suzeranitatii otomane Tarile Romane isi pierd tot mai mult libertatea de actiune pe plan extern. Actiunile diplomatice ale domnitorilor se incadrau oficial in sistemul
diplomatiei otomane, sau aveau un caracter secret, scopul lor fiind emanciparea de sub dominatia straina.Regimul suzeranitatii otomane aduce insemnate obligatii din
punct de vedere economic, in Moldova volumul tributului creste de la 2.000 de galbeni la 1456 pana la 65.000 in 1593, iar in Tara Romaneasca - de la 3.000 in prima
jumatate a secolului al XV-lea pana la 155.000 in acelasi an 1593. Volumul tributului se va reduce dupa razboiul antiotoman condus de Minai Viteazul, dar va continua
sa ramana o obligatie impovaratoare.Pe langa tribut domnii la urcare pe tron dadeau peschesuri (cadouri) obligatorii sultanului, marelui vizir, altor inalti dregatori,
pasatelor din cetatile de la Dunare, iar domnii moldoveni dadeau asemenea cadiuri si hanului Crimeii. Coruptia era la Poarta un instrument al puterii. Petru Rares a
platit la 1541, 100.000 de galbeni pentru a reveni la tronul Moldovei. Punand de fapt domniile la licitatie, Poarta realiza sume fabuloase si pe aceasta cale.Din a doua
jumatate a secolului al XVI-lea Imperiul otoman impune Tarilor Romane si un apasator sistem comercial, in baza caruia ele au devenit 'camara' cu provizii destinate
Istambulul si armatei otomane. Poarta a instituit un sistem de livrari obligatorii a produselor de care avea nevoie si a interzis, sau a ingradit, vanzarea lor Pe alte piete
(mai ales grane, oi, cai, produse animaliere, miere, ceara, canepa, cherestea etc.) Livrarile obligatorii de produse in cantitati insemnate si la preturi impuse de Poarta a
constituit una din formele cele mai apasatoare de exploatare economica a Tarilor Romane.Sub raportul obligatiilor economice principatul Transilvaniei se afla intr-o
situatie mai buna. Tributul impus principatului, initial de 10.000 florini, a sporit la 1575 la suma de 15.000 florini, iar peschesurile si prestatiile in produse ale
principatului erau mai reduse decat cele impuse Moldovei si Tarii Romanesti.In calitate de suzeran al Tarilor Romane, Imperiul otoman era obligat sa apere integritatea
lor teritoriala. Dar incalcandu-si aceasta obligatie Poarta a incorporat sub administratia directa a imperiului mai multe pamanturi romanesti. Dupa cucerirea cetatilor
Tarii Romanesti de la Dunare (Giurgiu, Turnu s.a.) la inceputul secolului al XV-lea, si a cetatilor Moldovei (Chilia si Cetatea Alba) la 1484, turcii continua si in secolul al
XVI-lea sa acapareze pamanturi romanesti, in 1538-1540 teritoriile din jurul cetatilor Tighina si Braila, iar in 1552 o parte din Banat, inclusiv si cetatea Timisoara, sunt transformate in
pasalac.Cei mai mult in aceasta privinta a avut de suferit spatiul dintre Nistru, Prut si Dunare. Dupa ce turcii organizeaza aici raialele (teritoriile din preajma cetatilor) de la Cetatea Alba
(numita de turci Akkerman); Tighina (numita de turci Bender), Reni, Ismail si Hotin (la 1715) ii aseaza in stepa Bugeacului pe tatarii nohai (inceputul secolului al XVII-lea); .aproximativ o
jumatate din acest spatiu devine ocupat de turci si tatari. Raialele erau capete de pod ale otomanilor, menite sa tina in supunere Tarile Romane.Romanii au incercat sa organizeze diverse forme
de rezistenta. Astfel, la 1524 la tentativa beiului de Vidin Mehmed de a lua Tara Romaneasca in stapanirea sa, domnul Munteniei Radu de la Afumati da o riposta promta, atacand cetatile
turcesti de la Dunare. Domnul Moldovei Ion Voda cel Viteaz (1572-1574) reuseste sa adune 'oastea mare' a tarii, castiga un sir de lupte cu turcii, dar este infrant in lupta de langa lacul Cahul
(1574). Totodata devine limpede pentru romani ca iesirea de sub suzeranitatea otomana poate avea loc numai intr-o conjuctura externa favorabila si in coalitie cu puterile europene.Astfel,
regimul suzeranitatii otomane, desi a avut forme din ce in ce mai grave, nu a modificat organizarea institutionala interna a Tarilor Romane. Ele au continuat sa-si pastreze o autonomie reala,
desigur cu indeplinirea obligatiilor mentionate catre puterea suzerana. Pamanturile Tarilor Romane alcatuiau „Casa pacii”, iar relatiile româno-otomane erau reglementate prin „ahidnamele”
(capitulatii) date lor de catre sultan. Otomanii asa si n-au atins faza finala a expansiunii lor in spatiul romanesc - transformarea Tarilor Romane in pasalîcuri. Pe langa ratiuni de ordin economic,
legate de cheltuieli privind administrarea acestor teritorii, o importanta hotaratoare a avut-o forta de rezistenta permanenta a romanilor impotriva expansiunii straine. ÎN sec.XVI-XVII
presiunea economică a Porții asupra Țărilor Române s-a înăsprit,agravat, ceea ce a condus la încetinirea dezvoltării economice, politice, culturale, generînd o etapă de regres, încetinire a
procesului de modernizare a societății românești.
 10. Rolul bisericii în societatea medievală în Europa Occidentală
Fenomenul cel mai important al istoriei europene, după anul 313, a fost creștinarea. Mai întîi, creștinismul a cuprins
teritoriul Imperiul Roman, iar mai tîrziu – are loc evanghelizarea migratorilor.Creștinarea germanicilor, slavilor, si a altor
maghiari a fost pentru biserica creștină marele succes. Creștinarea s-a realizat în condițiile concurenței dintre Roma și
Bizanț, care în 1054 a dus la Marea Schizmă dezbinînd creștinătatea: Biserica catolică recunoaște autoritatea Papei, în
timp ce Biserica ortodoxă pe cea a Patriarhului de la Constantinopol.
Situația economică prosperă a Bisericii catolice și pretențiile ei de dominație politică, au provocat un îndelungat conflict
între papalitate și puterea laică, îndeosebi cu împărații Imperiului romano-german. Dacă în Răsărit biserica era
subordonată puterii politice, în Occident, papa a urmărit să devină atît conducător spiritual, cît și secular. Această tendință
se manifestă din sec.VIII-lea, cînd papa obține întinse teritorii și întemeiază Statul papal în centrul Italiei.În aceste
condiții, Papa emite pretenții de întîetate față de regi, intrînd astfel în conflict cu împăratul Imperiului romano-german.
Acest conflict a fost denumit lupta pentru învestitură, provocat de dictatul papei, prin care proclama supremația Bisericii
Catolice asupra tuturor credincioșilor și a papei asupra împăraților și regilor.Lupta aceasta a durat pînă în sec.al XIV-lea și
s-a soldat cu victoria papei, însă a fost subminată autoritatea lui. Totuși, biserica a rămas principala instituție în societatea
medievală.
În sec.XI-XII, papalitatea inițiază ordinele militare călugărești (ospitalieri,teutoni,templieri ), adevărați agenți ai puterii
pontificale în lumea catolică. Biserica devine, astfel, o instituție militară, care contribuie la ridicarea prestigiului
papei.Tendința papei de a-și extinde influența spirituală, a generat cruciadele, expediții militare organizate de papalitate în
sec.XI-XIII.
În viziunea medievală a ierarhiei sociale, concepută după imaginea cetății lui Dumnezeu, cel de-al treilea ordin era
reprezentat de „cei care se roagă” sau oratores, pentru salvarea sufletelor tuturor. Biserica, al cărei rol era acela de a defini
spiritual poporul, se implica treptat în procesul de feudalizare a societății.Aspirînd la iertarea păcatelor, mulți feudali
făceau donații bisericii, înzestrînd-o cu domenii feudale și alte bunuri. Aceste averi erau gestionate de mănăstiri, care
devin centre economice importante, iar episcopii și abații deveneau mari feudali, fapt ce ducea la degradarea moravurilor
clerului.Amesticul bisericii catolice în sistemul feudal și lupta pentru investitură au slăbit disciplina, moravurile și
sentimentul religios în rîndul clerului.Reacții împotriva acestei situații pornește de la mănăstirea Cluny din vestul Franței,
care a început reformarea moravurilor bisericii. Regulile fixate de această abație au stat la baza monahismului occidental
din sec.X-XII. Spiritul acestei mănăstiri s-a răspîndit în toată Franța, Germania, Anglia, Italia, fiind construite sute și mii
de mănăstiri ce-ai devenit centre de cultură, unde se copiau manuscrise, se decchideau școli. Mișcarea de reformare a
bisericii catolice a dat naștere la mai multe ordine călugărești, cum ar fi clunisian, cistercian, franciscan, dominican,
benedictian,etc.Apărute în societatea occidentală, abațiile au reîmprospătat viața monahală, au provocat un nou avînt
intelectual și au contribuit la creștinarea populației.
În relațiile cu Biserica, un rol important l-au avut actele de ctitorie.Cu ajutorul ctitorilor au fost înălțate catedrale
medievale,ce au devenit centre de cultură și artă, multe spitale, școli și aziluri pe lăngă mănăstiri. Catedralele și bisericile
occidentale medievale erau construite în stilurile romanic și gotic. Primele catedrale romanice au apărut în Franța (biserica
abațială de la Cluny, Notre-Dame din Clermont), Italia (basilica San Marco din Veneția), Germania (catedralele din
Maintz, Worms). Odată cu dezvoltarea orașelor, apar și catedralele gotice, la început în Franța, pe domeniul regal.Cea mai
cunoscută fiind Notre-Dame din Paris și cea din Chartres. În spațiul românesc acest stil se impune din sec.XIII în orașele
transilvănene, cea mai cunoscută construcție religioasă fiind Biserica Neagră din Brașov.
O preocupare a Bisericii occidentale era organizarea instruirii, urmărind mîntuirea sufletului prin cunoașterea învățăturii
despre Hristos. Primele scoli au apărut pe lîngă mănăstiri.Cele mai cunoscute au fost școlile de la abația din Cluny
(Franța), Canterbury, York (Anglia), Fulda (Germania). Treptat, se vor dezvolta școlile episcopale, iar din sec.XII, acestea
vor sta la baza apariției universităților medievale.
Primele spectacole teatrale s-au ținut în biserici, fiind încurajate piesele cu caracter moralizator, dar în special, erau puse
în scenă monente din viața și faptele lui Hristos,ale apostolilor și a sfînților părinți. Teatrul religios a contribuit la educarea
religioasă a maselor.
Biserica catolică medievală a fost cuprinsă de erezii, fie dogmatice, fie generate de modul de viață creștin. ce au perturbat
viața societății occidentale creștine. Pentru a combate aceste erezii, papalitatea a creat inchiziția în sec.XIII, tribunal
competent pentru judecarea cazurilor de erezie, ce era format din călugări domiicani și franciscani. Inchiziția a devenit
dură spre sf.sec.XV, cînd sunt întroduse pedepsele prin sugrumare și arderea pe rug si pedepsiti personalitati notorii ai
perioadei, cum ar fi N.Kopernik.
În societatea medievală, majoritatea oamenilor trăiau într-o sărăcie de nedescris. Dar, această sărăcie erau un ideal de
viață umilă, un act de penitență. În acest context, biserica împărția adăpost, hrană și le asigura îngrijire medicală gratuită.
Deci, biserica occidentală pe parcursul evului mediu a avut o autoritate supremă în toate domeniile, exercitînd o mare
influență asupra modului de gîndire, disputînd dreptul la autoritate politică, spirituală, culturală.
 Eseuri: Epoca modernă

11. Impactul regimului fanariot asupra evoluției politice și socio-economice a Țărilor Române

Începnd cu anul 1711 în Moldova şi 1716 în Ţara Romnească, Poarta decide să nu mai încredinteze tronurile Principatelor domnilor
pământeni, ci să-i numească direct la domnie pe pretendenţii din rîndurile fanariotilor — negustori şi cămătari greci din Fanar, cartier
al Istanbulului. Noul sistem de guvernare a fost numit în literatura istorică “regim fanariot”.
Pnin instaurarea regimului fanariot, otomanii înlăturau de la domnie pe domnii pămnteni, care ar fi putut să intre în contact cu puterile
vecine creştine pentru a înlătura suzeranitatea otomană. Domnii fanarioti erau considerati oameni de încredere ai Portii, iar familiile
greceşti aşezate în principate, sau venite odată cu domnil fanarioti (care stabileau legături de rudenie cu familiile boiereşti locale)
prezentau o bază socială a otomanilor. Astfel, domniile fananiote au fost instaurate în scopul asigurării Portii cu surse materiale
necesare şi a prevenirii unor răscoale antiotomane a populatiei băştinaşe.
Regimul fanariot a limitat şi mal mult autonomia Principatelor. In componenţa sistemului administrativ otoman, domnii erau tratati la
nivelul unor paşale de anumit rang (“cu două tuiuri”). Fiind numiti la tron pentru un termen de trei ani şi reconfirmati anual, domnii
erau în realitate maziliti la bunul plac al Portii. Este abandonată practica de alegere a domnilor de către boieri, cu aprobarea ulterioară
a sultanului.
Pe parcursul perioadei domniilor fanariote s-a redus şi mai mult forta militară a Principatelor Române. Domnii nu mai aveau oastea lor
proprie, ci numai o gardă domnească şi slujitori cu functii politieneşti. În caz de atac de peste hotare, aceste forte nu puteau opune
rezistenta necesară. Otomanii nu mai puteau garanta integritatea Principatelor. Drept urmare la 1775 Austria a anexat Bucovina, iar la
1812 Rusia a anexat Basarabia.
In perioada domniilor fanariote au crescut considerabil obligatiile financiare ale Principatelor faţă de Poartă. Dar ele n-au vizat atît
suma tributului (haraciulul) şi plătilor oficiale, cît peşcheşurile (cadourile) şi rufeturile (mitele) neoficiale. Profitînd de existenta
multor pretendenti la tron, care promiteau o plată mal mare decît domnul aflat în exercitiu, Poarta mazilea domnii chiar pănă la
împlinirea celor trei ani de guvernare, încasînd astfel o plată extraordinară pentru noua înscăunare (mucarerul mare).
În conditiile a numeroase războaie, purtate de otomani în decursul secolului XVII, au sporit considerabil prestatiile în natură şi muncă
ale Principatebor fată de Poartă. Moldova şi Tara Românească livrau mari cantităti de cereale, vite, cherestea, silitră etc. — toate
achizitionate la un pret inferior pietei. In afară de Istanbul, Principatele livrau cereale garnizoanelor turceşti din Oceakov, Tighina,
Brăila etc. Uneori, cerintele Portii depăşeau posibilitătile de livrare ale Tănilor Române şi domnii erau nevoiti să achizitioneze cereale
peste hotare.
Regimul fananiot a însemnat o reducere substantială a relatiibor externe ale Principatelor. Fanariotii, spre deosebire de domnii din
perioada precedentă, nu încheiau tratate secrete şi nu purtau tratative cu tările vecine referitor la lupta comună împotriva Imperiului
Otoman. Insă, din însărcinarea Portii, domnii fanarioti culegeau informatii, îndeplineau rolul de mediatori la tratativele de pace etc.
Cele expuse ne demonstrează că aşa-numită epocă fananiotă a fost o penioadă în care s-a produs o reducere substantială a suveranitătii
politice externe şi o limitare a suveranitătii interne.
Toate aceste limite i-au determinat pe multi istorici, începînd cu secolul al XIX lea, să prezinte epoca fanariotă în cele mai sumbre
culori. Pnimul dintre istoricii români, care a mentionat şi anumite progrese, caracteristice acestei perioade a fost Nicolae longa. El a
indicat măsurile socio-economice şi culturale progresiste, care au pregătit terenul pentru renaşterea natională din secolul al XIX-lea.
Marele istonic a evidentiat în primul rînd reformele modernizatoare, realizate în spinitul “absolutismului luminat”. Printre acestea, de
o deosebitбă impontantă au fost reformele lui Constantin Mavrocordat: anularea stării de şerbie a tăranilor (a rumânilor în Ţara
Românească la 1746 şi a vecinilon la 1749 în Moldova), modernizarea administratiei pe linia centralizării (pnin introducerea functiei
ispravnicilor), introducerea salarizării functionarilor statului, reforma justitiei, cea fiscală (prin introducerea unei dăni fixe, plătite în
patru rate), reforma militară etc. La sfîrşitul secolului XVIII — începutul secolului XIX domnii fanarioti desfăşoară o intensă
activitate de codificare a legilor în vigoare. Această activitate corespundea necesitătilor dezvoltării societătii româneşti în directia
modennizării ei. Reformele fanariote au europenizat principatele, permitîndu-le să se îndepărteze de lumea otomană.
Reformele, în opinia lui N. lorga, au creat structuri sociale şi politice similare în ambele principate, ceea ce a contribuit la unirea lor.
Deşi fanariotii au impus limba greacă în administratie şi biserică, cultura greacă,ce se răspîndeşte în această perioadă în Principate
joacă un rol de mediator între cultura românească şi culturile avansate ale Europei. Vom mentiona în acest context renumita bibbiotecă
a Mavrocordatilor, care continea cîteva mii de volume, printre care lucrările celebrubui cugetător florentin Niccolo Machiavelli, a
filosofului englez Francis Bacon etc. Domnii fanarioti Constantin Mavrocordat, Gr. Ghica şi alţii au acordat o deosebită atentie
învăţămîntului. In academiile domneşti de la Iaşi şi Bucureşti pătrund ideile filosofiei moderne. La mijlocul secolulul al XVIII-lea a
fost tipărită o primă culegere de documente istorice (Ocolnica), creşte substantial numărul altor cărti editate în limba română (peste
230 de titluri). Toate aceste manifestări culturale au pregătit terenul pentru un salt calitativ nou al culturii nationale in secolul al XTX-
lea.
In ansamblu, în “epoca fanariotă”, mai ales in perioada 1774-1821, s-au acumulat acele premise politice, economice, sociale şi
culturale, care au condus la consolidarea conştiintei nationale moderne româneşti, la cristalizarea mişcării revolutionare, care a
înlăturat vechiul regim in 1821 si va restabili domniile pamintene.
12. Impactul revoluţiei industriale asupra evoluţiei lumii moderne

Revoluţia industrială s-a declanşat la sfîrşitul sec-XVIII ca proces de trecere de la manufactură(munca manuală) la
fabrică(munca maşinizată). Factorii ce-au favorizat declanşarea acestui proces au fost:progresele ştiinţei, invenţiile tehnice,
revoluţiile moderne, explozia demografică,etc. Revoluţia industrială a început în Anglia, datorită unui concurs de
factori:aşezarea geografică , primele descoperiri în domeniul maşinismului au fost realizate de englezi, forţa de muncă pusă la
dispoziţie în industrie prin revoluţia agrară, existenţa unui capital şi a materiilor prime aduse şi din colonii, condiţii favorabile
create în urma revoluţiei engleze, etc. Treptat revoluţia industrială a cuprins Franţa, SUA, Olanda. Lipsa unităţii statale a
constituit cauza principală a întîrzierii revoluţiei industriale în Germania, Italia, România, care va derula abia în anii 60-80 ai
sec.XIX. Revoluţia industrială s-a desfăşurat în doua faze: prima fază începe la sf.sec.XVIII prin folosirea maşinii cu abur,
principala sursă de energie era cărbunele, noile transformări cuprind industria textilă, industria extractivă; a doua fază s-a
derulat la începutul anilor 80, sec.XIX. Revolutia industriala a provocat o puternica impulsionare asupra stiintei,iar
descoperirile stiintifice au provocat aparitia unor tehnici si inventii moderne:motorul cu aburi in 1784 de J.Watt,suveica
zburatoare de J.Kay, razboiul de tesut, fonta pe baza de cocs de A,Darby, locomotiva de G.Stephenson in 1829,etc. .S-a
înregistrat un progres tehnic datorită ultimelor descoperiri ştiinţifice: generalizarea folosirii oţelului, apariţia noilor surse de
energie(electricitatea, petrolul, gazul natural), inventarea motorului cu explozie, construirea primelor avioane, noi invenţii în
domeniul telecomunicaţiilor, apariţia unor noi ramuri industriale(electrotehnică, chimică, de automobile).
Întroducerea în producţie a maşinilor-unelte, apariţia fabricii, diversificarea surselor de energie, apariţia şi dezvoltarea căilor
ferate şi a automobilului, transportul la distanţă a energiei electrice au avut un impact fundamental asupra evoluţiei lumii
moderne: în organizarea producţiei, în habitatul uman, în structura socială, în modul de viaţă şi în mentalitate. Epoca
industrială aduce cu sine noi modalităţi de organizare a producţiei ca urmare a introducerii masinismului, ce a rezervat
muncitorului rolul de supraveghere,reglare si alimentare a masinii si control asupra calitatii. Începutul este facut de englezul
A.Smith care impune principiul diviziunii muncii, conform căruia muncitorul bun la toate a fost înlocuit cu muncitorul
specializat în realizarea unei singure operaţii. În SUA în sec.19 este inaugurată munca la bandă.Progresul tehnic şi noile
principii în organizarea producţiei conduce la o creştere a productivităţii muncii şi a producţiei în special în industria
maşinilor, textilă, extractivă, metalurgică. Creşterea economică nu a fost continuă, fiind marcată de crize economice ciclice .
În cea de a doua fază a revoluţiei industriale sunt evidenţiate diferenţele în dezvoltarea diferitor regiuni economice, ramuri
industriale. Pr primul plan sunt aduse noile ramuri industriale profitabile: industria oţelului, chimică, automobilului,
transporturile pe cale ferată şi maritimă, sistemul bancar şi sectorul serviciilor. Crizele economice de la sf.sec.XIX favorizează
concentrarea producţiei şi apariţia marilor concerne industriale. În această perioadă apar giganţii industriali americani, precum
ford, Standard Oil, General Motors, Coca-Cola, marile întreprinderi germane Krupp, Siemens sau britanice – Shell, British
Petroleum,etc. Procesul de concentrare are loc şi la nivel bancar. Dezvoltatea spectaculoasă a industriei şi transporturilor duce
la schimbarea structurii economice, apar noi sectoare:primar – agricultura, secundar – industria, terţiar – sfera serviciilor.
Industrializarea determină o puternică dezvoltare a mediului urban. Marile oraşe devin locurile care atrag oamenii şi capitaluri.
Insalubre la începuturi, în a II jum.sec.XIX aceste au propriile planuri de organizare urbanistică. Datorită noilor mijloace de
transport (tramvaiul, metroul, automobilul) apar megapolisurile(Paris, Londra, New Iork, Chicago).
Evoluţiile economice au un impact si asupra societăţii moderne. Sporul demografic constant în sec.XIX a fost în egală măsură
factor favorizant şi consecinţă a creşterii economice. Una din mutaţiile cele mai profunde se produce în structura societăţii. In
statele avansate industrial,taranimea a pierdut teren in favoarea fermierului care a capatat alura unui conducator de
întreprindere,bazindu-se pe cuceririle tehnice si industriale.Acest proces a condus la migraţiune internă şi externă. Deplasarea
masivă de la sat la oraş, creşterea constantă a muncitorilor industriali şi urbanizarea au accelerat procesul de depopulare a
satelor. Nobilimea a cărei forţă economică se baza pe proprietatea funciară pierde teren în faţa burgheziei din domeniile
industrial, bancar, imobiliar, comercial. O influenţă covîrşitoare asupra societăţii a avut-o reprezentanţii profesiilor liberale
(medicii, avocaţii, jurnaliştii, inginerii, profesorii), numiti si „gulerele albe’’ – angajati din serviciile publice si private, ce au
format clasa de mijloc. Această categorie va promova noi valori precum individualismul şi credinţa în progres, ştiinţă,
ascensiunea socială, etc. Sub o puternică presiune socială în II jum.sec.XIX s-a adoptat legislaţia muncii care asigura repausul
duminical, ziua de muncă de 8 ore, s-a creat sistemul de pensii. Începutul sec.XX aduce transformări importante şi sub
aspectul drepturilor politice. Într-un şir de state sunt adoptate constituţii şi legi electorale ce garantează drepturi şi libertăţi
politice(Franţa, Anglia, SUA, România,etc.) , numărul celor implicaţi în politică creşte, apar partidele politice şi sindicatele, ce
reprezentau diferite categorii sociale.
In spatiul romanesc, revolutia industriala s-a desfasurat mult mai tirziu,incepind abea in a doua jumatate a sec.XIX-lea,dupa Unirea din
1859,datorita reformelor lui A.I.Cuza si a guvernului lui Bratianu,ce a pus bazele industriei capitaliste prin dezvoltarea ramurilor
industriale:metalurgie,minierit,transport,constructii de masini. In acest context, la sf.secXIX-lea incep cercetarile stiintifice in universitati,
se formeaza scoala romaneasca in toate domeniile stiintei,aducind contributii stiintei universale: N.Teclu – realizeaza becul, D.Hurmuzescu
descopera efectul ionizat al radiatiei X,A.Saligny construieste cel mai lung pod din Europa de la Cernavoda,Traian Vuia si Henri Coanda
in aviatie,etc. Deci, atit in Europa, cit si in spatiul extraeuropean impactul revolutiei industriale a fost inegal si cu efecte diferite.
 13. Revoluția de la 1848-1849 în Țările Române: general și specific

În anul 1848, întreaga Europă a fost cuprinsă de mișcarea revoluționară, care a dat o lovitură decisivă vechilor regimuri
absolutiste,deschizînd calea reformelor democratice și a creării unor state de tip modern. Anul 1848 a fost numit „primăvara
popoarelor”, deoarece din Franța și Italia, pînă în Polonia și Țările Române, forțele revoluționare s-au ridicat împotriva vechilor
regimuri, contra spiritului conservator, a rămășiților feudale, contra dominației străine, a absolutismului, pentru democrație și
constituție,etc. Revoluția română a fost componentă firească a procesului general al revoluției europene. Ea a preluat unele modele
democratice, aplicate în alte țări, însă nu a fost o imitație mecanică, ci o implimentare creatoare din această experiență, elaborîndu-se
un model românesc al revoluției cu trăsăturile sale specifice. Revoluția română a fost un proces unitar. Documentele programatice ale
revoluției, evenimentele revoluționare care s-au succedat dintr-o provincie în alta, au demostrat ideea unității naționale a poporului
român. Cu toate că ideea unității naționale nu s-a putut înfăptui în timpul revoluției, solidaritatea românilor din cele trei țări românești,
strînsa colaborare dintre ei a constituit un fenomen firesc.
Revoluțiile de la 1848-1849 sunt rezultatul procesului de dezvoltare a societății, ce au izbucnit în condițiile politice, sociale, naționale,
economice dominate de puternice rămășițe feudale care frînau însă progresul: monarhii și nobilimea se opuneau înnoirilor, politica lor
de dominație ducea la fărâmițarea politică și economică, împiedica comerțul,formarea pieții naționale și a culturii naționale.În
Occident revoluțiile au fost conduse de burghezie, în Europa Centrală și de Est- de nobilimea liberală și de burghezie.În toate țările s-a
înregistrat o importantă participare populară:țărănimea,muncitorii,liber-profesioniști, studenți. Românii trăind în două țări autonome
diferite și în mai multe provincii ocupate de austrieci, ruși și turci, nu au avut o revoluție unică românească la 1848. Totuși, marile
idealuri și obiective ale românilor au fost aceleași: drepturi și libertăți democratice, abolirea obiceiurilor feudale, independența și
autonomia țării, înlăturarea dominațiilor străine, adoptarea de constituții, eliberarea și împroprietărirea țăranilor, emanciparea
națională, unirea Țărilor Române. Revoluția de la 1848-1849 izbucnește aproape concomitent în Moldova și Transilvania(martie-
aprilie 1848), apoi în Țara Românească, în iunie 1848.
În Moldova, revoluția a început printr-o adunare la Iași, unde s-a formulat programul moderat de către Vasile Alecsandri, Mihail
Kogălniceanu, Alecu Russo, A.I.Cuza, numit „Petețiunea-proclamațiune”. Conform acestui program, moldovenii urmăreau
convocarea unei noi Adunări Obștești care trebuia să devină un organ reprezentativ, independent de puterea executivă, se recunoștea
dreptul fiecărui cetățean de a se adresa cu propuneri și doleanțe adunării, se cerea abolirea iobăgiei, și alte revendicări democratice.
Acțiunea lor a fost înnăbușită de domnitorul Mihai Sturza, încă în etapa de pregătire, iar unii din ei, obligați să fugă în Transilvania,
participîn la revoluția de aici.
În Transilvania, evenimentele revoluționare încep cu Adunarea de la Blaj(aprilie 1848), la care s-a hotărît convocarea Marii Adunări
Naționale la 3-15 mai 1848 și formularea programului revoluționar. La 3 mai, pe Cîmpia Libertății s-a adoptat „Petiția-națională”, la
care au participat și revoluționari din Moldova, ce prevedea: reprezentarea în Dietă a populației românești,funcționari în toate ramurile
puterii potrivit numărului lor, independența națiunii române, libertăți și drepturi politice, desființarea iobăgiei fără despăgubiri. Se mai
revendica alcătuirea unei noi constituții pentru Transilvania de către o Adunare Constituantnă la care să participe toate națiunile țării,
învățămînt românesc de toate gradele. S-a ales un guvern revoluționar și delegații,din care au facut parte Simion Barnuțiu,Gh.Barițiu,
Avram Iancu,etc., ce trebuiau să susțină aceste revendicări la Viena și Cluj. Dieta de la Cluj nu a ținut seama de revendicările
românilor și la 17 mai a desființat autonomia Transilvaniei și a decis anexarea țării cu Ungaria, a refuzat și aplicarea celorlalte
revendicări. În aceste condiții, revoluția română a intrat direct în conflict cu nobilimea maghiară conservatoare, care a refuzat să
accepte drepturile naționale, sociale, politice ale românilor. În 2-16 septembrie 1848, are loc o nouă Adunare Națională la Blaj, care a
respins anexarea ilegală a țării la Ungaria și se cerea convocarea unei diete formate doar de români,unguri,sași, în proporție cu
numărul lor, s-a hotărît formarea armatei naționale a românilor în frunte cu Avram Iancu. În septembire-octombire 1848, Comitetul
Național Român își ia atribuții de guvern care reușește să întroducă administrație română în cîteva regiuni.Dar din dec.1848-iulie
1849, sunt întreprinse acțiuni de represiune a revoluției române din partea austriecilor,turcilor și rușilor. Revoluția română a cuprins
și Bucovina, și Banatul, unde românii și-au formulat programe revoluționare cu revendicări naționale, politice, sociale,economice.
Revoluția în Țara Românească începe în 9 iunie 1848 la Islaz. Evenimentele aici fiind mai bine organizate și au reușit să cucerească
puterea, grație faptului că unii revoluționari care au fost participanți la revoluția din Franța. La Islaz s-a format primul guvern
revoluționar compus din I.H.Rădulescu,Ș.Golescu,C.Tell,ș.a. ce-au prezentat programul revoluționar „Proclamația de la Islaz” ce
prevedea egalitatea în drepturi, Adunarea Obștească reprezentativă, desființarea iobăgiei și împroprietărirea, înființarea gărzilor
naționale,etc. Revoluționarii au pornit spre București,unde sub presiunea poporului domnitorul abdică, iar puterea a revenit guvernului
revoluționar, în care au intrat și Nicolae Bălcescu, C.A.Rosetti, frații Golescu,etc. Noul guvern a pornit să realizeze programul
revoluționar: a abolit rangurile boierești, a adoptat steagul național tricolorul, a eliberat deținuții politici, a început organizarea armatei
naționale, a problemei argare, a inițiat o nouă constituție,etc.
Însă în spetembrie, trupele turcești și cele ruse au invadat țara, și după o luptă acerbă, revoluția română a fost înfrîntă.
Pe parcursul revoluției, autoritățile țariste au întreprins măsuri de înnăsprire a regimului autoritar și de teroare din Basarabia , instalînd
bariere militare pe Prut,interzicînd orice legături și călătorii peste acest rîu.
Deși revoluția română din cele trei țări a fost înnăbușită, ea a demonstrat unitatea programelor revoluționare, a obiectivelor urmărite, a
legăturilor dintre revoluționarii români din toate provinciile. Revoluția română de la 1848-1849 încheie perioada renașterii naționale,
în care românii devin conștienți de propriile posibilități de a se alătura națiunilor europene moderne.Ea a deschis cale progresului,
relațiilor capitaliste, a pregătit românii pentru noi lupte pentru atingerea idealului – unitatea statală.
14. Formarea statelor naţiomale moderne: general şi particular
O caracteristică a istoriei politice a Europei moderne este formarea naţiunilor şi statelor naţionale unitare şi
independente. Acest proces are profunde premize istorice condiţionate de factori interni şi externi, iar interacţiunea
lor a generat apariţia naţiunilor şi statelor naţionale. Însă statele naţionale s-au format în contexte politice diferite.
cu anumite trăsături specifice,particulare. În Europa Occidentală naţiunile s-au constituit în interiorul structurilor
statale existente, iar organizarea statelor naţionale s-a desfăşurat în cadrul acţiunii de centralizare politică şi
unificare teritorială conduse de monarhie(în Anglia, Franţa , Spania Portugalia.etc.). Principalele instrumente
folosite pentru coeziunea internă au fost legislaţia unitară, controlul administrativ, economia, învăţămîntul,
armata,proclamată egalitatea în faţa legii, iar stările sociale s-au contopit într-o naţiune unitară. În Europa Cenrală şi
de Sud-Est naţiunile s-au aflat fie separate politic – germanii, italienii, românii, fie sub dominaţie străină( italienii,
românii, cehii, slovacii, bulgarii,etc,). În cazul acestora, formarea statelor naţionale s-a realizat prin acţiuni de
unificare, prin revoluţii şi războaie de eliberare.
Pînă la mijl. sec.XIX popoarele italian, român, german, continuau să fie divizate şi fărămiţate fără a putea să
constituie un stat naţional, cauzele fiind: lipsa unităţii economice naţionale, lipsea comunitatea de tradiţii, idealuri,
interese, dominaţie sau stăpînire străină.
După înnăbuşira revoluţiei 1848-1849 în scopul realizării unităţii naţionale aceste trei popoare şi-au stabilit ca
obiectiv unificarea întregului popor sub o putere centrală unică. Unificarea Italiei, Germaniei şi a Principatelor s-a
realizat pe două căi: cea a luptelor armate – germanii şi italienii şi pe calea demersurilor politico-diplomatice
paşnice – românii. În literatura de specialitate se întîlneşte si altă tratare a căilor de unificare: calea”de sus”, cînd
procesul este condus de un stat puternic de aceiaşi origine etnică ( de Prusia – în Germania, de Piemont – în Italia,
Principate Romane) din cadrul ţării ce se unifică; calea „de jos”- ce presupune unificarea de masele populare prin
metode şi mijloace revoluţionare.
Statul naţional român modern s-a constituit print-o acţiune politică abilă şi curajoasă dejucînd împotrivirea Marilor
Puteri europene prin dubla alegere a lui A.I.Cuza, ca domn al Moldovei(5 ianuarie 1859) şi domn al Ţării
Româneşti(24 ian.1859) Noua formaţiune statală – Principatele Unite, era o uniune personală, ce s-a realizat pe
deplin în 1862 prin unificarea instituţiilor poltice şi administrative. După abdicarea lui A.I.Cuza(febr.1866) şi
aducerea lui Carol I de Hohenzollern, a fost adoptată prima Constituţie (1866) ce a consolidat denumirea noului stat
- România. La 9 mai 1877 România şi-a proclamat independenţa , recunoscută internaţional 1878, iar prin
modificările constituţionale în 1881 România devine regat sau monargie constituţională. Ca rezultat al mişcării
naţionale a românilor aflaţi pe teritorii străine şi participării României la primul război mondial , la 1 decembrie
1918 are loc reintregirea teritorială a României, prin Unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei.
În Germania, unificarea s-a realizat „pe calea de sus” în rezultatul a trei războaie victorioase sub egida Prusiei şi a
activitatii cancelarului O.Bismarck împotriva Danimarcii(1864), Austriei(1866), Franţei(1871) în rezultatul cărora,
monarhiile locale și orașele libere, au fost alipite la Prusia.La 1871, pe harta europeană apare imperiul german, un
nou centru al politicii europene, ce va promova o politică expansionistă,reeșind din interesele naționale.
Unificarea Italiei s-a realizat cu multe asemănări: a purtat războaie pentru eliminarea dominaţiei austriece(1859,
1866), unificarea s-a realizat în jurul Piemontului,stat puternic condus de dinastia Savoya. Însă are şi un şir de
particularităţi. În realizarea unităţii Italiei s-au implicat puteri externe, cum ar fi Franţa , Prusia. Unificarea s-a
înfaptuit în bună parte şi pe calea „de jos”, pe calea revoluţionară, mişcare condusă de G. Garibaldi.
Un rol important în procesele unificatoare ale popoarelor – italian, german, român, l-au avut Cavour,Garibaldi,
Bismarck şi A.I.Cuza, care au fost la înălţimea exigenţelor timpului, au ştiut sa-şi pună în serviciul cauzei naţionale
toate calităţile de lideri politici, erudiţi diplomaţi, asigurînd în mare măsură succesul unificării Italiei, Germaniei,
României.
Perioada de la sfîrșitul sec.al XIX-lea – începturul sec.XX este una dintre cele mai dramatice în istoria popoarelor polon,
ceh,slovac,croat,macedonean, albanez,ș.a. care nu aveau un stat propriu. Dar evenimentele în ajun și după primul război
mondial au dus la constituirea a noi state naționale în Europa, ca urmare a prăbușirii și dezmembrării imperiilor austro-ungar,
otoman,țarist: Austria, Ungaria, Cehoslovacia,Polonia,Estonia, Letonia, Estonia, Finlanda,s.a.
Ca urmare a proceselor unificatoare din sec.XIX, harta Europei suportă schimbări esenţiale, se modifică echilibrul politc,
s-au declansat procese de modernizare a societatii, prosperitatea patrimonniului economic,cultural. S-au creat conditii privind
consolidarea statului si desfasurarea miscarii de eliberare nationala, in cazul unor state,inclusiv pentru Romania, impotriva
dominatiei straine.
 15. Rivalitățile ruso-austro-otomane in epoca moderna și consecințele lor pentru Principatele Române

În expansunea sa din sec.XIV -XVII, Imperiul Otoman ajunse pînă în centrul Europei.Înaintarea otomană a fost
oprită în 1683, sub zidurile Vienei. În companiile militare care au urmat, conduse de austrieci, turcii au fost
înfrînți in razboiul din 1698-1699, iar prin Pacea de la Carlowitz (1699) a început declinul Imperiului Otoman,
în schimb crește puterea Austriei,care anexează întinse teritorii printre care și Transilvania. În aşa fel, în
sistemul relațiilor internaționale a apărut ,,problema orientală” care pînă atunci reprezenta o problemă de
apărare împotiva expansiunii turcești, însă din sec.XVII – se transformă în problemă a echilibrului
european,avind ca obiect posesiunile europene ale Turciei, controlul asupra Strîmtorilor Marii Negre și lupta de
eliberare a popoarelor sud-est europene,.Fiind o problemă a echilibrului politic, în soluționarea ei s-au implicat
Rusia,Austria, Anglia,Franța, reesind din interesele lor.
Problema orientala sau a integrității Imperiului Otoman este rodul rivalităților ruso-austro-turce.În sec.XVIII
centrul de greutate al politicii continentale s-a deplasat în Europa centrală și de sud-est, unde domina criza
Imperiului Otoman, urmată de numeroase războaie, ,,orientale”, la care participă cele trei mari rivale,războaie
cu urmări catastrofale pentru Principatele Române:în urma războiului austro-otoman încheiat cu pacea de la
Passarowitz(Serbia), Austria anexează Banatul și Oltenia.În urma războiului ruso-austro-turc din 1735-1739
încheiat cu pacea de la Belgrad, Austria restituie Porții, Oltenia care este realipită Țării Românești.De asemenea
în urma răboiului ruso-otoman,încheiat cu pacea de la Kuciuk-Kainargi (1768-1774) și anexarea Bucovinei
(1775) de Austria, a războiului ruso-austro-turc (1787-1791) încheiat cu pacea de la Şiştov(1791) şi Iași (1792),
și a războaielor ruso-otomane din 1806-1812 și 1828-1829,încheiate cu tratatele de pace de la București (1812)
și Adrianopol,Rusia își existinde hotarele anexînd ținutul dintre Bugul de sud și Nistru, apoi ținutul dintre Prut
și Nistru(Basarabia) și își instaurează protectoratul în Principatele Române.
Deci, ca urmare a acestor rivalități austro-ruso-otomane, teritoriul român situat în centrul de acțiune a celor trei
imperii, a avut foarte mult de suferit.A fost bulevard de trecere,teatru de război, centru de aprovizionare pentru
armatele aflate în conflict,obiect de schimb și de compensație pentru învingători.Locuitorii acestui spațiu au fost
constrînși să suporte zeci de ani de ocupații militare,să facă față unor sarcini economice și financiare.
Pentru a-şi păstra cele două Principate,Moldova și Țara Românească, în sfera sa de influență politică și
strategică, Imperiul Otoman a instituit aici regimul fanariot,care încălca grav autonomia prin numirea directă de
către Poartă a domnitorilor din rîndul străinilor.
În timp ce Europa se dezvolta sub acțiunea revoluției industriale, rivalitățile și ocupațiile străine au stagnat
dezvoltarea și au fost cauza principală a decalajului economic și social-politic al Principatelor față de alte zone
europene.
În consecință, teritoriul românesc devine un punct important în echilibrul european, soarta lui este discutată în
cadrul tratatelor internaționale (Congresul de la Paris din 1856, Congresul de la Berlin din 1878 ş.a.), ceea ce a
contribuit la modificarea statutului lor juridic,dobîndirea unor privilegii.Intervenția puterilor europene interesate
în stoparea expansiunii Rusiei și menținerea integrității Imperiului Otoman , creează condiții pentru mișcarea
de eliberare națională și obținerea independenței României în 1877 și recunoscută în 1878 la Congresul de la
Berlin.
Declinul militar al Porţii şi intervenţia părţilor europene în relaţiile româno-otomane creeayă noi condiţii pentru
mişcarea de eliberare naţională.
S-a observat atitudinea diferită a populaţiei faţă de trupele străine. O parte a boierilor mari se refugiau în
Transilvania sau fugeau la Constantinopol,nedorind să se compromită faţă de otomani, alţii au trecut de partea
austriecilor sau a ruşilor. Cert este că cea mai mare parte a populaţiei din Ţările Române a avut de suferit
pagube esenţiale din cauza că pământul strămoşesc era teatrul acţiunilor militare străine.
Rivalităţile au presupus şi rapturi teritoriale: Imperiul Austriac, după ce anexează Transilvania, anexează
Oltenia şi Banatul, apoi Oltenia este restituită otomanilor. Mai tîrziu, austriecii anexează Bucovina, iar ruşii -
teritoriul din stînga Nistrului, apoi şi Basarabia. Rivalităţile şi ocupaţiile străine au stagnat dezvoltarea şi au fost
cauza principală a creşterii decalajului economic şi social-politic al Principatelor faţă de alte zone europene.
Deci, Principatelor Române aflate la limita contactului dintre marile puteri, timp de mai bine de două secole
vor continua să rămînă teatru de confruntare între competitori şi obiect de compensare. De aceste rivalităţi ţin
rapturile teritoriale, pierderile umane şi materiale suferite de ele.
 16. Rivalitatea marilor puteri în contextul relațiilor internaționale (1870-1914)

In ultimele decenii ale sec.XIX relaţiile internaţionale îşi sporesc importanţa, devin mai intense şi mai largi şi au
stat sub semnul unor permanente tensiuni între marile puteri coloniale. (Angloa,Franţa, Germania, Italia, Japonia).
Raporturile dintre ele din această perioadă vor declanşa mari conflicte care vor căpăta un caracter mondial. În II
jum.sec.XIX au loc importante modificări ale raporturilor de forţe pe plan mondial. Statele europene reuneau
modele politice diferite: Anglia, Franţa dezvoltau regimuri liberale, iar Germania, Austro-Ungaria, Rusia, Italia –
regimuri autoritare. În aşa fel Europa devine divizată politic şi economic. Liderii statelor europene urmăreau
întărirea autorităţii lor în interior şi a prestigiului ţărilor lor în relaţiile cu celelalte state.Această politică a fost
numită Realpolitic, ce presupune instaurarea dominaţiei pe continentul european şi în afara lui.
În dependenţă de interese şi scopuri, la răscrucea sec.XIX-XX Europa era dominată de un şir de rivalităţi ,care au
căpătat atenţia diplomaţiei europene. Acestea au fost rivalităţile franco-germane generate de condiţiile umilitoare
impuse francezilor de Germania la sfîrşitul războiului 1870-1871 prin care Franţa era obligată să plătească reparaţii
imense şi să cedeze provinciile Alsacia şi Lorena. Recuperarea acestor teritorii era scopul declarat al politicii
externe a Franţei.După acest conflict, Germania devine centrul politic al Europei.
Din acestea fac parte și rivalităţile ruso-austriece pentru sud-estul Europei. Sub pretextul ajutorării popoarelor slave
din Austro-Ungaria, Rusia urmărea slăbirea Austro-Ungariei şi expansiunea în Balcani pentru a stăpîni Marea
Neagră, Bosfor şi Dardanele. O altă categorie sunt rivalităţiile anglo- germane, generate de lupta Germaniei pentru
reîmpărţirea lumiii şi dominaţia maritimă. În acest scop, statul german a iniţiat un program de înarmare maritimă.
De această dorinţă a Germaniei, se vedea ameninţată Anglia, cea mai mare putere colonială şi maritimă.
O trăsătură catacteristică a rivalităţilor din această perioadă este lupta dusă între marile puteri pentru reîmpărţirea
lumii. Ea constituie un element fundamental al relaţiilor internaţionale pînă la 1914 şi o cauză de bază a primului
război mondial. În Africa, către 1900 doar Etiopia şi Liberia erau state independente, restul ţărilor erau posesiuni
coloniale ale Angliei, Franţei şi altor imperii. Deaceea Africa s-a transformat în teatrul unor dispute între aceste
puteri coloniale. În Asia principalii beneficiari ai expansiunii erau Rusia şi Anglia, care rivalizau în Afganistan şi
Persia. O forţă activă în lupta pentru influenţă în Asia devine Japonia. SUA pretindea la hegemonie în întreaga
America şi la întărirea poziţiilor sale în Asia de Sud-Est.
Rivalităţile între marile puteri coloniale se extind pe tot globul. Deci în politica externă fiecare mare putere îşi
apara interesele proprii, forţa sa însă nu era întotdeauna suficientă pentru a se impune. În consecinţă s-a urmărit
realizarea unor alianţe politice şi militare.Unele au fost temporare (Alianţa celor trei împăraţi,1872 încheiată între
Rusia, Germania,Austro-Ungaria,însă 1878 se destramă din cauza conflictului de interese dintre A-Ungaria şi
Rusia), altele însă au fost durabile , ducînd la formarea blocurilor politico-militare, element caracteristic al relaţiilor
internaţionale premergătoare primului război mondial.În 1882 se constituie Tripla Alianţă (Germania,Austro-
Ungaria, Italia), la care în mod secret va adera şi România în 1883. La început blocul avea un caracter defensiv, însă
din 1890, Germania trece la o politică de expansiune mondială (Weltpolitic). Astfel se forma alianţa care în timpul
războiului mondial va fi generic denumită Puterile Centrale.
Constituirea Triplei Alianțe a influenţat politica de alianţe a celorlalte mari puteri, care au constituit cel de al doilea
bloc: 1893 este semnată alianţa franco-rusă; în 1904 după negocieri dificile semnată alianţa anglo-franceză,
denumită Antanta Cordială, la care în 1907 va adera Rusia. În asa fel se formează Antanta.
În condiţiile redeschiderii problemei orientale în 1877, România îşi proclamă independenţa, iar după Congresul de
la Berlin(1878) relaţiile cu Rusia s-au deteriorat şi au determinat semnarea tratatului secret cu Tripla Alianţă (1883),
transformîndu-se într-un factor de stabilitate în sud-estul Europei.
Rivalitatea dintre cele două blocuri au grăbit atît cursa înarmărilor, cît şi competiţia pentru colonii. Concurenţa
între aceste blocuri şi-au găsit reflectare şi în crizele de la începutul sec.XX: criza marocană(1905,1911), criza
bosniacă(1908), războaiele balcanice(1912,1913).
Deci,pornind de la confruntările economice şi politice, rivalităţile diplomatice de la răscrucea sec.XIX-XX au
contribuit la pregătirea terenului pentru declanşarea primului război mondial.
 17. Basarabia de la autonomie — la gubernie rusească(1812 - 1873)
După anexarea Basarabiei la Imperiul Rus, autorităţile tariste au decis conservarea, pentru o anumită perioadă, a vechilor
drepturi şi privilegii ale populatiei autohtone din această provincie. In acest mod erau excluse eventuale proteste ale
basarabenilor contra unei implementări rapide în acest teritoriu a modului rusesc de guvernare. Atitudinea tolerantă a
ţarismului faţă de populatia autohtonă din tinut urma să creeze o imagine atractivă Imperiului Rus şi să cultive încrederea
popoarelor balcanice în mărinimia şi generozitatea tarului rus, determinndu-le să aspire la o eventuală incorporare a lor în
cadrul acestui imperiu.
Legea specială, numită “Regulamentul privind instituirea administratiei provizorii a Basarabiei”, emisă la 23 iulie 1812 de
către amiralul P. Ciceagov, comandantul trupelor ţariste, dislocate în Principatele Române, acorda acestei provincii o
anumită autonomie. Populaţiei autohtone i se garanta dreptul să utilizeze legislaţia locală, adică cea în vigoare în Tara
Moldovei, să-şi conserve obiceiurile şi tradiţiile nationale, precum şi vechea împărtire administrativă. Limba română urma
să fie utilizată in continuare in organele administrative, judiciare, în oficierea serviciului divin şi in şcoală. Aceleaşi
drepturi au fost acordate şi limbii ruse, ceea ce a permis ulterior autoritătilor tariste să limiteze în mod fraudulos arealul de
folosire a limbii române în viaţa publică a Basarabiei.
Conform acestui regulament, şeful administraţiei locale era guvernatorul civil al Basarabiei. Primul şi unicul guvernator
civil al acestei provincii a fost Scarlat Sturdza — un boier român ce se refugiase în Rusia in anul 1792. Guvernul
provizoriu al Basarabiei era alcătuit din două departamente. De competenta primului departament tineau problemele de
ordin legislativ, judectoresc, poliţienesc şi cele ale învătămîntului. Cel de-al doilea departament se ocupa de problemele
privind întocmirea statisticii regiunii, gestionarea vămiIor, precum şi cele ale comerţului şi industriei. Seful guvernului
provizoriu era guvernatorul civil al Basarabiei, subordonat direct amiralului P. Ciceagov. Guvernul era completat cu
functionari ruşi şi cu reprezentanti ai boierilor autohtoni, aceştia din urmă detinînd majoritatea.
In 1813 Scarlat Sturdza a fost eliberat din functia de guvernator civil al Basarabiel, ea fiind preluată de general-maiorul I.
Harting, care o detinea şi pe cea de guvernator militar al tinutului. Acesta, ignorînd stipulatiile Regulamentului referitoare
la conservarea legislaţiei şi obiceiurilor locale, accelerează procesele de transformare a Basarabiei într-o obişnuită
gubernie rusească. Are loc substituirea funcţionarilor moldoveni cu cei de origine rusă. Legislaţia IocaIă şi limba română
sunt ignorate tot mai frecvent. La indicatia lui 1. Harting fusese elaborat un nou regulament, care urmărea lichidarea
autonomiei Basarabiei şi impunerea unui statut de gubernie rusească.
Protestele boierilor autohtoni contra unei atare politici, expediate la Petersburg, prin intermediul mitropolitului G.
BnuIescu-Bodoni, erau însotite şi de cererile privnd respectarea legislaţiei locale şi numirea unui guvernator al ţinutului
din rîndul boierilor de origine română.
Protestele tăranilor contra noii politici şi-au găsit reflectare în exodul masiv al acestora în Moldova de peste Prut.
Impăratul Alexandru I s-a văzut nevoit să-l destituie, în 1816, pe I. Harting, numindu-l pe generalul A. Bahmetiev în
functia de rezident imperial al Basarabiei. Sub conducerea acestuia, un grup de boieri basarabeni au elaborat un nou
proiect de regulament, numit Aşezămîntul privind infiintarea regiunii Basarabia, promulgat de Alexandru 1 la 29 aprilie
1818, cu ocazia vizitei sale la Chişinău.
Conform prevederilor acestei legi, Basarabia era administrată de un guvernator civil împreună cu un Consiliu Suprem
(Inaltul Sfat), care era organul administrativ, legislativ şi judiciar, compus din 11 membri, dintre care 5 erau numiti, iar 6
— aleşi pe un termen de 3 ani din rîndul boierilor băştinaşi. Rezidentul imperial exercita şi functia de preedinte al
Consiliului Suprem. Preponderenţa numerică a boierilor români în cadrul acestui organ le asigura posibilitatea de a adopta
decizii favorabile lor. Ispravnicii de judeţe, precum şi subalternii lor, erau aleşi de către boierimea autohtonă. Limba
română, alături de cea rusă, fusese recunoscută ca limbă oficială in institutiile publice din Basarabia.
Acest regim de autonomie relativă a tinutului dintre Prut şi Nistru n-a fost de lungă durată, el fiind diminuat printr-un şir
de decizii ale autoritătilor tariste. Tot mai frecvent sunt demişi din posturile de ispravnici boierii autohtoni, iar in locul
acestora sunt numiti ofiteri ruşi, trecuti în rezervă. In rezultatul numirii încă a doi membri permanenti in Consiliul Suprem
din partea guvernului rus, boierii moldoveni pierd votul preponderent in luarea deciziilor.
In 1820 preedintele Consiliului Suprem obţine dreptul de veto asupra deciziilor în toate problemele, cu exceptia celor
judiciare. In vara anului 1825, Inaltului Sfat i-au fost suprimate atributiile judecătoreşti, pentru ca, după încă aproape trei
ani, el să fie desflintat.
La 28 februarie 1828, printr-un ucaz al tarului Nicolai 1, este anulat “Aşezămîntul’ de la 1818 şi promulgat unul nou, elaborat fără concursul boierilor
români şi care desfiintează autonomia Basarabiei. In locul Consiliului Suprem este instituit un Consiliu provincial (membrii săi erau numiti de
guvernator), el ocupîndu-se doar de elaborarea unor rapoarte informative, referitoare la starea economică a tinutului.
Noul “Aşezămînt” extindea actiunea directă a legislatiei ruseşti asupra Basarabiei şi limita, in mod evident, sfera de actiune a legislaţiei locale.
Tribunalele au fost reorganizate după calapodul rusesc. In functiile de judecători sunt numiti tot mai frecvent ruşi, care acordau preferinţă codului
civil rus.
Limba rusă obtine statutul de limbă ofcială, iar cea română urmînd a fi utilizatî doar “in caz de necesítate”.
Ultimele particularităti nationale in viata social-politică a Basarabiei au fost anulate in anul 1873, odată cu transformarea acestela într-o simplă
gubernie a Imperiului Rus.
 Epoca contemporană
18. Sistemul Versailles-Washington- factor determinant în declanșarea celui de-al doilea război mondial

Sfîrșitul primului război mondial și al operațiilor militare dintre Puterile Centrale și Antanta, presupunea și
necisitatea de a legifera prin tratate internaționale noul raport de forțe pe arena internațională.Această situație a
fost întărită la Conferința de pace de la Paris (1919-1920) printr-un șir de tratate cunoscute ca Sistemul de la
Versailles . Problemele rămase nesoluționate la Paris,urmau să fie rezolvate în cadrul Conferinței de la
Washington (1921-1922).Continuitatea soluționării problemelor la Washington, ce-au fost puse pe ordinea de zi
la Paris, a generat utilizarea termenului ,, Sistemul Versailles-Washington”.Adevăratele decizii au fost luate
de ,,Consiliul celor patru” format din președintele SUA-W.Wilson, prim-miniștrii:ai Franței-G.Clemanceau, al
Marii Britaniei –L.George, și al Italiei – V.Orlando.Din situația creată după război,statele învinse
(Germania,Austria,Ungaria,Bulgaria și Turcia) n-au fost invitate, iar Rusia nu a participat, fiind cuprinsă de un
război civil.Conferința s-a oprit la mai multe probleme,cum ar fi, prevederile documentului ,,Cele 14 puncte”
lansate de președintele american W.Wilson, la elaborarea condițiilor sistemului de tratate de pace cu Germania
și aliații ei, la stabilirea reparațiilor de război, elaborarea statutul Ligii Națiunilor.În cadrul Conferinței s-au
semnat tratate de pace cu statele învinse, prin care s-a consfințit destrămarea imperiilor țarist,german,otoman și
austro-Ungar, recunoscîndu-se formarea unor state naționale precum Finlanda,Estonia,Cehoslovacia etc.,
precum și Unirea Basarabiei,Transilvaniei și Bucovinei cu România.
Aceste tratate au determinat o profundă transformare a hărții Europei, ce reflectau interesele Franței,Marii
Britaniei, SUA.În schimb față de statele învinse au stabilit o pace pedepsitoare, mai ales față de Germania.Ele
au fost private de multe teritorii,impuse sancțiuni economice și militare umilitoare.După conținutul lor, tratatele
de pace de la Paris aveau un șir de limite,considerate de istorici factor determinant în declanșarea celui de-al
doilea război mondial, deoarece politicienii sub presiunea opiniei naționale etc. , au dat de multe ori greș şi lipsă
de bunăvoință.O serie de probleme au rămas nesoluționate - dezarmarea și situația în regiunea Oc.Pacific și
Extremului Orient- au determinat convocarea Conferinței de la Washington (1921-1922), ce urma să atenuieze
contradicțiile existente între marile puteri în Est,Orient și Oc.Pacific, fiind încheiate cîteva tratate, la care au
participat 9 state, referitoare la garanțiile reciproce privind posesiunile coloniale din Oceanul Pacific,
respectarea suveranității și inviolabilității Chinei, limitarea înarmărilor maritime.Hotărîrile de la Washington au
completat sistemul de tratate de la Versailles, creînd un echilibru de forțe pe arena internațională, dar care nu a
fost de durată.
Un element progresist din cadrul acestui sistem a fost constituirea Ligii Nașiunilor( 8 iunie 1919), care a
introdus un concept nou în relațiile internaționale - securitatea colectivă, însă actul final,de fondare nu a fost
ratificat de SUA, iar țările învinse în primul război mondial nu au fost admise.
Sistemul Versailles-Washington a avut un caracter contradictoriu: pe de o parte, a legiferat o nouă hartă politică
a Europei, un nou raport de forțe, a promovat noi principii în dreptul internațional (dreptul la
autodeterminare,limitarea înarmărilor ,libertatea navigației etc.), pe de altă parte, î a avut un șir de limite,ce au
dat naștere unor contradicții între statele învingătoare (Franța,Anglia) și statele ce vor milita pentru revizuirea
sistemului( Germania,Ungaria,Bulgaria,Japonia, Italia).Crearea acestui sistem a inclus prea multe state și
popoare în așa situație împotriva căreia nu putea să nu lupți. Refacerea economică a revenit statelor învinse,fără
a se ține cont de faptul că în aceste state au fost înlăturate regimurile politice ce-au declanșat războiul, iar la
stabilirea reparațiilor de război nu s-a ținut cont de posibilitățile economice reale: ,, învinșii plătesc pentru tot”.
O altă limită a sistemului,ține de faptul că marile puteri extraeuropene (SUA,Japonia) a căror intervenție a fost decisivă
în război,erau ținute departe de noua ordine europeană.Faptul că SUA nu ratifică actul de fondare a Ligii,demonstrează că
nu doreau să se implice în conflictele europene.O altă limită,decurge din menținerea unității și puterii Germaniei.Cu toate
pierderile teritoriale,Germania era prea puternică pentru o Europă ce încetase să stăpînească lumea.Excluderea Rusiei
Sovietice, pe motiv ideologic, a făcut ca sistemul să fie slab în partea sa referitoare la Europa de Est,unde s-au activizat de
fapt statele ce promovau o politică revizionistă față de sistem.
În anii 30,sec.XX situația internațională s-a agravat, tocmai politicii Germaniei,Japoniei și Italiei de revizuire a
sistemului Versailles-Washington
Deci, reeşind din aceste concluzii, putem spune că geneza celui de al doilea război mondial trebuie căutată în Sistemul de
la Versailles – Washington,care nu a solutionat problemele generate la sfirsitul primului razboi mondial ci a provocat si
adincit rivalitatile dintre invingatori si statele invinse.
19. Evoluția regimurilor totalitare în perioada interbelică:studiu comparativ

În perioada interbelică în Europa au fost instaurate, în mai multe state regimuri politice totalitare. Secolul al XX-lea
a cunoscut două tipuri de astfel de regimuri: cele fasciste (în Italia, Germania, unde a fost cunoscut sub numele de
nazism, Ungaria, Spania, Portugalia, euc.) şi comuniste (prima ţară comunistă a fost Rusia în 1917). Ambele forme
au un şir de similitudini: întreaga putere aparţine unei singure persoane sau unui număr restrîns de persoane, care o
exercită prin intermediul unui partid (Partidul fascist din Italia, cel naţional-socialist în Germania, cel comunist în
Rusia) ; persoana care exercită puterea este obiectul unui cult al personalităţii ( Mussolini – Italia, Hitler –
Germania, Lenin şi Stalin – URSS); controlul complet asupra societăţii ; exercitarea puterii prin teroare, violenţă;
respingerea oricărei forme de leberalism, încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti; sunt legitimate de anumite
ideologii(naţionalismul agresiv sau rasismul în cazul nazismului german, marxism-leninismul în cazul
comunismului). Regimurile totalitare au apărut după primul război mondial, cînd din cauza condiţiilor grele de
viaţă, oamenii au fost atraşi de politicile radicale, în care vedeau unica posibilitate de a scoate societatea din criză.
Programele radicale ale fascismului şi comunismului reflectau ideologiile acestor regimuri. Programul comunist a
fost elaborat în baza operelor lui Marx, în special „Manifestul Partidului comunist „ şi ale lui Lenin, ideologul şi
conducătorul bolşevicilor. Comunismul ca program politic era fundamentat pe principiul luptei de clasă . Noua
societate, cea comunistă se putea realiza doar prin distrugerea tuturor valorilorr aparţinatoare lumii burgheze. Lenin
susţinea că puterea de la burghezie poate fi luată prin revoluţie de către proletariat, care să fie exploatată de un
partid format din revoliţionari de profesie. Acesta urma să fie partidul bolşevic(comunist). Comuniştii declarau că
obiectivul regimului lor politic este edificarea societăţii socialiste, ca primă etapă a comunismului în care oamenii
eliberaţi de exploatare, să-şi dezvolte în mod multilateral personalitatea. Temeiul acestor transformări o constituiau
desfiinţarea proprietăţii private, industrializarea forţată, colectivizarea forţată a gospodăriilor individuale ţărăneşti,
cu reprimarea brutală a rezistenţei ţărănimii, instaurarea dictaturii proletariatului, anihilarea oricărei opoziţii,
conform ideii luptei de clasă. În realitate dictatura proletariatului a însemnat o dictatură sîngeroasă a unei singure
persoane(Lenin, Stalin.) care a adus indiscutabil suferinţe pentru milioane de oameni. Deci, comunismul a
proclamat egalitatea deplină a oamenilor în societate, deţinătorii de funcţii importante în partid(„nomenclatura”) au
format o categorie privelegiată al căror nivel de viaţă era superior celorlalţi oameni.
Programul regimului fascist era fundamentat pe baza naţionalismului agresiv, care urmărea să redea ţărilor în care
puterea a fost preluată de fascisti, gloria şi puterea prin alipirea de noi teritorii. Astfel, Mussolini dorea să refacă
vechiul Imperiul Roman prin cuceriri în bazinul Mării Mediterane, iar Hitler să obţină pentru Germania „spaţiu
vital” prin ocuparea de teritorii în est pe seama, în special a popoarelor slave. În cazul nazismului german
naţionalismul s fost completat de teorii naziste care proclamau superioritatea germanilor(„arieni”) şi inferioritatea
altor popoare, ca slavii, ţiganii, evreii, negrii. Argumentul existenţei „rasei superioare” germane a reprezentat
justificarea politicii expansioniste a Germaniei naziste. Antisemitismul a constituit o altă trăsătură a programului
nazist: evreii erau consideraţi de Hitler drept sursa primordială a tuturor relelor, de aceea ei trebuiau să fie nimiciţi.
Această ideologie profund antidemocratică, antiliberală, anticomunistă, inumană a condus la izbucnirea celui de al
doileaa război mondial. Cu excepţia nazimului în germania, celelalte regimuri totalitate au fost instaurate prin
violenţă: în Rusia în toamna 1917, bolşevicii prin violenţăau ajuns la putere, instaurînd dictatura proletariatului ,
care au condus URSS timp de mai bine de sapte decenii şi care după al doilea război mondial a cuprins un şir de
state din Europa de Est, Asia şi America latină. În Italia fasciştii au organizat un marş împotriva capitalei Roma,
preluînd conducerea guvernului în toamna 1922.
O dată ajunşi la putere regimurile fascist şi comunist au condus prin teroare: adversarii lor politici erau urmăriţi fără
cruţare, asasinaţi ori întemniţaţi în lagăre de concentrare( în URSS creat GULAG). Nu au fost organizate alegeri
libere prin care cetăţenii să fie lăsaţi să-şi exprime opiniile politice.
Practicile antidemocratice au constituit a trăsătură comună a tutturor regimurilor totalitare. Drepturile şi libertăţile
cetăţeneşti erau încălcare sub motiv că acestea trebuie subortonate intereselor superioare ale statului. Rolul
propagandei era acela de a demonstra calităţile excepţionale ale conducătorului, iar învăţămîntul şi educaţia erau
subordonate obiectivului de formare a unui „om nou” profund ataşat de idealurile fascismului şi comunismului.
 20. Basarabia în perioada interbelcă: progrese și limite
Înfăptuirea Unirii Basarabiei cu România la 27 martie 1918, a pus în fața instituțiilor fundamentale ale statului român și a
fruntașilor politici din Basarabia, o problemă de importanță majoră – problema integrării spațiului dintre Prut și Nistru cu
Vechiul Regat sub toate aspectele.
Din noiembrie 1917 pînă în noiembrie 1918 ,conducerea adminstrativă a Basarabiei a fost exercitată de Sfatul Țării, ca
instituție legislativă, și de Consiliul directorilor Generali, instituție executivă. Aceste instituții au înfăptuit primele
transformari democratice în Basarabia: a fost întrodusă limba română, ca limbă de activitate a instituțiilor de stat, au fost
desființate zemstvele, au numit prefecți și subprefecți, la sate au fost aleși consilieri de comună, a fost începută reforma agrară.
Din 27 noiembrie 1918, Sfatul Țării adoptă o hotărîre privind Unirea necondiționată(se renunțau la condițiile impuse la 27
martie) a Basarabiei cu România. A fost luată decizia privind dizolvarea Sfatului Țării și desființarea Consiliului Directorilor
Generali, începînd astfel procesele reintegratoate în sistemul românesc printr-un șir de legi și acțiuni concrete. Prin voturile
exprimate la alegerile din 1919, 1920,1922 populația Basarabiei și-a exprimat opțiunile politice, iar deputații aleși în
parlamentul României reflecta structura etnică locală. Astfel, parlamentarii basarabeni au participat la consolidarea vieții
politice prin adoptarea unor decizii și legi importante, inclusiv a Constituției din 1923, legea învățămîntului, unificarea
administrativă, încheată reforma agrară. Reintegrarea politică s-a înfăpuit și prin fuziunea politică a partidelor politice
basarabene cu cele din regat, în scopul promovării intereselor naționale. Ca urmare, în Basarabia, erau prezente principalele
forțe politice reprezentate de PNL,PNȚ, Partidul Poporului,etc., care răspindeau valorile democratice, iar Pan Halippa și Ion
Inculeț, Constantin Stere, Ion Pelivan, au deținut funcții importate în Guvernul României susținînd de la tribună, interesele
basarabenilor și au adus mai multă lumină despre valorile naționale românești, principiile democratice,dar si despre probleme
existente in aceasta provincie,s.a. De rînd cu partidele democratice, în Basarabia au activat și organizațiile de stînga, socialiste
și comuniste, finanțate de Comintern, promovînd o politică subversivă, antiromânească prin actiunile de la Tatar-Bunar si
Bender. La începutul anilor 30 apare Mișcarea Legionară, care avea o influență și în Basarabia, în special în partea de sud.
Deci, prin integrarea politică a Basarabiei în sistemul românesc se înregistrează progrese importante cum ar fi răspîndirea
principiilor democratice: pluralismul politic, reformismul politic, garantarea drepturilor și libertăților cetățenești, organizarea
alegerilor libere, proprietate privată,etc.,dar si unele limite,cum ar fi
Din punct de vedere economic și social, factorul important în procesul de consolidare a unirii a fost reforma agrară, realizată
în anii 1918 -1924, care a avut un caracter radical și un șir de trăsături specifice, deosebindu-se astfel de cea aplicată în alte
provoincii: fondul funciar necesar împroprietăririi a fost obținut prin exproprierea și redistribuirea pămînturilor ocupate de
țărani în anul 1917; țăranii au fost împropietăriți cu un lot de 6-8 ha, mai mare decît în alte regiuni; s-a urmărit colonizarea
județelor din sud, doritorilor de a se stabili în această regiune li se distribuia un lot mai mare; reforma era administrată de o
instituție cu sediul la Chișinău – „Casa noastră”. Această reformă a avut o contribuție progresivă în dezvoltarea agriculturii
basarabene interbelice, deoarece cresc suprafețele cultivate, crește cantitatea de produse agricole, este stimulat interesul
țăranului pentru folosirea mai bună a pămîntului, pentru ameliorarea mijloacelor și metodelor de cultivare, crește nivelul de
trai, apare materie primă necesară pentru unele ramuri ale industriei. Este infaptuita specializare regiunilor, unele in cultivarea
cerealelor,altele – viticultura,sau pomicultura. In industrie se dezvoltau in special ramurile legate de agricultura si spre
satisfacerea necesitatilor interne:industria moraritului, a spirtului,a uleiului, a zaharului. Insa lipsa de investitii si credite
insuficienta masurilor modernizatoare din partea statului au determinat un nivel scazut al industriei din Basarabia. In cercurile
conducatoare ale Romaniei, Basarabia era privita ca o provincie eminamente agricola, fara perspective de dezvoltare a
industiei. Criza economica din 1929-1933 a avut un impact negativ asupra industriei,ruinind numeroase intreprinderi, iar
economia provinciei fiind cea mai inapoiata in regat.
Daca in regat se infaptuia modernizarea transporturilor si cailor de comunicatie, in Basarabia reteaua de cai ferate si de
drumuri era limitata si nu corespundea necesitatilor comertului intern si extern.Deaccea s-au facut unele investitii in
constructia soselei nationale.
In domeniul cultural au fost infaptuite reforme inportante, ce au dat culturii un caracter unitar. Ca impact al reformei din
domeniul invatamintului, in Basarabia au fost deschise scoli primare.gimnazii si licee ce au dus la cresterea nivelului de
carte( dela 15% , in 1917, la 30% in 1930), dar evident mai scazut decat in alte provoncii. Cele mai multe deschise in orase
Chisinau,Balti,Soroca,Cahul, si mai putine in mediul rural,taranii avind mai putine posibilitati sa-si trimita copiii la studii. A
fost sustinut si invatamintul superior prin deschiderea Facultatii de Teologie in 1926, a Facultatii de stiinte agricole din
Chisinau in 1933 ce asigura cu cadre profesionale domeniul agrar.
Dar în continuare familiile cu mici loturi nu dispuneau de mijloace suficiente pentru existență. O parte din țărănime se sufoca
din cauza obligațiilor fiscale, de insuficiența pieții de desfacere a produselor agricole, de lipsa utilajului agricol necesar,etc.
Deci, in perioada interbelica, prin reformele modernizatoare din cadrul Romaniei întregite, Basarabia inregistreaza progrese in
toate domeniile, dar putem scoate în evidenţă si limite,unele fiind consecinte ale celor 100 de ani de ocupatie tarista, altele
insa, ca urmare a politicii de stat sau a atitudinii unor cercuri conducatoare.
 21. Activitatea partidelor politice în România (1918-1938)
Marea Unirea de la 1918 și reformele care au însoțit-o au dereminat schimbări în natura regimului politic în România, inclusiv
a sistemului politic. România întregită a fost nu numai mai mare, ci una democratică, în raport cu cea de pînă la 1914.
Regimul politic din anii 1918-1938, cu toate imperfecțiunile sale, marchează apogeiul democrației românești. Votul universal,
recunoscut în 1918 și aplicat pentru prima dată în 1919 a lichidat o serie de privelegii politice, lărgind electoratul a lărgist și
procesul democratic. Constituția din 1923 și legea electorală din 1926 au modificat activitatea partidelor politice. Ca urmare,
sistemul partidelor politice s-a modifiat substanțial: s-au desființat partidele denumite conservatoare, s-au înființat noi partide,
s-au integrat în viața politică organizațiile politice din provinciile unite, s-a consolidat Partidul Național Liberal,etc.În ce
privește partidele și grupările noi ele reprezentau minoritățile naționale, de extreme dreaptă și stîngă.
Partidul Conservator, care din 1918 devine Partidul Conservator Progresist nu a rezistat noile transformări democratice, iar în
contextul reformelor din anii 1918-1925 ,partidul a dus mai mult o exstență formală. Ultimele realizări legate de acest partid,
țin de numele lui Take Ionescu (Ministru de Externe) și Nicolae Titulescu(Ministru de Finanțe). De numele lui T.Ionescu sunt
legate atît concepția referitoare la crearea unei alianțe largi a statelor din centrul,estul și sud-estul Europei, cît și întemeierea
Micii Înțelegeri, iar de cel al lui N.Titulescu, cele de refacere a finanțelor țării pe baze democratice, în special reforma
financiară din 1921. Partidul Național Liberal și-a consolidat pozițiile, fiind cel mai puternic partid politic al perioadei
interbelice. A fost unicul partid care, înainte și după război, a avut capacitatea de a întroduce în programul politic noi idei, a
știut să facă remanierea cadrelor, să atragă elemente tinere capabile,etc, În timpul șefiei lui Ion I.C.Brătianu (pînă în 1927),
PNL a condus guvernul și a înfăptuit cele mai importante reforme democratice. Prin doctrina „prin noi înșine”, liberalii au
adoptat măsuri deosebit de importante în direcțiaconsolidării unității statale, a dezvoltării vieții economice, administrative,
spirituale, a lărgirii relațiilor externe, cum ar fi:adoptarea Constituției din 1923 ce a instituit regimul democrației
parlamentare, ce recunoștea drepturile și libertățile fundamentale cetățenești, reforma de unificare administrativă din 1925 ; au
fost întreprinse acțiuni de limitare a capitalului străin în economia românească, realizată reforma agrară, promovat
protecționismul și alte reforme de impulsionare a industriei și comerțului; adoptată reforme în domeniul învățămîntului, cea
mai importantă privind întroducerea învățămîntului primar obligatoriu și gratuit,etc.După moartea lui Ion I.C.Brătianu, la sefia
partidului s-au perindat Vintilă Brătianu,I.G.Duca,ș.a., Partidul din 1930 trece în opoziție, se scindează. Unele grupări liberale
l-au susținut pe Carol II reieșind din interesele economice și politice. Cele mai importante realizări ale liberalilor în anii 30 au
fost în timpul guvernării lui Gh.Tătărăscu. Din categoria partidelor vechi face parte și Partidul Național Democratic sub
conducerea lui N.Iorga și A.C.Cuza. Angajat în diferite alianțe, acest partid nu a avut un rol important, a trăit doar prin
personalitatea lui N.Iorga. În timpul guvernării din 1932, acest partid adoptă legea privind organizarea învățămîntului
universitar. Este cunoscută atitudinea hotărîtă a lui Iorga față de mișcarea legionară, atitudine ce a atras răzbunarea
legionarilor prin omorîrea lui. Dintre partidele noi apărute , două s-au bucurat de popularitate încă de la începutul activității
lor: Liga Poporului și Partidul Țărănesc. Liga Poporului,transformată în Partidul Poporului a exploatat personalitatea lui
Al.Averescu, a manifestat orientări contradictorii, de la cele conservatoare la cele democratice. În anii 1920-1921, guvernul
Al.Averescu a adoptat măsuri ce au contribuit la îmbunătățirea situației materiale ale țărănimii, în schimb a respins cererile
muncitorimii, privind consolidarea României întregite,etc. În 1918, s-a înființat Partidul Țărănesc în frunte cu profesorul Ion
Mihalache, ce a adoptat un program de reforme largi democratice,exprimînd interesele păturilor mici și mijlocii de la sate. În
frunte s-au situat oameni politici și intelectuali de prestigiu preocupați de îmbunătățirea situației țărănimii, printre care
C.Stere,Virgil Madgearu, Pan Halippa din Partidul Țărănesc din Basarabia,etc.Ideile acestora privind rolul țărănimii în viața
societății au pus bazele doctrinei țărăniste. În 1926, Partidul Țărănesc a fuzionat cu Partidul Național Român, prin care se crea
Partidul Național Țărănesc, al doilea partid ca importanță în viața politică a României, ce a promovat o politică moderată, fără
a-și pierde caracterul democratic. În raport cu doctrina liberală privind capitalul străin, a adoptat politica „porților deschise”.
După 1927, începe o perioadă dominată de PNȚ, legată de numele lui Iuliu Maniu ce a întreprins măsuri de depășirea a crizei
economice, de susținere a agriculturii și a țărănimii. Minoritățile naționale, după Unire au creat propriile organizații și partide
politice, cu orientări diferite. Au existat grupări cu orientări socialiste, cum ar fi Partidul Socialist, din sînul cărora s-au
desprins grupări comuniste care promovau mijloacele luptei subversive. În 1921 prin dezbinarea mișcării socialiste s-a
constituit Partidul Comunist din România afiliat și finanțat de Internaționala III, care promova interesele URSS. Prin tezele
lui, se promova ideea statului românesc multinațional și lozinca autodeterminării pînă la despărțirea de România a Basarabiei,
Transilvaniei,Dobrogei. În 1924, a ieșuat tratativele sovieto-române de la Viena, la Tatar-Bunar au fost organizate acțiuni
subversive, a fost formată RASSM în stînga Nistrului în componența Ucrainei. În acest context, guvernul român a avut tot
temeiul de a interzice activitatea Partidului Comunist și să-l scoate în afara legii. În extrema dreaptă a vieții românești s-au situat
organizațiile naționaliste de tipul Ligii Apărării Național Creștine. înființată de A.C.Cuza în 1923, al Legiunii Arhanghelului Mihail
condusă de Zelea-Codreanu, care în 1927 s-a transformat în Garda de Fier. În programul mișcării legionare și-au găsit loc pentru idei și
teze naționaliste, antisemite, anticomuniste, antidemocratice bazate pe violență. Regele Carol II a încurajat acțiunea acestei mișcări,
căutînd să-ți realizeze propriile scopuri, toate realizîndu-se într-un context internațional favorabil legionarilor.
Deci, perioada 1918-1938 în România s-a creat un pluralism politic autentic , întemeiat prin Constituția de la 1923, care a consacrat
principiile vieții politice în cadrul căreia au activat partide politice cu orientări diferite.
 22. Integrarea europeană: realizări , probleme și perspective.

Secolul al XX-lea a fost pentru ideea și construcția europeană, timpul în care a fost străbătut drumul de la proiect – idee, la realitate -
instituționalizarea politică,economică și de securitate.În perioada interbelică au existat mai multe proiecte privind realizarea unei
Europe Unite, însă poziția echivocă a Angliei și alunecarea Germaniei spre fascism a împiedicat realizarea lor în practică.Un moment
propice pentru realizarea ideei de integrare europeană a apărut în timpul celui de-al doilea război mondial,cînd diferite state
antifasciste făceau diferite proiecte de unificare politică și economică pe termen lung, cu scopul de a înlătura definitiv războiul din
Europa.La sfîrșitul războiului ideea europeană reflectă două obțiuni:prima cu caracter federalist,ce prevedea limitarea autonomiilor
naționale în vederea unei Europe unificată politic. A doua , cu caracter confederalist,era orientată spre o cooperare economică între
statele suverane, precum libera circulație a mărfurilor și uniunea vamală și a fost elaborată de italianul De Gasperi,francezii Monnet și
Shuman și germanul Adenauer, și care punînd-o în practică, au pus bazele integrării europene.După cîțiva ani de discuții,1951,a fost
creată Comunitatea Europeană a cărbunelui și oțelului (CECO), cu scopul de a uniformiza sistemele de producere și de distribuire a
materiei prime,evitînd concurența între țările membre care număra 6 membri:Franța,RFG,Belgia,Olanda, Luxemburg și Italia.
Aspecutl politic la această etapă constă în reconcilierea între Franța și Germania,după aproape un secol de conflicte.Un pas înainte se
face în 1957 cu Tratatul de la Roma,cînd aceleaşi țări au creat Comunitatea Economică Europeană denumită Piață Comună care avea
cîteva obiective:desființarea taxelor vamale,libera circulație a forței de muncă,a capitalului și adoptarea unor noi taxe vamale comune
pentru produsele care intrau în comunitate.Cooperarea Europeană a energiei Atomice se realizează în cadrul unei alte
Comunități,Euratom,printr-un al tratat semnat în 1957 la Roma.În cursul deceniilor următoare,Comunitatea europeană înregistrează
mari succese și realizări, pe planul uniunii vamale și tarifare, astfel încît, în 1973 au aderat Marea Britanie,Irlanda,Danemarca, iar în
1981-Grecia, iar în 1986 Spania și Portugalia.Coordonarea monedelor a început în 1979 cu crearea Sistemului Monetar European,
care lega monedele în raporturi de schimb nu chiar fixe,dar incluse în cote de oscilare.Prosperitatea economică a constituit
fundamentul solidarității și independenței între statele membre, permițînd inițierea și adîncirea procesului de integrare politică.În 1979
este creat Parlamentul European ales prin sufragiu o dată la 5 ani,care a ccelerat procesul de integrare politică, în mod special după
prăbușirea sistemului comunist, cînd integrarea europeană se extinde spre estul Europei. Momentul decisiv în procesul integrării
europene a fost semnarea Tratatului de la Maastricht (1992) de reprezentanții 12 țări membre.Prin acest tratat este creată Uniunea
Europeană (1993) care garantează , libera circulație a capitalurilor și mărfurilor,moneda unică (numită Euro, în circulație 01.01.2002)
și o politică unică monetară și a schimbărilor.. Etapele Uniunii prevedeau : o primă fază de verificare a condiției statelor, ale căror
conturi publice trebuiau omogenizate,o a doua fază- adoptarea unei monede unice și a unei singure bănci centrale, și a treia fază –
punerea în practică a monedei unice.Tratatul a stabilit drepturile de cetățenie a Uniunii, de a circula și de a sta liber pe teritoriul
Uniunii(Acordul Shengen din 1985 excludea controalele la frontiere; la acord n-au aderat M.Britani,Irlanda,Danemarca), drept de vot
etc. În 1998, Parlamentul European a aprobat prin majoritate de voturi moneda unică Euro și cele 10 state care au aprobat-o imediat,
iar din 1ianuarie 2002 Euro a înlocuit monedele naționale creînd o singură piață,financiară.
După prăbușirea comunismului,UE a acordat ajutor fostelor state comuniste pentru a se reforma, a se democratiza, a-și moderniza
economia.Miza acestui proces este extinderea prosperității, crearea unei zone de pace și stabilitate,fără conflicte.În
1992,Cehia,Slovacia,Ungaria,Polonia, etc., în 1993- România au semnat acorduri de asociere la UE, iar în 2002, încă 11 state au fost
adminse în UE,care la etapa actuală numără 28 state ( ultima – Croația, 2013).
În anul 2005, odată cu extinderea proceselor integratoare, Constituția U.E. a fost respinsă prin referendumul național din Franța și
Olanda, fapt considerat ca o criză a U.E., care poate fi depăşită. Votul negativ a fost determinat de viteza extinderii integrării spre est
și teama de o invazie a migratorilor din noile țări admise. Criza economică din 2008 a afectat stabilitatea statelor U.E., recurgîndu-se
la programe de austeritate ce-au redus salariile, creșterea șomajului, , micșorate subvențiile, majorată vîrsta de pensionare,etc. În
asemenea condiții au fost multe critici la adresa U.E. Într-un colaps economic s-au pomenit Grecia, Portugalia, Spania,etc., care au
fost salvate de la faliment prin diferite politici economico-financiare ale U.E., ceea ce demonstrează că dispune de surse suficente
pentru depășirea crizei, fiind atractivă in continuare, inclusiv pentru Republica Moldova.
După prăbușirea URSS,Moldova și alte republici ex-sovietice aspiră la UE (Gruzia, Ukraina, Azerbaidjan),deoarece aceasta oferă un
șir de perspective pentru viitor: avantaj economic și acces la proiectele comunitare,la fondurile de asistență,creșterea nivelului de trai,
dreptul de a circula liber în străinătate, etc.
Din aceste perspective, Rep.Moldova, a semnat în 1994 un Acord de Parteneriat și cooperare cu U.E., intrat în vigoare în 1998,
participînd la multiple inițiative regionale, cum ar fi Pactul de stabilitate, Procesul de Cooperare în Europa de Sud-Est. În 2010- a fost
semnat Acordul de asociere la UE, de pe urma căruia vor beneficia ambele părţi: Rep.Moldova – comerţ liber pe cea mai mare piață
din lume, iar UE –capătă o pondere mai mare economică și politică în contextul mondial. În afară de aceasta, Republica Moldova prin
integrarea în UE ar avea un şir de perspective legate de creşterea economică şi crearea de noi locuri de muncă, de secutitatea prin
integrarea în mecanismele de realizare a politicii externe şi de securitate comună, are posibilitatea de a beneficia de fonduri, iar
cetăţenii ar beneficia de un şir de drepturi( să călătorească, să muncească, să se stabilească în orice stat al UE, să înfiinţeze o afacere
în orice stat membru,etc.
 23. Problemele globale ale umanității- test de maturitate al comunității internaționale

Lume postbelică a fost și este frămîntată de o serie de probleme globale. Denumite astfel după caracterul
planetar, ce ating interesele tuturor popoarelor, dar care amenință omenirea în cazul în care nu vor fi găsite căi
de soluționare.Iar aceasta este posibil doar prin eforturile comune ale tuturor popoarelor. .Problemele globale cu
care se confruntă comunitatea internațională sunt: demografică, ecologică, terorismul, malnutriția, criza
energetică, problema alimentară, fenomenul migrației etc.
Problema ecologică este legată de activitatea economică a omului în rezultatul căreia poluarea mediului a luat
proporții catastrofale.Poluarea mediului duce la deteriorarea corelației om-natură sau a ecosistemului natural.
Consecințele deteriorării ecosistemului sunt catastrofale: exploatarea crîncenă a resurselor, creșterea climei,
emanarea în cantități mari a dioxidului de carbon, dispariția pădurilor, reducerea biodiversității. Preocupată de
aceste consecințe, comunitatea internațională caută soluții de conservare a ecosistemului natural.Una din cele
mai importante soluții este trecerea la tehnologiile pure, care să micșoreze cantitatea deșeurilor industriale,
gazelor de eșapament. Cea mai importantă acțiune în această direcție a fost semnarea Convenției cadru privind
schimbarea climei (Rio de Janeiro, 1992) de 154 de state.În baza căreia a fost semnat Acordul de la Kyoto
(1997) ce prevede reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră.
Pe parcursul ultimelor secole, sporul natural al populației a fost în creștere continuă. Ca urmare, în II
jum.sec.XX are loc o explozie demografică în regiunile Africii,Orientului Apropiat, India,China, însă nu și în
Europa. Ritmurile neuniforme de creștere a numărului populației în diferite regiuni ale globului constituie
aspectul esențial al problemei demografice. Creșterea populației aduce după sine alte probleme: explozie
urbană, problema alimentară, fenomenul migrației, șomajul, lipsa asistenței medicale, malnutriția, etc.Țările
dezvoltate se confruntă cu o altă problemă- descreșterea numărului populației (inclusiv Republica
Moldova).Soluționarea problemei disproporției demografice globale între țările ,,de Nord” și țările ,,Sudului”
este punctul inițial pentru soluționarea altor probleme globale. Aceste soluții omenirea le caută în progresul
tehnico-științific, în crearea noilor materiale etc.
Una din cele mai dureroase probleme ale comunității internaționale – terorismul , care în II jum.sec.XX a luat
forme multiple: clasice (asasinarea liderilor politici, luarea de ostatici, deturnări de avioane, mașini – capcană),
sofisticate (cibernetic, narcotic, biologic), naționalist ( activitatea organizațiilor teroriste: ETA (Spania), IRA
(Marea Britanie), OEP (Palestine), fundamentalist- islamic (,,războiul sfînt” sau “Jihad”) , de stat practicat de
grupări teroriste susținute de diferite state. Terorismul internațional a debutat cu un șir de acte teroriste , fără
precedent: 11 septembrie 2001- atacurile asupra turnurilor W.T.C din New York, Pentagonului soldate cu
aproximativ 3000 victime, 11 martie 2004- atentatele din Spania; septembrie 2004 – atentatele de la Beslam
(Rusia) , atentatele din Franta din ianuarie 2015,etc. Scopul terorismului internațional este subminarea
supremaţiei legilor şi schimbarea acestora prin mijloace violente.Terorismul internațional are 2 caracteristici:
nonstatalitatea și manifestarea imprevizibilă, ca reper geografic.Cel mai cunoscut grup terorist internațional a
fost creat în 1989 de Osama Bin Laden – Al Qaeda care are susținerea Iranului, Sudanului şi alte ţări islamice,ce
intentioneaza sa creeze statul islamic.
Terorismul internațional a devenit o problemă globală de care puține state au reuşit să scape, este comparat cu
un al treilea război mondial. După evenimentele din 11 septembrie 2001 sunt întreprinse acțiuni în vederea
creării unei coaliții mondiale contra terorismului. În acest scop sunt create instituții specializate (Interpolul),
ONU a adoptat documente în domeniul luptei cu terorismul.
Acest lucru l-a realizat U.E, C.S.I, fapt ce face posibilă colaborarea tuturor în lupta antiteror. Atentatele din
2010-2011 din Rusia și Bielorusia sunt o dovadă că în statele C.S.I, inclusiv în Republica Moldova, n-a fost
elaborată o politică eficientă la nivel de stat care ar fi capabilă să apere populația de acțiunile teroriștilor.
La etapa actuală, pare paradoxal, dar problema globală alimentară și problema subnutriției există. Malnutriția
este un dezechilibru în raport cu elementele nutritive și alte componente alimentare care sunt necesare pentru o
viață sănătoasă.Malnutriția se manifestă prin foamete, insuficiența vitaminelor și sărurilor minerale, starea
subponderală și este caracteristică statelor Africii Sub-Sahariană, Asiei de Sud (în 1996 – în Africa 33% din
populație suferă de malnutriție cronică).