1

Modele de organizare politică şi socială în Grecia

Antică

Civilizaţia egeeană s-a dezvoltat dpdv geografic în arealul Mării Egee, inclusiv în
insulele existente în această regiune. Practic, civilizaţia egeeană reprezintă o familie de
civilizaţii, toate având formă asemănătoare, însă caracteristici distincte, această familie de
civilizaţii incluzând: civilizaţia Helladică; civilizaţia Cicladică; civilizaţia Cretană;
civilizaţia Traiană.

Civilizaţia Helladică şi-a dobândit numele de la vechea denumire a Greciei, respectiv

Hellas, fiind răspândită în partea continentală a Greciei actuale, inclusiv în insulele Mării
Egee.

Civilizaţia Cicladică poate fi poziţionată geografică în arhipelagul situat în centrul Mării

Egee.

În ceea ce priveşte civilizaţia Cretană, aceasta e exclusiv legată de manifestările culturale

prezente în insula Creta, iar ca şi o caracteristică a acesteia, se remarcă existenţa unei faze
timpurii, cunoscută sub numele de civilizaţia Paleocretană sau Minoică. Denumirea de
civilizaţie Minoică îşi are originea în numele unui rege legendar – Minos.

Civilizaţia Troiană e una dintre cele mai spectaculoase din familia de civilizaţii ale
Greciei Antice, iar denumirea şi-a împrumutat-o de la cetatea Troia, descoperită relativ
târziu, pe baza informaţiilor existente în Iliada şi Odiseea de către un fost negustor
german – Heinrich Schlieman. Actualmente Troia se află pe teritoriul Turciei pe raza
localităţii Hissarlîk.

În ansamblu, civilizaţia Egeeană se încadrează într-un context mai larg, în marea

civilizaţie Mediteraneană, civilizaţie din care făceau parte etruscii, fenicienii şi egiptenii.

Evoluţia civilizaţiei în regiunea Greciei s-a datorat în principal condiţiilor geografice şi

naturale, aici practic intersectându-se 3 continente: Europa, Asia şi Africa.

De o însemnătate deosebită a fost civilizaţia Cretană. Ea reprezenta fundamentul

civilizaţiei greceşti şi a celei europene. Creta e prima insulă, din Marea Egee, populată
încă din perioda neoliticului. Primele informaţii ştiinţifice, după rigori moderne vis-a-vis
de această civilizaţie le-a oferit, începând cu 1899 arheologul britanic Arthur Evans. Tot
lui îi aparţine şi prima împărţire cronologică a civilizaţiei cretane sau minoice în 3 etape:
minoicul vechi, mediu şi recent, mai exact o perioadă cuprinsă între sfârşitul mil 3 şi anul
1150 î.Hr. O trăsătură importantă a acestei civilizaţii cretane a fost existenţa unui sistem
de scriere, denumit de specialişti liniar A, sistem care stă la baza scrierii greceşti şi
implicit a scrierii întregii lumi occidentale.
 2

În mil II î.Hr., în regiune şi în special în Balcani au sosit populaţiile indoeuropene. Din

cadrul acestora, tracii s-au stabilit la sud de Dunăre, pe teritoriul Bulgariei, însă alte 2
triburi, ionienii şi aheii s-au aşezat în sudul Greciei şi respectiv în Thesalia şi Peloponez.

În cultura şi civilizaţia greacă rolul de instituţie politică în faza timpurie a reprezentat-o

cetatea. Prin excelenţă, cetatea greacă a reprezentat o confederaţie a mai multor grupări.
Dacă luăm, spre exemplu, cazul Atenei vis-a-vis de aceste grupări, cetăţeanul atenian era
în primul rând membru al familiei, apoi membru al unei fratrii, înţeleasă ca uniune de
familii, apoi membru al unui trib şi, în fine, membru al cetăţii. Fratria şi tribul
reprezentau deja structuri administrative subordonate cetăţii. La vechii greci, orice nou-
născut devenea membru de drept al familiei, după 10 zile, de la naştere, intrarea în
familie fiind marcată printr-o ceremonie religioasă. La vârsta cuprinsă între 16 şi 18 ani,
tinerii greci erau primiţi în cetate, cu această ocazie depunând un jurământ pt respectarea
religiei cetăţii; erau iniţiaţi în cultul public, devenind cetăţeni.

Familia greacă, sau oikia, era compusă din soţi, copii şi sclavi. În această privinţă
putându-se eventual chiar discuta despre o primă formă a familiei extinse. Unitatea
socială superioară, respectiv fratria sau kome, reprezenta mai degrabă o uniune militară şi
care se remarca printr-un cult propriu, prin dreptul de proprietate şi prin justiţia
interioară. Forma superioară fratriei, respectiv tribul, menţine aceleaşi trăsături
fundamentale în materie de viată religioasă, justiţie şi economie, particularitatea distinctă
reprezentând-o prezenţa căpeteniei. Acelaşi lucru se poate afirma despre cetate, respectiv
polis, unde apare un cult comun şi o guvernare comună de această dată. Cetatea sau
polisul sunt atestate încă din sec 4 î.Hr. Cetatea greacă funcţionează aidoma unui mic
stat, conţinând una sau mai multe acropole, având în primă instanţă rol defensiv, existenţa
zidurilor de apărare, prezenţa unei pieţe, cunoscută la greci sub denumirea de „agora” şi
împărţirea cetăţenilor în fratrii şi triburi.

În viziunea lui Hipodam din Milet, o cetate ideală ar trebui să aibă 10000 de locuitori.
Platon, pe de altă parte, a fost de părere că într-un polis, cetăţenii trebuie să fie suficient
de numeroşi pt a se putea apăra şi totuşi suficient de puţini pt a se cunoaşte unul pe
celălalt.

Ca şi prim tip de cetate grecească poate fi amintită cetatea homerică. Aceasta a avut în
principal rolul de loc de reşedinţă a conducătorilor. Populaţia care o compunea era
formată din nobili, care îşi atribuiseră descendenţă divină, din oameni care practicau
diferite meserii sau demicurgar şi theti sau simpli lucrători.

Un al doilea model îl reprezenta cetatea ateniană. În cadrul acesteia, toate deciziile

importante erau luate în mod direct de poporul reunit. Cetatea ateniană e locul în care s-a
discutat pt prima dată despre democraţie, înţeleasă ca putere a poporului. Adunarea
populaţiei sau altfel spus, Ecclesia, se reunea de 40 de ori pe an şi participau doar
locuitorii cetăţii, în consecinţă populaţia urbană fiind nefavorizată. În prealabil, ordinea
de zi era stabilită de pritani, a căror atribuţie era şi primirea solilor. Denumirea de pritan
îşi are originea în organizarea anului politic la atenieni. Anul politic era alcătuit din 10
pritanii, fiecare pritanie durând între 35 şi 38 de zile. În altă ordine de idei, biroul şi
 3

preşedintele adunării poporului erau traşi la sorţi. Nici o propunere legislativă nu putea
însă să fie supusă votului fără sancţiunea prealabilă a sfatului. În fine, elementul
fundamental al adunării poporului era Isegaria sau dreptul la cuvânt al cetăţeanului.

A doua instituţie fundamentală a cetăţii ateniene era „boule” sau sfatul. Sfatul se întrunea
în fiecare zi şi cuprindea 500 de cetăţeni traşi la sorţi. Pt a evita apariţia uneia dintre cele
mai mari temeri ale atenienilor, respectiv tirania, nici unul dintre cei 500 de membri nu
avea dreptul la mai mult de 2 mandate succesive de 2 ori pe viaţă. Preşedintele sfatului
mai era cunoscut şi sub numele de Epistes.

O altă instituţie a cetăţii ateniene era Miliaia sau tribunalul popular, compus din 6000 de
judecători. Aceştia soluţionând procesele civile şi cele de natură politică. În schimb
procesele religioase în cazul unor sacrilegii erau judecate de a 4a instituţie – Areopagul.
Ultimul model de cetate e cel al cetăţii Spartane, unde adunarea poporului sau a tuturor
spartanilor purta numele de Apella şi avea atribuţii în ce priveşte încheierea tratatelor şi
declararea războaielor. La negocierea tratatelor contribuia o altă instituţie spartană –
colegiul celor 5 efori.

O altă instituţie, Gerusia sau sfatul bătrânilor, coordonat de 2 regi şi compus din 28 de
bărbaţi care impliniseră 60 de ani.

Între Atena şi Sparta, diferenţele erau majore, Sparta fiind o cetate exclusiv militarizată
aproape, pe când Atena era o democraţie. Democraţia ateniană începe să se răspândească
între anii 510 şi 403 î.Hr., mai exact, după căderea tiranilor la Atena. E vorba despre
tirania celor 30, care au fost înlăturaţi.

Origini ale democraţiei pot fi regăsite şi în legile lui Clisthene, legi contemporane cu
crearea ostracismului. Ideea centrală a ostracismului era alungarea în urma exprimării a
minim 6000 voturi pt perioada de 10 ani a unui om prea puternic din cetate. Proprietăţile
acestuia rămâneau intacte până la întoarcerea sa din ostracism. Pt exprimarea votului se
foloseau fragmente ceramice sau ostraka, pe care alegătorii scrijeleau numele persoanei
care urma să fie ostracizată.

Pericle, în „Oraţia funebră” rostită în cinstea primilor atenieni căzuţi în războiul

peloponesiac, afirma următoarele: „avem un regim politic care nu pizmuieşte legile
vecinului, ci e de aşa natură încât suntem noi înşine mai degrabă un model pt alţii decât
imitatori ai acestora şi în ce priveşte numele cum guvernăm ţinând seama nu de un mic
număr ci de majoritate, acest regim se numeşte democraţie.”

Principiul fundamental al democraţiei era egalitatea cetăţenilor, însă la fel de importantă

era şi libertatea înţeleasă ca libertate politică şi a moravurilor. Grecii considerau că nu
există democraţie dacă cetăţenii nu se pot exprima liber în cadrul adunărilor.

Principalele structuri sociale ale Greciei Antice, dincolo de categoria cetăţenilor, le

reprezentau metecii şi sclavii. În rândul metecilor intrau prizonierii de război, sclavii
 4

eliberaţi, negustorii, meseriaşii şi artiştii. Aproximativ jumătate din populaţia Atenei era
formată din aceşti aşa-zişi străini.

Căsătoriile dintre cetăţeni şi meteci erau tolerate, însă copii rezultaţi din aceste căsătorii
nu dobândeau statutul de cetăţean.

Numeroase nume din elita intelectuală a Atenei proveneau din rândul metecilor. Doar
câteva exemple sunt sugestive pt susţinerea acestei afirmaţii, meteci fiind Aristotel,
Hypocrate, Protagoras şi Herodot.

Sclavii reprezentau la rândul lor o parte însemnată a Atenei, aceştia formând 2 categorii:
sclavii privaţi, care puteau fi întâlniţi în serviciile domestice şi sclavii publici, asupra
cărora statul îşi exercita direct autoritatea. Cât priveşte structura socială a Spartei, aici fac
contur 3 clase sociale: egalii, periecii, miloţii.

Egalii însumau aproximativ 9000 de persoane din populaţia Spartei şi beneficiau de

drepturi politice depline. Periecii reprezintă o categorie intermediară compusă în special
din negustori şi din proprietari de terenuri agricole. Miloţii, al căror număr se ridica la
90000, nu aveau un statut juridic clar definit.

Cultura şi civilizaţia greacă şi-au pus amprenta asupra unui arealvast care deseori a
depăşit spaţiul geografic al bazinului mediteranean. Prin existenţa coloniilor greceşti, dar
şi prin contacte culturale directe, elementele culturale şi de viaţă materială greceşti au fost
difuzate şi preluate de alte etnii.

Cultura romană, în special viaţa religioasă, a fost puternic influenţată de tradiţia

grecească ajungând ulterior chiar să o depăşească. În acest sens specialiştii vorbesc chiar
de apariţia unui aşa-zis complex al Atenei, reflectând eclipsarea culturii greceşti de
către cea romană.