Epoca Antică:

Omul in perioada antică a fost foarte activ, inventiv, rezistent şi capabil de a face față tuturor
necesităților, catastrofelor naturale și cotropitorilor. Dezvoltarea economică, apariția ierarhiei
sociale, a statului, evoluția culturilor materiale și spirituale, inventarea scrisului a cimentat
vechea societate, a culminat cu crearea civilizație , a acelei forme superioare de manifestare a
capacităților umane în toate domeniile, iar roadele acelor civilizații care s-au perindat în Orient
sau în Europa, au pus bazele civilizației noastre actuale. Regimurile de conducere se
diversifică- monarhice, republicane, oligarhie, democratice- limitate în timp și spațiu, dar foarte
importante pentru experiența politică, deși doar a unei anumite pături sociale la acea etapă.
Dezvoltarea este evidentă la civilizațiile clasice greacă și romană: grupurile de oameni care
dețin averile și puterea în stat au privilegii deosebite în raport cu cetățenii de rând, treptat insa,
ei sunt nevoiti nu numai sa cedeze drepturile politice, dar sis a respecte legile, care evolueaza
de la traditii, la coduri de legi menite sa satisfaca cerintele in crestere a societatii.

Semiluna fertilă – zona dintre fluviile Tigru și Eufrat, Marea Mediteraneană și r. Nil. Câmpii.
Agricultură.

În Orientul Antic au existat mai multe forme de organizare statală: orașe-state, regate,
imperii.
Orașele-state. Cele mai vechi au apărut în sudul Mesopotamiei, la sumerieni (Ur,Nippur,
Lagaș, Umma) și akkadieni (Kiș, Akkad). Orașul-stat s-a format de la o așezare modestă care
treptat au devenit orașe-state, adică centre economice, politice, militare și religioase.
Conducătorii acestor orașe au devenit cu timpul adevărați regi.
Regatele. Unificarea unor orașe-state sau uniuni de triburi a dus la formarea regatelor.
Monarhul avea puterea supremă, era considerat proprietarul întregului fond funciar al țării și era
venerat ca un zeu. Puterea monarhului sebaza pe sprijinul aristocrației funciare, militare sau
comerciale și pe al preoților.
Imperiile. Cucerirea țărilor și altor popoare de către regat au dat naștere imperiilor.
Imperiile erau conglomerate de popoare. Necontenitele războaie au dus la epuizarea resurselor
economice ale imperiilor, iar luptele interne la slăbirea puterii centrale și a aramatei. Drept
urmare, imperiile s-au destrămat.

Mesopotamienii ( șumerienii, akkadienii, babilonienii, asirienii) apăruți între fluviile Tigru și

Eufrat, au inventat sistema de irigare și au valorificat semiluna fertilă, au construit Babilonul,
Porțile lui Iștar și una din cele 7 minuni-Grădinile suspendate.În mil II î.Hr. au elaborat prin
regele Hamurabi (1792-1750 î.Hr.) primul din istorie cod de legi din care aflăm grija pentru
calitate (art.234). Ei au lăsat în patrimoniu prima operă literară-Epopeea lui Ghilgameș, iar regele
Așurbanipal a organizat primele din istorie arhive.

sumerienii, au organizat deja prin a.4000, viața urbană (orașele Uruk, Ur, Eridu, Nipur etc.), au
inițiat primele relații de schimb, au elaborat cel mai exact calendar, au inventat roata, scrisul
(cuneiform), au înălțat zigurate și au pus începuturile matematicii, iar V. Potlog consideră că
aceștea cunoșteau mărimea π cu 2000 de ani înaintea grecilor.

*akkadienii (Akkad, Babilon, Susa, Isin etc.) au creat primul din istorie imperiu, iar regele lor-
Sargon cel Mare (2350 î.Hr.) a creat prima din istorie armată permanentă.

Egiptenii (fluviul Nil), ne-au lăsat piramidele, obeliscurile și templele impunătoare din Giza,
Luxor, Teba și Memphis. În 1280 î.Hr. au semnat primul din istorie tratat diplomatic (cu hitiții).
Au făcut mumii, sarcofaguri, papirusuri și au inițiat prin Akhetaton IV prin 1380 î.Hr. prima din
istorie reformă religioasă. Ei au dat istoriei despoția orientală, care a presupus puterea nelimitată
și totală a conducătorului (faraon), considerată de origine divină. Această comunitate austeră și
conservatistă ne propune prin Neferttiti (secXIII î.Hr.) și Cleopatra (sec I î.Hr.) ideea de
emancipare a femeii.

Chinezii (fluviul Hunahe și Yangtze) sunt singura civilizație care folosește scrisul antic până în
prezent. Mari producători de mătase organizează în a.51 drumul mătăsii, prima legătură
comercială dintre Europa și Extremul Orient. Ei l-au dat istoriei pe Confucius (a.550 î.Hr.)-cel
acrea creat prima universitate și a sistematizat cronicele. Chinezii antici au inventat acupunctura,
gimnastica curativă- în sec VI î.Hr. În 105 ei au inventat hârtia, apoi acul magnetic și praful de
pușcă și primul seismograf.
Indienii (fluviul Ind și Gange)sunt primii care au prelucrat fierul, bumbacul și trestia de zahăr.
India antică era o societate profund ierarhizată, bazat pe un sistem de caste (clasă socială) având
un loc și funcție socială, economică și politică prescrisă: brahmanii (casta sacră/clerul și
aristocrații), kșatriya (casta războinicilor), vaisya (casta oamenilor liberi) și sudra (casta
servitorilor). Ei au dat patrimoniului cifrele, șahul și budismul în sec. VI î.Hr.,au fost primii care
au meditat filosofic asupra creării lumii în Rig Vede și au scris cea mai mare operă din istorie-
Mahabharata. Prin legile lui Manu se organizează societatea în caste cu impact social până azi.

Fenicienii sunt primii carea au vopsit stofele și au rămas cei mai buni țesători din epoca antică.
Ei au creat primul alfabet-22 de consoane, care completat de greci, a creat temelia alfabetului
european. Fenicienii au fost navigatori și comercianți inscusiți, fondând un șir de colonii și orașe
pe litora Mării Mediteraniene (Cipru, Cartagena, Sicilia, Sardinia etc)

Perșii sunt civilizația carea creat un imperiu ce a rezistat 200 de ani și au fost vestiți prin luxul
covoarelor și veselei dar si a primului sistem bancar și administrativ de până la romani, din
vremea lui Darius I (sec.V î.Hr). Zarathustra a pus bazele unei noi religii dualiste, numită
zoroastrizm.

Evreii sunt prima civilizație care a avut o religie monoteistă, iar prin Solomon (970-928 aChr) au
pus bazele vechiului testament al Bibliei.

Civilizatia tracilor : cel mai numeros si vieaz popor trac este considerat geto-dacii, raspanditii
pe un teritoriu imens de la Marea Egee, Peninsula Anatolica, la sud, Carpatii si cursul superior al
Nistrului, la nord, de la Dunarea de mijloc si Podisul Moraviei, la vest, pana la Marea neagra la
est, Tracii au populat spatial carpato-danubiano-pontic din cele mai vechi timpuri, fiind parte a
familiei de popoare indo-europene migratoare, in simbioza cu comunitatea autohtona de
agricultuori, incepand cu secolul al XII- Î. Hr.

Grecii au avut o influenta puternica asupra geto-dacilor, grecii antici considerand ca tracii sunt
unii dintre cele mai numeroase popoare din lume, da rei nu au fost nicodata uniti. Tracii au fost
divizati in doua grupuri mari: de nord si de sud, care au avut o dezvoltare specifica. Mai mult ca
atat lumea tracica era divizata in triburi ce ocupau teritorii anumite si nume specific: bistonii,
ciconiid, edonii, getii, dacii, carpi, costrobotii etc. Secolul I î. Hr a reprezentat apogeul
dezvoltarii economice, culturale, politice, militare, sub conducerea unuia dintre cei mai puternici
conducatori tribali- Burebista (82-44 î. Hr).
Factorii interni de unificare: 
1.Dezvoltarea socio-economică a societății: stratificarea socială, consolidarea proprietății private
etc.)
2. Creșterea demografică și apariția așezarea proto-urbane (dave)
3. Intesificarea comerțului între triburile geto-dace și apariția unei pieți de desfacere interne
4. Coagularea culturală și religioasă a geto-dacilor

Factorii externi de unificare: 

1. Incursiunile triburilor celtice și sarmatice
2. Amenițarea din partea Romei, care devine o putere prezentă în regiune 

Burebista importanta istorica: 1. A intemeiat statul dac, unificarea intr-un regat a triburilor geto-
dace s-a realizat pe doua cai: pe cale pasnica, cand sefii de trib accepta supunerea fata de |
Burebista de buna voie, si pe cale razboinica, cand se doreste pastrarea puterii locale de catre unii
conducatori de trib. 2. A dus lupte cu celtii, considerati cel mai mare pericol pentru regatul geto-
dac. Burebista a pornit o campanie impotriva mai multor triburi de pe teritoriul carpat, cee ace a
dus la extinderea hotarelor regatului. 3. Cucereste litoralul Marii Negre, Burebista cucereste
colonii grecesti de pe litoralul Marii Negre, Hystria, Tomis, Mesembria.

 Politica externă a lui Burebista: Dacia avea o vastă întindere-de la Dunărea de Mijloc până la
Olbia de lângă Bug, și de la Apolonya, de-a lungul Munților Balcanilor spre izvoarele Nistrului
la nord. Este statul cu o impresionantă politică externă, descrisă de Strabo. Între anii 62-60 î.Hr
Burebista învinge bastarnii și celții boi și taurisci conduși de Critassiros, apoi între anii 55-48
î.Hr, supune coloniile elene de pe litoralul pontic de la Olbia la Apolonya și devine stăpânul
pământurilor de dincolo și de dincolo de Dunăre. În anii următori se axează pe recunoașterea
statului dac de către romani. Decide să-l susțină pe Pompeius în războiul civil contra lui Caesar,
din care cauză se crează premisele unui conflict militar între cele două state. Acesta totuși nu are
loc pentru că în martie a.44 a murit Caesar. La scurt timp , în aceleași împrejurări a fost asasinat
Burebista. O perioadă, Dacia a fost condusă de Deceneu, însă după moartea acestuia Dacia se
destramă pe formațiuni politice fărmițate. 

Decebal (87-106 d.nr): 1. A intarit statul dac, cu toate ca dupa teritoriu era mai mic decat pe
timpul lui Burebista, datorita progreselor economice realizate in acest timp. 2. Ridica fortificatii,
completeaza sistemul de fortificatii din munti, construieste cetati, reorganizeaza si inzestreaza
armata cu masini de razboi, introduce un sistem centralizat de administratie prin numirea in
fiecare cetate a unui prefect care se ocupa cu problemele administrative ale cetatenilor. 3.
Intretinea contact strans cu civilizatia romana, moneda romana devine moneda curenta, se
efectueaza comert intre cele doua sate, influenta romana se manifesta si pe plan cultural si
spiritual, se foloseste alfabetul latin. Dacia lui Decebal este bine organizată, consolidată și
constituie un adversar al Imperiului Roman. 

Formarea poporului roman: Geto-dacii intra in vizorul interesului roman din primul secol de
unificare a acestora sub conducerea lui Burebista. Centralizarea puterii locale, incursiunile peste
Dunare si implicarea in conflictul intern dintre Caesar si Pompei, au trasat scopul noii politici de
cucerire romane. In iarna anului 85-86 , dacii incalca tratatul cu Roma si patrund in provincial
Moesia, care era un teritoriu geto-dac aflat sub autonomia romana. Urmeaza un șir de razboiae
daco-romane, sub conducerea marelui imparat Traian din 101-102 si 105-106 dupa care Dacia
este cucerita prin asediul Sarmizegetusei, iar Decebal conducatorul dacilor se sinucide.

În urma acestor războaie a încetat să existe cel mai puternic adversary al Romei- statul Dacia.
Statul roman și-a lărgit considerabil stapânirea, atingand limitele maxime teritoriale. Romanii au
ocupat regiuni foarte bogate in resurse naturale ( Pamanturi fertile, paduri, rauri, aur, argint, fier)
si resurse umane. Dacia a fost impartita in trei parti, Provincia Dacia, Moesia Inferior si Dacia
Libera. Dacia facea parte din categoria provinciilor imperial, fiind supusa direct imparatului,
toate veniturilor obtinute in provincie intrau direct in vistieria imparatului. Noua provincie a fost
colonizata masiv cu populatie romana, adusa din toate colturile Imperiului. Colonizarea se facea
in scopul crearii unei baze sociale solide a dominatiei romane in Dacia. Colonistii romani s-au
implicat active in cultivarea pamanturilor, in extragerea zacamintelor naturale, construirea
oraselor, drumurilor etc. Formarea provinciei Dacia si includerea ei in sistemul social-economic
si cultural al Imperiului Roman a insemnat raspandirea rapida a realizarlor civilizatiei romane in
mediul dacic. Dezvoltarea acestui proces a dus la romanizarea, geto-dacilor, la adoptarea de catre
ei a civilizatiei romane si limbii romane ca mijloc de comunicare. Cucerirea Daciei de catre
romani a schimbat mult infatisarea acestei provincii, desi romanii nu au populat-o in intregime.
In primul rand, in aceasta regiune are loc o simbioza a culturii materiale si spiritual daco-romane,
se introduce o infrastructura noua, se imbunatatesc caile de acces si cele comerciale, se
familiarizeaza cu modul de viata urban, se trece la un nou system defensive si se perfectioneaza
scrierea. Faptul ca prezenta autoritalor romane pe teritoriul Daciei nu a fost mai mult de doua
secole, iar romanizarea a atins si regiunile dacilor liberi, creaza impresia ca dacii erau
familiarizati cu latiniimult inaintea cuceririlor romane. Ocupația romană a durat pănă la
retragerea Aureliană din anul 271-275 d.H. Aceasta a fost determinată de activizarea valurilor de
migrare ale popoarelor barbare și dificultăților de menținere a controlul asupra provinciei de
peste Dunăre. 
În perioada ocupației romane, 106-271 î.Hr. s-a accelerat procesul de romanizare. 
Romanizare – proces de asimilare a civilizației romane (limba latina, cultura materială și ne-
materială, organizarea socio-politică, modul de viață roman) de către populația autohtonă
cucerită, care a ca rezultat formarea unei limbi și comunități etnice neo-latine. 
Romanizarea în Dacia a presupus implicarea a două elemente: populația autohtonă (geto-dacii)
și elementul romanizator (soldații, funcționarii publici, coloniștii, comercianții romani etc.) Ca
rezultat au fost formați daco-romanii.

Romanizarea geto-dacilor a fost asigurată de următorii factori: 

 1. Staționarea legiunilor romane în Dacia; oferirea de loturi de pământ veteranilor de război
romani; înrolarea în aramata romana a populației autohtone
2. Organizarea administrației romane în Dacia: formarea aparatului administrativ din
funcționari romani; penetrarea legilor și instituțiilor latine
3. Colonizarea organizată a proviniciei cu coloniști latinofoni din toate colțurile imperiului
4. Urbanizarea provinciei prin fondarea sau modernizare așezărilor urbane după modelul
roman. Construcție de magistrale comerciale, apeducte, therme, foruri, temple, băi,
amfiteatre, biblioteci etc.
5. Includerea Daciei în comerțul și piața de desfacere internă a Imperiului Roman
6. Răspândirea creștinismului în provincie de către misionari creștini exilați în Dacia

Etapele romanizării: 
I. Pre-romanizarea (până la anul 106 d.H.): a presupus romanizarea pasivă sau indirectă a
geto-dacilor sub influențele culturale greco-romane și relațiile comerciale dintre Dacia și
Imperiul Roman 
II. Romanizarea activă sau indirectă (106-271/274 d.H): faza decisivă a romanizării prin
ocuparea Daciei de către Imperiului Roman, stațioanrea armatei, organizarea administrativă,
economică și sociala a provinciei după modelul roman; procesul de urbanizare
III. Post-romanizarea (274 d.H – sec.VIII): a continuat și după retragerea armatei și
administrației romane, prin păstrarea vieții urbane, relațiilor comerciale cu restul provinciilor
romane și răspândirei creștinismului în regiune.

Civilizația elenă

Istoria Greciei antice numără circa trei milenii.

1. Perioada minoică și cretomiceniană (3650-1175 î.Hr)

Civilizația greacă începe cu civilizația minoică și cretomiceniană din insulele din Marea Egee
(3400 î.Hr), numită de Homer „civilizația palatelor”.Dispariția acestei civilizații prin anii 1400
î.Hr transferă istoria comunității antice grecești pe continentul european, la Micene (cca
1550-1100 î.Hr). Poporul grec s-a constituit din ahei, ionieni , eolieni și dorieni.
2. Perioada Homerică și arhaică (1175 î.Hr -490 î.Hr.)

Prin secolul XI î.Hr se cristalizează epoca helladică sau homerică, care a implicat mica
colonizare greacă prin extinderea civilizației grecești în Asia Mică (Turcia de astăzi). Acest
fenomen și-a avut un impact pronunțat asupra relațiilor economice ale grecilor continentali cu cei
din teritoriile colonizate. În sec. IX î.Hr în Grecia se organizează polisul și astfel civilizația elenă
propune istoriei un alt model de organizare politică. Comunitatea a evoluat social-economic, iar
în anul 776 î.Hr este organizată prima olimpiadă-eveniment de la care grecii antici își numără
existența istorică. Foarte buni meșteșugari, negustori și mai ales relații corecte cu băștinașii ,
transformă colonizarea greacă într-un fenomen cu impact pozitiv.

3. Marea Colonizare Greacă (sec VIII- VI î.Hr)

Cauze:
1. Relieful stâncos al Greciei și insuficiența loturilor agricole fertile
2. Creșterea demografică a populației urbane
3. Conflictele sociale între demos și aristocrați
4. Războaiele permanente dintre polisurile elene
5. Necesitatea de valorificare a noilor zone ca sursă de materie prima și piață de desfacere
pentru economia metropolelor grecești
Consecințe:
● Fondarea unui șir de colonii elene pe litoralul Mării Mediteraniene și Mării Negre
● Extinderea relațiilor comerciale și mărfurilor elene (ulei de măsline,
ceramincă, instrumente agricole, bijuterii etc) în Europa și Asia
● Pătrunderea culturii, limbii și mitologiei grecești în rândul populațiilor barbare autohtone
din preajma coloniilor (înclusiv a geto-dacilor)

4. Perioada Clasică (500 – 336 î.Hr):

Primele coduri de legi scrise sunt introduse de către Dracon, fapt ce a oprit fărădelegile
aristrocrației. Începând cu anul 594 î.Hr, grecii cunosc reforme social-economice și politice
prin care Solon pune bazele democrației ateniene.
 Atena – centrul lumii grecești
 Personalități: Pericle, Socrate, Platon, Tucidide, Herodot

Polisurile apar în Grecia în sec. VIII-VI î.Hr. și devin formade organizare statală specifică
lumii grecești. Cele mai influente au fost Sparta și Atena.
Sparta era condusă de doi regi (șefi militari supremi și preoți), gerusia (sfatul bătrânilor),
apella (adunarea poporului). Colegiul celor 5 efori deținea puterea executivă. La viața politică
participau doar cetățenii cu drepturi depline, numiți egali – 9000. Regimul politic spartan era
oligaric.
Atena renunță la rege treptat și va fi condusă de eupatrizi (nobili). Organele de conducere
erau: colegiul celor 9 arhonți, areopagul (organ suprem de judecată și control), adunarea
poporului (ecclesia).
Cucerirea democrației la Atena
Solon – reforme:
 Adunarea poporului devine organul suprem al puterii de stat;
 Înființează noi instituții: sfatul celor 400 – bule (discuta problemele privind
funcționarea statului), tribunalul juraților – heliaia.
Pisistrate – a instaurat tirania, a acaparat puterea în stat.
 Clistene – sfatul celor 400 devine 500; crează colegiul celor 10 strategi; introduce
ostracizarea (exilarea pe timp de 10 ani).
Pericle – reforme:
 a lărgit atribuțiile adunării poporului: instituia legile, decidea în problemele de
rîzboi și pace, lua hotărâri politice, economice, militare, culturale și controla
executarea deciziilor.
 Funcțiile erau ocupate doare prin tragere la sorți.
 Magistrații primesc salariu pentru activitate.
Limitele democrației ateniene. Femeile, metecii și sclavii erau excluși din viața politică.

5. Sfârșitul epocii clasice și epoca Elenismului (336 – 146 î.Hr)

Războiul peloponesiac, dintre Sparta și Atena (Liga de la Delos) a stagnat dezvoltarea civilizației
elene prin victoria Spartei. Urmează o perioadă de declin a poliselor supuse prin expedițiile lui
Filip II, regele Macedoniei. 

Fiul său, Alexandru cel Mare al III-lea cunoscut și sub numele de Alexandru Macedon (336
î.Hr.-323 î.Hr.) prin invingerea Impăratului persan, Darius al III, la bătălia de la Gaugamele, 
a constituit un imperiu impunător în Orientul Mijlociu. Acesta se extindea pe un teritoriu vast
din Macedonia până în Egipt, Asia Centrală și India de Nord. Alexandru cel Mare a
contribuit substanțial la răspândirea civilizației elenistice în Orient.
 Hegemonia macedoneană
 Filip II + Alexandru Macedon
 Epoca răspândirii culturii și civilizației grecești în afara granițelor ei etnice.
Limba greacă (koine) devine o lingua franca (limba oficială în tot imperiul,
dar și limba culturii.)

6. Grecia Romană (146 î.Hr – 395 d.Hr )

În sec. II  î.Hr grecii sunt supuși de romani și astfel această faimoasă comunitate antică își înscrie
sfârșitul. Este important totuși să constatăm faptul că grecii nu au putut fi asimilați de romani și
rămân civilizația de temelie a comunității europene. 

Civilizația greacă a constituit una dintre cele mai înfloritoare civilizatii

CIVILIZAȚIA ROMANĂ
Romanii împreună cu grecii sunt mentorii civilizației europene.
1. Epoca regală (sec. VIII î.Hr. – VI î. Hr)
 753 î.Hr. – Roma este fondată de Romulus;
 7 regi
 Se formează clasele sociale: patricieni + plebei
 753 î.Hr – 509 î.Hr – Regalitatea
2. Epoca Republicii (509 î.Hr – 31 î.Hr)
 Expansiune
  Organele puterii de stat: magistraturile, adunările populare, senatul
 Legile celor 12 table
 Cicero – mare orator
3. Epoca imperială (31 î.Hr. – 476 d.Hr)
 Principatul (31 î.Hr – 284 d.Hr)
 Dominatul (284 d.Hr. – 476)
 Se constituie dreptul roman
 Primele secole ale Imperiului – secolul de aur al literaturii latine

Republica romană

 Roma – a fost fondată în 753 î.Hr. Orașul era condus de un rege, a cărui putere era
limitată de senat și adunarea poporului.

 510 î.Hr. – 31 î. Hr. – este epoca Republicii, o nouă formă de organizare. Organele
republicane ale puterii de stat: magistraturile, adunările populare, senatul.

 Republica promovează o politică de expansiune teritorială care are ca rezultat cucerirea

Italiei, a Cartaginei, bazinului Mării Mediterane, nordului Africii etc
.
 După o perioadă de războaie civile se instaurează dictatura militară, prin Caesar.
Magistraturile cele mai importante le deținea personal – tribun al poporului, consul, mare
preot.
 I Triumvirat – Caesar, Pompei, Crassus
 II Triumvirat – Octavian Augustus, Marc Antoniu, Lepidus

 *triumvirat – dominație în trei

 *democrație – regim politic în cadrul căruia toți sunt liberi și exercită, indiferente de
origine sau avere, drepturile lor politice: a vota, a alege, a fi ales.
 *tiranie – regim politic în cadrul căruia un om acaparează puterea cu forța, ajutata de o
parte din popor și guvernează singur.
 *aristocrație – puterea celor aleși
 *monarhie – regim politic în cadrul căruia regele guvernează singur concentrând în
mâinile sale puterea politică, militară, religioasă.
 *regim oligarhic – formă de conducere unde guvernarea se realizează printr-un număr
redus de aristocrați.

Apariția proprietății private. Forme de proprietate.

Căile apariției și dezvoltării proprietății private sunt diferite în Orient și în lumea greco-
romană. Se deosebesc două forme principale ale proprietății: cea orientală și cea greco-romană.
În Orient tot pământul era considerat proprietate a statului, în fruntea căruia se afla
monarhul. Tot în posesia monarhului erau și unele ateliere meșteșugărești mai importante,de
construcții, de prelucrare a metalelor etc.
În Grecia erau proprietăți mici ale țăranilor și domenii mari ale aristocrației, care se
străduia să și le mărească.
 În Roma, membrii ginților aveau în proprietate comună ogorul public, care în urma
expansiunii a devenit pamânt al statului. La început proprietatea privată era un lot în jurul casei,
care putea fi lăsat moștenire, ce se va mări ulterior în dauna ogorului public. Prin mărirea
loturilor private apar proprietățile mici și mijlocii ale țăranilor, care până în secolul II î.HR au o
pondere dominantă în economia romană. După marile cuceriri au apărut domenii, unde se
folosea munca sclavilor, apoi proprietatea latifundiară (fundus – pământ, latus – lat).
Apariția marii proprietăți funciare a ruinat țăranii liberi și a destrămat proprietatea mică și
mijlocie. În perioada imperială, proprietatea latifundiară era preponderentă în tot statul roman,
proprietari fiind împăratul, memebrii casei imperiale, senatorii, cavalerii, nobilimea provincială.

Sclavia:
Sclavia de tip oriental. În Orient sclavii erau folosiți la unele lucrări publice, la munca
în jurul palatelor și templelor, dar mai puțin în agricultură, unde munca se făcea de către
țărani, oameni liberi. Sclavii aparțineau mai ales statului și templelor.
Sclavia clasică greco-romană. Sclavii se împărțeau în publici – proprietate a statului și
a orașului, și în privați – proprietate a particularilor. După instaurarea Principatului un
rol important îl au sclavii imperiali.
Sursele sclaviei: războaiele, brigandajul, pirateria, nașterea, donațiile, vânzarea și
cumpărarea.

Vocabular:
 Irigare – tehnică, care constă, în regiunile seci, în aducerea apei pe câmpuri prin diverse
procedee.
 Navigație de cabotaj – navigare de-a lungul țărmurilor.
 Ostracism – vine de la cuvântul grec „ostrakon”, care desemnează un ciob de lut pe care
membrii adunării populare scriau numele persoanei considerate indezirabilă în oraș.
 Oracol – răspuns dat de zei la întrebările puse de oameni.
 Suprapopulare – populație în exces într-o anumită țară.
 Demos – popor.
 Eupatrizi – nobilime care până la reforma lui Clistene reprezenta categoria privilegiată la
Atena.
 Patricieni – nobilime romană
 Plebei – în Roma antică, masa poporului, în opoziție cu patricienii
 Sclavia orientală – sclavii erau folosiți la lucrările publice, în palate, temple, mai rar în
agricultură. Sclavia avea aici o formă patriarhală, grație caracterului închis al economiei.
 Sclavia clasică – se cristalizează în lumea greco-romană, unde munca robilor este folosită
în toate ramurile economiei.
 Polisul grec cuprindea trei ordine de cetățeni:
 Cetățenii liberi, grecii, care se bucurau de toate drepturile;
 Metecii, străinii care făceau negoț, ei puteau fi foarte bogați, dar nu aveau nici un
drept în treburile publice;
 Sclavii, care erau lipsiți de orice drepturi, deși pentru grec libertatea era bunul cel mai
prețios.
 Marea migraţie a popoarelor şi declinul lumii antice.

Puternic slăbit din interior datorită crizei puterii imperiale și din cauza dificultăților
economice și socio-culturale, Imperiul Roman făcea tot mai greu față invaziilor barbarilor ce s-
au instalat la frontierele sale. Divizarea imperiului în 395, nu a fost una uniformă, partea
orientală, din jurul Constantinopolului fiind mai prosperă, decât cea din jurul Romei. Din această
cauză și atacurile barbarilor au fost îndreptate spre partea vulnerabilă a Imperiului. Majoritatea
acestora au fost triburi germanice cunoscute romanilor încă din epoca lui Cezar.
Germanii au început să își părăsească patria lor de origine Scandinavia meridională din
cauza răcirii climei. Inițial opriți de celți – cel mai numeros popor și puternic popor barbar al
Europei, ei trec pe malul sudic al Mării Baltice, apoi, în primele secole ale erei noastre, se așează
în regiunea râurilor Vistula și Oder.
Marea migrație a popoarelor germanice a avut loc la sfârșitul secolului al IV-lea –
începutul secolului al V-lea. Este un fenomen unic în istoria umanității, deoarece a avut drept
rezultat crearea unor noi realități sociale, politice, economice și culturale.
Cauzele invaziilor:
 Creșterea demografică a popoarelor germanice și insuficiența de spațiu în condițiile unei
economii extensive;
 Transformările în modul de viață al popoarelor germanice, trecerea de la nomadism la
sedentarism (necesitate de pășuni și terenuri arabile);
 Mutațiile din structura socială: diferențierea de clasă, sporirea rolului aristocrației
militare;
 Mutațiile climaterice. Răcirea climei în Scandinavia, care a împins spre sud triburile
germanice, și în Siberia, care a dislocat triburile turanice ale hunilor, avarilor,
bulgarilor, alanilor spre noi terenuri pentru pășunat;
 Slăbiciunea generală a Imperiului Roman de Apus după marea criză politică, social-
economică și instituțională din secolul al III-lea care a zdruncinat din interior puterea
statului, precum și atracția față de bogățiile mitice ale imperiului.
 Urmările invaziilor (importanța invaziilor):
 Declinul lumii antice

Declinul şi căderea Imperiului Roman de Apus în anul 476 a semnificat sfârşitul Epocii
Antice pe continentul european. 
Declinul şi căderea Imperiului Roman de Apus a avut drept premise crizele prelungite în
domeniile economic, social, politic şi ideologic, decăderea vieţii urbane, invazia triburilor
migratoare. începând cu secolul III d. Hr. apar şi se amplifică elemente de stagnare şi declin
economic, social, politic şi militar. Declinul economic era determinat de lipsa de coeziune
economică în relaţiile de schimb dintre provinciile imperiului. Viaţa urbană începe să decadă.
Fiscalitatea excesivă, criza financiară, diminuarea populaţiei urbane, reducerea producţiei
meşteşugăreşti au determinat transferarea meşteşugarilor de la oraşe în zona rurală. Economia
capătă tot mai mult caracter rural. Oraşele, permanent ameninţate de atacurile barbarilor treptat
se depopulează, pierzându-şi caracterul comercial şi meşteşugăresc. În timp ce oraşele decad
marea proprietate funciară capătă proporţii nemaiîntâlnite. Marii proprietari acaparau
pământurile celor sărăciţi şi a datornicilor, retrăgându-se pe latifundii care încep să fie îngrădite
cu ziduri şi întărituri. Pe aceste proprietăţi atelierele meşteşugăreşti produceau tot ce era necesar
pentru consumul intern. Astfel, are loc trecerea de la economia de schimb la economia naturală.
Declinul economic şi social s-a desfăşurat pe fondul unei crize politice acute. Deoarece
lipsea o reglementare a succesiunii la tronul imperial în perioada anilor 235-284 pe tron s-au
perindat peste 25 de împăraţi, în mare parte detronaţi prin violenţă. Tentativele unor împăraţi
de a redresa situaţia au avut doar un efect temporar.
Împăratul Diocleţian (284-305) a introdus o nouă formă de guvernare - dominatul. Astfel se
urmărea întărirea puterii centrale, a fost introdus ceremonialul despoţilor orientali, împăratul se
intitula dominus deus (domn, monarh absolut şi zeu). Totodată a scăzut rolul politic al senatului,
iar magistraturile au rămas doar titluri onorifice.
Pentru a asigura conducerea imperiului Diocleţian a creat tetrarhia (guvernarea în patru – 2
auguști și 2 cezari) şi a împărţit imperiul în patru părţi. Totuşi luptele pentru putere au continuat
şi după moartea sa.
Politica de reforme a fost continuată de Constantin cel Mare (306-337). Acesta a despărţit
puterea civilă de cea militară, a înfiinţat noi funcţii, ocupate de comites (însoţitori). Senatul, ca
organ politic a fost desfiinţat. Prin reformele sale Constantin i-a legat pe coloni de glie, făcându-
i dependenţi de marii proprietari; pe meşteşugari de meserie, pe orăşeni de oraşul lor natal. Prin
edictul de toleranţă de la Milano (313) creştinismul a fost acceptat ca religie tolerată.
Constantin a construit o nouă capitală pe locul coloniei greceşti Bizantyon (330), numită apoi
Constantinopol.
Reformele înfăptuite de împăraţii romani nu au putut opri procesul de destrămare a societăţii
sclavagiste în diferite provincii ale imperiului se desfăşoară răscoale şi mişcări populare.
După moartea lui Constantin atacurile şi invaziile popoarelor migratoare s-au intensificat şi
o mare parte a teritoriilor romane a fost ocupată de triburi migratoare. Tentativele de a restabili
unitatea imperiului nu au avut succes în a. 395 împăratul Teodosius I a împărţit imperiul între
fiii săi: Orientul cu capitala la Constantinopol i-a revenit lui Arcadius, iar Apusul, cu capitala la
Roma, lui Honorius De la această dată imperiul îşi pierde unitatea. După moartea lui Honorius în
Imperiul Roman de Apus s-au perindat la tron mai mulţi împăraţi, puterea a fost deţinută de
comandanţi de armată, majoritatea de origine germană, iar în armată sunt angajaţi tot mai mulţi
mercenari germani (barbarizarea armatei).
În ciuda invaziilor barbare Imperiul Roman de Apus a subzistat, dar în a. 455 Roma a fost
cucerită de vandali, iar în a. 476 ultimul împărat Romulus Augustus, a fost omorât de un şef
barbar, Odoacru care s-a proclamat rege al Romei. Căderea Romei simbolizează sfârşitul istoriei
Imperiului Roman de Apus. Părea că în Europa Apuseană s-a sfârşit şi civilizaţia. Ea însă a fost
dusă mai departe de Biserica Creştină.
Declinul şi căderea Imperiului Roman de Apus a fost un proces istoric inevitabil datorită
lipsei unei coeziuni economice a provinciilor, crizei sclavagismului, luptelor pentru putere,
creşterii tendinţelor separatiste ale aristocraţiei imperiale, fiscalităţii extensive, decăderii vieţii
orăşeneşti, slăbirii forţei militare, crizei ideologiei imperiale, procese care au fost accelerate de
invazia popoarelor barbare.metodelor de muncă şi perfecţionarea tehnicii.
Apariţia germenilor societăţii medievale. Reformele înfăptuite de împăraţii romani nu au
putut opri procesul de destrămare a societăţii sclavagiste, trecerea spre o nouă orânduire, cea
feudală. Acest proces se caracterizează prin 
 răspândirea colonatului, 
 constituirea unor mari domenii bazate pe o economia autarhică (producerea tuturor celor
necesare traiului în cadrul domeniului respectiv), 
 reîntoarcerea la economia naturală, 
 plata dărilor şi retribuţiilor în natură, 
 începutul formării unei noi clase dominante. 
 apariţia unor noi relaţii între ţăranii liberi şi marii proprietari funciari, relaţii cunoscute
sub denumirea de patronat. Toţi cei apăsaţi de funcţionari, deautorităţile orăşeneşti sau
de marii proprietari de pământ intrau sub ocrotirea unor oameni influenţi, consideraţi
patroni. Ei cedau pământul de care dispuneau patronului, dar continuau să-l lucreze,
achitând toate impozitele şi prestând serviciile stabilite de patron. Astfel ei scăpau de
vexaţiile funcţionarilor. Cu timpul, însă, patronii i-au transformat şi pe aceşti ţărani în
coloni, accelerând procesul de dispariţie a ţărănimii libere.
În acelaşi timp se desfăşoară un şir de răscoale i mişcări populare: mişcarea latronilor
(tâlharilor), organizaţi în cete îi atacau pe cei bogaţi; răscoalele colonilor în Sicilia, Galia, Africa
la care participau sclavii şi ţăranii liberi; fuga colonilor de pe latifundii şi stabilirea lor în
teritoriile ocupate de migratori, ajutându-i în atacurile lor.
 Evul Mediu
Istoria Evului Mediu se împarte în trei perioade: Evul Mediu Timpuriu, Evul Mediu
Dezvoltat și Evul Mediu Târziu. Epoca medievală a început, mai întâi, în china (secolele III-IV),
apoi în Imperiul Roman de Apus și de Răsărit (secolele V-VI), iar mai târziu în centrul și
răsăritul Europei și în Orientul Apropiat (secolele VI-VII).
Trecerea de la epoca medievală la cea modernă s-a produs, mai întâi, în Europa de Apus și
Centrală (secolul al XVI-lea), urmată de Europa de Răsărit (secolele XVII-XVIII), iar mai târziu
în unele țări din Asia și Africa (secolele XVIII-XIX). Ca rezultat al noilor transformări social-
politice, economice, noua societate are mai multe trăsături comune cu vechea societate antice.
Inițial, după atacurile barbare, economia s-a prăbușit, reveninindu-și abia în secolul XI. 
Societatea feudală este o societate bazată pe relațiile personale dintre feudal și vasal, bazate pe
posesia feudală asupra pământului numită feudă.  Societatea feudală este structurată pe trei
categorii sociale - oratores (cei care se roagă), bellatores (cei care se luptă) și laboratories (cei
care muncesc). Civilizația medievală este o civilizație a conflictelor dese și o civilizație puternic
influiențată de religie. 

Etnogeneza românilor:
Problema etnogenezei românești constituie problema fundamental a istoriografiei. Despre acest
subiect s-au scris cele mai multe lucrări, dar continuie să polemizeze comunitatea. Cea mai
reușită formulă aparține lui Gh. Brătianu care a comparat poporul român cu „ enigmă și miracol
istoric”.
Poporul român s-a constituit în spațiul Carpato-Dunăreano-Nistrean. Procesul s-a desfășurat pe
parcursul unui mileniu, avându-și ca limită minimă sec.II, iar maximă- secolul VIII când
procesul s-a încheiat, aproape concomitant cu celelalte popoare neolatine ale Europei. 
Etnogeneza are două etape- 
I.sec.II aChr-sec V, când s-a desfășurat romanizarea, încheiată cu formarea comunității dacă-
romane, care se integra perfect în șirul comunităților romanizate ale galo-romanilor, ibero-
romanilor, italo-romanilor etc.
II.sec.VI-VIII, când rămași în completă izolare de comunitățile romanice din Europa de Vest, în
convețuire cu valurile de migrători, în special slavi.

Etnogeneza românească implică trei componente 

-Substratul format din traco-geto-daci care formează suportul etnolingvistic al procesului. 
-Adstratul latin care se combină cu substartul și crează o componentă nouă. 
-Suprastratul slav este o componentă auxiliară care nu a putut influiența formarea poporului
român decât că s-a oferit un colorit specific.
Etnogeneza are doi factori-romanitatea și creștinismul.

a.
 
Romanitatea, a determinat limba şi conştiinţa naţională iar creştinismul prin care românii
au devenit un etnos religios şi si-au păstrat continuitatea în condiţiile migraţiilor. 
Romanizarea este un proces istoric complex si îndelungat, organizat şi susţinut de statul roman,
prin care populaţiile neromane au preluat şi asimilat forma de organizare administrativă romană,
limba latină, instituţiile, modul de viaţă, cultura şi tradiţiile romane.

b. După cucerirea Daciei de către romani, procesul a continuat şi chiar s-a intensificat prin
intervenţiile activităţilor misionare desfăşurate de colonişti sau de soldaţii creştini
din armata romană, de sclavi, de negustori şi de creştinii aduşi din sudul în nordul
Dunării. Răspândit în limba latină, creștinismul a constituit garanția romanizării. Noi
suntem români pentru că suntem creștini și noi suntem creștini pentru că suntem români.

      În sec III s-a garantat continuitatea daco-romană și ireversibilitatea procesului de romanizare.
O romanizare fără romani.
Limba română are un caracter latin prin structura sa gramaticală şi prin lexicul de bază.
Prin urmare, etnogeneza reprezinta procesul de formare etnolingvistică a unui popor şi
a  structurilor sale social-economice şi politice. Poporul român aparține marelui grup de limbi
indo-europene şi este unul dintre cele mai vechi popoare din Europa, care locuiește în spațiul
său de geneză timp de peste două milenii.

Vechii germani. Marea migrație a triburilor germanice.

Germanii, care au migrat în secolele IV-VI în provinciile Imperiului Roman de Apus, au

format un șir de regate barbare.
Germanii se ocupau cu creșterea vitelor, păsărilor și cultivarea pământului. De la romani ei
au împumutat asolamentul bienal.
La sfârșitul secolului al IV-lea, sub presiunea hunilor și ademeniți de bogățiile Romei,
germanii au început să se stabilească masiv pe teritoriile provinciilor apusene ale Imperiului
Roman de Apus și să le jefuiască grăbind prăbușirea acestui imperiu (476). Germanii au
migrat,de asemenea, pe insula Britania și în Africa de Nord. Acest proces a fost numit Marea
migrație, migrațiile au contribuit în primul rând la formarea de noi popoare
Spre finele secolului al V-lea, teritoriile fostului Imperiu Roman de Apus erau populate de
triburile de origine germanică ale vandalilor (Africa de Nord), vizigoților (Spania), ostrogoților
(Italia), francilor (Galia), anglo-saxonilor (Britania). Statele fondate în Europa Centrală și de
Vest după Marea migrație au fost numite regate barbare, deoarece orânduirea politică în ele încă
nu se maturizase. În aceste regate pământurile care au aparținut împăraților romani și celeale
stăpânilor de latifundii erau confiscate și treceau în proprietatea regilor germani împreună cu
populațiile de pe aceste pământuri. O parte a sclavilor erau asigurați cu pământuri. În această
perioadă crește rolul bisericii creștine în consolidarea societății.
Formarea Regatului Franc. Carol cel Mare.

La începutul secolului al VI-lea, francii au fondat cel mai puternic regat barbar din Europa
de Apus. În timpul lui Carol cel Mare (768-814), regatul s-a transformat în imperiu.
În secolele III-IV francii locuiau pe cursul inferior al rîului Rin. Sub conducerea lui Clovis
(481-511), francii au cucerit provincia romană Galia și s-au extins la est de fluviul Rin. În jurul
anului 500 se formează statul francilor cu reședința la Paris.
Pentru a-și consolida puterea și a atrage populația băștinașă de partea sa, Clovis și
aristocrația  francă s-au creștinat în 496. Astfel, s-a creat alianța dintre rege și biserică: regele îi
acordă bisericii posesiuni de pământ și privilegii fiscale, iar biserica, la rândul ei, îl susține pe
Clovis în administrarea regatului.
Pentru a perfecționa sistemul administrativ al regatului, Clovis a introdus primul cod de
legi al francilor – Legea francilor salieni (Legea salică).
Legea Salică (fragmente)
*dacă cineva va omorî un franc liber și va fi demascat, va plăti 200 de solizi.
*dacă cineva va omorî un om aflat în slujbă la rege, va plăti 600 de solizi.
*dacă va fi ucis un bărbat roman stăpîn (de pământ), cel ce l-a ucis va plăti amendă 70 de
solizi.
Între anii 768-814 statul francilor a fost condus de Carol cel Mare. El a supus Italia de
Nord, Spania de Nord-Est, Saxonia, Bavaria și o parte a hanatului avarilor.
În anul 800 Carol cel Mare a fost încoronat la Roma Împărat, iar statul lui a început să se
numească imperiu. Împărații Bizanțului care se considerau unicii moștenitori ai acestui titlu au
refuzat inițial să îl recunoască ca împărat, dar în 812 îi recunosc titlul.
Imperiul fondat de către Carol cel Mare era un stat medieval. Carol cel Mare este
considerat un părinte al Europei, epoca lui a constituit apogeul istoriei Regatului Francilor.
Societatea medievală în secolele IX-XI. Fărâmițarea politică.

După anul 843, în Europa de Vest a început fărâmițarea feudală.

În anul 843, urmașii lui Carol cel Mare au împărțit la Verdun imperiul în trei părți. Astfel,
s-au format regatele: Franța, Germania și Italia. În aceste regate a slăbit influența puterii regale.
În Europa a început fărâmițarea feudală. Fărâmițarea imperiului a fost cauzată de:
 Creșterea puterii aristocrației care avea o mare influență asupra țăranilor;
 Lipsa relațiilor economice dintre diferite regiuni ale imperiului;
 Slăbirea puterii militare a urmașilor lui Carol.
În secolele IX-XI țările Europei de Vest au suferit din cauza invaziilor normazilor, arabilor,
maghiarilor. Populația s-a grupat în jurul marilor stăpâni de domenii, care erau în stare să îi
apere. Acest proces a consolidat și mai mult puterea marilor feudali și a slăbit autoritatea regală.
Treptat, centrul vieții economice și politice se transferă pe domeniile feudale.
Domeniul feudal este elementul principal în jurul căruia se constituie întreaga societate
medievală. El îi asigură nobilului atât puterea economică, cât și cea politică.
Țăranii care locuiau pe domeniul feudal se împărțeau în două categorii: cei care depindeau
de senior doar pentru pământul deținut și care aveau dreptul de a părăsi domeniul și țăranii care
n-aveau dreptul de a se muta pe un alt domeniu, nu se puteau căsători fără permisiunea
seniorului, nu puteau lăsa bunurile drept moștenire etc. Acești țărani se numeau șerbi (l.lat.
servus - rob).
Țăranii dependenți achitau dijma sau boierescul (în natură sau bani) și zeciuiala
bisericească – a zecea parte din roadă se dădea bisericii.
În calitate de senior suprem, regele dădea pământ marilor nobili (ducilor și comiților) cu
condiția de a sluji regelui. La rîndul lor, ducii și comiții dădeau pământ micii nobilimi. Stăpânul
pământului se numea senior. Cel care primea pământ se numea vasal (slugă), iar pământul primit
se numea feud. Între senior și vasal se stabileau relații de vasalitate. Seniorul îi asigura vasalului
protecția, apărarea în justiție, iar vasalul trebuia să-i acorde seniorului diferite ajutoare. O
asemenea organizare a societății a căpătat denumirea de ierarhie feudală.

Imperiul Roman de Răsărit (Bizantin) în secolele VI-XI

Bizanțul a tins mereu să fie imaginea împărăției cerești pe pământ: împăratul – umbra lui
Dumnezeu, demnitarii și slujitorii – îngeri.
Particularitățile dezvoltării Imperiului Bizantin. După divizarea Imperiul Roman în anul
395, Imperiul Roman de Răsărit a rezistat loviturilor barbarilor, supraviețuind peste o mie de ani.
Trăinicia Imperiului Bizantin se datora particularităților dezvoltării sale economice și
sociale. Elera compus din provincii bogate, unde țărănimea liberă și colonii au constituit
întotdeauna o forță economică mai importantă decât sclavii. Orașele au evitat criza care a zguduit
Occidentul. Mult mai avansată decât în Occident era cultura. Până în secolul al VII-lea oficială
fusese limba latină, limba culturii fiindca cea greacă.
Domnia Impăratului Iustinian I. Iustinian I (527-565) ordonează întreaga politică internă
și externă în jurul a două sarcini majore: restabilirea Imperiului Roman în hotarele lui vechi și
afirmarea totală a creștinismului în acest imperiu. A alcătuit Codul lui Iustinian, eliminând legile
învechite și adăugând prevederi noi sub influența moralei creștine. Codul lui Iustinian a
influențat dezvoltarea dreptului în Europa pînă în epoca modernă inclusiv.

Arabii în secolele VI-XI

În anul 628, Mahomed a expediat suveranilor statelor înconjurătoare mesaje, prin care îi
înștiința că l-a aflat pe Dumnezeu cel adevărat. Împăratul bizantin Iraclios a considerat că
mesajul a fost trimis de un smintit. Dar în mai puțin de o sută de ani, urmașii lui Mahomed au
pus stăpânire pe un teritoriu imens între India și Oceanul Atlantic.
Fondatorul islamului a fost Mohamed (570-632), care i-a unit sub drapelul noii religii și a
devenit liderul lor politic. Credincioșii trebuiau să se supună total voinței lui Allah, care
determină viața fiecărui om (islam=supunere). Predicile lui Mohamed alcătuiesc Coranul. Cartea
sacră a musulmanilor este considerată copia Coranului Ceresc, citit și predicat de Mahomed.
Predicile lui Mahomed au fost întîmpinate de aristocrația din Mecca cu ostilitate. Însoțit de
adepții săi, acesta fuge în Medina, orașul său. Acest an marchează începutul erei islamice
(hegira). În 630, Mahomed, cu susținătorii săi reușește să cucerească Mecca și apoi să impună
islamul tuturor triburilor arabe. După moartea lui Mahomed succesorii săi, califii, pătrund în
afara teritoriilor populate de arabi,  formând Marele Califat Arab. 
Arabii au adus din Asia în Europa cele trei descoperiri capitale: busola, hîrtia și praful de
pușcă. Erau renumite tratatele de medicină a lui Avicenna.
 În Evul Mediu, arabii, alături de bizantini, au fost principalii dascăli ai Europei zguduite de
invaziile barbare, asigurând continuitatea civilizației antice.
Slavii de vest și de sud în secolele V-XI.

După ce au adoptat un mod de viață sedentar, neamurile slave au format în secolele IX-X
state medievale timpurii.
Orașele medievale. Dezvoltarea meșteșugurilor și a comerțului.
Apariția orașelor medievale. În secolele X-XI, în agricultura Europei se răspândesc
uneltele de metal, ca forță de tracțiune se folosesc caii, asolamentul bineal este înlocuit cu cel
trienal etc.
Meșteșugarii dela sate, fierarii, pielarii, ciubotarii confecționau obiecte mai bune decât cele
făcute de țăranii agricultori. Ei își vindeau obiectele la intersecția căilor comerciale, la vadurile
râurilor, sub zidurile cetăților, unde vânzătorii și cumpărătorii se puteau adăposti în caz de
pericol. În secolele X-XI apar orașe noi în ținuturile germane,în Nordul Franței, Peninsula
Scandinavă, Polonia, Cehia, Rusia etc.
Mișcarea comunală. De regulă, orașele erau fondate pe pământurile nobililor sau
episcopilor, care percepeau de la orășeni taxe și impozite conform ocupațiilor lor. Locuitorii
orașelor se aflau sub jurisdicția seniorilor. În secolele XI-XII orășenii au luptat pentru
emancipare. În acest scop ei se constituiau în asociații, numite comune, cerând anularea taxelor,
impozitelor și a jurisdicției seniorilor. Eliberându-se, orășenii își alegeau o administrație proprie,
care le asigura libertatea, stabilea mărimea zilei de lucru, a taxelor și vămilor. Orașele-comune
adăposteau fugarii de pe moșiile seniorilor.
Meșteșugurile. Comerțul. Pentru a organiza producerea și comerțul și a-și apăra interesele
pe piață, meșteșugarii se asociau în bresle, iar negustorii în ghilde. Astfel, în orașele medievale
apar asociații ale cizmarilor, blănarilor, olarilor, fierarilor etc.
Dezvoltarea orașelor a dus la intensificarea schimbului de mărfuri,contribuind la formarea
piețelor locale și regionale. Astfel, se formează două zone comerciale maritime, zona de nord
(Marea Nordului și Marea Baltică) și zona de sud (Marea Mediterană, Marea Neagră).
În secolele XI-XIII, dreptul de a bate monede îl aveau în afară de regi, mănăstirile, orașele
și marii feudali. Pentru a ușura comerțul, la iarmaroace veneau zarafii, persoane care pentru o
anumită plată schimbau banii. Mai târziu ei au început să împrumute banii cu dobândă: cel care
împrumuta întorcea o sumă mai mare de 1,5-2 ori mai mare decât suma împrumutată. Acești
zarafi se numeau cămătari. Din rândurile zarafilor și cămătarilor au apărut bancherii. O dată cu
intensificarea relațiilor comerciale a început ruinarea gospodăriei naturale și declinul societății
medievale.

Biserica creștină în secolele XI-XIII. Cruciadele.

În secolele XI-XIII, biserica creștină a jucat un rol important în viața Europei Occidentale.
Ea a deținut monopolul în domeniul cărturăresc, a influențat reprezentările artistice, orizonturile
spirituale, morale și estetice ale omului medieval.
Papalitatea. Unica instituție cu autoritate care a rămas în Occident după lichidarea
administrației romane a fost biserica. Ea a început să exercite și funcțiile administrației civile. În
Italia, această misiune și-a asumat-o episcopul Romei (numit papa „părinte”) Grigore I cel Mare
(590-604). Astfel, papalitatea capătă și o anumită putere laică (civilă). Regele franc, Pepin cel
Scurt, i-a dat papei în stăpânireRomași câteva regiuni din Italia. În acest mod s-a format Statul
Papal. Puterea papalității crește pe timpul Papei Grigore al VII-lea (1073-1085), care urmărea
scopul de a-și supune stăpânitorii laici.
Apogeul papalității este atins în timpul lui Inocențiu al III-lea (1198-1216). Papa era
considerat judecător suprem în lumea catolică. Regii se declară vasalii lui. În țările europene,
biserica devine un mare proprietar de pământuri și de numeroase sate cu țărani șerbi.
Conducătorii bisericii aveau toate privilegiile seniorilor feudali.
Ortodoxia și catolicismul. Destinul diferit al celor două părți ale Imperiului Roman a
făcut ca biserica creștină din Apus și Răsărit să se distanțeze treptat. Papalitatea revendica rolul
de conducător al bisericii creștine. Patriarhii din Constantinopol, protejați de împărați, ignorau
aceste pretenții. În 1054, profitând de situația grea a Bizanțului, papalitatea reia ofensiva și
trimite la Constantinopol o solie cu cerința de supunere.  Solii nu au fost primiți de patriarh.
Atunci ei au lăsat în altarul catedralei Sf. Sofia actul de anatemă a patriarhului, care a răspuns cu
anatemă la adresa papei. Astfel în 1054 s-a produs dezbinarea bisericii creștine (Marea Schismă).
În Apus biserica creștină va fi numită catolică, iar cea de Răsărit – ortodoxă.

Diferențe între catolicism și ortodoxie:

 Potrivit catolicismului Duhul Sfânt purcede nu numai de la Tatăl, ci și de la Fiul.
 Catolicii folosesc pâinea nedospită (azima) în Taina Împărtășaniei, ortodocșii folosesc
pîinea dospită.
 Căsătoria preoților la catolici este interzisă, la otodocși este permisă.
 La catolici între Rai și Iad apare Purgatoriul, locul unde merg sufletele ce au comis păcate
ușoare pentru purificare.

Vor exista tentative de împăcare care nu vor avea succes, deoarece din 1204 (cruciada a
IV-a) se produce o ruptură ireparabilă, deoarece catolicii au cucerit și jefuit Constantinopolul.
Marea schismă a separat pe plan politic statele catolice de cele ortodoxe.

Ereticii și lupta bisericii împotriva lor. Eretic – din greacă, om abătut de la credința
dreaptă. Cauzele apariției ereziilor: influența vechilor tradiții, tălmăcirea în mod diferit a unor
dogme creștine. În 1231 papa Grigore al IX-lea a instituit inchiziția (din latină, cercetare). Cei
învinuiți erau supuși la torturi, siliți să-și recunoască vina, după care arși pe rug. Aceasta a
devenit o instituție foarte influentă, așa încât nici papii nu reușeau s-o țină în frâu. 
Cruciadele. Pentru societatea medievală europeană, Ierusalimul avea două semnificații:
una cerească – paradisul, și alta: pământească – orașul aflat în mâinile necredincioșilor.
Papalitatea i-a convins pe credincioși că eliberarea Ierusalimului pământesc le va permite să-l
obțină și pe cel ceresc. Apelul papalității a avut un puternic ecou din mai multe cauze:
 Nobilimea – a crescut numărul lor, spera să obțină posesiuni noi.
 Orășenimea – visa să acapareze porturile și căile comerciale din Mediterana de Est.
 Țărănimea – dorea să scape de dependența feudală.
Papalitatea organizează astfel mai multe expediții de cucerire. Participanții la aceste
campanii își coseau o cruce de stofă pe haine, fiind numiți mai tarziu cruciați, iar expedițiile  -
cruciade.
Prima Cruciadă, începută în 1095, a creat patru mici state creştine de-a lungul coastei
Mediteranei. Cruciaţii se avântau să le apere, mulţi provenind din ordine militare, precum
Cavalerii Templieri, confrerie de călugări-soldaţi fondată în secolul al XII-lea pentru protecţia
pelerinilor şi apărarea hotarelor creştinătăţii.
A doua Cruciadă a început în anul 1145, după căderea Edessei, unul dintre statele creştine
pe Pământul Sfânt. Condusă de regele german Conrad al III-lea şi de Ludovic al VII-lea al
Franţei, ea a fost un eşec costisitor.
A treia Cruciadă a fost lansată în 1189, fiind provocată de căderea Ierusalimului în faţa lui
Saladin. Condusă de Richard I „Inimă de Leu” al Angliei, Cruciada a recucerit coasta Palestinei,
însă nu a reuşit să recucerească Ierusalimul şi s-a sfârşit într-un armistiţiu, în 1192.
A patra Cruciadă, între 1202 şi 1204, a fost cu dibăcie deturnată de veneţieni pentru a putea
cuceri oraşul unguresc Zara, ceea ce le-a permis să meargă mai departe să jefuiască
Constantinopolul şi să acapareze părţi din Imperiul Bizantin, în cursul jumătăţii de secol ce a
urmat. Asta arată cât de mult se degradase idealul cruciadelor.
A cincea Cruciadă, din 1219, a avut ca ţintă Egiptul, cel mai puternic stat musulman, şi nu
recucerirea Locurilor Sfinte; ea a fost abandonată în urma certurilor dintre capi.
A şasea a început în 1227 şi a reuşit să recâştige Ierusalimul numai prin negocieri; dar
preţiosul oraş era din nou pierdut în 1244.
A şaptea şi a opta Cruciadă au avut loc între 1248 şi 1272 şi au fost conduse de Ludovic al
IX-lea al Franţei. Expediţiile lui împotriva Egiptului şi Tunisiei s-au sfârşit dezastruos, iar în
1291, ultimul reazem creştin în Levant, portul Acre, se întorcea în mâini musulmane.
Europenii au câştigat mult din contactul lor cu Orientul Mijlociu. Porumbeii călători,
morile de vânt şi oglinzile au fost aduse în Occident din lumea musulmană.
Europa secolului al XIV-lea, devastată de ciumă, de foamete şi de Războiul de O Sută de
ani dintre Anglia şi Franţa, era prea slăbită şi hărţuită pentru a mai putea organiza o mare
expediţie în Răsărit. În faţa puterii otomane crescânde, creştinătatea se afla din nou în defensivă.
Urmările cruciadelor:
 A slăbit puterea nobilimii, fapt ce a favorizat consolidarea puterii regale;
 S-au întărit pozițiile negustorilor italieni în Mediterana de Est în defavoarea celor
bizantini și arabi;
 Cunoașterea modului de viață oriental, plin de lux, a făcut ca nobilii să-și dorească mai
mulți bani. Astfel, ei renunțau la munca de clacă a țăranilor în favoarea unei rente în
bani, permițându-le acestora să se răscumpere din șerbie.

Formarea statului centralizat în Franța, secolele XI-XV

Premisele și începutul unificării Franței. În secolul al X-lea Franța era o țară fărîmițată.
Schimbările din secolele următoare (valorificarea noilor terenuri, apariția și dezvoltarea orașelor,
intensificarea relațiilor marfă-bani, creșterea numărului populației) au creat premisele unificării
Franței. În procesul de unificare regele era susținut de orășeni, țăranii liberi, mica nobilime și
biserică.
Apariția Statelor Generale. Pentru a stabili volumul impozitelor ;i a u;ura perceperea lor,
Filip al IV-lea cel Frumos a convocat adunarea reprezentanților celor trei stări sociale în 1302:
 Clerul
 Nobilimea
 Orășenii
 Fiecare stare își ținea ședințele separat. Cele trei stări se convocau pentru a lua decizia
finală. O dată cu apariția stărilor, numite ulterior State Generale, în Franța s-a instituit monarhia
stărilor, care s-a menținut până în secolul al XVI-lea.
Războiul de 100 de ani. „Ciuma Neagră”. În secolul al XIV-lea, între Franța și Anglia a
început un război numit Războiul de o sută de ani (1337-1453). Cele două țări au luptat pentru
dominație în Europa de Nord-Vest (Flandra, Belgia de astăzi). La începutul războiului englezii
controlau cca o treime din teritoriul Franței.
La mijlocul secolului al XIV-lea Europa a fost lovită de Ciuma Neagră în urma căreia o
treime din populația Europei a dispărut.
Războiul și Ciuma Neagră au înrăutățit și mai mult situația populației, provocând revolte
ale țăranilor și orășenilor. Revolta a fost numită Jaquieria. Conducătorul ei a fost executat.
Nobilii s-au răfuit cu răsculații, 20000 mii de răsculați fiind omorîți. Temându-se de o nouă
revoltă, nobilii nu au mărit prestațiile și au grăbit procesul de eliberare a țăranilor din șerbie.
Ioana d’Arc. Terminarea războiului. La începutul secolului al XV-lea, englezii au reluat
operațiile militare. În 1415 au ocupat orașul Azincourt, apoi Parisul în 1420. Francezilor le
rămâne doar orașul Orleans, oraș-cheie, care le împiedica accesul englezilor spre sud. În 1429 în
apărarea Orleansului a venit o fată simplă de țăran – Ioana d’Arc. Orleansul a fost eliberat, Ioana
cade în prizonierat, iar apoi este acuzată de erezie și arsă pe rug. În anul 1453 englezii au fost
alungați din Franța.
La mijlocul secolului al XV-lea marii feudali nu doreau să se supunăregelui. După mai
multe lupte regele alipește la domeniul regal Burgundia, Provence și Bretagne. Astfel, la sfârșitul
secolului al XV-lea s-a încheiat procesul unificării regatului Franței.

Formarea statului centralizat în Anglia, secolele XI-XV

În secolul al XII-lea, regii englezi stăpâneau pământuri pe teritoriul Franței, în timp ce pe

insula britanică unele posesiuni nu se supuneau regelui englez.
Cucerirea Angliei de către normanzi. În 1066 Anglia a fost cucerită de oștirile ducelui de
Normandia Wilhelm, supranumit Cuceritorul. Oamenii liberi au fost impuși să depună jurământ
de vasalitate directă regelui.
Evoluția economică în secolele XI-XIII. În secolele XI-XIII agricultura Angliei trece prin
transformări (extinderea suprafețelor arabile, răspândirea asolamentului trienal, comutația rentei)
care au dezvoltat orașele, au intensificat legăturile comeriale interne și externe și a crescut
numărul populației. Cel mai mare oraș la mijlocul secolului al XIV-lea era Londra, cu 60 000 de
locuitori.
Marea cartă a libertăților reprezintă un document realizat în urma nemulțurii baronilor,
cavalerilor și orășenilor față de rege în 1215 (Magna Carta Libertatum). Regele era obligat să
facă concesii: să nu ceară de la nobili mai mulți bani și servicii decât cele prevăzute de
obiceiurile țării, să nu aresteze baronii sau cavalerii fără judecată etc. Este primul document
bazat pe ideea că puterea unui suveran poate fi controlată de supușii săi în permanență.
Apariția parlamentului. În 1265 a fost convocată o adunare a reprezentanților clerului,
baronilor, cavalerilor și orășenilor, numită parlament (de la cuvântul francez parler, a vorbi).
Parlamentul stabilea mărimea impozitelor, elabora legi, fiind organul judecătoresc suprem în
țară. În secolul al XIV-lea, parlamentul s-a divizat în două camere: Camera Lorzilor (clerul și
nobilimea consulta regele în probleme politice) și Camera Comunelor (orășenii și cavalerii votau
subsidiile, acuzau dregătorii regali). În Anglia ia naștere formula democrației medievale – ceea
ce îi privește pe toți, trebuie să fie acceptat de toți.
Revolta țăranilor conduși de Wat Tyler. Înrăutățirea situației țăranilor în timpul
Războiului de o sută de ani, Ciuma Neagră, scăderea recoltelor în unele regiuni până la 70 %,
sporirea impozitului pe cap de locuitor, au provocat în 1381 revolta țăranilor englezi conduși de
Wat Tyler. Revolta a fost înăbușită iar Wat ucis în timpul întrevederii cu regele.
Războiul celor două roze. După terminarea Războiului de o sută de ani, marea nobilime
s-a împărțit în două tabere: cei nemulțumiți de rezultatele războiului, în jurul familiei York
(trandafirul alb), restul în jurul familiei Lancaster (trandafirul roșu). Războiul dintre aceste două
familii a fost numit Războiul celor două roze (1455-1485). Victoria a fost a lui Henric Tudor,
rudă cu Lancasterienii, care s-a căsătorit cu Elizabeta York și a unit cele două roze în roza
Tudorilor. Acest război a contribuit la scăderea influenței nobilimii engleze și la consolidarea
monarhiei.

Imperiul German și republicile italiene

ÎNVESTITÚRĂ (< fr., lat.) s. f. (În Ev. med.) Actul de numire și de confirmare în funcție
a unui prelat. Până la sfârșitul sec. al XI-lea, dreptul de învestitură a aparținut, de fapt, puterii
laice (regelui, în Anglia; împăratului, în Germania). Ca urmare a interzicerii (1075), de către
papa Grigore al VII-lea, împăratului german Henric al IV-lea să numească și să confirme clerul
înalt în funcții bisericești, se accentuează lupta dintre puterea laică și cea papală (numită lupta
pentru învestitură), care se va încheia în 1122 printr-un compromis, cunoscut sub numele de
Concordatul de la Worms.

PRELÁT, prelați, s. m. Înalt demnitar bisericesc (patriarh, mitropolit, episcop etc.); titlu
purtat de unii clerici superiori în serviciul Vaticanului.
MIȘCAREA CLUNYSTĂ – mișcare reformatoare apărută în mănăstirea Cluny din
Burgundia, care opta pentru interzicerea vinderii funcțiilor ecleziastice, neamestecul laicilor în
alegerea ierarhilor, celibatul clerului etc, care astfel, a consolidat puterea papalității.

„Politica italiană” a împăraților germani – politica externă a împăraților germani prin

care pretindeau asupra Italiei, organizând campanii de cucerire în Italia. Aceste campanii ale
împăraților germani au permis ducilor germani să se transforme în suverani teritoriali locali.
Papalitatea se împotrivește intențiilor împăraților germani, dorind să devină principala autoritate
în lumea creștină. Astfel, apare conflictul între papalitate și împărați, care luase forma luptei
pentru învestitură.
Împăratul german Henric al IV-lea a refuzat să se supună autorității papale, Papa Grigore al
VII-lea l-a excomunicat. Împăratul este părăsit de principi și pleacă la Canossa să aștepte iertarea
Papei. După 3 zile ajung la o înțelegere – concordatul de la Worms (1122), care prevede dubla
învestire a prelaților: împărații îi învesteau cu putere laică, papalitatea – cu putere spirituală.
În Germania înaltul cler era numit de împărat, iar în Italia – de Papă.
La sfîrșitul secolului al XIII-lea Rudolf de Habsburg, se dezice de politica italiană,
încercând să-și întărească pozițiile în Germania prin lărgirea domeniului imperial.
Carol al IV-lea de Luxembrug devine rege al Cehiei, mută capitala la Praga, părăsește
Germania și emite Bula de Aur (1356). Bula de Aur acorda principilor:
 Drepturile de batere a monedei;
  De cârmuire ereditară;
 De percepere a impozitelor;
 De înființare a vămii;
 De instituire a propriei justiții
Prin urmare, Bula de Aur consacra fărâmițarea politică a imperiului.
Implicați în afacerile din Italia, împărații germani nu au susținut lupta orașelor împotriva
principilor. Astfel, orașele nu îi vor susține în centralizarea statului. Astfel, în nordul Germaniei
se formează puternica uniune comercială a orașelor, Hansa (uniunea hanseatică), care a deținut
superioritatea în comerțul pe Marea Baltică timp de câteva secole.

Marile descoperiri geografice și consecințele lor

Premisele:
 Intensificarea comerțului și a activității bancare
 Creșterea volumului producției meșteșugărești și agricole
 Modernizarea mijloacelor de transport (caravela)
 Perfecționarea busolei
 Utilizarea astrolabului (stabilea latitudinea și stabilea poziția corăbiei pe mare sau
ocean)
 Perfectarea hărților
 Dezvoltarea relațiilor marfă-bani, crează necesitatea importului mai mare de aur și
argint, mirodenii, mătase, din China și India, astfel ei se ciocnesc cu Imperiul
Otoman pe uscat și pornesc în căutarea noilor căi maritime.
economice:
1. Interesul pentru metale prețioase crescuse, creându-se conceptul de „goană după aur”.
Europenii considerau că Africa deține vaste resurse de aur, dar nu știau cu exactitate
unde, căci musulmanii dețineau acolo monopolul. Marco Polo a întărit ideea că în India
sau în China se pot găsi multe bogății.
2. În 1480 a început goana după mirodenii, produse care se adaugă la alimentele conservate
cu sare pentru a le îmbunătăți
gustul: piper, cuișoare, ghimbir, scorțișoară, nucșoară, șofran etc., fiindcă acestea
creșteau numai în anumite zone geografice. Zonele cele mai productive erau India, pe
litoralul de sud-vest, pe coasta Malabarului, Insula Ceylon (Sri Lanka) și insulele din
Indonezia (Insulele Moluce). Mirodeniile erau importate din antichitate, dar consumul în
Europa a crescut după cruciade, când europenii au intrat în contact cu lumea musulmană,
învățând sa utilizeze mai des mirodeniile. China era, de asemenea, o piață de desfacere.

social-politice:
1. Statele europene s-au centralizat, punând la ordine tribunalele, ceea ce i-au deranjat
pe nobili ce nu-și doreau sa fie investigați, astfel, pentru că nu se puteau manifesta, s-
au dus în căutarea unor noi zone. 
2. Criza financiară și deficitul de metale și capital în bugetele monarhilor 
3. Consolidarea Imperiului Otoman și expanisiunea islamului care a determinat statele
europene să caute alte căi maritime spre Asia de sud-est 
4. Concurența și rivalitatea dintre state au intensificat expedițiile.
Culturale
1. În secolul XIV-XV s-au făcut importante descoperiri: caravella, portulanele,
astrolabul

2. Misionarismul creștin era activ în lumea spaniolă, având o vocație universală. Era
răspândit și mitul „Țării Sfântului Ioan”, ce susținea că dincolo de lumea musulmană
exista o anumită țară creștină care putea deveni un aliat împotriva musulmanilor.

Europenii au desfășurat expediții maritime și terestre de explorare, ceea ce a dus la stabilirea

unor contacte durabile și substanțiale între ariile de civilizație anterior-separate. Pe lângă diverse
țări care nu erau dezvoltate suficient să desfășoare expediții, civilizația islamică era centrată în
lumea veche și avea contacte cu China, India, Africa neagră și Europa, deci nu simțea nevoia de
căutare de noi drumuri. În 1405-1433, China inițiază șapte expediții comandate de
"proscrisul" Zheng He în Champa, Indonezia, India, Insula Ormuz, Marea Roșie (Aden), Golful
Africii (Mogadishu, Malindi). Expedițiile s-au desfășurat ca acțiuni imperiale, fără implicarea
negustorilor, lipsite de un sprijin social suficient. Zheng He era sprijinit de împăratul Yongle, dar
dublu marginalizat pentru ca era eunuc și musulman, iar mandarinii confucianiști erau împotriva
expediției conduse de el. 
Prin căutarea căii maritime din Europa spre Asia în timpul regelui Henric Navigatorul,
expedițiile portugheze explorează la începutul secolului al XV-lea coastele Africii de vest,
inaugurând Perioada Marilor descoperiri. Astfel Bartolomeo Diaz primește o însărcinare secretă
a regelui portughez Ioan al II-lea ca să continue cercetarea lui Diogo Cão de a găsi punctul sudic
al continentului african și pe cât posibil drumul spre India. Flota navighează în lungul coastei de
vest africane lăsând în urmă vărsarea fluviului Congo, ajungând la ultima regiune cunoscută deja
de portughezi Namibia de astăzi, trece prin Golful Balenei, spre sud unde sunt împinși de un vânt
din nord puternic și furtună cele două caravele rămase spre sud spre Capul Bunei Speranțe.
În 1492 ajunge în Lumea Nouă  Cristofor Columb care a  avut 4 expeditii. Descoperirea
Americii se datorează “unei erori norocoase”. Pe baza credinței că pământul este rotund și că
Apusul Europei nu este separat de Extremul Orient decât prin Oceanul Atlantic, Cristofor
Columb a pornit, să descopere drumul Indiilor spre vest. Columb nu a corespuns speranțelor pe
care Spania le pusese în el. Coloniștii care l-au însoțit au descoperit țări mănoase, dar nu au găsit
comorile de aur la care se așteptau. Ei au început să se certe între dânșii și să trimită în Spania
plângeri împotriva lui Columb. Pentru a pune capăt acestor conflicte, amiralul însuși a cerut
reginei Isabella să trimită un comisar care să verifice plângerile îndreptate contra lui. Comisarul
l-a pus pe Columb în lanțuri și l-a trimis în Europa. Regina l-a eliberat, dar nu l-a mai lăsat
stăpân pe țările descoperite. În ultima sa expediție, Columb și-a pierdut corăbiile pe coasta
Americii Centrale și s-a întors bolnav în Spania (1504). El a murit, în 1506, sărac și aproape
uitat, fără să știe că a dat Spaniei o Lume Nouă.

Primul care anunță lumii descoperirea unui nou continent este Amerigo Vespucci. Originar din
Florența, Vespucci ajunse în Spania pe la 1490, ca agent al Băncii Medici. În 1498 o călătorie,
care-l conduseră pe coasta nord-est a Americii de Sud, numită de el Venezuela adică “Veneția
Mică”, din cauza locuințelor construite de indieni pe apă. În descrierile sale de călătorie,
Vespucci a susținut că pământul explorat de el aparține unui continent nou. Umanistul german
Ringmann a propus și posteritatea a aprobat, că Lumea Nouă descrisă de Vespucci să fie numită
America după numele exploratorului. Numele acesta s-a generalizat la mijlocul secolului al XVI-
lea.
Un alt nume este al lui Fernando Magellan, care pornește într-o expediție în 1519 din Sevilia,
împreună cu 5 nave: Trinidad (comandată de Magellan), San Antonio, Santiago, Concepcion,
Victoria (singura care a supraviețuit și s-a întors în 1522 cu 18 supraviețuitori). Unele jurnale ale
marinarilor descriu momentele când echipajele celor 5 nave au rămas fără provizii și erau nevoiți
să consume vietățile găsite la bord (șoareci și pisici) sau alte orori prin care au trecut de-a lungul
călătoriei. Exploratorul moare în 1521 într-o luptă cu băștinașii de pe insulele Filipine, fiind rănit
de o săgeată otrăvită. Fernando Magellan a reușit să demonstreze ipoteza că pământul este
rotund, una din cele mai mari realizări din acea perioadă.

Impactul: 
1. Oceanul Atlantic devine axa comercială a lumii, comerţul decăzând în Marea Baltică
şi în Marea Mediterană; Veneţia şi Genova pierd monopolul comerţului cu Orientul,
impunându-se noi oraşe precum Sevilla, Cadiz, Lisabona prin afluxul de metale
preţioase şi creşterea preţului la produsele manufacturiere şi agricole. 
2. Dezvoltarea comerţului global, manufacturilor şi a băncilor a favorizat naşterea
capitalismului. 
3. Importarea plantelor noi în Europa: porumbul, cartoful, tomatele, tutunul ş.a. 
4. Creşterea rolului burgheziei, datorită scăderii considerabile a domeniului feudal, 
5. Consolidarea monarhiilor absolute, prin recunoașterea autoritatății monarhului de
către feudali
6. Începutul erei imperiilor colonial: Spania (în secolul al XVI-lea un mare imperiu),
Portugalia, Olanda, Franța, Anglia. 
7. La nivel cultural au apărut cunoştinţe noi în multe domenii: botanică, zoologie,
medicină, religie etc. raţiunea a început să se axeze mai mult asupra omului şi a
existenţei sale. Prin dimensiunea importanței lor, descoperirile  au fost numite mari

 Ciocnirea cu noi civilizaţii: Maia, Inca, Aztecii

 Schimbul de plante și animale
 Se formează primele imperii coloniale: portughez și spaniol
 Importul de mirodenii în Europa, aduceau doar 5-6 corăbii pe an, pentru a menține
prețurile
 Devalorizarea aurului, argintul devine mai scump
 Treptat orașele din Nordul Europei, din Țările de Jos, devin principalele centre
comerciale. Olanda va urma ca centru economic după Spania și Portugalia, mai
tîrziu regina mărilor devine Anglia.
 Apariția mercantilismului: I etapă – aduc aur, depozitează, devalorizare, II etapă
-pun în circuit aurul, banii, fac investiții.

Personalități:
1. Cristofor Columb – 1492 a descoperit insula San Salvador.
2. Fernando Magellan – prima călătorie în jurul lumii (1519- 1522).
3. Vasco Da Gama – în 1498 a descoperit drumul maritim spre India ocolind Africa.
 Mercantilismul
Mercantilismul reprezintă o politică economică lansată în Europa în secolele XV-XVII,
având la bază conceptul că puterea unei națiuni poate fi mărită dacă exporturile sunt superioare
importurilor.
În practică politica mercantilistă a cunoscut diferite metode și mijloace pentru acumularea
de bogății:
 Colonizarea de teritorii bogate în zăcăminte de aur;
 Dezvoltarea comerțului și a navigației maritime;
 Dezvoltarea producției manufacturilor destinată exporturilor.
Mercantilismul este primul curent de gîndire economică burgheză modernă. Ideea centrală
era că aurul și argintul sunt prima bogație atât pentru indivizi, cât și pentru state.
La baza teoriei mercantiliste stau principiile:
 Bogațiile provin din comerț
 Materia primă trebuie utilizată în industria internă și exportat numai produsul finit
 Balanța trebuie să fie activă, adică să se vândă mai mult decât se cumpără de la
străini
Mercantilismul a apărut datorită factorilor:
 Apariția statelor centralizate;
 Apariția economiei de piață;
 Marile descoperiri geografice.

Reforma
Premise:
1. Biserica avea multe privilegii, scutiri fiscale, imunitate juridică, administrativă. Averea
Papei astfel se acumula pe seama dijmelor și a dărilor.
2. Burghezia, nobilimea, orășenii și cavalerii erau nemulțumiți căbiserica acumula averi,
dorindu-și o biserică necostisitoare, cerînd anularea privilegiilor fiscale ale bisericii.
3. Țăranii doreau micșorarea dărilor și prestațiilor.
4. În Germania influența bisericii era puternică, deoarece arhiepiscopii din Koln, Mainz și
Trir alegeau împăratul.
5. Pe malul Rinului se aflau mari posesiuni bisericești, acest râu era numit Drumul popilor.
Secolul al XVI-lea în Germania este marcat de mișcarea care avea drept scop reducerea
averii bisericii și reformarea ei în spiritul învățăturii creștine, numită REFORMĂ.
Marii reformatori au fost Jean Calvin, Ulrich Zwingli,Thomas Morus, Martin Luther.
Cei care i-au urmat, le-au susținut ideile s-au numit protestanți.
Papa a întreprins o serie de măsuri numite CONTRAREFORMA (reforma catolică),
pentru a reface unitatea spirituală a bisericii catolice. Măsurile luate de Papă nu au putut opri
răspândirea reformei în Europa. Burghezia va susține ideile reformei.
Papa a fondat Ordinul Iezuiților în frunte cu Ignațiu de Loyola. Iezuiții acționau după
principiul „Scopul scuză mijloacele”. Iezuiții au fondat școli, colegii, univeristăți în care se
studia intens religia catolică.
Reformatorii și susținătorii lor erau considerați eretici și dați pe mâna Inchiziției.

Renașterea
Renașterea a fost o mișcare culturală care s-a întins pe perioada secolelor XIV-XVI. A debutat
în Italia, în perioada Evului Mediu Târziu și ulterior, s-a răspândit în restul Europei. Deși apariția
tiparului a accelerat difuzarea ideilor în secolul al XV-lea, schimbările Renașterii nu au fost
experimentate uniform de întreaga Europă. 

Renașterea a demarat în secolele XIV-XV în Italia, a condus la afirmarea oamenilor de

afaceri, bancherilor și proprietarilor de manufacturi. Se pune accent pe progresul tehnico-știițific.
Dacă omul medieval acorda atenție lumii de dincolo, atunci renascentistul acordă atenție
actualității. Deviza lor era „fiecare pentru sine și împotriva tuturor”, astfel, apare conștiința
individuală.
Renașcentiștii valorifică realizările antichității, adăugând observațiile și experiențele lor.
Reprezentanții Renașterii mai erau numiți umaniști, deoarece își propun să perfecționeze omul
prin dezvoltarea aptitudinilor și talentelor sale ce determină progresul societății.
Ca o mișcare culturală, a cuprins înflorirea inovatoare a literaturii latine și autohtone, începând
din secolul al XIV-lea, când erau cercetate sursele literare din antichitatea clasică căreia i-a fost
creditată lui Francesco Petrarca, apoi a debutat dezvoltarea liniară de perspectivă a tehnicilor de
acordare a unei realități mult mai naturale în pictură, și treptat, la scară largă ceea ce a dus la o
reforma educațională. În politică, Renașterea a contribuit la dezvoltarea convențiilor diplomatice
precum și în știință.

Mari scriitori umaniști:

 Dante Alighieri
 Francesco Petrarca
 Giovanni Boccaccio
 Francois Rabelais
 William Shakespeare
 Miguel de Cervantes
Știința:
 Leonardo da Vinci
 Nicolaus Copernic – a demonstrat că Soarele se află în centrul sistemului planetar.
 Gallileo Galilei – cu telescopul a demonstart că pe Lună există munți, iar pe Soare – pete.
 Giordano Bruno – adept al lui Copernic și Galilei afirmă că universul este infinit.
 Erasmus de Rotterdam – „Laudă Prostiei”, descrie cu sarcasm societatea medievală,
ignoranța clerului, comportamentul necuviincios al călugărilor.
 Nicolo Machiavelli – s-a pronunțat în domeniul politic, dorind unificarea Italiei prin
oricare mijloace.
 Thomas Morus – în lucrarea Utopia descrie o societate ideală bazată pe egalitate
economică, socială și politică.
Arta:
Leonardo da Vinci
Michelangelo Buonarroti
Rafael Sanzio

Cultura Renașterii exprimă aspirațiile marilor umaniști spre creație și cugetare liberă,
debarasarea gândirii de scolastica medievală.
Declinul Renașterii a fost favorizat și accelerat de două împrejurări:
*Decăderea politică și economică a Italiei, începând deja în prima jumătate a secolului al XVI-
lea, bântuită de războaie nesfârșite, ce au culminat cu jefuirea Romei de către trupele de
mercenari ale lui Carol Quintul. Aceasta a dus la slăbirea puterii și prestigiului papalității, la
decăderea orașelor-state, ca Florența și Milano. 
*Descoperirea unui nou drum spre India, prin înconjurul Capului Bunei Speranțe, slăbește
substanțial situația economică a Veneției și Genovei.

Concomitent incepe REFORMA – o altă mișcare socială, politică și ideologică din sec. XVI
îndreptată împotriva Bisericii catolice în urma căreia s-au desprins religiile protestante.

Acest fenomen istoric a fost provocat de

a) Cauze religioase: criza morală prin care trecea Biserica catolica (averile mari și luxul,
desfrânul, corupția și comportamentul inadecvat al multor clerici catolici de exemplu chiar Papa
Alexandru al VI-lea Borgia, implicat în crime), vânzarea functiilor bisericesti și vânzarea de
indulgente către credinciosi, toate acestea au slăbit mult încrederea în Biserica a credincioșilor;
b) Cauze economico-sociale: bogățiile mari ale Bisericii catolice (în Germania deținea o treime
din pământuri), imunitatea și scutirile de taxe a clerului, fapt ce crea nemulțumirea altor categorii
sociale;
c) Cauze politice: dorința unor monarhi sau mari nobili europeni de a-și subordona Biserica și de
a-i lua averile (Anglia, Germania);
d) Cauze ideologice: umanistii criticau dur aspectele negative ale Bisericii catolice si militau
pentru reducerea rolului acesteia în societate, de exemplu Erasmus de Rotterdam în cartea
“Elogiul nebuniei” 
e) Afirmarea unor precursori ai Reformei care criticau aspru Biserica si propuneau un nou tip de
credinta, bazat pe Sfânta Scriptura (Jan Hus in Cehia ars pe rug pentru ideile sale);

Reforma religioasa a început în Germania. Aici nemulțumirile față de catolicism și papalitate

erau cele mai mari.  Martin Luther, teolog si profesor de la Universitatea din Wittenberg, a intrat
inconflict cu Papa. El a publicat “cele 95 de teze” ale sale care erau, de fapt, idei despre o
Biserica mai simplă și fără lux sau corupție și celebra sa doctrină “Mântuirea prin credință”
conform careia pentru a se mântui, omul trebuie să aiba credință, nemaiavând nevoie de cler si de
practicile bisericești pentru a intra în contact cu Dumnezeu. Tot el susținea că fiecare om are
dreptul de a interpreta Biblia dupa propria constiință. Luther s-a desprins din Biserica catolică și
a pus bazele unei noi confesiuni. 
Ca reacție la Reforma religioasă inițiată în Germania de Martin Luther, Biserica Catolică
instituie Contrareforma pentru readucerea protestanţilor sub autoritatea papei și pentru stoparea
extinderii confesiunilor reformate.  Pentru refacerea prestigiului Bisericii Catolice, au fost
adoptate hotărâri în Conciliul de la Trento. S-a insistat pe ridicarea pregătirii clerului,
dezvoltarea învăţământului teologic, întemeierea de noi ordine călugăreşti pentru răspândirea şi
consolidarea catolicismului (precum Ordinul iezuit), reorganizarea tribunalului Inchiziţiei.
Tribunalele inchizitoriale au fost o adevărată lovitură de grație împotriva libertății de gândire. În
urma Conciliului din Trient (1545), se alcătuiește o listă a cărților interzise, considerate eretice în
cazul că vin în contradicție cu dogmele bisericești. Galilei este constrâns să-și abjure public
convingerea asupra rotației pământului în jurul soarelui, nu fără a șopti pentru sine "și totuși se
rotește”.
 
Revoluția din Țările de Jos
 Aparent absente din marea istorie a Evului Mediu european și mereu sub dominația politică
a unor seniori nfluenți din afară, la un moment dat, Țările de Jos au devenit centrul economic al
lumii.
1579 – 7 provincii nordice au încheiat între ele o alianță împotriva Spaniei în orașul
Utrecht. Statul nou a fost numit Provinciile Unite, ulterior Olanda. Această țară se dezvoltă rapid,
face comerț pe mare, își crează sistem colonial. Astfel între Olanda și Anglia izbucnește un
război naval care se va finisa cu preluarea puterii maritime de către Londra. Amsterdamul va
ceda rolul de centru comercial european Londrei.

Geneza statală la români

Constituirea statelor medieval a fost un process istoric care s-a derulat începând cu secolul al
VII-lea și sfârșind cu secolul al XIV-lea, prin care nobilimea din țările medieval române se
emancipează treptat de stăpânirea împărățiilor sau regatelor vecine și care se încheie cu
întemeierea voievodatelor românești.
Către anul 1000 majoritatea comunităților europene își finisase procesul de constituire a statelor.
Românii, însă rămân organizați în obști teritoriale sau sătești, izvoarele atestând câteva zici de
țări, voievodate, cnezate, banate. Extinderea Arpadienilor și consolidarea regatului maghiar,
precum și pericolul tătarilor accentua necesitatea creării statului medieval românesc. 

Continuitatea si evolutia permanenta a obstilor romanesti a fost catalizata de invaziile vecinilor.

Proto-bulgarii, ce veneau de pe Volga i-au fortat pe bizantini să cedeze Moesia și Transalpina.
Bulgarii și românii au avut temporar un destin comun in istoria medievala timpurie, contribuind
in egala masura la formarea Imperiului romano-bulgaro, condus de familia de origine română a
Asăneștilor.
 Epoca Modernă
Războiul de independență a coloniilor engleze. Constituirea și evoluția SUA în epoca
modernă.
Desfășurat între anii 1775-1783, războiul de independent SUA a fost un eveniment istoric de o
majoră importanță pentru istoria universală. Denumit și revoluția Americană, acest eveniment
face parte din cele 3 mari revoluții burgheze ale secolului XVIII. Statele Unite ale Americii a
apărut în baza confederații celor 13 colonii a Marii Britanii de pe coasta de est a Americii de
Nord. SUA este opera unor mari minți illuminate,  numiți “Părinții fondatori” dar și rezultatul
unor serii de cause concrete ce au determinant separarea coloniilor de metropola, Londra.

Pentru coloniile din America de Nord au dus competitie Anglia, Franța, Spania, Olanda,
victoria fiind de partea Angliei.
Specificul Revoluției Americane l-a constituit desfășurarea ei sub un război de
independență a celor 13 colonii engleze.
Cauze:
 Lichidarea dependenței coloniale pentru coloniști însemna lichidarea feudalismului.
 Printr-o lege coloniștii nu puteau să acapareze pământuri în Vest, respectiv fermierii
rămân legați de glie și se percep impozitele mai ușor.
 Armata engleză care staționa aici după războiul de șapte ani (Anglia+Franța) era
întreținută de colonii, sub forma unui impozit al taxei de timbru.
 Guvernul englez a introdus taxe suplimentare la importul zahărului și ceaiului în colonii.
Coloniile nu aveau dreptul să facă comerț decât cu metropola. Se interzice deschiderea
întreprinderilor a căror produse făceau concurență celor engleze. Se interzice
construcția flotei proprii.
 (I)Contradicțiile de natura financiară și economică: impozite și taxe mari pe mărfuri,
monopol pe piața externă și import, interzicerea de a face comerț cu alte state
 (II)Lezarea drepturilor politice, colonistii nu erau reprezentați in parlamentul de la
Londra, cenzura, abuzurile engleze în colonii. 
  (III)Emanciparea colonistilor si trezirea constiintei lor nationale, formarea
burgheziei și elitei politice locale, aparitia natiunii americane.

Mersul revoluției/războiului:
In 1773 are loc partida de ceai de la Boston si cu ea declanșarea procesului de separare a
coloniilor de Londra. In 1774 are loc primul congres continental, prin care se incearca rezolvarea
situatii prin negociere, organizat de Benjamin Franklin. În 1775 are loc o ciocnire armata dintre
trupele engleze si niste rebeli americani, care ascundeau un deposit de arme ilegale. În acelasi an
are loc cel de-al doilea congres, care decide crearea armatei Americana unice în frunte cu George
Washington. Cel de-al treilea congres continental adopta Declaratia de Independență la 4 iulie
1776, redactată de Thomas Jefferson. După o serie de infrangeri suferita de armata Americana,
rebelii obtin victorie la Saratoga în 1777. Alianța si ajutorul Frantei si Spaniei, stabilită prin abila
diplomatie a lui B.Franklin care era abmasadorul statelor unite la Paris, asigură capitularea
armatei engleze la Yorktown 1781. Dupa mai multe negocieri, Tratatul de pace a fost semnat la
Versailles, la 3 septembrie 1783, în care Marea Britanie a recunoscut independent coloniilor
americane, cedându-le totodata un teritoriu imens cuprins intre Marile Lacuri, raul Mississippi la
vest. 
În anul 1787 este adoptată Constituția americană, prima constituție modern scrisă. Acesta
cuprindea iluministe, progresiste și revoluționarea pentru acea epocă precum: inalienabiliatea
drepturilor și libertăților omului, separarea puterilor în stat, suveranitatea poporului,
intangibilitatea proprietății private. 

Succesul revoluției americane va avea un ecou în Europa absolutistă și feudală, Constituția

americană serviind pe viitor model pentru alte proiecte constituționale din Europa. 

1773 – „Partida de ceai de la Boston”.

1774 – Congresul continental al coloniștilor, convocat în Philadelphia la inițiativa lui
Benjamin Franklin. Este adoptată declarația drepturilor, care asigură dreptul la viață, libertate și
proprietate, ceea ce provoacă revolta guvernului englez.
1775 – izbucnirea războiului. Al doilea congres continental din Philadelphia, a avut rolul d
eguvern. Comandant suprem al armatei a fost numit George Washington.
4 iulie 1776 – adoptarea Declarației de Independență a SUA, actor fiind Thomas Jefferson.
Declarația anunța despre crearea unui stat nou independent de Anglia, SUA. Declarația prevede
un șir de libertăți și drepturi democratice: egalitatea în fața legii, suveranitatea națională,
guvernarea reprezentativă, dreptul de a opune rezistență împotriva forțelor nelegitime și
opresive.

Au existat forțe care s-au opus independenței SUA, curentul numit loialiștii, adică erau
loiali Angliei. Aceste forțe contrarevoluționare au fost nevoite să emigreze din SUA de teama
persecuțiilor.

Importanța Revoluției Americane:

 Drept rezultat pe continentul America de Nord s-a constituit un stat care va avea un rol
extrem de important în civilizația modernă;
 Revoluția a creat premise pentru dezvoltarea economică, politică, culturală, a națiunii
americane;
  Principiile din declarația de independență au influențat evoluția democrației moderne;
 Ideile revoluționare americane au influențat Revoluția Franceză de pe continentul
european.

Noțiuni: 
*squateri – fermieri americani care ocupau pământurile libere de la sine;
*taxă de timbru – taxă impusă pentru fiecare tranzacție comercială, document, ziar sau
anunț.
*amendament – îmbunătățire (a unui text, mai ales a unei legi) prin completări sau
modificări parțiale.
Părinții fondatori ai SUA

Benjamin Franklin – a fost unul dintre autorii Declarației de Independență a SUA,

precum și a Constituției, a reușit să convingă Franța să finanțeze revoluția americană.

George Washington – a fost comandant suprem al forțelor militare ale coloniilor engleze,
a fost președintele Convenției care a adoptat Constituția SUA și a fost președinte al noului stat
american în 1789-1797.

Thomas Jefferson – a fost al treilea președinte al SUA și autorul Declarației de

independență și autorul lucrării pe baza căreia a fost scris primul Amendament al Constituției
SUA.

        Revoluția franceză și importanța ei istorică. Franța de la Consulat la Imperiu. Codul

lui Napoleon și influența lui în Europa.

Cauze:
 Prezența inegalităților social-economice și politice de esență feudală (erau trei stări
sociale: clerul, nobilimea și populația țării formată din burghezi, orășeni, țărani,
nobilime).
 Lipsa de drepturi și libertăți pentru starea a treia.
 Nivelul scăzut de trai al producătorilor.
 Corupția din organele administrative.
 Cheltuielile enorme ale Franței din timpul Războiului de 7 ani, pierderea coloniei
Canadei, ajutorul acordat americanilor, cresc datoriile statului francez.
 Calamitățile naturale din ultimii ani, seceta care generase foametea.
 Efectele tratatului comercial franco-englez (1786) care presupunea reducerea impozitelor
vamale în cele două țări. Astfel Franța este invadată de mărfurile engleze care sunt
superioare celor granceze (stagnarea economică a Franței).

Mersul revoluției:
 Regele a convocat Statele Generale pentru a elabora măsuri menite săpună capăt crizei.
Apar divergențe între duputații primelor două stări și starea a treia. Starea a treia se
proclamă Adunare Națională și declară că nimic nu se poate hotărî fără ei. Ulterior
fuzionează și celalate două stări proclamându-se Adunarea Națională Constituantă
(ANC).
  14 iulie 1789 – căderea Bastiliei, închisoarea regală, simbolul absolutismului francez.
Regele este nevoit să accepte drapelul tricolor. Sunt incendiate castelele seniorilor în
toată Franța, nobilii pleacă în Anglia și Germania.
 Revoluția țărănească a forțat ANC să abolească privilegiile nobilimei și a dijmei. Astfel,
se pune capăt vechiului regim feudal.

!!! este adoptată Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului, în care se conțin

drepturile naturale ale omului: la libertate, proprietate, rezistență la opresiune, egalitatea tuturor
cetățenilor în fața legii. Aceste principii au la bază curentul iluminist și va inspira mișcările
democratice din lume.

În 1791 Fran’a este proclamată monarhie constituțională pe principiul separării puterilor în

stat. Sistemul cenzitar electoral excludea 40% din populația țării din viața politică. Se instituie
liberalismul economic care stimula inițiativa individuală și respecta proprietatea privată. Au
reorganizat biserica, ea devine independentă față de Papă și rege. Averea bisericii este
naționalizată și vândută la licitație. Episcopii și preoții sunt aleși de cetățeni și ceilalți
funcționari. Clerul care nu a acceptat schimbarea, a fost persecutat. Papa a condamnat reforma,
regele a fost nevoit să o ratifice.
Regele Ludovic al XVI-lea a fost acuzat de trădare a cauzei revoluției și este executat în
1791.

Abolirea monarhiei. Proclamarea Republicii Franceze.

În 1791-1792 Franța se confruntă cu probleme economice, ceea ce provoacă revolte în orașe. 
În 1792 adunarea legislativă proclamă război Austriei. Războaiele revoluției franceze au
durat până în 1815. Prin aceste războaie ideile revoluției franceze sunt răspândite în Europa.
Războaiele au provocat pierderi umane și materiale, deoarece armata era dezorganizată.
În timpul revoluției apar două curente: iacobinii și girondinii. Girondinii reprezentau
interesele burgheziei comerciale, industriale și agrare, iar iacobinii – ale burgheziei mici și
mijlocii, ale țărănimii și plebei orășenești. Au preluat puterea girondinii.
La 21 septembrie 1792 s-a proclamat I Republica Franceză. Girondinii erau împotriva
radicalizării revoluției. Partida radicală erau iacobinii care doreau o nouă constituție. Situația
grea din țară le permite iacobinilor împreună cu sanculoții (oamenii săraci) să organizeze o
lovitură de stat și în 1793 preiau puterea. 
Iacobinii elaborează o nouă constituție (1793) care proclamă votul universal și presupune
participarea majorității la conducerea țării. Prevederile constituției sunt amânate până la o
victorie deplină, dar recurg la dicatură, teroare:
 Cei suspectați de trădare sunt arestați;
 Ghilotina devine instrumentul justiției supreme;
 Se decretează o largă împroprietărire a țăranilor, Franța devine o țară a micilor proprietari
agrari;
 Teroarea iacobinilor a fost o greșeală deoarece a ghilotinată o mare parte a populației, din
punct de vedere politic iacobinii rămân izolați.

1794 – lovitura de stat prin care este răsturnată dicatura iacobină. La putere vine noua
burghezie. Noul regim se menține datorită succeselor armatei franceze în afara țării. Către 1798
situația Franței este extrem de complicată, pe arena politică acum apare tânărul general Napoleon
Bonaparte.
1799 – cu ajutorul armatei Napoleon dizolvă parlamentul și introduce forma de guvernare
– consulatul (trei membri). Bonaparte se proclamă prim-consul și concentrează întreaga putere
în mâinile sale. Aceasta este de fapt o lovitură de stat care marchează sfârșitul revoluției
franceze, deoarece este lichidat principiul guvernării reprezentative.

Consulatul și Imperiul. Războaiele napoleoniene.

După lovitura de stat Napoleon Bonaparte a elaborat o nouă constituție, monarhică, care
instaurează dictatura personală a lui Napoleon.
Napoleon ca să echilibreze atmosfera din Franța a inls reprezentanți ai taberelor adverse:
monarhiști și republicani, în noul guvern.
Napoleon trebuia să redreseze economia, industria manufacturieră și agricultura.

Măsurile lui Napoleon (Regimul Bonapartist):

 Reduce libertățile politice
 Interzice publicațiile periodice din Paris
 Nobilimea franceză emigrată este repatriată
 A fost centralizată admnistrația țării
 1802 – Napoleon este numit consul pe viață, obține dreptul grațierii, încheie tratate cu
țările străine și poate dizolva corpul legislativ
 1804 – este adoptat Codul Civil, care din 1807 se va numi Codul lui Napoleon. Se mai
adoptă codurile penal și comercial, care au la bază principii democratice. Codurile lui
au consfințit principiile și valorile societății burgheze. Este consacrat principiul
egalității tuturor cetățenilor în fața legii, libertatea individuală, inviolabilitatea
proprietății. 
 Biserica primește înapoi toate edificiile și bunurile naționalizate, biserica își capătă
statutul de biserică de stat. Episcopii sunt numiți de prim-consul, dar îi confirmă Papa.
 1804 – Napoleon este încoronat ca împărat. Astfel, în Franța se restabilește monarhia.
În mâinile statului se concentrează industria și agricultura pentru consolidarea Franței,
 A înființat banca Franței – stabilizare finnaciară.
 șomerii sunt implicați în lucrările publice de îmbunătățire a căilor de comunicație terestre
și fluviale.
 În agricultură a implementat metode intensive, a introdus asolamentul, deoarece dorea
supremație economică în Europa, în special față de Anglia.
 Prin decretele din 1806-1807 lansează blocada continentală împotriva Angliei. Astfel
economia, piața europeană se concentrează în jurul Franței.
 A lansat și politica protecționistă, adică produsele străine erau taxate la vamă cu sume
mari.
 Războaiele napoleoniene au afectat economia franceză.
 1807 – pacea de la Tilsit (a fost învins țarul Alexandru I și este forțat să adere la blocada
împotriva Angliei).
 1812 – eșecul campaniei lui Napoleon în Rusia.
 1815 – bătălia de la Waterloo – în care o coaliție a statelor europene îl înving pe
Napoleon și il exilează pe insula Sf. Elena, unde în 1821 moare.
 Războaiele napoleoniene au avut drept urmare subinarea regimurilor absolutiste din
Europa, creând premise pentru instaurarea democrației. Din disputa anglo-franceză, Marea
Britanie iese învigătoare datorită potențialului ei economic și diplomației de a fonda alianțe anti-
franceze.

Revoluția burgheză engleză, secolul al XVII-lea

Cauze:
 Dezvoltarea capitalismului întâmpină dificultăți din cauza restricțiilor feudale (dreptul de
monopol în practicarea comerțului)
 Absolutismul legal influența dezvoltarea Angliei, deoarece bloca activitatea
parlamentului.
 Biserica anglicană, unde șeful era regele, devine o țintă a revoluției. Se crease curentul
protestatar religios-puritan.
Regele Iacob I nu convoca parlamentul, creștea infuența bisericii anglicane și-i persecuta
pe puritani.
În 1628 parlamentul înaintează regelui Petiția Drepturilor – primul document constituțional
din istoria modernă a Angliei, prin care cere respectarea și garantarea libertăților. Regele decide
să activeze fără parlament și mărește taxele, impozitele.
Politica lui Carol I, urmașul lui Iacob I, a declanșat o răscoală în Scoția și asta necesita
votarea noilor impozite pentru întreținerea armatei. Astfel, Carol decide să convoace
parlamentul, care nu se supune regelui, activează doar trei săptămâni și este numit Parlamentul
cel Scurt.
Insuccesele militare din Scoția și criza financiară îl determină pe rege să convoace iarăși
parlamentul. El va activa 13 ani, va fi numit Parlamentul cel Lung și va fi organizatorul și
conducătorul revoluției engleze. !!!
Parlamentul cel Lung a evaluat abuzurile comise de rege, a votat o serie de legi pentru
lichidarea absolutismului, a dizolvat armata regală, a lichidat dreptul regelui asupra propretăților
de pădure, i-a interzis regelui să dizolve parlamentul fără acordul lui.
În 1641 parlamentul votează „Mustarea cea Mare” – programul politic al burgheziei și noii
nobilimi. Regele refuză să sancționeze acest document.
Revoluția din Scoția s-a extins în Irlanda și Londra, se transformă într-un război civil
(anglicanii contra puritanilor). Puritanii sunt revoluționarii.
Războiul va începe peste jumătate de an, parlamentul înaintează regelui „cele 19 puncte”
prin care vrea să conducă politica internă și externă a statului, armata și flota etc. Regele refuză.
La începutul războiului câteva victorii le obține armata regală.
Pe arena politică apare Oliver Cromwell, deputat în parlament, pornește reformarea
armatei revoluționare. Este creată armata „de tip nou” – armata noului model, formată prin
recrutarea de revoluționari devotați revoluției. Ostașii purtau uniformă și erau fideli, erau supuși
unei disciplini severe, promovarea în grad se făcea după merit – nu după origine.
Regele va fi capturat, condamnat la moarte, monarhia este abolită, Anglia se proclamă
republică.
În 1649 Oliver Cromwell recucerește Irlanda și Scoția. Războaiele au fost extrem de
sângeroase.
 Republica engleză revigorează economia capitalistă prin măsuri protecționiste. Este vorba
de mercantilism.
Măsuri protecționiste:
 Coloniile engleze erau obligate să facă comerț doar cu metropola.
 Comerțul maritim englez putea fi desfășurat doar de vase maritime engleze și echipaj
englez. 
Timp de un secol Anglia devine cea mai mare putere navală, colonială și comercială a
lumii, iar după 1750 și industrială.

Protectoratul lui Oliver Cromwell

Fiindcă republica era slabă și existau forțe pro-monarhice, în 1653 cu ajutorul armatei
Cromwell dizolvă parlamentul și instaurează o dictatură militară sub formă de protectorat.
În plan extern lordul protector învinge Olanda, apoi după două războaie cu Spania, Anglia
devine imperiu colonial.
După moartea lui Oliver Cromwell, conducerea armatei și a parlamentului poartă tratative
cu fiul lui Carol I. Astfel este restaurat regimul monarhic în frunte cu Carol II Stuart. Noul regim
nu respectă ceea ce a impus parlamentul.
Iacob II, următorul rege, tot are tendințe absolutiste.
În 1688 forțele antiabsolutiste organizează o lovitură de stat, îl detronează pe Iacob II și îl
declară rege pe ducele olandez Wilhelm de Orania. Dinastia Stuart este înlăturată definitiv. Noua
formă de organizare a Angliei este monarhia constituțională. Regele avea prerogative simbolice.
În 1689 este încoronat noul rege – Wilhelm III. Evenimentele din 1688-1689 s-au numit
„revoluția glorioasă.”
Parlamentarismul englez s-a afirmat și consolidat ireversibil, Anglia devenind un model al
monarhiei constituționale.

Revoluția industrială și impactul ei asupra evoluției comunității modern

Revoluţia industrială este definită ca un ansamblu de fenomene care au insotit,
începand din secolul al XVIII – lea, transformarile lumii moderne, datorita dezvoltarii
capitalismului, tehnicii, producţiei şi comunicaţiilor.
În ultimele decenii ale secolului XVIII în Anglia a izbucnit revoluția industrială. Acest fenomen
istoric este perceput drept trecerea de la munca manuală la cea tehnică. Deci se produce
transferul de la sistemul bazat în exclusivitate pe munca fizică a omului la procesul mecanizat, la
diviziunea muncii, fluxul liber de capital și urbanizare.
Transformările radicale în societatea engleză după revoluția burgheză, extinderea pieții și
disponibilitatea de capitaluri, provenite din comerț, abundența forței de muncă, dezvoltarea
sectorului agrar mai ales prin creșterea oilor și deplasarea spre oraș a unui număr mare de țărani,
reprezintă câteva premise ale procesului de industrializare. Pionerul schimbării îl constituie
industria textilă, care a cunoscut și primele inovații revoluționare. În 1733 John Kay a
perfecționat războiul de țesut, completat cu inovațiile lui James Hargreevs din 1764-mașina de
tors mecanică, au sporit productivitatea de 40 de ori și în deceniile care au urmat toate
întreprinderile din Anglia au implementat această inovație. Astfel țesăturile ieftine au devenit
accesibile populației sărace. Invențiile sunt o particularitate a acestui fenomen istoric, deaceea
drept impact evidențiem dezvoltarea învățământului în secolul XIX, în toate statele, inclusiv în
România, unde A.I. Cuza va declara studiile primare obligatorii și gratuite în 1864. Se produce
deasemenea urbanizarea, inițial în Anglia apoi în majoritatea statelor occidentale și SUA, iar
către anul 1850 Londra, Manchester și Liverpool au depășit câteva milioane. Se deschid mai mlte
întreprinderi și apar noi ramuri industriale precum producția fierului, cărbunelui, oțelului. Apar
noi locuri de muncă, noi oportunități, dar și profesii. Se îmbunătățesc condițiile de muncă și
sporesc benefic condițiile de trai. Sistemul bancar , constituie o altă caracteristică a acestei
perioade. În majoritatea statelor au fost fondate bănci naționale, inclusiv în România, în 1864,
după modelul francez.
Dezvoltarea rețelelor de transport precum și infrastructura în general, a sporit ponderea industriei
chimice, minieră și constructoare de mașini. La sfârșitul secolului XIX apar primele inovații în
construirea primului automobil (Daimler și Benz, 1885), iar ulterior și avionului (1903, frații
Wright). Se intensifică comunicarea, se schimbă mentalitatea și tot mai multe state aplică
reforme sociale, iar epoca capătă numele de nouă. Un factor extrem de important îl reprezintă
sursa de energie electrică, acre a contribuit nu doar la iliminarea străzilor și dezvoltarea mașinilor
tehnice, dar și la construirea primului metrou, la Londra. 
Dezvoltarea comerțului a fost o realizare extrem de importantă. În Germania se afirmă
Zolvereinn, iar în 1864 între Anglia și Franța s-a semna primul tratat de liber schimb. Germania
se integrează rapid în procesul acestor transformări, sporește ponderea ramurilor strategice, și
aceste transformări economice vor provoca evoluția ideii de unitate, produsă în a doua jumătate a
secolului XIX.
Sistemul de fabrică a favorizat nașterea unor corporații monopoliste, precum trustul lui Alfred
Krupp, Standart Oil, Coca-Cola, Renault, Șkoda, etc, carea veau mii de angajați. Deci, se
produce și o transformare a sistemului de management. Apar primii milionari (Rockefeller,
Morgan), care vor modifica standartele vieții.
Efectele imediate ale revoluției industriale au fost apariția fabricilor, noi metode de producție,
progrese în transport și comunicație, urbanizarea, transformări sociale, politice, precum și
nașterea unor noi ideologii. Inventarea dinamitei, apoi și a mitralierei (1883) au contribuit la o
intensă înarmare. Statele mari industriale caută noi spații pentru desfacere sau materie primă și
astfel se crează condiții pentru un război mondial. Totodată, evidențiem nașterea problemei
ecologice, irosirea nemăsurată a resurselor naturale, dar și distrugerea faunei și florei, cu impact
negativ până astăzi.
Consecintele revolutiei industriale
Datorita numeroaselor fabrici si a uriaselor zacaminte de carbune si fier, Anglia a devenit atelierul lumii.
Orasele Liverpool si Manchester au devenit cele mai mari depozite de tesaturi din lume. Datorita
industrializarii a fost nevoie de noi specialisti care sa stie sa prelucreze metalele, sa coordoneze si sa
repare masinile. Din acest motiv au aparut scoli tehnice, facultati de inginerie, facultati de contabilitate si
economie.
Masinile erau foarte scumpe astfel ca pentru utilarea unei fabrici, patronii au apelat la credite bancare.
Sumele mari de bani investite in industrie ai fost denumite CAPITAL. Din acest motiv, sistemul feudal
bazat pe munca fortata din agricultura este inlocuit cy cel capitalist care folosea munca salariata.
O alta urmare a revolutiei industriale reprezinta dezvoltarea agriculturii.
Tesatoriile mecanice cereau cantitati din ce in ce mai mari de plante textile si lana astfel incat micile
gospodarii taranesti au fost transformate in mari ferme sau pasuni(Anglia si Australia)
Consecintele negative ale revolutiei industriale au fost reprezentate de somaj, poluare, adancirea
inegalitatii sociale (oameni foarte bogati si foarte saraci).
Muncitorii incep sa se organizeze in sindicate si folosesc diferite forme de protest cum ar fi grevele.
Cea mai importanta urmare insa a industrializarii si cea mai reprezentativa trasatura a epocii capitaliste a
reprezentat-o aparitia statelor nationale.

Regimul fanariot
La începutul secolului XVIII Imperiul Otoman este cuprins de criză, fapt ce l-a determinat pe
sultan să recurgă la instaurarea unui nou regim politic în Țările Române, cunoscut sub numele de
regim fanariot. Domnitorii erau numiţi de sultan dintre grecii sau români din cartierul Fanar al
Constantinopolului, ce deţinuseră funcţii importante în ierarhia Imperiului. Motiv a servit
acțiunea de emancipare antiotomană a domnitorilor Dimitrie Cantemir al Moldovei și Constantin
Brâncoveanu al Țării Românești. Deci, regimul a constituit răspunsul Porții la intensificarea
mișcărilor de emancipare ale românilor. Secocul fanariot a însemnat o schimbare importantă în
sistemul politic al principatelor. Teritoriul Principatelor Române era considerat parte integrantă a
Imperiului Otoman, prin urmare părţi din teritoriu puteau fi înstrăinate în funcţie de interesele
Porţii.  Ţările Române nu aveau dreptul să întreţină o armată proprie.  Economia fiind
subordonată Porţii otomane, au crescut obligaţiile către turci şi s-a menţinut monopolul acestora
asupra economiei. Ţările Române nu aveau dreptul la o politică externa proprie, în relaţiile cu
alte ţări interesele acestora fiind reprezentate de sultan. Primul domn fanariot a ajuns în Moldova
Nicolae Mavrocordat, apoi în 1716 tot el în Țara Românească, întrucât termenul de domnie era
de 3 ani.
Regimul a durat aproape un secol și poate fi prezentat atât în aspect de limite cât și de progres.
Cronologic el cuprinde două etape, separate de anul 1770 când în tron au urcat în exclusivitate
familii grecești- Caragea, Șuțu, Mavrogheni, Ipsilanti, Hangerli, Giani-Ruset. Primele familii
domnitoare au fost în mare parte-românești-Mavrocordat, Racoviță, Ghica.

Desigur, regimul fanariot a semnificat o gravă încălcare a autonomiei principatelor, pentru că

domnii erau numiți direct de Constantinopol, devenint simple elemente ale administrației
otomane. Durata domniei, în general scurtă, de doar de 3 ani, provocase corupție, căci domnitorii
sperau să adune bani pentru a-și achita datoriile contractate la înscăunare, să plătească toate
plățile către sultan. Totodată menționăm o instabilitate căci între 1711-1821, în Moldova s-au
schimbat 36 de domni, iar în Țara Românească-40. Domnitorii nu aveau armată, doar o gardă
personală, formată din arnăuți. Pentru a obține noi surse de venituri, domnitorii fanarioți, au
contribuit la creșterea importantă a numărului de dregători, mărind artificial aparatul de stat.
Baza socială a domniei a fost asigurată în mare parte de boierimea grecizată. Domnii fanarioţi 
îşi aduceau funcţionari  fanarioţi credincioşi care realizau scopurile Porții. 
S-a intnsificat deasemenea exploatarea economică a Țărilor Române, prin mărirea tuturor
obligațiilor financiare, furniturilor de război, impunerea unui control asupra comerțului. Vânzări
preferenţiale cu turcii la diverse produse-cereale, vite, cai, peşte, cherestea, - achiziţionate de
poartă la un preţ convenabil, au afectat serios dezvoltarea economică, tocmai în secolul când
Occidentul trecea prin revoluția industrială.  După îndeplinirea cererii turceşti Țările Române
puteau duce un comerţ liber. De obicei în timpul frecventelor războaie cerearea depăşea
posibilitatea şi domnii trebuiau să cumpere cereale din alte ţări. Domnii care cheltuiau sume
enorme pentru obţinerea tronului practic jefuiau ţara. În Moldova haraciuc a sporit în Moldova la
260.000 după anul 1775, Țara Românească plătea în același timp 300000 de taleri. Deasemea
grevau alte obligații ca mucarerul mare, mucarerul mic, peșcheșul de Bairam, geigeaua, precum
și grâne, cherestea etc. Cel mai grav aspect îl reprezintă conflictele ruso-austro-turce, care și-au
avut impact dramatic asupra națiunii române. Pierderile grave ale teritoriilor- Banat, Bucovina,
Transnistria, Basarabia au provocat drama națiunii române. Poarta a transformat teritoriul
românesc în monede de schimb între marile puteri. 

Reformele lui Constantin Mavrocordat

În ciuda acestei situații grele , Țările române și-au păstrat instituțiile interne Divanul, Biserica,
justiția, fianțele, sistemul vamal și autonomia, căci Șările Române nu au ajuns pașalâcuri.
Istoricul N. Iorga insistă pe caracterul progresist al reformismului fanariot. În acest sens vorbim
și despre familia Mavrocordat. Primul domn Nicolae Mavrocordat, a asigurat fiului său
Constantin Mavrocordat, o domnie luminată, pregătindu-i un proiect de reforme, aplicate după
1740. Constantin Mavrocordat, a avut mai multe domnii în Ţara Româneasca şi Moldova între
1730-1769. A luat măsuri pentru reformarea administraţiei, justiţiei, finantelor. Refoma fiscală:
desfiinţarea dărilor şi înlocuirea lor cu un impozit anual fix, ce putea fi plătit în 4 rate. Reforma
socială, înfaptuita în 1746 în Ţara Românească şi în 1749 în Moldova, a constat în desfiinţarea
şerbiei şi a legăturii de pamânt a ţăranilor care se putea răscumpara. Ei au devenit clacaşi, fiind
obligaţi să presteze zile de claca pe pamântul boierului (12 zile pe an în Ţara Româneasca şi 24
în Moldova).
Deși au marcat o accentuată subordonare față de poartă, domniile fanariote au reprezentat, totuși
o perioadă de innoire în planul gândirii și acțiunii social-politice, sub influiența ideilor
iluministe. Prin legiuirile adoptate, fiind domni și în Țara Românească și în Moldova, fanarioții
au contribuit la unitatea instituțională a Țărilor Române.

Revoluția lui Tudor Vladimirescu

Tudor Vladimirescu  a fost o figură emblematică pentru istoria Țării Românești, de la începutul
secolului al XIX-lea, fiind conducătorul Revoluției de la 1821, al pandurilor și cel care a reușit
să transforme problema românească ca o problemă europeană. În timpul primei domnii a lui
Constantin Ipsilanti, Tudor a fost ridicat la rangul de mare comis, iar în a doua domnie a fost
numit vătaf de plai la Cloşani. În 1820, Tudor izbuteşte din nou, cu sprijinul consulului rus, să
obţină vătăşia plaiului Cloşani. Tudor avea sarcina de a a-i înarma pe olteni şi de a-l ajuta pe
Alexandru Ipsilanti să treacă Dunărea pentru a ajunge în Grecia. Conducătorii Eteriei erau
perfect conştienţi că numai prin propriile lor mijloace, popoarele creştine, chiar unite într-un
efort comun, nu puteau răsturna Imperiul Otoman. Succesul revoluţiei depindea de intervenţia
armatelor ruse. La 15 ianuarie s-a constituit un comitet de oblăduire, care i-a poruncit lui Tudor
să-l ajute pe Ipsilanti. Astfel, acesta a pornit cu însărcinarea comitetului, scopul acestei acţiuni
fiind răsturnarea stăpânirii otomane şi cucerirea independenţei ţării. La 23 ianuarie 1821, Tudor
a prezentat Proclamația de la Padeș, în care convingea populația să pornească pentru binele și
folosul a toată țara. La 16 februarie Tudor a prezentat programul Cererile norodului românesc,
considerat primul proiect de constituție românească. Dar programul lui nu se limita doar la
consolidarea autonomiei, ci mergea până la revendicări sociale, cum ar fi egalitatea tuturor în
faţa legii, abolirea privilegiilor boiereşti, ocuparea dregătoriilor după merit și conferirea
“Adunării norodului” locului central în viața politică. Tudor a intrat în Bucureşti la 21 martie, în
fruntea unei armate de trei mii de panduri şi o mie cinci sute de arnăuţi. Tudor a trecut peste
voinţa boierilor şi a intrat în Bucureşti, înaintea lui Alexandru Ipsilanti. Aspirațiile lui
Vladimirescu au fost expuse în cele două Proclamații către bucureșteni, la 16 și 20 martie. Dar a
doua zi după sosirea lui Ipsilanti, trupele lui Vladimirescu s-au retras la Cotroceni. Grija lui
Tudor de a menaja pe boieri, cu toate sentimentele de ură pe care le nutrea împotriva lor, nu avea
decât o singură explicaţie: el îşi dorea să ajungă domn cu aprobarea boierilor, cei care aveau
dreptul să aleagă domnul. Dar nădejdile puse în boieri şi în intervenţia Rusiei s-au năruit rând pe
rând. Ţarul i-a autorizat pe turci să reprime revolta şi aceştia au intrat în ţară. Atunci Tudor s-a
proclamat domn. În cele două luni de zile cât a domnit la Bucureşti, Tudor a încercat să facă ceva
şi pentru ţărănimea căreia îi promisese eliberarea de sub stăpânirea boierilor. Pe de-o parte a
încercat să pună capăt abuzurilor administrative şi judecătoreşti, pe de altă parte a intrat în
tratative oficiale cu turcii de îndată ce şi-a dat seama că mişcarea eteristă nu mai avea susţinerea
Rusiei. Acesta era de altfel singurul mijloc de a scăpa ţara de primejdia unei ocupaţii
turceşti.Tudor Vladimirescu a stat la Cotroceni până la 15/27 mai. De aici a plecat cu toată
oştirea în amurgul aceleiaşi zilei. Când a ajuns la Goleşti, şi-a aşezat armata în poziţie de luptă.
Iordache, unul dintre căpitanii lui Nicolae Ipsilanti l-a invitat să cadă la pace, dar Tudor a promis
să rămână credincios Eteriei şi să-i atace pe turci. Planul a fost dat peste cap când un curier trimis
de Tudor, de la Goleşti, i-a dovedit lui Iordache că scena împăcării avea în spate intenţia lui de a
face cauză comună cu turcii pentru ai alunga pe Ipsilanti şi pe aderenţii lui din ţară. Planul
concentrat între turci şi Tudor era ca acesta, înaintând spre Câmpulung, să cadă fără de veste
peste corpul puţin numeros al lui Nicolae Ipsilanti şi apoi să taie retragerea eteriştilor spre munţi.
În acelaşi timp, corpul principal al lui Alexandru Ipsilanti avea să fie atacat din faţă de turci.
Refuzul căpitanilor de panduri de a-şi urma şeful în politica în care acesta se angajase a dus la
ruptura dintre oştire şi comandantul ei. Tudor a fost ucis mișelește de eteriști. Revoluția însă a
continuat și în următoarele săptămâni a și fost înăbușită.
Deși revoluția a fost înbăbușită, aceasta a avut consecințe importante pentru Valahia și
Moldova: 
1. Înlăturarea regimului Fanariot și revenirea la domniile pământene (Sturza Vodă în
Moldova Ghica Vodă  între 1822-1828), când domnitorii eraun aleși din rândul elitei
românești de către Sfaturile boierești 
2. Documentele programatice ale revoluției au declanșat o mișcare reformatoare și
modernizatoare societățiin române regăsite în proiectele și memoriile boierimii naționale
3. Ocupația militară turcească 1821-1822 și protectoratul rus în urma Convenției de la
Akkerman (1826) a determinat activizarea mișcării de eliberare națională a poporului
român, pregătind terenul pentru Revoluția română din 1848 

4. Revoluția din 1848

5. Anul 1848 a intrat în istoria universală drept o primăvară a popoarelor, o mișcare
europeană. Impactul revoluțiilor din Europa,în special al revoluției din februarie 1848 de
la Paris și al celei din martie de la Viena, a fost puternic simțit și în Moldova, Țara
 Românească și Transilvania. O mare parte din revoluționarii români aflați la Paris, printre
care și Nicolae Bălcescu, reîntorși în Patrie, au participat la evenimentele care au primit
denumirea de Revoluția română din 1848. 
6. Revoluția începe în Moldova, când la 27 martie 1848 la hotelul „Petersburg” din Iași a
avut loc o adunare cu participarea a peste 1000 de persoane. Adunarea a înaintat
domnitorului M. Strurza o Petiție-Proclamație, compusă din  35 de articole redactate de
Vasile Alecsandri. Prevederile petiției modificau substanțial Regulamentul Organic,
reclamând libertăți după modelul francez. Domnitorul apelează la armată pentru a înăbuși
mișcarea revoluționară. O parte dintre ei pleacă fie în Transilvania, fie în Bucovina, unde
au continuat activitatea revoluționară.
7.  La 16 aprilie începe mișcarea în Transilvania, la Blaj, unde  se propune organizarea
Marii Adunări Naționale, la care la 5 mai se adoptă proiectul patriotic Petițiunea
Națională. Avea 16 puncte și toate conțineau îndemnul Națiunea română cere. În Țară
este introdus un regim de strictă supraveghere, ceea ce a zădărnicit orice acțiune
împotriva regimului regulamentar. Românii transilvăneni sub conducerea lui Avram
Iancu, Simion Barnuțiu, Georghe Barițiu au decis convocarea unei mari Adunări
Naționale în care să se discute soarta românilor din Ardeal și formarea programului
revoluției „Petițiunea națională”, cu 16 puncte dintre care cele mai importante erau:
emanciparea ţăranilor fără despăgubire, folosirea limbii române în justiţie şi
administraţie, independenţa Bisericii române. Adunarea avut loc între 3 și 5 mai 1848 pe
o câmpie întinsă lângă Blaj, care de atunci se numește „Câmpia Libertății”, cu
participarea a peste 40 000 de oameni. Pe lângă cerințele de ordin social și economic,
participanții au manifestat dorința de a se uni cu Moldova și Țara Românească și s-au
pronunțat categoric împotriva încorporării Transilvaniei în Ungaria, propusă de revoluția
maghiară din 15 martie 1848. 
8. În Țara Românească revoluția s-a bifurcat în faza inițială, de un succes mai mare decât
în Moldova. Conducerea  revoluției a preluat-o un grup de luptători întorși de la Paris, în
frunte cu Nicolae Bălcescu, frații Ion.C și Dumitru C. Brătianu, frații Alexandru și
Nicolae Golescu, Nicolae Rosseti, care alături de revuționarii din țară, printre care și Ion
Heliade Rădulescu, au format un comitet revoluționar. Acest Comitet a elaborat planul
politico-militar al revoluției, care a fost citit în fața a mii de oameni la Islaz, pe „câmpul
regenerării” la 9 iunie 1848. Cu două zile mai târziu, la București, domnitorul Munteniei
Gheorghe Bibescu a fost silit să semneze  un proiect de Constituție  care cuprindea
revendicările Proclamației de la Islaz. În urma abdicării lui Bibescu, puterea în țară a fost
preluată de un guvern revoluționar, care a condus țara mai mult de o lună. Guvernul
Țarist, care înțelegea bine că revoluția este îndreptată în ultimă instanță împotriva
Protectoratului Rusesc, intervine la Poartă cu scopul de a restabili ordinea. Armatele
turcești trec Dunărea, intrând la 13 septembrie, în ciuda unei eroice rezistențe a
populației, în București. La 15 septembrie în Țara Românească au intrat și armatele ruse. 
9. Revoluția din Transilvania a durat mai mult decât în principate. Pe lângă caracterul său
social, ea a avut un pronunțat caracter național. Toate revoluțiile au fost înăbușite. Pornită
din  cauze și condiții asemănătoare, desfășurându-se în aceeși perioada, având scopuri
comune, revoluția de la 1848, în Țările Române, a avut un cvaracter unitar.  Este un
important fenomen istoric, care a pregătit societatea pentru unitate națională și
accelerarea modernizării economice, politice și sociale. 
 Ocuparea Basarabiei de imperiul țarist în 1812
În 1806 țarul Alexandru I a declanșat războiul ruso-turc. Folosindu-se de nemulțumirea
românilor pentru dominația seculară a otomanilor, armata țarului a ocupat cetățile Hotin și
Tighina, iar turcii a închis strâmtorile pentru navele militare ruse.  Prima etapă a războiului a
durat până în august 1807. În aceste condiții au început negocierile de la Slobozia, lângă
Giurgiu. Situația era foarte complicată, căci Rusia ocupase ambele principate și le declarase
teritorii rusești. S-a reușit semnarea unui armistițiu. A doua etapă se produce între 1809-1812,
când Principatele Române sunt ocupate și supuse unui jaf cumplit, care va aduce principatele
într-o foamete în 1810 din cauza staționării armatelor ruse, alimentate din contul băștinașilor, dar
și a impozitelor grele impuse de autoritățile eliberatoare. Ion Nistor afirma: „noua ocârmuială
nu se deosebea prin nimic de cea păgână, ba era și mai vexatorie decât aceasta.”
Napoleon încurajat sultanul să nu semneze pacea pentru a reuși să prindă Imperiul țarist în două
fronturi. Înțelegând intenția, țarul a acceptat revenirea lui Kutussof în fruntea armatei, care
organizează manevra de la Rușciuc (22 iunie 1811)  și sultanul s-a văzut nevoit să accepte
negocierile de pace. La 16 mai 1812 la Hanul lui Manuc s-a semnat pacea care prevedea prin
articolele 4 și 5, Imperiul Otoman ceda Imperiului Rus un teritoriu de 45.630 km², cu 482.630 de
locuitori, 5 cetăți, 17 orașe și 695 de sate, (conform cu recensământul ordonat de autoritățile
țariste în 1817). Au trecut în componența Imperiului Rus ținuturile Hotin, Soroca, Orhei,
Lăpușna, Greceni, Hotârniceni, Codru, Tighina, Cârligătura, Fălciu, partea răsăriteană a ținutului
Iașilor și Bugeacul. Autoritățile țariste au denumit în 1813 noua regiune ocupată "gubernia
Bessarabia". Aspectul politico-juridic al acestui act exprimă încălcarea normelor de drept
internațional, căci Imperiul țarist nu avea drept să ceară un teritoriu cu care nu avea nimic
comun, iar Imperiul otoman nu avea drept să cedeze un teritoriu care nu-i aparținea. Boierii au
protestat dar nu se mai putea interveni căci granița pe Prut a fost stabilită. În curând armata
franceză avea să atace Rusia, dar ea reușise să scoată armata din frontul balcanic și să reziste în
fața armatei lui Napoleon.

Regimul Țarist în Basarabia (1812-1918)

Anul 1812 a fost interpretat în mod diferit în istoriografie, dar documentele demonstrează că a
fost ocupație, reeșind și din impactul acestui eveniment asupra populației autohtone. 
Deși la anexare Basarabia a opținut titlul de oblastie autonomă, către anul 1830, Basarabia este
transformată în simplă gubernie. Instituțiile civile și judiciare de model rus au înlocuit organele
și legile locale moldovenești. Moldovenii erau treptat indepărtați din funcțiile publice a
guberniei. Limba rusă ocupa terenul limbii „moldovenești” (române) în administrație, viața
publică, justiție, afaceri, învățământ, biserică. 
Începând cu anul 1813, Basarabia a fost intens colonizată cu populație neromanânească:
ucraineni, ruși, bulgari, găgăuzi și germani. Colonizarea organizată a determinat schimbarea
simțitoare a componenței etno-demografice a provinciei. Regiunea a fost intenționat menținută
ca una exclusiv agrară, dependentă de piația internă a imperiului. Regimul țarist a creat obstacole
la exporturile de produse basarabene în alte state, industrializarea  guberniei și consolidarea
burgheziei locale, pentru a impiedica independența economică a Basarabiei. 
Rusificarea s-a extins în toate aspectele culturale. Boierimea basarabeană a primit titluri
aristocratice rusești. Viața culturală locală era dominată de către inteligența rusofilă . Către 1918,
în Basarabia rămaseră doar câteva instituții cu predare în limba română. Mănăstirile și bisericile
basarabene au fost organizate în Mitropolia Chișinăului și a Întregii Moldove, parte componentă
a Bisericii Ortodoxe Ruse. 

Contextul istoric al formării națiunii

române                                                                                                              
             Secolul XIX, numit și secolul Națiunilor aduce popoarelor europene triumful luptei
seculare în numele unirii. Acest fenomen istoric a fost provocat de un context istoric favorabil,
generat de premise interne și externe. Evoluţia relaţiilor politice internaţionale în cadrul
continentului european, instituite de   Congresul de la Viena din 1814-1815, puternic influenţate
de transformările politice şi sociale din Europa, a provocat un amplu proces de unitate a
popoarelor. Înăbușirea revoluției din 1848-1848 accelereaz lupta de unitate a germanilor și
italienilor. Procesul de unificare a Italiei dintre 1854-1870, în jurul Piemontului, se doatorează
părinților fondatori C. Cavour, G. Mazzinin și G. Garibaldi. Spațiul german este unificat prin
politica de “fier și sânge” lui Otto von Bismark, finalizată cu proclamarea Imperiului Germanla
18 ianuarie 1871. Procesul de unificarea s-a manifestat și în spațiul românesc, soldat în 1859 cu
fondarea statului national român – România.
1. Miscărea de emancipare națională din Principatele române 
Revoluţia de la 1848 crease în toate Ţările Române o puternică predispoziţie pentru unirea
politică a românilor. Aceasta ţinea nu doar de atitudinea unei părţi a populaţiei, ci era un
deziderat naţional împărtăşit de toate stările sociale. Programul de la Blaj (mai 1848)
Petițiunea Națională, preciza în toate cele 16 puncte Națiunea română cere. Prin urmare,
asistăm la consolidarea conștiinței naționale – principiu important al procesului de unitate.
În etapa postpașoptistă, relaţiile dintre marile puteri, ca şi statutul Imperiului Țarist şi al celui
Otoman, au evoluat suficient de mult pentru a înțelege că acest deziderat devine realizabil.
Cu toate că înăbuşirea revoluţiei din 1848-1849 crease impresia că imperiile Otoman,
Habsburgic şi Țarist ieşiseră din impactul lor cu mişcarea revoluţionară europeană mai
puternice ca oricând, în realitate situaţia era cu totul alta. În aprilie 1851, trupele ruseşti şi
turceşti au fost retrase din Principate.  În această conjunctură a spiritelor apăruse în Europa o
atmosferă care stimula afirmarea identităţii naţionale a popoarelor aflate sub ocupaţie străină,
îndemnându-le să-şi declare deschis dorinţa de a ieşi din componenţa, de sub suzeranitatea
sau protecţia imperiilor cotropitoare şi a-şi crea propiile lor state naţionale. 
2. Răboiul Crimeii și Tratatul de Pace de la Paris (1856)
A urmat războiului Crimeii din 1853-1856. Astfel a apărut problema românească în
contextul relaţiilor politice internaţionale. Crearea statului român unitar era văzută nu ca o
soluţie de rezolvare a problemei româneşti, ci ca un mijloc de consolidare a poziţiei
puterilor europene care aveau mari interese la Dunărea de Jos şi în Strîmtori. Noul statut al
Principatelor a fost discutat şi în cadrul Conferinţei reprezentanţilor Austriei, Franţei, Marii
Britanii şi Imperiului otoman din 30 ianuarie 1856, la care s-a stabilit epuizarea valabilităţii
Regulamentul organic introduse de Rusia în Principate (1831-1832). Deşi fusese confirmată
suzeranitatea Porţii asupra Moldovei şi Ţării Româneşti, totuşi era limpede că acestea urmau
să intre într-un nou regim politic. Rezultatele războiului Crimeii au fost discutate la
Congresul de la Paris, deschis la 18 martie 1856. Pentru a realiza principalul lor obiectiv,
puterile învingătoare, Anglia şi Franţa au forţat Rusia să se retragă de la gurile Dunării. S-a
 decis, de asemenea, înfiinţarea unei comisii din reprezentanţii tuturor puterilor semnatare ale
tratatului, care să urmărească şi să asigure legalitatea votului. Protectoratul Rusiei asupra
acestora a fost înlocuit printr-un regim de garanţie colectivă a celor şapte puteri semnatare.. 
2) Adunările ad-hoc și Convenția de la Paris (1858)
Mulţi revoluţionari români care fuseseră forţaţi să emigreze după înfrângerea revoluţiei de la
1848 au desfăşurat în străinătate, mai cu seamă în Franţa, o extinsă activitate propagandistică în
favoarea unirii Principatelor. Principalele cerinţe ale unioniştilor erau autonomia şi neutralitatea
Principatelor unite, prinţ străin, guvern reprezentativ, o singură adunare pentru ambele
principate, aleasă pe o largă bază reprezentativă. În decembrie, divanurile au fost dizolvate şi
hotărîrile lor de realizare a unirii, împreună cu raportul Comisiei europene, au fost înaintate
Conferinţei reprezentanţilor puterilor garante, convocate la Paris la 10 mai 1858.  Conferinţa de
la Paris a adoptat o Convenţie care a ţinut cont de hotărîrea divanurilor adunărilor ad-hoc, dar s-a
bazat pe acordul de la Osborne. Se stabilise că după declararea unirii cele două ţări se vor numi
Principatele unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti, fiecare din ele având câte un domn
pământean, desemnat pe viaţă, guvern şi adunare legiuitoare proprie. Cu toate aspectele limitate,
Convenţia de la Paris a jucat un rol favorabil în procesul realizării Micii Uniri.
3. Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza Vodă în 1859 și “Mica Unire”
 Actul Unirii trebuia să fie precedat de o etapă pregătitoare, prevăzută de Convenţia de la Paris.
Organizatoric, aceasta presupunea conducerea celor două ţări de câte o căimăcămie, reprezentată
de trei persoane. Viitorul domn ales trebuia să fie un pământean, aşa cum cerea Convenţia de la
Paris. Conservatorii aveau două candidaturi, fostul domn Mihail Sturdza şi fiul acestuia, Grigore
Sturdza. Grupările din Partida naţională conveniseră să înainteze candidatura colonelului
Alexandru Ioan Cuza, participant de frunte la revoluţia de la 1848 şi promotor activ al Unirii.
Pentru susţinerea lui s-au pronunţat şi o parte a conservatorilor. Drept urmare, în şedinţa din 5
ianuraie a Adunării, Al. I. Cuza a fost ales domn al Moldovei cu unanimitatea voturilor
deputaţilor prezenţi (48). Sugestia era extrem de tentantă, de vreme ce Convenţia de la Paris nu
excludea posibilitatea unui domn într-o singură persoană. Deputaţii munteni din Partida
naţională, care în Adunarea electivă erau în minoritate, au recurs la un procedeu cu adevărat
revoluţionar: au apelat la sprijinul poporului. Ca rezultat, străzile Bucureştiului au fost invadare
de zeci de mii de oameni, gata să asedieze Adunarea în caz că deputaţii ar fi refuzat să-l aleagă
pe Al. I. Cuza. Conjunctura a fost favorabilă: conservatorii văzând că nu le fusese lăsată nici o
posibilitate de manevră, au acceptat la 24 ianuarie, propunerea deputatului V. Boerescu, ca
domnul moldovean să fie ales şi în Muntenia. Dubla alegere a lui Al. I. Cuza a fost o victorie
copleşitoare a forţelor naţionale şi democratice din Principate. Prin efectul ei politic de mare
rezonanţă internă şi internaţională, dubla alegere a fost o adevărată revoluţie naţională. Unirea
ca manifestare a unei mari voinţei naţionale ce a avut curajul să sfideze atitudinea marilor puteri
a fost un mare semn încurajator pentru românii din afara Principatelor. 
4. Reformele lui  Alexadru Ioan Cuza Vodă (1859-1866)
  Alexandru Ioan Cuza a fost o figură remarcabilă prin implicarea sa în cele mai importante
evenimente ale epocii, viziunile lui liberale, dar și consecvența demonstrată în misiunea istorică
care i-a revenit. După alegerea sa, Al. I. Cuza se afla într-o situaţie extrem de grea: el avea de
condus o ţară încă incomplet unită. El trebuia să guverneze cu două Adunări legislative, cu două
guverne, într-o ţară cu două capitale. Prima şi cea mai grea sarcină care stătea în faţa lui era să
realizeze unificarea administrativă a Principatelor. Pentru realizarea acestui obiectiv, el a
centralizat puterea militară, a făcut un singur telegraf, a unificat cursul monedei şi, cu ajutorul
Comisiei de la Focşani, a elaborat un proiect de constituţie şi un proiect de lege rurală.
Principalul, însă, a fost obţinerea, cu sprijinul Franţei, a acordului puterilor garante de a realiza
unificarea politică a celor două Principate. La insitenţa puterilor garante, Poarta emite la 22
noiembrie 1861 „firmanul de organizare administrativă a Moldovei şi Valahiei”, care unea
guvernele şi Adunările legislative din cele două ţări şi suspenda activitatea Comisiei Centrale de
la Focşani. Documentul preciza însă că o dată cu domnia lui Al. I. Cuza urma să înceteze şi
Unirea. La 24 ianuarie 1862, are loc deschiderea primului parlament al României, în care Cuza
proclamă „Unirea definitivă a Principatelor”. Încercările de a submina Parlmentul și a consolida
puterea domniei, au dus la crearea “Monstruoasei coliții” și abdicarea lui Cuza Vodă în 1866. 

Epoca Contemporană
Blocurile politico-militare la sfârșitul sec. XIX
Începutul anilor 70 ai secolului XIX-lea a fot marcat de ascensiunea Germaniei la rangul de
Mare Putere europeană. Acest lucru a fost facilitat de desăvârșirea unificării statale și de
victoriile împotriva vecinilor, mai ales împotriva Fanței. Desigur, anterior, unificarea Italiei
(1870)  și formarea României moderne (1859) au reprezentat și ele modificări importante în
peisajul geopolitic. Insistența Imperiului German de a izola Franța aduce o primă alianță
europeană. În 1873, între împărații Alexandru al II-lea al Rusiei, Franz-Joseph al Austro-
Ungariei și Wilhelm I al Germaniei s-a încheiat o înțelegere numită Alianța celor trei împărați.
În același an, Rusia și Anglia au semnat un acord de împărțire a sferelor de influență în Asia
Centrală.
Mijlocul deceniului opt a marcat redeschiderea problemei orientale și a oferit Rusiei mult
așteptatul prilej de a anula prevederile neconvenabile ei din Tratatul de la Paris din 1856.
Războiul ruso-româno-turc a modificat sensibil raporturile internaționale din Balcani și în
Europa.  Congresul de la Berlin din 1878, care a urmat acestui conflict, a însemnat de fapt
afirmarea deplină a Real-pollitick-ului în relațiile internaționale și abandonarea vechiului sistem
al „concertului european”. Ideile noi vehiculate la Congres, precum și laicizarea cetățeniei și
sistemul compensațiilor teritoriiale, vor face o lungă carieră în diplomația europeană și mondială.
Departe de a rezolva în întregime problemele Balcanilor, criza din 1875-1878 va dovedi doar
complexitatea acestora. Dezlegarea parțială a ghemului contradictoriu de interese în Balcani și
înlăturarea definitivă a oprimării otomane se va face în cursul a două războaie balcanice (1912-
1913), războaie care vor aduce granițe mai stabile și relații mai puțin tensionate până la începutul
Primului Război Mondial.
Rivalitățile din Europa nu erau puține: Franța dorea să-și ia revanșa împotriva Germaniei pentru
înfrângerea de la 1871; Anglia se temea de puterea și înarmarea navală a Germaniei; Rusia și
Austro-Ungaria aveau idei divergente și concurente în zona Balcanilor; Italia era nemulțumită de
statutul său etc. La toate acestea se adăugau și rivalitățile coloniale și cursa înarmărilor. 
Politica de înarmare a fost posibilă datorită disponibilității bugetare a marilor puteri europene,
rezultatul direct a fost lansarea unei curse a înarmărilor. Au existat și voci lucide care s-au
afirmat împotriva acestui curs al evenimentelor. Sub influența acestor opinii, au fost convocate
două conferițe la Haga (1899 și 1907). S-a creat cu acest prilej un tribunal internațional de
arbitrare a conflictelor dintre state și s-au stabilit noi reguli de ducere a războiului, cum ar fi:
interzicerea folosirii gazelor toxice, tratarea umană a prizonierilor și a populației civile .
Politica de constituire a alianțelor s-a concretizat în conturarea și formarea celor două mari
blocuri politico-militare. În anul 1879, Germania a încheiat un tratat cu Austro-Ungaria în scopul
de a preveni o ulterioară tentativă de revanșă din partea Franței. Această alianță a obținut un nou
conținut la 20 mai 1882, când Italia, Germania și Austro-Ungaria semnează un tratat militar de
asistență mutuală, numit  Tripla Alianță. La acest tratat va adera, în mod secret și fără ca opinia
publică să fie anunțată, România, în anul 1883. Astfel se va forma alianța care, în timpul
Primului Război Mondial, va fi denumită Puterile Centrale.
Ca răspuns la această politică, Franța va negocia și va încheia un tratat cu Rusia în 1893. După
negocieri dificile, în anul 1904 se va încheia un tratat anglo-francez, denumit  Antanta
Cordială. La acest din urmă intrument internațional va adera Rusia în 1907. S-a ajuns astfel la
constituirea celui de al doilea bloc politico-militar, cunoscut sub numele generic de Antanta în
cursul Primului Război Mondial. Formarea celor două alianțe a grăbit atât cursa înarmărilor, cât 
și competiția pentru colonii, creând iluzia securității în caz de conflict.
Sistemul de la Versailles – Washington
Sistemul Versailles- Washington, reprezintă o etapă de stabilitate temporară, de spirit pacifist,
manifestat printr-un sistem complex de creare a condițiilor păcii. Litigiile dintre state erau
aplanate pe baza compromisurilor și a implicării Societății Națiunilor. Înțelegerile de la
Versailles (1919-1920) și Washington (1921-1922) au constituit baza noii ordini internaționale în
perioada interbelică, de aceea s-a impus denumirea Sistemul Versailles- Washington. 
La 18 ianuarie 1919 s-a deschis la Paris Conferința de Pace, având misiunea de a edifica o nouă
ordine politică și teritorială în Europa. Războiul care s-a încheiat cu capitularea Puterilor centrale
au motivat marile puteri să facă totalurile războiului și să ia măsuri pentru a preveni un nou
război. La Conferință au participat delegații din 27 de state, iar Rusia din cauza loviturii de stat a
bolșevicilor a fost exclusă din lista participanților. Proiectul de organizare a fost programul 14
puncte a lui W.Wilson, propus de SUA.
Organismele cele mai importante ale Conferinței au fost „Consiliul celor Zece”, format de șefii
de stat și de guvern și din miniștrii de externe ai SUA, Franței, Marii Britanii , Italiei și Japoniei,
și „Consiliul celor Cinci" cu numai șefii de stat și de guvern ai Puterilor Aliate și Asociate.
Deoarece Japonia era interesată doar de problematica Extremului Orient, chestiunile au fost
rezolvate în cadrul „Consiliului celor Patru” : G. Clémenceau, Th. W. Wilson, D. Lloyd
George, Vittorio Emanuele Orlando, fiecare avânduși popiul obiectiv și viziune despre
pacea postbelică. România a fost reprezentată prim-ministrul Ion. I. C. Brătianu, ministrul
transilvănean Alexandru Vaida-Voevod, miniștrii Victor Antonescu și Diamandy. România s-a
prezentat la Conferință cu o serie de revendicări care au urmărit, consacrarea actelor de unire din
anul 1918, precum și eliminarea tuturor consecințelor războiului. Statul Român a fost inclus în
lista statelor cu interese limitate și acest fapt a complicat activitatea delegației române la Paris,
astfel că s-a vorbit de un „calvar al păcii” pe care România l-a trăit în capitala Franței.
Prima problemă discutată la Paris a fost Tratatele dintre Puterile Aliate și statele învinse, semnate
cu Germania, la Versailles, la 28 iunie 1919: extrem de dur din cauza exigențelor Franței,
acesta excludea poporul german din Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele și, din acest
motiv, Senatul SUA a refuzat să-l ratifice; Germania cedează 1/3 din teritoriile naționale
vecinilor; este impusă să-și distrugă flota, aviația și artileria grea; cedează toate posesiunile
coloniale; cu Austria, la Saint-Germain, la 10 septembrie 1919 : tratat excludea, austriecii din
Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, împiedicându-i să realizeze unirea cu Germania;
Austria este recunoască noile state separte, inclusiv unirea Bucovinei cu România; cu Bulgaria,
la Neuilly, la 27 noiembrie 1919: tratat ce excludea bulgarii din Dreptul popoarelor de a dispune
de ele însele, împiedicându-i să realizeze unirea cu Macedonia, atribuită definitiv Serbiei. Cu
România, era menținut hotarul din 1916; cu Ungaria, la Trianon, la 4 iunie 1920, socotit de
maghiari tot un Diktat. Prin acest document, Ungaria recunoștea realitățile rezultate în urma
războiului, inclusiv unirea Transilvaniei, Banatului și Maramureșului cu Vechiul Regat
(articolele 27, 45, 46, 47, 74). Cu Turcia, la Sévres, la 10 august 1920 : un  tratat defavorabil,
ce a provocat în Turcia mișcarea naționalistă condusă de Mustafa Kemal Atatürk, ce a condus la
prăbușirea imperiului, proclamarea republicii. Deci, tratatele creau condiții revanșiste și
revizioniste, periculoase pentru păstrarea păcii. 
O altă prioritate a Tratatului era crearea Ligii Națiunilor, un obiectiv important pentru
președintele american Woodrow Wilson. Acest important forum avea să arbitreze conflictele
dintre națiuni pentru a se garanta pacea. Era pentru prima dată când statele se organizau într-o
alianță de securitate având obiectivul principal să mențină pacea mondială. În perioada de
maximă dezvoltare, între 28 septembrie 1934 și 23 februarie 1935, a avut 58 membri. Stabilite în
Pactul Societății Națiunilor, scopurile principale ale Societății erau prevenirea războiului prin
securitate colectivă, dezarmare, rezolvarea disputelor internaționale prin negociere și arbitraj.
Dar erau prevederi precum condițiile de muncă, tratamentul corect a locuitorilor indigeni, traficul
de persoane și a drogurilor, comercializarea armelor, sănătatea mondială, prizonierii de război, și
protejarea minorităților din Europa. Filozofia diplomatică a Ligii Națiunilor a reprezentat o
schimbare radicală a gândirii politice față de ultimele sute de ani precedenți.
Deasemenea în cadrul Conferinței s-au discutat problema reparațiilor de război. S-a decis că
toată suma o va achita Germania, iar distribuția va fi făcută în favoarea Franței și Angliei.
Simținduse defavorizată Italia, numită și învingătoarea învinsă, se va număra printre statele
revizioniste și deja în 1922 votează venirea fasciștilor lui Mussolini la putere. 
La Paris se stabileau noi granițe în Europa pentru Polonia, Cehoslovacia, Regatul Sârbo-
Sloveno-Croat, România, dar și pentru Ungaria și Austria căci se desființau oficial cele patru
imperii-Otoman, Țarist, Austro-Ungar și German.
Noul raport de forțe pe scena politică internațională trebuia apărat și menținut prin măsuri și
acțiuni diplomatice. Discuțiile începute la Paris în 1919 sunt continuate la Washington în
noiembrie 1921-februarie 1922. A fost o Conferință de pace cu caracter naval, reunită la
inițiativa secretarului american de stat, Charles Evans Hughes în Washington. Scopul era
reducerea armamentului naval și detensionarea relațiilor din Extremul Orient, prin dezarmarea
maritimă din zona Oceanului Pacific. Lucrările s-au desfășurat cu participreaa 9 state: SUA,
Marea Britanie, Franța, Italia, Japonia, Olanda, Belgia, Portugalia, China. Conferința are câteva
documente importante: Tratatul celor patru mari garantau posesiunile insulare din Oceanul
Pacific pentu SUA, Marea Britanie, Franța, Japonia. Tratatul celor cinci puteri (SUA, Marea
Britanie, Franța, Japonia, Italia), limita cursa înarmărilor navale, interziceau prin acest acord
construirea vaselor maritime mai mari de 35 000 de tone, stabilind raportul dintre flotele acestor
cinci state: 5:5:3:1,75:1,75.  SUA obținea paritate navală cu Marea Britanie, ultima pierzând
titlul de „regină a mărilor”, fiind devansată de SUA. În sfârșit- Tratatul celor nouă puteri
semnat de toate statele prezente, prevedea respectarea suveranitatea, independența și integritatea
teritorială a Chinei, oferindui posibilitatea de a dezvolta, de a avea un guvern legal, să se aplice
principiul posibilităților egale pentru comerțul tuturor națiunilor pe teritoriul chinez. Japonia
pierdea avantajele obținute la Versailles, renunțând la Peninsula Shandung, fostă bază militară
germană în China, deaceea acest stat începe revizuirea deciziilor Conferinței de la Washington.
Tratatul reflecta noul raport de forțe creat în Extremul Orient prin colaborarea anglo-americană
și prin aplicarea politicii „porților-deschise”. Acest sistem a fost creat sub influența politică și
strategico-militară a statelor învingătoare ignorând interesele statelor învinse dar și a celor nou
create, astfel această structură devenea vulnerabilă și putea izbucni în orice moment un nou
război. 

Economia americană înterbelică și “Marea depresiune” 1929-1933

Economia liberală presupune prezența crizelor economice. Aceste dereglări violente ale
economiei sunt intensificate în secolul XX, în care libera inițiativă și afacerile personale pot
aduce profit. SUA este statul cel mai puțin afectat de primul război mondial, deaceea cunoscuse
o evoluție fără precedent, după anul 1923, în timpul guvernării președintelui Calvin Coolidje. S-a
mizat mult pe sectorul industrial care putea spori veniturile. Industria automobilului, ajunge cea
mai importantă, și stimulează la rândul ei alte industrii –producătoare de oțel, cupru, sticlă,
vopsea, cauciuc. Automobilul a influențat dezvoltarea de autostrăzi, stații de benzină, moteluri și
supermarketuri. Asistăm la dezvoltarea industriei chimice, aviatica, s-a extins folosirea
electricității, iar construcțiile de locuințe au cunoscut o adevărată explozie în perioada anilor ‘20.
Alte caracteristici importante ale cursului economic american au fost reprezentate de publicitate,
credit și speculație. Reclama era tot mai pre zentă. Ziarele, poșta, radioul era bombardate cu
reclame ce-i îndemnau pe oameni să cumpere un produs sau altul, și această campanie
publicitară dădea roade. Sistemul creditelor s-a extins foarte mult. În 1929 valoarea acestora
ajunsese la 3 miliarde de dolari; 3 din 5 mașini și 80% din radiouri au fost cumpărate pe credit.
Băncile sau societățile creditoare s-ar fi aflat într-un mare impas dacă debitorii și-ar fi pierdut
slujbele și n-ar mai fi fost capabili să-și plătească datoriile. Prosperitatea i-a determinat însă atât
pe creditori cât și pe creditați să meargă mai departe cu acest sistem. În anii ‘20 din ce în ce mai
mulți americani au început să pună tot mai mulți bani în investiții și să facă speculații bursiere,
începând să creadă în easy money. Prețul acțiunilor companiilor crește până la cote nebănuite,
care nu reflectă valoarea lor reală, ce era mult mai mică. 
Premisele și începutul “Marii depresiuni” (1929-1933)
La începutul anului 1928 s-a profilat o primă criză a pieței de acțiuni, dar aceasta a fost stopată în
momentul în care un mare grup de afaceriști a început o campanie de cumpărare a acțiunilor
General Motors și Radio Corporation of America, lucru ce a redat încrederea cumpărătorilor de
acțiuni și speculațiile au continuat în același ritm. O altă fisură în acest cerc aparent profitabil a
apărut la sfârșitul anului 1928, când un număr de solicitanți de credite au cerut în locul acestora
bani gheață, iar cererea nu le-a putut fi satisfăcută pentru că banii nu existau. 
Semne și mai clare ale crizei s-au manifestat în vara anului 1929. S-a înregistrat o scădere
considerabilă a numărului de șantiere de construcție. Pe 24 octombrie, 13 milioane de acțiuni și-
au schimbat proprietarul. Bancherii au format un cartel care să salveze piața de valori de la
dezastru. S-a aranjat o întrevedere la care au participat reprezentanții celor mai importante bănci
precum A. Mitchell de la „National City”,  George F. Baker de la „First National”, și Thomas W.
Lamont de la „Morgan”. Fiecare era de acord să pună la bătaie o mare sumă de bani pentru a
susține piața. Prețurile s-au stabilizat pentru câteva zile, dar pe 29 octombrie, cea mai dramatică
zi din istoria bursei, colapsul a fost total. Milioane de  acțiuni au fost vândute în această zi, și
până pe 13 noiembrie prețurile au scăzut dramatic la principalele companii. Începea astfel cea
mai mare criză cunoscută sub numele de „Marea Depresiune”.
Efectele crizei 
Marea criză economică a fost perioada crizei lumii capitaliste datorată supraproducției, între
anii 1929-1933, caracterizată printr-o scădere dramatică a activității economice mondiale. Criza
economică a avut efecte devastatoare, atât în țările puternic industrializate, cât și în cele mai
puțin dezvoltate, ale căror economii depindeau în cea mai mare măsură de exporturile de materii
prime. Nivelul comerțului mondial a scăzut rapid, la fel cum au scăzut de altfel și veniturile
personale, veniturile bugetare și profitul din afaceri. Orașele din întreaga lume au suferit puternic
de pe urma crizei, în special cele care depindeau de industria grea. Activitatea în construcții a
fost practic oprită. Zonele rurale au suferit de pe urma scăderii prețurilor mărfurilor agricole. A
sporit numărul șomerilor, a crescut disperarea și panica. Mineritul și exploatarea lemnului au
avut probabil cea mai dramatică scădere, deoarece cererea scăzuse puternic iar alternativele de
reangajare a muncitorilor mineri sau forestieri în alte sectoare erau cele mai reduse. Milioane de
americani au devenit șomeri. 
       Marea depresiune economică în diferite țări s-a încheiat în momente diferite. În majoritatea
țărilor au fost concepute programe de refacere. Franklin D. Roosevelt, a lansat programul New
Deal (1933-1936) de stopare a crizei economice și amelioararea efectelor sale sociale. Programul
a permis revenirea rapidă a SUA la volumul producției industriale de până la criză și să-l
depăsească. Multe state au trecut însă prin diferite transformări politice, care le-au împins spre
extremele dreaptă sau stângă. Societățile bazate pe democrația liberală au ieșit puternic slăbite
din criză și radicali, precum Adolf Hitler au ajuns la conducerea unora dintre cele mai puternice
state, a căror politică externă a pregătit condițiile politico-militare pentru declanșarea în 1939 a
celui de-al Doilea Război Mondial. 
Regimurile totalitare din Europa interbelică
Secolul XX, numit și secolul extremelor, s-a manifestat atât prin valorificarea drepturilor omului
cât și prin regimuri de teroare, care exprimă atitudine inumană față de libertatea și drepturile
individualității. La începutul secolului s-au creat trei regimuri totalitare: comunismul, fascismul
și nazismul. În multe privințe similare, aceste doctrine sunt contestate de lumea liberală
democratică. În octombrie 1917, în Rusia s-a instaurat dictatura partidului bolșevic, care prin
lovitura de stat a lui V. I. Lenin a preluat puterea. Lenin a ordonat  asasinarea familiei imperială
a Romanovilor. Numită și dictatura proletariatului, era în esență un imperiu cu politici teroriste. 
Peste 5 ani, în 1922, în                                                                                                                                                
Italia au venit la putere fasciștii conduși de Benito Mussolini. În ianuarie 1933, partidul nazist al
lui Adolf Hitler cucerește pe cale democratică puterea în Germania. 
În 1923, B. Mussolini a folosit pentru prima dată noțiunea de totalitarism pentru a defini „o stare
a societății considerată ideală îndeplinirii țelurilor fascismului”. Regimurile totalitare sunt acelea
în care statul (partidul) controlează toate domeniile vieții sociale și individuale. Trăsăturile
caracteristice regimurilor totalitare sunt: monopolul partidului unic în conducerea societății,
formalitatea sepării puterilor în stat, dizolvarea partidelor de opoziție, dispariția  societății civile,
anihilarea drepturilor individului prin transformarea fiecărui membru  într-un „om nou”, cultul
personalității conducătorului etc. 
Fascismul italian a lui Benito Mussolini
La 28 octombrie 1922, Mussolini (supranumit „Il Duce”- conducătorul Partidului Național
Fascist) a organizat un marș spre Roma. Coloanele fasciștilor au intrat în capitală fără rezistență
din partea forțelor de ordine. Constrâns de circumstanțe, regele Italiei, Victor-Emanuel al III-lea,
îl însărcinează pe Mussolini să formeze guvernul. La început, guvernul condus de Mussolini era
de coaliție. Dar caracterul dictatorial al noii puteri s-a manifestat chiar din primele zile de
guvernare. Au fost interzise comitetele muncitorești de la fabrici și uzine, țăranii au fost obligați
să restituie pământurile ocupate în anii 1919-1920. Fasciștii au promovat o politică de teroare și
represiuni. În aprilie 1924, în Italia s-au desfășurat alegeri parlamentare, care a fost câștigat de
către forțele de dreapt, în frunte cu Partidul Național Fascist. În timpul alegerilor au fost
depistate o mulțime de cazuri de fraudă, care au fost făcute public de către deputatul socialist G.
Matteotti. Deputatul a fost asasinat de fasciști, fapt ce a generat o reacție vehementă din partea
societății-demonstrații de protest împotriva fasciștilor.În aceste condiții, Mussolinia fost nevoit
să dispună arestarea asasinilor. Din 1925 fasciștii trec în ofensivă, interzicând și lichidând
ultimele instituții democratice. În 1926, regimulfascist a continuat să-și consolideze puterea,
Mussolini a emis o lege specialăprin care și-a arogat împuterniciri suplimentare. Pe primul plan a
fost pus statul„Totul pentru stat, nimic în afara statului, nimic împotriva statului”. Fasciștii
italieni și bolșevicii din Rusia Sovietică și-au pus sarcina să modeleze prin teroare un „om nou”.
În anii crizei economice, guvernul fascist a introdus așa-numitul „sistem corporativ”. Sindicatele
antreprenorilor împreună cu sindicatele salariaților din ramurile economiei alcătuiau corporații.
În fruntea corporațiilor se afla Consiliul Național al Corporațiilor, constituit în 1930, care avea
sarcina de a organiza și de a dirija activitatea economică. Prin intermediul acestui sistem, statul
fascist promova autarhia, adică o politică de izolare, urmărind crearea economiei naționale
închise, fără import sau ajutor străin. O bună parte din resursele financiare eru investite în
industria de război.  
Nazismul german a lui Adolf Hitler 
Criza economică mondială a avut urmări deosebit de grave asupra economiei germane, deoarece
aceasta depindea în mare măsură de investițiile străine. Partidul lui Adolf Hitler propăvăduia
ideea că problemele social-economice pot fi rezolvate pe calea nimicirii dușmanilor interni, adică
a comuniștilor, a forțelor de stânga și prin eliminarea evreilor din sferele economice și politice
etc. Naziștii promiteau locuri de muncă, asistență socială necesară și micșorarea impozitelor.
Naziștii se pronunțau vehement împotriva celor mai umilitoare, pentru germani, clauze  ale
Tratatului de la Versailles, cerând anularea lor. În noiembrie 1932 au avut loc alegerile în
Reichstag, la care majoritatea voturilor au fost acumulate de Naziști. La 30 ianuarie 1933 ,
președintele von Hindenburg îl declară pe A. Hitler cancelar al Germaniei. Ajungând la putere,
hitleriștii au luat măsuri energice pentru a-și consolida pozițiile, arestând 10 mii de comuniși,
învinuindu-i de incendierea Reichstagului, care a fost cuprins de flăcări în februarie 1933. În
scurt timp au interzis activitatea partidelor Comunist și Social-Democrat. La 1 august 1934, după
moartea președintelui von Hindenburg, funcția de cancelarși cea de președinte au fost unificate,
prin decretul de la 2 august 1934, Hitler și-a arogat puteri depline, numindu-se „führer și
cancelar al Reichului” În Germania a fost introdus serviciul militar obligatoriu, ceea ce constituia
o încălcare a prevederilor Tratatului de la Versailles.  Fasciștii au promovat o amplă propagandă
rasistă, ideologia nazistă a pătruns adânc în școli și universități. Tineretula fost înregimentat în
organizații de tipul: „Tinerii Hitleriști”; „Uniunea Fetelor Germane”. Tinerilor li se insufla că
orice act de violență este admisibil, dacă este săvârșit în interesele marelui Reich. Naziștii au
organizat o cruciadă împotriva culturii, astfel opere de valoare ale scriitorilor și  oamenilor de
cultură au fost arse. Germania a fost cuprinsă de pogromuri împotriva evreilor, în care și-au
pierdut viața peste 6 milioane de oameni. 
Regimul comunist din URSS în perioada dictaturii lui Iosif Stalin
Societatea comunistă era lipsită de orice posibilitatede a controla activitatea aparatului de partid
și de stat. În U.R.S.S. lipsea cu desăvârșirea separarea puterilor. De aceea,  Constituția din 1936
a fost o cortină decorativă, care ascundea situația reală a lucrurilor. În U.R.S.S., omul – înstrăinat
de proprietate, de putere, de valorile etice și culturale – nu era o personalitate, ci o anexă a
statului totalitar. Drepturile  personalității au fost înlocuite cu „interesele de clasă” , care erau de
fapt interesele partidului. Sistemul comunist educa cetățenii în spiritul  urii față de „dușmanii
poporului”, ceea ce a dus la o conștiință represivă de masă: fiecare dorea să demaște un „dușman
al poporului”. De multe ori acesta putea fi tatăl, mama, fratele ori fiul denunțătorului său. În
U.R.S.S. s-a constituit un sistem concentraționar și represiv, numit „gulag” – „glavnoie
upravlenie lagherei”. Lagărele de „reeducare” prin muncă au fost înființate în 1918, în ele fiind
izolați adversarii politici ai bolșevicilor din toate categoriile sociale. Milioane de oameni
nevinovați au fost deportațiîn aceste lagăre, situate în locuri neprielnice vieții omului.
Majoritatea și-au găsit moartea acolo.
Basarabia în componența României Mari (1918-1940)
Pe fundalul proceselor revoluționare din 1917 și dezintegrării Imperiului Rus, în Basarabia este
proclamată Republica Democratică Moldovenească, cu organul reprezentativ provizoriu – Sfatul
Țării. După lovitura de stat bolșevică din octombrie, RDM își proclamă independența la 24
ianuarie 1918. Pericolul răspândirii războilui civil rus în regiune și anarhia bolșevică din
Basarabia, determină solicitarea intervenției armatei române de către Sfatul Țării. Prin votul
majoritar al Sfatului Țării din 27 martie, Basarabia a fost prima provincie istorică înstrăinată care
s-a unit cu România, fiind lansat procesul Marii Uniri. Marea Unire din 1918 a favorizat benefic
procesul de evoluție social-politică și economică a întregii comunități românești.
Atunci când analizăm situația Basarabiei în componența României este necesar să realizăm o
comparație pe cele patru dimensiuni:politic, economic, social și spriritual.
 Basarabia în viața politică a României interbelice
În plan politic, Basarabia a fost inclusă într-un stat român, cu valori democratice, care avea
Constituție (1866), se cristalizau elementele liberale, se organizau alegeri, activau mai multe
partide politice. Monarhia constituțională era reprezentată de regele Ferdinand I. La alegerile din
1922 basarabenii și-au trimimis reprezentanții, mulți dintre ei au ajuns miniștri, personalități
marcante, precum Ion Inculeț, Constantin Stere, Ștefan Ciobanu, Daniel Ciugureanu, Ion
Pelivan, etc. Iar în 1923 au participat la votarea unei noi Constituții, care proclama principiile
democratice și garanta cetățenilor proprietatea privată. Implcarea locuitorilor în regimul
electoral,  trimiterea reprezentanților ținutului în Parlamentul de la București constituia o
schimbare benefică evoluției. Foarte mulți basarabeni s-au implicat în administrațiile locale- Ion
Costin, Gherman Pântea-au ajuns primari ai Chișinăului, iar Constantin Stere, unul dintre liderii
PNȚ. Totodată recunoaștem faptul că politica guvernului român nu a avut întotdeauna succese.
Existau foarte multe probleme legate de mentalitate, mișcarea subversivă a comuniștilor în ținut,
tensiunile europene interbelice legate de revizionism și revanșism.
Economia în Basarabia interbelică
În aspect economic menționăm eforturile considerabile ale statului pentru redresarea vieții și
refacerea ei internă. Cea mai mare problemă , era cea țărănească, deaceea reforma agrară a fost
prioritară. Inițiată încă de Sfatul Țării, reforma a fost votată în unanimitate în Parlamentul
României. Împroprietărirea s-a făcut prin răscumpărarea lotului, iar suprafața lui depindea de
fertilitatea solului. Reforma agrară nu putea da și nici nu a dat sporul de bunăstare spre care
tindeau țăranii, dar totuși impactul ei a fost decisiv pentru lichidarea rămășițelor feudale din
agricultura ținutului. Deasemenea reforma a asigurat țărănimea cu hrană, a încurajat comerțul
intern și a sporit volumul producției. Basarabia a trecut efectele benefice ale proceselor de
industrializare a României, construirea șoselelor pietruite, sporirea lungimii căilor ferate (94
gări), activitatea câtorva bănci locale. În viticultură s-au cultivat noi soiuri tehnice europene-
pinot blanc, merlot, cardinal, riesling etc. S-a îmbunătățit și calitatea soiurilor de animale, iar din
1936 cai basarabeni au fost vânduți în Marea Britanie. Menționăm dezvoltarea ceramicii (în
1923-72 de întreprinderi), industriei alimentare prin zahăr ( în 1924- activau 3 mari fabrici-
Hotin, Bălți, Risipeni), ulei (în 1936-44 fabrici de ulei), vinificație, mezeluri ( 7 fabrici). În total,
în 1924 funcționau 2747 de întreprinderi mari și mici. Totuși recunoaștem investiții foarte puține,
caracterul predominant agrar a regiunii, stagnarea predomina întreaga societate, concurența era
neloială, iar criza economică a fost depășită cu greu. În domeniul social s-a manifestat
intelectualitatea, mica burghezie, dar este adevărat că predomină sărăcia. Perioada interbelică a
fost una complicată pentu întreaga comunitate europeană.
Cultura în Basarabia interbelică
Cel mai important aspect este cel spiritual, întrucât Basarabia s-a făcut recunoscută prin vocile
Mariei Cebotari, a Lidiei Lipcovscaia-soprane aplaudate pe scenele din Paris, Viena, Berlin și
chiar Sydnei, Pechin și Tokyo. Alexandru Plămădeală a ridicat monumentul lui Ștefan cel Mare
în 1928, iar Alexandru Boldur a cercetat Istoria Basarabiei, Petre Ștefănucă, ilustru folclorist a
căutat să dea creației orale o dimensiune a eternității.Constatăm nume sonore precum Nicolae
Moroșanu, Gheorghe Bezviconi, Nichita Smochină, Dimitrie Bogos, Mihail Berezovschi,
doctorul Toma Ciorbă,  ș.a. S-au constituit asociații artistice, fondate muzeie, orchestre, parcuri
alei, s-au făcut primii pași în evoluțiateatrului.  Învățământul a evoluat prin Legea
Învățământului din 1924, care a impus instruirea obligatorie și gratuită (art 6), predarea urma să
se facă doar în limba română. Până în anul 1924 practic în toate localitățile au fost construite
școli, a sporit numărul elevilor, a profesorilor și astfel a fost stopat analfabetismul. Totuși
frecvența școlară este foarte slabă (în 1932-53% din elevi frecventau școala). Învățământul
superior a cunoscut un progress mai lent. La Chișinău au fost fondate două facultăți ale
Universității din Iași- cea de Teologie (Ștefan Ciobanu) și Agronomie (Agricola Cardaș). Se
făceau eforturi considerabile, iar tinerii plecau la studii în țară, integrându-se pregnant în viața
spiritual a României. Literatura s-a manifestat datorită caracterului democratic al politicilor
promovate pentru toate națiunile conlocuitoare. Astfel Liuba Dimitriu, provenită dintr-o familie
de bulgari din Mingir a reușit să se facă remarcată și să fie apreciată de Nicolae Iorga drept
Crinul alb al Basarabiei. Apreciem activitatea Magdei Isanos, a lui Nicolae Costenco, Gheorghe
Madan. Literatura a avut deci un character democratic, popular și umanist. Presa era dominată de
periodice rusești (circa 36 de cotidiene), pentru că se edita fără îngrădire, iar acțiunile
expansionismului communist erau foarte violente mai ales după crearea RASSM. Dar totuși
menționăm acest debut important a ceea ce avea să ajungă puterea a patra, mai ales că și în acest
domeniu erau necesare investiții. 
Generalizând cele afirmate, constatăm importanța păstrării continuității spiritului românesc în
toate domeniile. Deși au existat multiple probleme, totuși evoluția este evidentă.
 
„Problema Basarabiei” și RASSM
Relațiile româno-sovietice și “Problema Basarabiei” în perioada interbelică
Rusia niciodată nu a recunoscut Unirea Basarabiei cu România de la 1918, din această cauză,
după instaurarea regimului totalitar comunist în Rusia şi crearea URSS (1922), a fost promovată
o politică expansionistă de recuperare a fostelor teritorii ale Imperiului Rus. În 1916, România
evacuează în Rusia țaristă, aliatul său în Antanta, rezervele de aur a Băncii Naționale și obiectele
din patrimoniul cultural și istoric, pentru a nu permite prădarea lor de către armatele Triplei
Alianțe, care au ocupat deja Bucureștiul în decembrie 1916. După unirea Basarabiei, noul guvern
bolșevic rupe relațiile diplomatice cu România, și sechestrează Tezaurul românesc la Moscova,
până în prezent. “Problema Basarabiei” devine principala dispută în relațiile româno-sovietice. În
aprilie 1924, a fost organizată Conferința româno-sovietică de la Viena. URSS a propus
soluționarea diferendului prin organizarea unui plebescit în Basarabia, fapt inadmisibil pentru
partea română. După impasul negocierilor, URSS a finanțat în septembrie organizarea răscoalei
de la Tatarbunar, din sudul Basarabiei, pentru a institui o republică bolșevică între Nistru și Prut.
Eșecul diversiuni, a determinat URSS de a crea la hotarul de est a statului român, o entitate
statală numită RASSM (Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească), pe care
ziarul „Pravda” o numea Leagănul Basarabiei sovietice. Scopul acesteia era de a juca rolul de
factor politico-propagandistic şi de cap de pod în extinderea comunismului în țările Europei de
Est şi Balcani. Un grup de 10 persoane în frunte cu Grigori Kotovski, au scris o scrisoare în acest
sens la Moscova pe data de 4 februarie 1924.)  
Crearea RASSM 
Hotărârea a fost adoptată de către Biroul Politic al Partidului Comunist din URSS la 29 iulie
1924, iar la 12 octombrie 1924 s-a luat hotărârea despre constituirea RASSM în cadrul Ucrainei
Sovietice (URSS încerca astfel să îşi camufleze intențiile sale anexioniste). RASSM avea 12
raioane (în alte surse 11 raioane), 392 de localități în care locuiau 516751 de oameni. Prima
capitală a fost orașul Balta, iar din 1929 - oraşul Tiraspol.  Procesul de constituire a fost dirijat
doar de structurile de la Moscova, fără a se consulta opinia băștinașilor. iar oficialii percepeau
noua entitate ca un factor politico-propagandistic pentru regiunile adiacente, un „cap de pod”
pentru un viitor atac asupra regiunilor balcanice, “vitrină a societății socialiste”, dar și „o
sperietoare” pentru România căreea trebuia permanent să i se amintească despre problema
Basarabiei. RASSM a fost creată în pripă de liderii de la Moscova și Harkov, deaceea granițele
finale ale statului au fost instituite printr-o hotărâre din 1926. Chiar de la început în RASSM au
fost introduse structurile regimului totalitar bolșevic: Comitetul Regional Moldovenesc al
Partidului Comunist din Ucraina, sovietele, sindicatele de tip sovietic, NKVD-ul.Organul
Legislativ Suprem a fost declarat Comitetul Executiv Central, în frunte cu I, Starâi, și Sovietul
Comisarilor Norodnici, în frunte cu A. Stroiev. Constitușia adoptată în aprilie 1925 era o copie
fidelă a constituției sovietice.  
Regimul comunist din RASSM
În scurt timp, regimului totalitar comunist s-a dezlănțuit în toată splendoarea sa prin:
industrializarea forțată, colectivizarea forțată, rechizițiile de cereale, fiscalitatea excesivă,
teroarea, deportările, foametea organizată .  În urma politicilor comunismului de război, dar și a
fărădelegilor impuse deja în 1923 are loc prima foamete, apoi în 1932, politica de deportare și
înfometare continuie.  Mai multe familii au încercat să fugă peste Nistru, dar lângă Olăneşti
asupra fugarilor s-a deschis focul. Au fost uciși 40 de oameni (copii, femei şi bătrâni) în anul
1932, februarie, adică atunci când în Europa se vorbea despre coexistența pașnică și renunțarea la
agresiune. Locuitorilor din RASSM, iar începând cu 1940 şi celor din Basarabia, li s-a impus o
limbă artificială, contrafăcută - limba moldovenească. Se încerca crearea unei noi națiuni
moldovenești diferită de cea română. A fost interzisă grafia latină, în școli predau profesori care
vorbeau doar limba rusă, intelectualitatea, preoții, țăranii, muncitorii au fost deportați sau au
căzut victime ale regimului totalitar. 

Formarea RSSM 
Anul 1940 se înscrie în istoria românilor drept un an al tragediei naționale. În toiul războiului
început, la 26 iunie 1940 Kremlinul a înaintat o notă ultimativă României și a cerut cedarea
Basarabiei pe care o percepeau drept teritoriu populat cu ucraineni. În harta anexată erau incluse
și Bucovina de Nord și ținutul Herța. La 28 iunie 1940 sovieticii au ocupat aceste teritorii, cedate
de administrația lui regele Carol II. După stabilirea graniței pe Prut (3 iulie 1940), începe
procesul de constituire a noii republici prin ședințele biroului politic de la Moscova. În derularea
acestui proces s-au comis multe fraude și erori, specifice regimului totalitar. Moscova elabora
proiectele de formare a noii structuri, implicit prin camuflarea politicii expansioniste coloniale
rusești. La elaborarea proiectelor de formare a republicii au participat I.V.Stalin, M. Greciuha, G.
Malencov ș.a. și nici măcar un reprezentant al populației locale. Nu s-a ținut cont nici de relațiile
economice, culturale, care existau de secole între diferite regiuni ale Basarabiei. Acțiunea în
întregime seamănă mai degrabă cu o răzbunare a lui Salin pentru curajul deputaților Sfatului
Țării.  Din iunie 1940, timp de cinci săptămâni, noua RSS Moldovenească cuprindea întreaga
Basarabie și întreaga RASSM cu o suprafață de 52.710 kilometri pătrați. În august 1940, s-au
delimitat noi hotare între RSS Moldovenească și RSS Ucraineană (din cadrul URSS), transferând
24.460 kilometri pătrați în favoarea celei din urmă, și lăsând astfel celei dintâi o suprafață de
28.250 kilometri pătrați. Pe 11 noiembrie 1940 RSS Moldovenească (în limitele sale din august
1940) a fost reorganizată teritorial în raioane, după modelul sovietic. La 2 august 1940, sesiunea
a VII a Sovietului Suprem al URSS a fost  adoptată hotărârea Cu privire la formarea RSS
Moldovenești. În componența ei intrau 6 județe din Basarabia (Bălți, Tighina, Chișinău, Cahul,
Orhei și Soroca). Din RASSM intrau raioanele: Tiraspol, Slobozia, Râbnița, Dubăsari, Camenca
și Grigoriopol. Capitală era orașul Chișinău. Teritoriul republicii era de 33,7 mii de km² și avea o
populație de 2,7 milioane de oameni. S-a constituit Guvernul republican, bazându-se pe organele
politice și de represiune, după modelul sovietic.   Fondată de Stalin, Republica Sovietică
Socialistă Moldovenească a fost un moment tragic pentru populaţia băştinaşă, care, ulterior, a
avut parte de deportări, persecutări, foamete, fiind, în acelaşi timp, lipsită de valorile strămoşeşti.
Chiar la 13 iunie 1941, înainte  de războiul sovieto-nazist, Uniunea Sovietică a deportat un
număr foarte mare de persoane din Basarabia și Bucovina la muncă forțată, unde mulți dintre ei
au murit sau au fost executați. Deportate erau persoanele care fuseseră declarate inamici ai clasei
muncitoare de politica stalinistă. Erau incluse persoane care fuseseră polițiști, primaro, soldați,
clerici, proprietari de terenuri, membri ai partidelor politice istorice și toți care reprezentat elita
regiunii în perioada interbelică, cei ce-și exprimaseră dezacordul față de regimul sovietic,
exponenți ai culturii românești. 
Totuși aspectul cel mai dramatic este dezmembrarea națională a ținutului. Delegația carea fost
organizată includea 32 de persoane, dintre ei 19 ruși și ucraineni, 7 moldoveni, 4 evrei  și un
ungur. În adresarea din 14 august în fața lui Stalin,  Z. Crăciunescu își exprima bucuria pentru
că pleacă acasă ca cetățeni cu drepturi egale ai RSSM.
Acest process are o interpretare neunivocă. Potrivit istoricilor, constituirea RSSM este o
consecinţă a Pactului Ribbentrop-Molotov, cunoscut şi ca Pactul Stalin-Hitler, semnat la 23
august 1939, al cărui protocol secret prevedea anexarea la URSS a estului României. În acelaşi
timp, teritoriile româneşti ale Nordului Bucovinei, Ţinutului Herţa, Nordului şi Sudului
Basarabiei, în baza aceluiaşi scenariu, au fost incluse în componenţa Republicii Sovietice
Socialiste Ucrainene (RSSU).
RSSM a fost o republică unională, o structură pentru experimentele comuniste. Rusificare,
deznaționalizare, ideologizare și lichidarea valorilor și credinței. Colectivizarea gospodărilor
individuale a provocat foametea organizată din 1946-1947, care a provocat moartea a cca
200.000 de oameni. În 1941, 1949 (Operațiunea IUG) și 1951(Operațiunea SEVER) mii de
familii, au fost departate în Siberia și Asia Centrală. Toate structurile politice sunt după model
sovietic, iar Constituția este o copie fidelă a legilor moscovite. A urmat formarea colhozurilor,
aplicarea planurilor cincinale, și hipercentralizarea economiei. Dependență totală față de
Moscova, lichidarea proprietății private, lipsa tehnicii, munca manuală în colhoz și produse
deficitare, sunt câteva caracteristici care reprezintă impactul acțiunii de formare a RSSM.

 Al doilea Război Mondial 1939-1945

 Al doilea război mondial rămâne una dintre cele mai discutate probleme ale secolului XX.
Pentru a preveni un nou dezastru, specialiștii au analizat permanent cauzele. Astăzi, comunitatea
noastră nemijlocit, rămâne afectată de această tragedie mondială soldată cu zeci de milioane de
victime, în mare parte civili. 
Printre cauzele războiului început la 1 septembrie 1939, se constată afirmarea extremismului
sub paravanul revizionismului, revanșismului, militarismului dar și existența multor probleme
teritoriale rămase nerezolvate după încheierea Păcii de la Paris în 1919. Mișcările fasciste au
apărut și s-au dezvoltat în Italia și Germania în timpul perioadei de instabilitate economică
globală și s-a intensificat în perioada Marii Crize Economice. În Germania, resentimentele
apărute în urma înfrângerii din primul război mondial și a semnării Păcii de la Versailles (în
mod special a Articolului 231, așa-numita "Clauză de vinovăție"), credința în teoria loviturii de
cuțit aplicate pe la spate și declanșarea Marii Crize Economice au fost elementele care au
propulasat la putere Partidul Nazist condus de Adolf Hitler. Mulți istorici au considerat acest
tratat de pace drept cauza cea mai importantă, indirectă a războiului. Acest tratat plasa întreaga
vină a declanșării războiului în sarcina Germaniei și Austro-Ungariei și pedepseau această
responsabilitate, în loc să stabilească niște acorduri și mecanisme care să asigure pacea pe termen
lung. Tratatul impunea învinșilor reparații de război împovărătoare, cedări teritoriale și clauze
economice care au provocat, în special economiei germane, pierderi grele și o uriașă
hiperinflație. Începând cu anul 1936, Tratatul de pace a început să nu mai fie aplicat de Franța și
Marea Britanie, cu foarte multă rigoare, din dorința de a evita izbucnirea unui nou război. Eșecul
politicii conciliatoriste franco-britanice după “Cârdășia de Munchen” față de Hitler, (politică
care urmărea evitarea unui nou război, dar care l-a încurajat pe dictatorul german să devină mai
îndrăzneț și i-a permis să reînarmeze țara), s-a aflat în strânsă legătură cu semnarea Pactului
Molotov-Ribbentrop în 1939, (care a eliberat Germania de orice temere a vreunei reacții din
partea URSS-ului în cazul invadării Poloniei). Liga Națiunilor, în ciuda eforturilor diplomatice
făcute pentru evitarea războiului, se baza pe Marile Puteri pentru impunerea rezoluțiilor sale și,
în lipsa voinței politice a acestora, nu a putut face nimic concret. Statul nipon era într-o politică
militaristă și își revendica permanent spațiul vital. Popularizarea ideologiilor precum
comunismul, fascismul, militarismul, naționalismul făceau starea tot mai tensionată. Toate aceste
aspect au transformat pericolul izbucnirii războiului în unul ireversibil. Începutul războiului își
are la temelie Pactul Molotov-Ribbentrop care oficial era un tratat de neagresiune între Germania
Nazistă și Uniunea Sovietică. Semnat de către miniștrii de externe sovietic Viaceslav Molotov și,
respectiv, german Joachim von Ribbentrop. Acesta conținea un protocol aditional secret prin care
statele independente Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia și România erau împărțite
între sferele de influență ale celor două puteri semnatare. Protocolul secret desemna în mod
explicit "rearanjamentele teritoriale și politice" din zonele acestor țări care urmau să fie făcute
de comun acord de țările semnatare. Ca urmare, țările vizate au fost invadate, ocupate sau forțate
să cedeze părți ale teritoriului lor în favoarea Uniunii Sovietice sau Germaniei Naziste.
        Între Polonia și Germania existau deja tensiuni în legătură cu orașul Gdansc și cu regiunile
Poznan și Silezia cunoscute drept coridor. În ciuda declarațiilor lui Hitler și concentării de trupe
naziste la frontieră, Polonia a refuzat să cedeze în fața pretențiilor dictatorului german. Anglia și
Franța au semnat alianțe militare cu Varșovia prin care garantau că vor declara război Germaniei
dacă aceasta din urmă va ataca Polonia. La 1 septembrie 1939, trupele Reichu-lui au invadat
statul polonez, iar  Regatul Unit și Franța au cerut printr-un ultimatum încetarea atacului german.
Refuzul german marchează data de început al celui de-al Doilea Război Mondial. Germania a
invadat Polonia sub pretextul că polonezii au efectuat o serie de operațiuni de sabotaj împotriva
țintelor germane din apropierea graniței. Două zile mai târziu, pe 3 septembrie, după ce un
ultimatum britanic adresat Germaniei, în care i se cerea să înceteze operațiunile militare, a fost
ignorat, Regatul Unit și Franța, urmate de Dominioanele independente ale Commonwealth-ului
Britanic—Australia (3 septembrie), Canada (10 septembrie), Noua Zeelandă (3 septembrie), și
Africa de Sud (6 septembrie)—au declarat război Germaniei. Cu toate acestea, inițial alianța
furnizat doar un sprijin militar direct limitat Poloniei, constând dintr-o incursiune franceză
minoră în Saarland. Aliații Occidentali au demarat și o blocadă navală a Germaniei, care avea
drept scop slăbirea economiei țării și a efortului de război. Germania a răspuns prin ordonarea
războiului submarin împotriva tuturor navelor Aliaților, atât de război cât și comerciale, care mai
târziu avea să degenereze în Bătălia Atlanticului. La 17 septembrie URSS atacă Polonia,
realizând aceleași crime ca și naziștii (tragedia dela Khatyn). În aceste împrejurări, la 6
octombrie Polonia a capitulate fiind împărțită între cei doi dictatori. Pe parcursul anului 1940
ambii dictatori au acționat pentru extinderea teritorială- URSS spre Finlanda, Statele Baltice și
România pe care o dezmembrează prin note ultimative (26 iunie 1940), iar Hitler spre Belgia,
Danemarca, Olanda, Luxemburg, Suedia, Norvegia și Franța, folosind tactici blitzkrieg. Linia
franceză fortificată Maginot și corpul principal al forțelor aliate care intraseră în Belgia au fost
eludate printr-o mișcare de flancare prin regiunea împădurită Ardeni. 
La 10 iunie, Italia a invadat Franța, declarând război atât Franței cât și Regatului Unit. Parisul a
căzut în mâinile germanilor la 14 iunie și opt zile mai târziu Franța a semnat un armistițiu cu
Germania și a fost în curând împărțită între zonele de ocupație germană și italiană și
o rămășiță neocupată guvernată de Regimul de la Vichy, care, oficial, neutru, s-a aliniat, în
general, cu Germania. Bătălia Angliei a început la începutul lunii iulie când Luftwaffe a atacat
transporturile maritime și porturile, dar la  19 iulie 1940, Hitler a anunțat că el nu are nicio
dorință de a distruge Imperiul Britanic, dar invazia propusă a fost amânată pe termen nelimitat pe
17 septembrie. Bombardamentele strategice ofensive germane s-au intensificat sub forma unor
atacuri de noapte asupra Londrei și a altor orașe în The Blitz, dar în mare parte nu au reușit să
întrerupă efortul de război britanic. Britanicii au obținut o victorie semnificativă la 27 mai 1941,
prin scufundarea cuirasatului german Bismarck.  În toată această perioadă, Statele Unite ale
Americii, oficial neutre, au luat măsuri pentru a ajuta China și Aliații occidentali. În noiembrie
1939, Legea Neutralității din SUA a fost modificată pentru a permite achiziții „cash and
carry” din partea Aliaților, dar  marea majoritate a publicului american continua să se opună
oricărei intervenții militare directe în conflict. La sfârșitul lunii septembrie 1940, Pactul
Tripartit reunea Japonia, Italia și Germania, formalizând Puterile Axei. Pactul Tripartit stipula că
orice țară, cu excepția Uniunii Sovietice, care nu se afla în război, care atacă oricare putere a
Axei va fi obligată să lupte împotriva tuturor celor trei. Axa s-a extins în noiembrie 1940, când
au aderat Ungaria, Slovacia și România.  La 18 decembrie 1940, Hitler a emis directiva de a se
pregăti o invazie a Uniunii Sovietice. La 22 iunie 1941, Germania, susținută de Italia și România,
au invadat Uniunea Sovietică în Operațiunea Barbarossa, Germania acuzându-i pe sovietici de
complot împotriva ei. Lor li s-au alăturat în scurt timp Finlanda și Ungaria. Obiectivele
principale ale acestei ofensive-surpriză ofensive au fost regiunile baltice, Moscova și Ucraina,
având scopul final de a pune capăt campaniei din 1941 în apropiere de linia Arhanghelsk-
Astrahan, de la Marea Caspică la Marea Albă. Obiectivele lui Hitler erau fost eliminarea Uniunii
Sovietice ca putere militară, eradicarea comunismului. Deși Armata Roșie se pregătea înainte de
război pentru o contraofensivă strategică, Barbarossa a obligat comandamentul suprem
sovietic să adopte o strategie defensivă. În timpul verii, 1941, Axa a făcut progrese semnificative
în teritoriul sovietic, provocând imense pierderi umane și material. În luna iulie, Regatul Unit și
Uniunea Sovietică au format o alianță militară împotriva Germaniei. Britanicii și sovieticii
au invadat Iranul pentru a asigura Coridorul Persan și câmpurile petrolifere din Iran. În luna
august, Regatul Unit și Statele Unite ale Americii au emis în comun Carta Atlanticului. Până în
octombrie, obiectivele operaționale ale Axei în Ucraina și în regiunea Mării Baltice au fost
atinse, mai rămânând doar asediile Leningradului și Sevastopolului. Bătălia de lângă Moscova a
fost pierdută, iar Uniunea Sovietică a păstrat o mare parte din potențialul său militar. Faza
de blitzkrieg a războiului în Europa se încheiase. A urmat atacul de la Pearl Harbor al
japonezilor, care au motivate intervenția oficială a SUA, după declarația lui F.D. Roosevelt.
Operațiunile se extend în Pacific. Victoria sovieticilor de la Stalingrad (noiembrie 1942) a
încurajat forțele Coaliției Antihitleriste, care se întâlnesc la Teheran în noiembrie 1943 și discută
problema deschiderii celui de-al doilea front în Europa. La 6 iunie 1944 prin operația Overlord,
în Caen, Normandia, trupele Reich-ului vor fi înfrânte prin acțiunea coaliției. Pe 22 iunie,
sovieticii au lansat o ofensivă strategică în Belarus („Operațiunea Bagration”) care a distrus
aproape complet Grupul de Armate Centru. Înaintarea sovietică a determinat forțele de rezistență
din Polonia să declanșeze mai multe revolte împotriva ocupației germane. Ofensiva strategică a
Armatei Roșii în estul României a izolat și a distrus considerabilele trupele germane și a
declanșat o lovitură de stat reușită în România și apoi o alta în Bulgaria, care s-au soldat cu
trecerea celor două țări de partea Aliaților. În septembrie 1944, trupele sovietice au avansat in
Iugoslavia și au forțat retragerea rapidă a Grupurilor de Armate E și F în Grecia, Albania și
Iugoslavia pentru a le salva de la a fi încercuite. Cu sprijinul noului aliat din România, sovieticii
au lansat un atac masiv împotriva Ungariei ocupate de germani, care a durat până la căderea
Budapestei în februarie 1945. Are loc Conferința de la Ialta și soarta războiului ete decisă
practice în favoarea URSS prin Declarația despre Europa eliberată. Trupele sovietice ajutate de
cele britanice, americane dar și de Mișcarea de Rezistență au grăbit înfrângerea lui Hitler. La 8
mai ora 22.43 Germania a capitulat și războiul în Europa s-a încheiat. La 2 septembrie
capitulează Japonia și pe toate fronturile s-a făcut liniște, iar războiul a încetat.

Războiul Rece
În anul 1945 s-a încheiat al II-lea război mondial, iar obiectivul foștilor aliați s-a epuizat.
Urmează Războiul Rece (1947–1991) cunoscută drept perioadă de tensiuni și confruntări politice
și ideologice, o stare de tensiune întreținută. 

Blocurile politico-militare: NATO și OTV 

În Războiul Rece s-au confruntat două grupuri de state care aveau ideologii și sisteme politice
foarte diferite. Într-un grup se aflau URSS și aliații ei, grup căruia i se spunea uzual „Blocul
răsăritean”. Celălalt grup cuprindea SUA și aliații săi, fiind numit, uzual, „Blocul apusean”.
Despre această separare va menționa la Fulton premierul W Churchill, în 1946. La nivel politico-
militar, în Europa, cele două blocuri erau reprezentate de către două alianțe internaționale. Blocul
apusean era reprezentat de către Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO, North
Atlantic Treaty Organization), iar cel răsăritean de către Pactul de la Varșovia (1955). Era o
confruntare bipolară . După sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial în Europa, Germania a
fost divizată în patru zone de ocupație. Zidul Berlinului (1961), ajunge un simbol al Războiului
Rece, a fost timp de aproape 28 de ani, o barieră de separare între Republica Federală Germană
și Republica Democrată Germană. 
Lumea bipolară
O adevărată cortină de fier separa Europa. Până la Berlin toate statele din Europa de est au fost
ocupate de URSS și supuse modelului comunist de guvernare.  Lumea a devenit bipolară. Exista
permanent riscul unui război nuclear. La nivel economic, Războiul Rece a fost o confruntare
între capitalism și comunism. Pe plan ideologico-politic, a fost o confruntare între democrațiile
liberale occidentale și regimurile comuniste totalitare. Ambele tabere se autodefineau în termeni
pozitivi: statele blocului occidental își spuneau „lumea liberă” sau „societatea deschisă”, iar
statele blocului oriental își spuneau „lumea anti-imperialistă” sau „democrațiile populare”. În
acest spațiu se organizau colhozuri, planuri cincinale, iar proprietatea de stat predomina asupra
celei private. Această separare va provoca o dezvolatare neuniformă, mai ales după
implementarea Planului secretarului SUA, G.Marchall în 1947, care a provocat miracolul
economic german și japonez. În URSS prin politica lui I. Stalin are loc foamete, răsfrântă și
asupra RSSM.
Tensionarea relațiilor internaționale: Criza rachetelor, cursa înarmărilor și “războaiele de
surogat”
Confruntarea dintre cele două blocuri a fost numită „Război Rece”, deoarece nu s-a ajuns la
confruntări militare directe între cele două superputeri, dar au existat conflicte indirecte
numeroase, precum războiul din Coreea, din Vietnam, dar și în Afganistan. Cel mai periculos
eveniment a fost criza cubaneză din 1962. Timp de 14 zile, în octombrie 1962, lumea s-a aflat la
un pas de război nuclear. După ce Uniunea Sovietică transportase arme nucleare pe teritoriul
Cubei și guvernul american le-a descoperit, omenirea s-a aflat în fața celei mai periculoase
confruntări a Războiului Rece. Cea mai mică greșeală de calcul făcută fie la Kremlin, fie la Casa
Albă, ar fi putut duce la izbucnirea unui război nuclear între cele două superputeri ale lumii.
Relațiile internaționale sunt astfel foarte tensionate. Exista pericolul permanent spre o
confruntare militară convențională, datorită faptului că ambele superputeri, SUA și URSS, s-au
dotat cu arme nucleare, ceea ce a creat o situație militară strategică de „deterrence”, adică de
descurajare și blocare reciprocă. În cazul unui război real, s-ar fi ajuns la o distrugere reciprocă
totală și, totodată, la o catastrofă mondială. Astfel constatăm faptul că prin esența sa războiul
rece expune relații internaționale tensionate și deci periculoase pentru lumea postbelică. Cred că
ele au determinat problema manipulării comunitate.   Războiul Rece a fost, însă, un conflict la
scară mondială, SUA și URSS mai având și multe alte state aliate în afara Europei, ce nu făceau
parte din cele două alianțe militare oficiale. Pintre conflictele periculoase evidențiem războiul
din Vietnam care a avut loc între 1 noiembrie 1961 și 30 aprilie 1975, căderea Saigonului.
Războiul a fost purtat între Republica Democrată Vietnam (Vietnamul de Nord), sprijinită de
China și Uniunea Sovietică, și Republica Vietnam (Vietnamul de Sud), sprijinită de Statele
Unite. Conflictul s-a încheiat cu înfrângerea Vietnamului de Sud și unificarea țării sub conducere
comunistă. Trupele americane s-au retras din Vietnam, războiul fiind considerat unul dintre
marile eșecuri ale politicii externe americane. În perioada de destindere s-a început-în 1979,
Războiul din Afganistan care a durat nouă ani. Forțele afgane implicate au fost Partidul Popular
Democrat din Afganistan, de orientare marxistă, susținut de către forțele sovietice, care au luptat
contra rebelilor islamiști mujahedini. Rebelii au fost susținuți de mai multe țări, printre care și
Statele Unite ale Americii, Arabia Saudită, Pakistan și alte state musulmane, în contextul politic
internațional al Războiului Rece. Desfășurarea de trupe militare sovietice a început în 24
decembrie 1979. Ultimele trupe sovietice au fost retrase din Afganistan între 15 mai 1988 și 15
februarie 1989. Datorită costului mare și inutilității politice finale ale acestui conflict militar,
războiul din Afganistan a fost, deseori, asemănat cu Războiul din Vietnam, americano-
vietnamez.

Căderea comunismului 1989-1991

Perioada de după al doilea război mondial (1945-1985), s-a afirmat cu precădere prin
expansiunea comunismului într-o serie de state ocupate în timpul intervenției armatei sovietice în
Europa de Est (Polonia, România, Bulgaria, RDG etc) sau Asia (Corea de Nord) sau prin
sponsorizarea mișcărilor comuniste (Cuba, China, Vietnam, Cambodgia, Angola). Deși s-a extins
într-un spațiu imens, iar victoria asupra nazismului a fost percepută drept o biruință în
exclusivitate a sistemului, comunismul, la fel ca și toate sistemele totalitare s-a prăbușit,
demonstrând legitatea căderii tuturor totalitarismelor.
           Eșecul economiei de stat, planificate și centralizate
Comunismul a demonstrat utopismul promisiunilor de bunăstare economică și armonie socială.
Economia supracentralizată și controlată de partid a împiedicat adaptarea economiei la
necesitățile de bază a cetățenilor. Întreprinderile falimentare produceau în exces produse
nesolicitate și de proastă calitate, iar produsele de primă necesitate erau deficitare. Monopolul
statului în economie și lipsa concurenței a întârziat tehnologizarea și modernizare economică.
Cursa înarmărilor în care era angajată URSS, a provocat o criză economică și deficit de proporții.
În cele din urmă, se pierde legitimitatea economică, căci s-a demonstrat că regimurile comuniste
ar fi putut supraviețui dacă ar fi prospere economic. Dar din momentul în care eșecul economic
al regimurilor socialiste devine evident, soarta comunismului a fost pecetluită.
          Discreditarea internațională a “sistemului socialist mondial”
În plan politic sistemele monopartiinice, cultul personalității, lipsa alegerilor a fost permanent
contestată de intelectuali. Opresiunile au stimulat și consolidat opoziția și a unit populația
împotriva regimului: intelectuali, studenți, muncitori. Inițial prin desidenți (A. Saharov, A.
Soljenițân, V. Bukovscki etc.), iar ulterior masiv, pe plan național. Mai întâi, regimurile
comuniste au pierdut legitimitatea morală, prin excesele staliniste care demonstrează că ideologia
comunistă nu înseamnă moralitate superioară, așa cum pretindea. Urmează legitimitatea politică,
prin intervențiile sovietice din 1956 în Ungaria și 1968 în Cehoslovacia, care arată că
independența și suveranitatea statelor comuniste e o iluzie, și că ele sunt victimele
imperialismului sovietic. Pe tot parcursul postbelic la Moscova au ajuns lideri foarte slabi, iar în
perioada lui L.I Brejnev situația s-a acutizat prin cei aproape 20 de ani de guvernare (1964-
1982). Intervenția în Afganistan în 1979, irosirea fără temei a forțelor sociale și financiare,
precum și politica populistă de menținere a prețurilor mici, au aruncat URSS într-o criză
irecuperabilă. Liderii urmau o succesiune prin meritele exclusiv partiinice, deaceea conducerea
lui C.I.  Cernenco (1984-1985) a fost un dezastru. Încercarea de a salva situația a preluat-o I.V.
Andropov (1982-1984), însă moare la scurt timp. M.S. Gorbaciov (1985-1991) lansează un
program de democratizarea a vieții politice și liberalizare a sistemul economic, numită
„Perestrika și Glasnot’”. Imperiul însă nu mai putea fi salvat și căderea era inevitabilă. 

Revoluțiile anti-comuniste și căderea „Cortinei de Fier” în 1989

Statele europene își intensifică mișcările de emancipare și în 1989 toată Europa eliberată trece
prin mișcări anti-comuniste.  Demascarea Pactului Ribbentropp-Molotov de către D.
Volkogonov a demonstrat lumii caracterul nelegal al victoriei comunismului. Polonia a dat
avântul exploziei revoluționare din 1989, în urma căreia sentimentul anti-regim cuprinse și
Ungaria, Germania de Est, Bulgaria, Cehoslovacia, și România. Una dintre caracteristicile
comune ale acesui șir de evenimente a fost folosirea extinsă a campaniilor de rezistență civilă
(ex. la Chișinău- Marile Adunări Naționale-1989, 1990, 1991), prin care opoziția populară
continuă împotriva sistemelor monopartite s-a afirmat și a contribuit la presiunea pentru
schimbare. România a fost singurul membru al Blocului răsăritean al cărei popor a dat jos de la
putere regimul comunist prin violență și la 25 decembrie 1989, revolta populară l-a executat pe
dictatorul Nicolae Ceaușescu. Protestele din Piața Tiananmen, Beijing, din 1989, au eșuat să
stimuleze o schimbare politică în China, însă prin imaginile lor puternice de curajoasă sfidare au
contribuit la precipitarea evenimentelor din celelalte părți ale lumii. În ziua de 4 iunie,
Solidaritatea câștigase o victorie sclipitoare în alegerile parțial libere din Polonia, aducând la
pământ comunismul în mod pașnic în vara lui 1989. Ungaria demolase secțiunea fizică a Cortinei
de Fier, ceea ce duse la exoduri în masă ale est-germanilor prin Ungaria, fenomen care a
destablizat regimul est-german. Aceasta a dus la izbucnirea unor demonstrații în masă în orașe
precum Leipzig și la iminenta cădere a Zidului Berlinului (octombrie 1989), un semnal simbolic
al viitoarei reunificări germane din 1990.
Destrămarea URSS (1989-1991)
        Uniunea Sovietică, cuprinsă   de o criză profundă-ideologică, economică, politică și
militară,  s-a destrămat în 1991, având ca rezultat formarea a 14 state independente (Armenia,
Azerbaidjan, Belarus, Estonia, Georgia, Kazahstan, Kârgâzstan, Letonia, Lituania, Republica
Moldova, Tadjikistan, Turkmenistan, Ucraina și Uzbekistan) majoritatea au contestat integrarea
artificială în imperiu și au insistat pe un altcurs istoric. Restul URSS, care îi constituise partea
cea mai întinsă, a devenit Rusia in decembrie 1991. Comunismul a fost abandonat în Albania și
Iugoslavia între 1990 și 1992. De la 1992, Republica Socialistă Federativă Iugoslavia s-a divizat
în cinci state succesoare - Bosnia și Herțegovina, Croația, Macedonia, Slovenia, și Republica
Federală a Iugoslaviei, care a fost redenumită mai târziu Serbia și Muntenegru, ajungând în final
să se scindeze în două state, Serbia și Muntenegru. Serbiei se ajunse să i se rupă și mai mult din
teritoriu odată cu proclamarea parțial recunoscută a statului Kosovo. Cehoslovacia s-a dizolvat la
trei ani după căderea regimului, printr-o separare pașnică în Cehia și Slovacia în anul
1992.Impactul a fost simțit de o multitudine de țări socialiste. Comunismul a fost abandonat mai
departe în țări precum Cambodia, Etiopia, Mongolia (condusă până în 1996 însă de un guvern
comunist re-ales democratic), și Yemenul de Sud. Prăbușirea comunismului (și a URSS) i-a
convins pe unii cercetători să declare sfârșitul Războiului Rece. Deci, prăbușirea comunismului
este similară cu nașterea lumii mutipolare și trecerea lumii într-o altă dimensiune politică și
istorică.

Republica Moldova după 1991

Miscarea de Renaștere Națională și Independența Republicii Moldova 1988-1991
Reformele lui M. S Gorbaciov în URSS au încurajat procesele de emancipare națională din
fostul imperiu. În toate republicile unionale, inclusiv în RSSM, se organizează o mişcare
democratică pronunţată cu caracter national. Acestea conțin un impuls liberal, și o încercare de
a reforma sistemul în acelaşi cadru birocratic. Discursul politic al noilor conducători a oscilat
între dorinţa de schimbare şi teama ca reformele să nu zdruncine din temelie sistemul existent.
Perioada 1985-1991 s-a caracterizat prin apariţia premiselor pentru desfăşurarea unei mişcări
democratice de masă. Principalul rezultat al noilor procese a fost pătrunderea ideilor
reformatoare în rândul maselor largi ale populaţiei şi pierderea monopolului comunismului
asupra vieţii politice.  Mişcarea de democratizare a societăţii moldoveneşti a culminat cu
proclamarea suveranităţii la 23 iunie 1990 şi a independenţei Republicii Moldova la 27 august
1991. Independența a fost proclamată, la Chişinău în cadrul Marii Adunări Naţionale, la care au
participat peste 600.000 de reprezentanţi ai tuturor raioanelor şi oraşelor din republică; în aceeaşi
zi, Parlamentul, întrunit în şedinţă extraordinară, a adoptat Declaraţia de independenţă a
Republicii Moldova.  Au urmat primele alegeri prezidențiale și locuitorii și-au ales președintele.
Mircea Snegur, cel care a devenit un simbol al alegerii, alături de Alexandru Moșanu. 
Republica Moldova după proclamarea independenței
Au urmat situații foarte complicate în istoria teritoriului- războiul de secesiune din 1992, acțiuni
de reformare a sistemului bancar, fiscal, funciar. În 1993 președintele a depus o cerere către UE,
pentru a semna Acord de Parteneriat și Colaborare. În 1994 au loc noi  alegeri libere şi
democratice, desfăşurându-se în condiţiile existenţei unui pluralism politic şi ale unei Legi
electorale moderne, care, pe lângă drepturile şi obligaţiile electorilor, stabilea şi un prag electoral
de 4%. În cursa pentru alegeri, desfăşurată la 27 februarie 1994, s-au înscris 13 partide şi alianţe
electorale din cele 26 înregistrate, precum şi 20 de candidaţi independenţi. Dispunând de toate
pârghiile puterii, Partidul Democrat Agrar din Moldova (PDAM), şi-au adjudecat victoria,
obţinând 56 de mandate din totalul de 104. Întrucât nu aveau decât o majoritate simplă, care nu
asigura adoptarea unor legi organice de importanţă naţională, agrarienii i-au cooptat la guvernare
şi pe deputaţii grupului parlamentar al socialiştilor. Astfel, majoritatea agrariano-socialistă
rezultată deţinea 84 de mandate din totalul de 104. Parlamentul a adoptat, la 29 iulie 1994, prima
Constituţie a Republicii Moldova. În ciuda faptului că aceasta este o lege fundamentală
modernă, inspirată din Constituţia franceză, conţine şi un grosolan neadevăr ştiinţific şi istoric.
Astfel, în pofida identităţii evidente româneşti a populaţiei majoritare din Republica Moldova şi
a limbii vorbite de aceasta, Constituţia statuează falsele sintagme de popor moldovenesc şi limbă
moldovenească (art 13).  Cea de-a doua guvernare agrariană, susţinută de aliaţii săi socialişti, a
făcut ca Republica Moldova să se particularizeze prin încetinirea reformelor democratice şi
edificarea statului de drept. Ciclu electoral democratic s-a încheiat cu noi alegeri prezidenţiale
democratice, care au avut loc la 17 noiembrie 1996, câștigate de Petru Lucinschi.  Guvernele au
cunoscut frecvente crize și majoratatea au avut o existență destul de scurtă, astfel a urmat
iniţiativa preşedintelui P. Lucinschi de a transforma Republica Moldova,  într-o republică
prezidenţială. La 5 iulie 2000, a fost aprobată legea de modificare a Constituţiei şi trecerea la un
regim politic parlamentar, revenindu-se, practic, la situaţia din 1990. Alegerile au fost fixate
pentru 25 februarie 2001. În cursă s-au înregistrat 17 partide şi blocuri electorale, precum şi 10
candidaţi independenţi. Alegerile au fost castigate de PCRM – 50,23% din voturi sau 71 de
mandate. Era pentru prima dată în istoria recentă a Republicii Moldova când un partid politic
obţinea o victorie zdrobitoare în alegeri şi acesta era Partidul Comuniştilor. Cele 71 de mandate
ale comuniştilor din totalul de 101 le-au permis acestora să exercite un control absolut asupra
celor trei instituţii ale puterii în stat: Parlament, Preşedinţie, Guvern. Președinte a devenit
Vladimir Voronin care a avut două mandate și, au constituit o perioadă destul de controversată
pentu valorile democratice și naționale. Acțiunile din 7 aprilie 2009 au condus la crearea
Alianțelor pentru Integrare Europeană. Astăzi Republica Moldova promovează principiile
democratice și aspire spre modernizare prin occidentalizare. Procesul de integrare în structurile
Uniunii Europene rămâne o prioritate a politicilor guvernamentale.