Capitolul 3: CULTURĂ ŞI VALORI CULTURALE

Tensiunea dintre modelul „societăţii închise”, rigidă şi bazată pe credinţa în tabu-uri,

întoarsă spre trecutul „vârstei de aur” şi „societatea deschisă”, mobilă şi critică1, este
actuală, dând seamă despre valori şi comportamente specifice. Schimbarea deci, nu
este nici pe departe inevitabilă, ea este doar alternativa rezonabilă, dar care inadecvat
aplicată, poate duce la efecte negative. Departe de a fi o excepţie, schimbarea este o
caracteristică permanentă a sistemelor democratice funcţionale. Schimbarea de
echilibru sau schimbarea de structură, transformarea spaţiului politic şi administrativ, nu
este posibilă fără intermedierea, subtilă, dar necesară a culturii.
Cultura este un proces de umanizare a naturii, se constituie prin dialog activ cu lumea în
urma unei acţiuni de individualizare, de personalizare. Accentul se pune pe dimensiunea
interioară, pe trăire şi învăţare, pe exercitarea aptitudinilor şi energiilor spirituale individuale;
autorul actului cultural este individul (creator şi receptor de valori).
Eforturile culturale individuale se regăsesc în valori, pe când eforturile civilizatoare se
întruchipează în bunuri. Nu toate valorile devin automat bunuri, evident, dar toate bunurile
(materiale) sunt, într-un fel sau altul, rezultatul realizării valorilor. În planul individualităţii, al
subiectivităţii, cultura este rezultatul educaţiei, civilizaţia fiind sistemul, organizat şi
institutionalizat, al educaţiei.
„Dacă civilizaţia este cultura în actu, integrată într-un sistem organizat de muncă, de trai
şi de gândire, rezultă că vigoarea, trăinicia unei civilizaţii depind de masură în care o
societate dată... îşi crează sisteme de organizare şi instituţii corespunzătoare, cu ajutorul
cărora transformă valorile culturale în fapte de viaţă, adică în fapte de civilizaţie. Căci, în
ultimă analiză, civilizaţia nu este decât societatea care şi-a asimilat şi integrat (...)
valorile culturale care-i sunt necesare sau, din alt unghi de vedere, cultura pătrunsă în
toate celulele vieţii sociale2”.
Astfel, pentru ca o societate democratică să funcţioneze, dincolo de aspecte precum
existenţa economiei de piaţă, a unei clase de mijloc importantă numericeşte, a
profesionalizării elitei politice, este nevoie şi de o componentă culturală, numită de unii
cercetători „competenţă civilizatoare”3, care devine o condiţie necesară a integrării în
lumea contemporană. În acest sens, se poate afirma că nici o uniunea socială nu trebuie
să pretindă egalizarea culturală ci doar o egalizare cât mai temeinică a şanselor de
culturalizare pentru fiecare persoană şi comunitate.
Valorificările se formează în societate, ele se formează faţă de orice persoană aparută
în sfera experienţei noastre. Societatea civilă este cea în mijlocul căreia se afirmă şi se
definesc ideile, chiar ideologiile. De aceea, ideologiile, tradiţiile spirituale, finalitaţile
morale nu sunt, în instituţiile publice, simple reflexe, produse secundare şi suprastructuri
ale unor procese materiale, ci stofa însăşi din care aceste instituţii sunt constituite.
Atunci când se schimbă Constituţia unei ţări şi, odată cu aceasta, raportul şi ierarhia
puterilor în stat, avem impresia hotărâtă că transformarea nu este numai formală. Iar
când în raportul puterilor statului, ajunge să prepondereze fie puterea legislativă,
judecătorească, fie cea executivă, ceea ce variază cu adevărat este însăşi concepţia
omului, pe care reformatorul vrea să-l îndrume pe această cale către finalităţi morale
deosebite, către ethos-ul libertăţii sau al supunerii, al descătuşării sau al încadrării şi
sacrificiului.

1 Karl Popper, Societatea deschisă şi duşmanii ei, vol. I, Bucureşti, Humanitas, p. 228-229.
2 Alexandru Tănase, Cultură şi civilizaţie', 1977.
3 Piotr Sztompka, Competenţa civilizatoare: condiţie prealabilă a tranziţiei post-comuniste, în Sociologie românească, nr.3/1993, p.

262.
La finalul oricărei reforme stă astfel o anumită concepţie normativă a omului, a ţintelor
pe care el se cuvine a le urmări. Valorile cadru, însă, rămân neschimbate. Căci oricare
ar fi forma instituţiilor, ele continuă să sprijine aceleaşi valori: puterea publică, ordinea,
autoritatea, organizarea etc., rămase identice cu ele însele chiar când sunt înlanţuite cu
scopuri diferite. Nu există regim politic, democratic sau autoritar, care să nu pretindă că
susţine valori cadru, cum sunt ordinea, autoritatea, organizarea etc.

§1. Valori, dorinţe, trebuinţe

Valorile nu sunt, după firea lor proprie, nici mituri, nici sentimente ale posesiunii, nici
subiecte sau predicate ale judecăţilor de valoare. Valorile sunt subiecte ale dorinţii.
Dorinţa cuprinde valorile ca pe obiectele ei corelative. S-ar putea totuşi spune că dorinţa
nu cuprinde decât lucrurile, fiinţele şi faptele omeneşti concrete capabile s-o îndestuleze
sau acele calităţi determinate pentru care aceste lucruri, fiinţe sau fapte sunt râvnite.
Cine doreşte să-şi astâmpere setea îşi reprezintă apa sau acele calităţi ale apei prin
care setea se poate astâmpăra.
Abraham Maslow (1908-1970) a fost una dintre cele mai strălucite minţi americane care s-a
ocupat de cercetarea fenomenelor psihice, iar celebra piramidă pe care a gândit-o este o
reprezentare grafică care sintetizează una dintre cele mai importante categorii psihice:
trebuinţele umane. Deşi Abraham Maslow s-a evidenţiat în studiul unei structuri psihice cu
mult mai complexe decât nevoile umane şi anume Sinele, fiind totodată şi unul din fondatorii
psihologiei transpersonale, se pare că el va rămâne în memoria unui mare număr de
oameni tocmai datorită studiilor lui despre trebuinţele umane.
Aceasta deoarece piramida nevoilor umane este un model mai uzual şi mai accesibil decât
avansatele teorii psihanalitice în înţelegerea comportamentului consumatorilor, a pieţei în
general şi a unor procese psihice de compensare care îţi pot explica multe din tainele
psihicului uman.
Lăsând la o parte teoria motivaţională a trebuinţelor, motivaţiilor, valenţelor, intereselor şi
convingerilor, vom folosi reprezentarea piramidei lui Maslow pentru a descifra unul dintre
cele mai misterioase şi mai fascinante fenomene psihice şi anume nevoia, setea de putere.
Piramida lui Maslow este gândită pe cinci nivele de trebuinţe ierarhice, dar aflate în relaţii de
dependenţă:
La baza piramidei se află nevoile elementare, de bază, pe care trebuie să şi le satisfacă
orice fiinţă umană: nevoile de somn, respiraţie, apă, alimente, căldură, adăpost, mişcare etc.
Satisfacerea lor asigură supravieţuirea biologică, iar nesatisfacerea duce invariabil la
încetarea funcţionării organismului într-o perioadă de timp mai mare sau mai mică: omul
rezistă doar câteva minute fără oxigen şi câteva zile fără apă.
La următorul nivel al piramidei sunt reprezentate nevoile care ţin de siguranţă: satisfacerea
instinctului de conservare şi nevoile de securitate, protecţie şi siguranţă. Satisfacerea
acestor nevoi ţine tot de supravieţuirea biologică şi înseamnă garantarea securităţii
personale în faţa diverselor agresiuni ale mediului extern care pot pune în pericol viaţa.
Al treilea nivel ierarhic cuprinde nevoile sociale. Nevoile sociale au drept conţinut toate
aspiraţiile fiinţei umane de a trăi şi a se realiza în şi prin societate. Cele mai importante
cerinţe sociale sunt: trebuinţele de apartenenţă, comuniune socială, structură, comunicare,
implicare în rezolvarea problemelor sociale, de participare la viaţa comunităţii al cărei
membru eşti, participarea la evenimentele sociale, nevoia de iubire şi afecţiune etc.
Deci funcţia afectivă a personalităţii, cu toate aspectele ei vitale pentru viaţă se realizează în
principal prin intermediul nevoilor sociale de pe nivelul trei al piramidei lui Maslow.
Nesatisfacerea nevoilor sociale duce la singurătate, la un fel de moarte psihică, persoană
fără motivaţii şi iniţiativă. Slăbirea sistemului psihic înseamnă însă şi pierderea vitalităţii şi
slăbirea sistemului imunitar, moartea biologică în timp a organismului devenind doar o
chestiune probabilistică.
La al patrulea nivel ierarhic se regăsesc reprezentate puternicele şi vizibilele trebuinţe ale
Eului. La fel ca şi în cazul precedent, satisfacerea acestor trebuinţe asigură sănătatea
psihică, nesatisfacerea lor marcând începutul unui proces de alienare psihică la capătul
căruia moartea biologică nu este exclusă. Dintre trebuinţele Eului menţionăm: trebuinţa de
mărire, de putere, control, posesiune, libertate, prestigiu, faimă, recunoaşterea socială a
valorii, de etalare a averii, de preţuire, lăudă, apreciere, de recunoaştere a meritelor şi
efortului, de ascultare şi înţeles, etc. Dacă trebuinţele sociale transformă omul într-o mică
rotiţă necesară funcţionării imensei maşinării numită societate, trebuinţele Eului sunt cele
care personalizează, evidenţiază în masa oamenilor, legitimează omul ca individualitate
unică.
La vârful piramidei lui Maslow se găsesc reprezentate rafinatele trebuinţe de autorealizare.
Nesatisfacerea acestor nevoi nu ameninţă existenţa psihică ori biologică, ele asigură totuşi
împlinirea ca fiinţă superioară, demnă de menire şi existenţă pe acest pământ.
Autorealizarea înseamnă trebuinţele de împlinire a visurilor şi scopurilor propuse, reuşită în
viaţă, hobby, activitatea de creaţie, conştientizarea rolului şi rostului nostru în lume, relaxare,
meditaţie, distracţie, contemplaţie, confort şi plăcere.
Între nivelele ierarhice ale piramidei se stabilesc relaţii de dependenţă a unei trepte de nevoi
asupra unei alte trepte:
a. Atâta timp cât nu sunt satisfăcute trebuinţele inferioare ierarhic de pe treptele unu şi doi,
nu se poate accede la sistemul motivaţional dat de treptele superioare trei, patru şi cinci.
Perceperea şi satisfacerea trebuinţelor sociale şi ale Eului sunt condiţionate de satisfacerea
mai întâi a nevoilor de bază biologice şi de siguranţă. Nu numai că satisfacerea treptei 3 sau
4 este trecută pe plan secund, în aşteptare, până se satisfac nevoile treptelor inferioare, dar
aceste trebuinţe superioare nici măcar nu sunt percepute ori conştientizate suficient.
b. Prioritară este nevoia care trebuie satisfăcută cât mai urgent. Chiar dacă viaţa decurge
normal, lin şi împlinită în cadrul treptei 5, o problemă apărută în cadrul treptei 2, 3 sau 4
solicită atenţia care se va concentra asupra nevoii - problemă, chiar neglijând satisfacerea
trebuinţelor superioare. De exemplu, este clar că vor fi amânate activităţile de relaxare şi
plăcere ştiind că există posibilitatea să fie pierdută funcţia ori dacă există neânţelegeri în
familie.
Dar dacă înţelegerea acestor conexiuni ale nivelelor ierarhice ţine de bunul simţ, următoarea
conexiune este mai puţin cunoscută şi înţeleasă.
c. Un deficit de satisfacere a nevoilor intervenit la nivelele 2 şi 3 - nevoile de securitate şi
cele sociale - conduce printr-un proces de compensare la întărirea şi accentuarea
satisfacerii nevoilor din cadrul treptei 4 - trebuinţele Eului. Mai concret, deficitul funcţiei
afective şi a nevoii de securitate intervenit la nivelele 2 şi 3 va supraestima importanţa
satisfacerii nevoii de putere de pe nivelul 4.
Cea mai importantă funcţie a personalităţii prin care practic fiinţa umană se exprimă şi îşi
trăieşte viaţa este funcţia afectivă. Conţinutul acestei funcţii este dat de afectivitate, cu tot ce
înseamnă ea: stări, dispoziţii, emoţii, sentimente, pasiuni, credinţe etc. Gradul de maturitate
a afectivităţii fiecărui om diferă însă. Unii manifestă afectivitatea sub forma de frânturi de
afecte sub forma emoţiilor, alţii ajung la nivelul sentimentelor, iar cei cu afectele cele mai
profunde ajung să manifeste pasiuni.
Deficitul funcţiei afective înseamnă că exprimarea afectivităţii se face în principal prin emoţii
care formează o emotivitate de fond, hipersensibilitate, şi sentimente majoritar negative:
teamă, nesiguranţă, neîncredere, inferioritate, incertitudine, toate concentrându-se în
sintagma „complex de inferioritate“.
O astfel de exprimare a afectivităţii ar crea un permanent disconfort psihic şi ar pune sub
semnul întrebării sănătatea mintală. Totuşi, pentru ca aşa ceva să nu se întâmple,
inconştientul ia pentru om unele decizii interesante: apare fenomenul de credinţă şi se
suprasolicită nevoile de putere ale Eului.4
Individul prin valori, drept subiecte ale dorinţii, încercă să realizeze:
• promovarea propriului interes, fiecare dintre noi urmărim să supravieţuim şi de aceea
toate acele valori care ne vor ajuta în acest efort sunt acceptate ca valori proprii;
• schimbarea pentru „mai bine”, fiecare dintre noi dorim să fim mai buni, aşa zis
„perfecţi”, dar în condiţiile în care nu se poate stabili etalonul de perfectibilitate avem
tendinţa de a ne găsi persoane model. Pentru a ajunge astfel la această „stare ideală”
ne impunem valorii pe care nu le-am fi considerat ca fiind importante, valori ce ne sunt
inoculate în mod indirect de „model”.
• atingerea treptei superioare a piramidei lui Abraham Maslow. În trecerea de la o
treaptă la alta adoptăm valori în funcţie de unde ne aflăm în ierarhia nevoilor: nevoi
elementare, nevoi de protecţie şi siguranţă, nevoi sociale, nevoi ale Eul-ui sau nevoi de
autorealizare.

A. Valoarea juridică
Valorile juridice, legalităţile de diferite categorii, sunt valori reale. Spiritul le atribuie unor
lucruri, adică tuturor acelor instituţii ale dreptului public sau privat, care sunt înzestrate
cu o putere de rezistenţă faţă de injoncţiunile voinţei noastre, fără ca ele însăşi să
exercite acţiuni de valorificare, aşa cum fac persoanele. Legale nu sunt niciodată
persoanele ci doar raporturile dintre persoane. Faptele omenesti sunt suportul unor
valori estetice, ca de pildă în cazul virtuozităţii artistice sau, mai ales, al unor valori
morale. Din această cauză, ori de câte ori prin acţiunea unui individ se constituie un
raport juridic, nu ne putem impiedica de a supune acea actiune şi unei valorificări
morale, pentru a ajunge la concluzia că acea acţiune este şi legală şi morală sau legală
şi imorala sau ilegală şi morala. Faptul însă ca este nevoie să atribuim în chip expres
unora din faptele omeneşti şi legalitate şi moralitate dovedeşte că fiecare din aceste
valori aparţine acţiunii considerate în chipuri deosebite. Cu atât mai mult ni se impune
această concluzie atunci când, în legătură cu o faptă oarecare, observăm discrepanţa
dintre valoarea ei etică şi juridică. Într-adevar, legale sunt faptele cuiva numai în masură
în care, coordonate cu ale altcuiva sau conformate unor norme de drept, dau naştere
unor raporturi sau situaţii reale, cum ar fi contractele de diferite categorii, starea civilă a
unei persoane, regimul bunurilor sale etc.
Valorile juridice sunt astfel simple mijloace şi au un sens pur perseverativ. Nimeni nu
urmăreşte valorile juridice pentru ele însele, ca pe nişte scopuri, ci numai pentru a-şi
asigura acel cadru legal care să-i permită atingerea finalităţilor substanţiale ale
existenţei. Numai în cazul temperamentelor procesive, adică al acelora care urmăresc
tot timpul o hotărâre legală în favoarea lor şi au impresia că au găsit un conţinut de viată
în permanenta punere în mişcare a aparatului judiciar şi administrativ, valorile juridice
par a fi devenit nişte scopuri ale existenţei. Dezaprobarea, uneori ironică, a procesivitaţii,
nu lasă însă nici o îndoială asupra faptului ei, în cazul ei, conştiinţa axiologică
sancţionează o substituire neîngăduită a mijloacelor prin scopuri. Valorile juridice nu au

4 Liviu Pleşca, Inteligenţă şi libertate, www.carte.info

decât sensul de a asigura perseverarea fiinţei noastre în latura ei socială, şi ecoul lor în
constiinţa subiectului rămâne, din această pricină, cu totul limitat. Ele sunt apoi
însumabile, deoarece putem vorbi în legatură cu organizarea unor raporturi de drept, de
mai multă sau mai putină legalitate. Legalitatea nu se găseşte în fiecare moment la ţinta
ei finală. Restabilirea unei legalităţi tulburate poate trece prin mai multe etape; ea poate
cunoaşte cuceriri treptate şi care se adună între ele. De aceea, spunem, ca valorile
juridice sunt integrabile.

B. Valoarea politică
Valorile politice, adică puterea publică, ordinea şi autoritatea, organizarea coexistenţei
sociale în diferitele ei planuri etc. sunt valori personale. Spiritul le atribuie unor persoane
cum sunt statul, naţiunea, biserica etc. în acest punct se declară deosebirea cea mai de
seamă dintre valorile politice şi cele juridice. Căci dacă este adevărat, dupa cum am
arătat mai sus, spre deosebire de bunurile reale, bunurile personale sunt nu numai
valorificabile, dar şi valorificatoare, că aceste bunuri sunt ele însele nişte centre de
valorificare, atunci avem un nou criteriu de apreciere a diferenţei dintre valorile juridice şi
politice. Într-adevăr, în timp ce căsătoria sau divorţul, ipoteca şi toate celelalte instituţii
ale dreptului privat nu au ele însele nici o atitudine axiologică, nu valorifică; statul,
naţiunea şi biserica, parlamentul, partidul politic şi toate celelalte instituţii politice adoptă
atitudini şi dovedesc prin aceasta calitatea lor de persoane. În nenumărate împrejurări
vorbim de atitudinile statului şi ale organelor lui constituţionale şi administrative, de
hotărârile, preferinţele şi estimările lor, ceea ce ar alcătui un mod cu totul nepotrivit de a
vorbi, dacă n-am atribui tuturor acestor suporturi ale valorilor politice calitatea unor
persoane. Pe de altă parte, după cum am arătat de asemeni, bunurile personale, spre
deosebire de cele reale, nu numai că atrag valorificarea, dar o şi impun. Nu există
indiferentism faţă de persoane. Caracterul personal al valorilor politice iese în evidenţă şi
cu acest prilej. Căci pe când bunurile juridice sunt uneori valorificate, ca de pilda atunci
când în faţa unor anumite instanţe judecătoreşti cineva afirmă sau contestă legalitatea
acestor bunuri, rămânând destule alte împrejurari în care nici nu reflectăm, nici nu luăm
atitudine faţă de legalitatea lor, bunurile politice nu pot să nu fie valorificate, în aşa fel că
dacă există un indiferentism juridic, nu există unul politic. Atitudinea politică este mult
mai înrădăcinată şi mai activă decât atitudinea juridică şi aceasta din pricina naturii
însăşi a valorilor politice, adică a conexiunii lor cu suporturi personale. Dacă examinăm
deci realitatea afirmaţiei unor indivizi că ei n-au atitudine politică, că sunt politiceşte
indiferenţi, ne convingem ca ei nu-şi doresc să spună altceva decât că nutresc veleitatea
de a lua parte la exerciţiul puterii publice sau ca îşi rezervă atitudinea şi opinia lor, nu că
atitudinile şi opiniile politice nu se formează nicidecum. De fapt, valorificările se
formează neapărat în domeniul politic, cum ele se formează faţă de orice persoană
aparută în sfera experienţei noastre.
Suportul valorii politice nu este numai personal, dar şi spiritual. Statul şi toate celelalte
bunuri politice sunt persoane spirituale. De aceea încercarea de a atribui valorilor
politice laturile materiale ale unei societăţi falsifică imaginea acelor valori. Ideologiile,
tradiţiile spirituale, finalitaţile morale nu sunt, în instituţiile politice, simple reflexe,
produse secundare şi suprastructuri ale unor procese materiale, ci stofa însăşi din care
aceste instituţii sunt constituite. Teoriile relative la originea şi dezvoltarea instituţiilor pot
ascunde acest adevăr, dar observaţia axiologică îl restabileşte numaidecât. Pentru
punctul de vedere al observaţiei directe, nici statul, nici celelalte instituţii politice nu sunt
lucruri materiale, nici personale, considerate în funcţiunile lor materiale, economice sau
biologice, ci persoane spirituale propriu-zise, cu care putem înnoda aceleaşi legături de
asociaţie, fidelitate, credinţă etc., caracteristice în genere relaţiilor dintre persoane
spirituale. Conexabile cu suporturi personale şi spirituale, valorile politice sunt însă
valori-mijloace şi sensul lor este perseverativ. Aspiraţia către puterea politică ca simplu
scop al exerciţiului acestei puteri, adică tratarea valorilor politice ca nişte scopuri
absolute ale vieţii, dă naştere la deformaţii axiologice pe care constiinţa le cenzurează
neaparat. Chiar când o societate aspiră către mai multă putere politică, spre o extindere
a ariei în care urmează să impuna stăpânirea şi organizarea ei, putem distinge tot un
sens perseverativ. Societatea care urmăreşte lărgirea ariei sale politice sprijină această
aspiraţie pe conştiinţa că, numai în aceste cadre extinse, fiinţarea ei este cu putinţă.
Desigur, atunci când se schimbă Constituţia unei ţări şi, odată cu aceasta, raportul şi
ierarhia puterilor în stat, avem impresia hotărâtă că prefacerea nu este numai formulă.
Când în raportul puterilor publice, ajung să prepondereze fie puterile deliberative
legislative şi judecătorească, fie cele executive, ceea ce variază cu adevărat este însaşi
concepţia omului, pe care reformatorul politic vrea sa-l îndrume pe această cale către
finalităţi morale deosebite, către ethosul libertăţii sau al supunerii, al descătuşării sau al
încadrării şi sacrificiului. La finalul oricărei reforme politice stă astfel o anumită
concepţie normativă a omului, a ţintelor morale pe care el se cuvine a le urmări. Valorile
politice ramân între acestea neschimbate. Căci oricare ar fi forma instituţiilor, ele
continuă să sprijine aceleaşi valori politice: puterea publică, ordinea, autoritatea,
organizarea socială etc., rămase identice cu ele însele chiar când sunt înlanţuite cu
scopuri morale diferite. Nu există regim politic, democratic sau autoritar, care să nu
pretindă ca susţine valorile politice tipice,
cum sunt ordinea, autoritatea, organizarea etc. Diferenţa dintre numeroasele forme de
organizare a coexistenţei sociale provine din scopul moral pe care ele doresc sa-l
impună omului.5

C. Valorea administrativă
Într-un mod asemănător selecţiei naturale, anumite idei de dezvoltare şi perfecţionare
socio-politică sunt verificate prin practica socială, valabilitatea lor conferindu-le statut de
valori unanim recunoscute. Astfel, unele dintre principiile sociale lansate într-o anumită
epocă devin, prin importanţa pe care o capătă în timp, adevărate valori pentru epocile
următoare. Devenind valori sociale capătă calitatea de bun comun al societăţii.
Observăm că acelaşi sistem „al selecţiei naturale” se aplică şi culturii administrative.
Cultura administrativă presupune o reorientarea a activităţii administraţiei către
asigurarea de servicii de calitate pentru cetăţeni. Acest ideal nu poate fi atins decât prin
definirea valorilor de atins, valori care la un moment dat au fost percepute drept principii.
În această categorie a valorilor-principii administrative putem include: domnia legii,
separaţia puterilor în stat, descentralizarea, proporţionalitate şi ierarhizare etc. Acestea
prin importanţa acordată au devenit deziderate comune şi au ajuns a fi recunoscute
drept valori ale societăţii contemporane. La fel ca şi cele juridice, valorile administrative
sunt astfel simple mijloace şi au un sens pur perseverativ. Nimeni nu urmăreşte valorile
administrative pentru ele însele, ca pe nişte scopuri, ci numai pentru a-şi asigura acel
cadru care să-i permită atingerea finalităţilor substanţiale ale existenţei.
În aceste condiţii înţelegem de ce, din ce în ce mai des, se aduc în discuţie probleme de
tipul „reforma administrativă trebuie să fie sprijinită de o cultură administrativă”.
Fiind vorba de reformă funcţionarii publici sunt cei chemaţi să-şi adapteze munca şi
atitudinea la noul rol al administraţiei „servicii pentru cetăţeni”. Scopul administraţiei este,

5 A se vedea mai pe larg Tudor Vianu, Filosofia culturii şi teoria valorilor, Editura Nemira, 1998, p. 96 şi urm.
aşa după cum ştim, să se îndeplinească cererea crescândă a cetăţenilor pentru servicii
publice de calitate. Scop ce nu poate fi atins decât prin promovarea unor principii precum,
deschidere, participare, răspundere, eficienţă, coerenţă etc.
Creşterea cerinţelor pentru o administraţie profesionistă de calitate a devenit o provocarea
pentru cei care îndeplinesc actul de administrare la nivelul statelor democratice. Pentru
realizarea unei schimbări efective şi eficiente la nivel cultural nu trebuie să ne oprim doar la
aptitudini şi la competenţe ci şi la comportamente, valori şi norme care asigură răspunsul, la
nivelul autorităţilor administrative, din partea cetăţenilor.
Aflându-ne în era tehnologiei informaţionale ne putem declara obişnuiţi cu ceea ce numim
hardware şi software. Dacă ar fi să realizăm o comparaţie în ceea ce priveşte administraţia
putem afirma că hardware-ul este dat de reguli, norme, proceduri şi structuri organizaţionale
iar cultura, valorile şi comportamentul celui care îndeplineşte acte administrative constituie
software-ul. Vom observa că software-ul în relaţia cu cetăţeanul este mult mai important,
mai semnificativ, mai efectiv şi mult mai influent decât hardware-ul, cetăţeanul este
„utilizatorul”.
Luând în considerare toate aceastea se ridică o întrebare: Cum putem interveni spre a
schimba percepţia valorică a societăţii?
1. Victor Hugo – „nimic nu este mai puternic decât o idee al cărei timp a venit”;
2. Bertrand Russell – „orice opinie devine respectabilă dacă este susţinută destul de mult
timp”;
3. Alexis de Tocquiville – „inevitabilul devine intolerabil în momentul în care este perceput ca
nemaifiind inevitabil;
4. Bernard Shaw – „Omul rezonabil se uită la lumea înconjurătoare, observă cum este
aceasta şi se adaptează la limitele ei. Omul nerezonabil vrea ca lumea să se schimbe după
cum gândeşte el, iar în acest proces el să iasă în câstig;
5. Michaelangelo – La o întrebare asemănătoare: Cum de realizează statui aşa de frumoase
din bucăti de marmură care nu au nici o formă?
Acesta a răspuns: „Statuia este în mintea mea şi o creez din marmură, indiferent dacă
aceasta face sau nu corp comun cu marmura. Totul depinde de mine şi nu de marmură”.
Putem afirma că o aplicare combinată a acestor cinci concepte poate aduce o
schimbare a valorilor administrative. De exemplu, pentru a putea realiza un serviciu care
să se bazeze pe cei 3 E (eficienţă, eficacitate, economie) trebuie nu să realizăm doar o
schimbare de jure la nivelul normelor şi structurilor ci şi una de facto de nivel
operaţional.
Toată această evoluţie are la bază cultura care este reprezentată de norme, valori,
credinţe, aşteptări, obiceiuri şi teorii ce capătă sens în timp. Normele sunt acele
standarde de comportament social prin intermediul cărora urmăresc integrarea
individului în societate dar şi structurarea acesteia din urmă. Valorile sunt preferinţe ce
trebuie să asigure atingerea idealului. Credinţele includ faptele despre lume, cum
funcţionează aceasta, cauzele şi efectele relaţiilor ce-i stau la bază. Cultura acţionează
precum un sistem de control social care poate contura comportamente individuale sau
de grup. Cultura este comunitatea, este starea în care persoanele interacţionează cu
alte persoane şi stabilesc relaţii.
 §2. Cultura politică
Dicţionarul Explicativ al Limbii Române oferă acestui concept mai multe sensuri, cele
care ne reţin nouă atenţia sunt:
1. cultura reprezintă totalitatea valorilor materiale şi spirituale create de omenire şi a
instituţiilor necesare pentru comunicarea acestor valori;
2. cultura înseamnă a poseda cunoştinţe variate în diverse domenii precum şi
totalitatea cunoştinţelor;
3. nivel ridicat de dezvoltare intelectuală la care ajunge cineva.
Cât despre procesul de culturalizare acesta este definit ca fiind:
1. acţiunea de a se culturaliza şi rezultatul ei;
2. răspândire a culturii;
3. instruire.
Prezentarea şi susţinerea unor asemenea teme precum cultura politică şi administrativă au
devenit de strictă necesitate, astfel în conţinutul discursurilor politice, juridice, economice nu
se pot şi nu vor trebui să fie abandonate, ele reprezintă nu doar un obiectiv în sine ci două
modalităţi de operaţionare ale societăţii, de integrabilitate a cerinţelor acesteia în
competenţa statului.
Tensiunea dintre modelul “societăţii închise”, rigidă şi bazată pe credinţa în tabu-uri,
întoarsă spre trecutul “vârstei de aur” şi “societatea deschisă”, mobilă şi critică6, este
actuală, dând seamă despre valori şi comportamente specifice. Schimbarea deci, nu
este nici pe departe inevitabilă. Ea este doar alternativa rezonabilă, dar care inadecvat
aplicată, poate duce la efecte perverse. Una din posibilităţile de a preîntâmpina o
asemenea evoluţie rezidă în examinarea culturii politice româneşti în manifestările sale
de dată mai mult sau mai puţin recentă.
Departe de a fi o excepţie, schimbarea este o caracteristică permanentă a sistemelor
politice funcţionale. Schimbare de echilibru sau schimbare de structură, transformarea
spaţiului politic nu este posibilă fără intermedierea, subtilă, dar necesară a culturii. Nu
vom folosi aici noţiunea de cultură în sens restrâns, ca sferă de preocupări specifice
gândirii şi sensibilităţii estetice, ci, ne vom referi la cultura politică, adică la ansamblul de
atitudini, credinţe şi sentimente care pun ordine şi dau sens proceselor politice. Cultura
politică prin modul în care acţionează asupra tipului de participare politica, prin amprenta
pe care şi-o pune asupra atitudinilor, este o componentă fără de care nu pot fi explicate
relaţiile politice specifice unei societăţi. Fiecare comunitate politică cunoaşte o formă de
cultura politică, interpretează şi se raportează la faptul politic în funcţie de valorile
dominante. Supunerea sau nesupunerea, toleranţa sau intoleranţa sunt atitudini politice
condiţionate cultural.
Cum un sistem politic vizează să se perpetueze şi să se adapteze la exigenţele mediului
său este posibil ca repetând un număr de procese aceste obiective să fie atinse.
Tensiunea ce există între tradiţie şi modernitate şi care, în general, este sintetizată în
ideea de schimbare se regăseşte în conversii şi adaptări.
La presiunea pe care revendicările de diferite feluri o exercită asupra sistemului politic
adaptarea răspunde în două moduri: prin recrutarea unui personal politic capabil să adapteze
aceste presiuni la caracteristicile sistemului şi socializarea, respectiv difuziunea unei culturi
civice compatibile cu exigenţele de adaptare ale acestuia la mediu.

6 Karl Popper, Societatea deschisă şi duşmanii ei, vol. l, Bucureşti, Humanitas, p. 228-229.
Funcţionând ca o memorie colectivă, care vine dintr-o sensibilitate la istorie, cultura
politică poate furniza explicaţii asupra diferenţelor ce există între partide ce se revendică
de la aceeaşi familie politică sau de ce Parlamentul nu funcţionează la fel în Marea
Britanie şi în România. Tendinţa de a folosi doar perspectivele universaliste, ignorând
cultura, istoria şi viaţa politică specifică fiecărei comunităţi riscă să transforme orice
acţiune politică într-un eşec.
Un sistem politic nu poate supravieţui dacă nu există o legătură consensuală între
practicile politice şi aşteptările populaţiei. Acest raport nu este unul mecanic, ci
presupune influenţe reciproce.
Conservatorismul şi absenţa culturii civice, cultura politică a democraţiei ce se fondează
pe participarea la guvernarea locală ca şi centrală, nu sunt obstacole fatale.
Preluat din antropologie, conceptul de cultură, aplicat spaţiului politic, desemnează setul
de convingeri şi sentimente ce determină atitudini şi comportamente caracteristice unei
comunităţi umane, în raport cu care se poate evalua eficacitatea unor iniţiative politice şi
gradul de “loialitate partizană” a cetăţenilor7.
Gabriel Almond şi Sidney Verba, care în 1963 au lansat noţiunea prin lucrarea lor
Cultura civică au orientat cercetarea spre studiul atitudinii în raport cu regimul politic,
analizând încrederea în sistemul politic, cunoaşterea modului de funcţionare şi
satisfacţia faţă de procedurile de guvernare, pe această bază comparând ţări presupuse
a fi democratice.
Pornind de la caracteristicile unei comunităţi, noţiunea facilitează înţelegerea
dezvoltărilor divergente în cazuri în care s-au aplicat aceleaşi norme constituţionale.
Chiar dacă, în general, cultura politică este privită ca o componentă unitară a unei
comunităţi statale, se pot face diferenţieri între diferite tipuri de subculturi, ca acelea ale
elitei şi ale maselor, sau ale grupurilor etnice, religioase8, care pot evolua, în funcţie de
contexte, fie spre contra-culturi politice, fie la intersecţia cu orizontul doctrinar se pot
transforma în familii politice. Distincţia între cele două ar fi mai degrabă una de
organizare instituţională, decât una de conţinut. Contra-culturile însă, pot genera
fenomene marginale cu un pronunţat caracter antisistemic.
Figura 5: Cultura politică9

INSTITUŢII INFORMALE
(norme, obiceiuri, tradiţii)

CULTURA POLITICĂ NIVEL CULTURĂ

STRUCTURA POLITICĂ (credinţe, valori, atitudini, SOCIETAL POLITICĂ
(instituţii formale) reprezentări sociale)

STATUS POLITIC IDENTITATE POLITICĂ

(identificare de grup, (credinţe, valori, atitudini, NIVEL PSIHOLOGIE
afiliere) ideologii politice proprii) INDIVIDUAL POLITICĂ

SISTEM NORMATIV PROPRIU

(norme şi obiceiuri sociale
adoptate)

7 Gabriel Almond, Sidney Verba, Cultura Civică, Bucureşti, DUStil, 1997, p. 44.
8Pornind de la acest fapt, Yves Schemil numeşte capitolul consacrat acestei probleme “Culturile politice”- vezi Traite de science
politique, t.III, Paris, PUF, 1985, p . 237.
9 Alina Mungiu Pippidi, Sorin Ioniţă, Politici publice, Editura Polirom, 2002, p. 86.
Diferenţele de cultură politică între grupuri şi inadecvarea modelului propus de clasa
politică cu credinţele şi comportamentele politice ale societăţii globale creează dereglări
în funcţionarea sistemului politic. Pentru o acomodare a diferitelor subculturi politice cu
scopurile politicii reformatoare este nevoie de o schimbare graduală, mediată prin
aculturaţie şi socializare.
Dacă politicul, chiar fără a fi agreat, nu poate fi ignorat de nici un membru al comunităţii, iar
acceptarea exerciţiului autorităţii presupune raportarea, fie şi inconştientă, la “ordine” sau
“justiţie”10, relaţia între conservarea şi modificarea sistemului depinde de centrarea
comunităţii pe una din cele două valori politice fundamentale.
Ordinea, atât de des evocată de politicieni, indică tendinţa spre menţinerea status quo-
ului. În calitatea sa de valoare-cadru, ordinea induce un tip de cultură politică pasivă şi
tolerantă în raport cu puterea. Justiţia, cu accentul pus pe drepturi şi/sau pe redistribuţie,
presupune mobilitate şi implicit instabilitate. Considerând societatea ca perfectibilă,
adepţii justiţiei urmăresc limitarea puterii. Apar astfel două modele de societate: cea a
consensului şi cea a conflictului. Evident, cele două există în orice societate, însă există
o orientare predilectă spre una sau alta dintre ele.
O simplă analiză instituţională nu poate explica stabilitatea unor sisteme politice în raport
cu altele. Nici un sistem politic nu ar putea rezista timp îndelungat în absenţa
recunoaşterii legitimităţii sale şi a mecanismelor care îl compun. Cultura politică are
influenţă asupra sistemului, dar, în egală măsură, se poate accepta şi ideea că sistemul
determină, în unele condiţii, schimbări în mentalul colectiv.
Impactul credinţelor şi valorilor asupra activităţilor sociale este anterior apariţiei
conceptului de cultură politică. Existau deja o serie de instrumente teoretice aparţinând
unor discipline precum sociologia, istoria, psihologia sau antropologia: ideologie, sistem
de imagini, mentalităţi colective, reprezentări colective, inconştient colectiv, mit politic
etc., care acopereau mai mult sau mai puţin fenomenul11.
In lucrarea pe care scoala almondiana a consacrat-o „culturii civice" (Almond, Verba,
1963) sunt evidenţiate trei tipuri de cultură politică: parohială (parochial), de supunere
(subject), participativă (participant). Personalitatea de tipul parochial se caracterizează
printr-o modestă (iar uneori chiar nulă) conştientizare a sistemelor politice naţionale,
privilegiind o perspectivă de interes local. Personalitatea de tipul subject este orientată,
mai ales, spre repercusiunile pe care outputs-urile sistemului politic - normele legale,
beneficiile ce ţin de asistenţă şi asigurare socială, - le pot avea asupra vieţii lui, dar nu
este orientată spre participarea la procesele de input, în sfârşit, personalitatea de tipul
participant este orientată spre structurile şi procesele de input şi se consideră, cel puţin,
în mod potenţial, antrenată în articularea cerinţelor şi în formarea deciziilor.
Fiecare din aceste trei tipuri de cultură politică dispune de o structură politica (înţeleasă
aici ca un ansamblu de elemente structurale ale sistemului politic) pe măsura acesteia şi
în raport cu care însuşi tipul de cultură este considerat ca fiind în relaţie de congruenţă:
mai precis, congruenţa maximă se stabileste între o structură politică traditională (cu
referire la experienţa europeană, la acea structură politică ce preceda apariţia statelor
naţionale) şi o cultura politică parohiala, între o structură centralizată autoritară (cu
referire la acelaşi spaţiu european, absolutismul monarhic) şi o cultură politică de
supunere, între o structură democratică şi o cultură participativă.
Produs al şcolii politice americane, conceptul de cultură politică s-a constituit ca un
cadru de referinţă pentru măsurarea gradului de democratizare.

10 Charles Debbasch, Jean Marie Pontier, Introduction a la politique, Paris, Dalloz, 1986, p. 8.
11 A se vedea mai pe larg, Cristian Pîrvulescu, Politici şi instituţii politice, Ed. Trei, Bucureşti, 2002, p. 103 şi urm.
Modelul societăţii tripartite, specific spaţiului indo-european, constituie un exemplu
pentru această situaţie12. Împărţirea societăţii în oratores, bellatores şi laboratores,
exprimă o formă de raportare a mediului la putere. Funcţionarea acestei scheme până în
societăţile contemporane (vezi teoria clasei de mijloc), dovedeşte existenţa unor
paradigme mentale înrădăcinate şi greu de modificat. Chiar ideea de conflict, specifică
Occidentului, are o evoluţie îndelungată, revoluţiile politice ale epocii moderne fiind doar
partea vizibilă a unui aisberg. Instituţionalizarea opoziţiei nu a fost o fractură, ci rezultatul
unor lungi acumulări.
Pentru ca o societate democratică să funcţioneze, dincolo de aspecte precum existenţa
economiei de piaţă, a unei clase de mijloc importantă numericeşte, a profesionalizării
elitei politice, este nevoie şi de o componentă culturală, numită de unii cercetători
“competenţă civilizatoare”13, care devine o condiţie necesară a integrării în lumea
contemporană. În această perspectivă, perioada comunistă a fost o formă de
“incompetenţă civilizatoare”, blocând o tendinţă naturală de adaptare a societăţii la
normele pe care globalizarea vieţii politice şi sociale din secolul al XX–lea le-a impus.
Într-un asemenea spaţiu, rolul liderului politic de tip carismatic este important, dezvăluind
un model mitic de raportare la putere. Cum în Eden, lume ideală şi eternă, există un
singur Dumnezeu, tot astfel, în lumea terestră, nu poate exista decât un singur
conducător. O zicală precum “Schimbarea, domnilor, bucuria nebunilor” ilustrează
elocvent o predispoziţie spre acceptarea pasivă a puterii, indiferent de persoanele care o
exercită.
Un sistem politic nu poate supravieţui dacă nu există o legătură consensuală între
practicile politice şi aşteptările populaţiei. Rolul elitei politice ca agent al schimbării este
acela de a adapta exigenţele transformării economice şi sociale la sistemul de valori.

§3. Cultura administrativă

Cultura este cea care asigură stabilitate, încredere şi creează, de asemenea, un sens
pentru indivizii în perioade de tranziţie. Acest fenomen trebuie folosit în avantajul
reformei administrative, reformă care nu este altceva decât o încercare de schimbare.
Schimbarea ea însăşi creează instabilitate, ambiguitate şi efecte neaşteptate.
Cum, însă, se poate realiza o creştere a gradului de acceptare a schimbării? Este
aproape imposibil să se efectueze schimbarea fără o înţelegere a ceea ce este cultura,
pentru că uneori obstacol în calea schimbării devine chiar cultura. Astfel, dacă se
cunoaşte de ce şi de cine este iniţiată această schimbare devine mult mai realizabilă
reforma administrativă şi în speţă scopul ei: „servicii pentru cetăţeni” cu cetăţeni.
Cultura administrativă presupune o reorientare a activităţii administraţiei către asigurarea de
servicii de calitate pentru cetăţeni. Funcţionarii publici trebuie să-şi adapteze munca şi
atitudinea la noul rol al administraţiei „servicii pentru cetăţeni”. Scopul administraţiei
moderne este, aşa după cum ştim, să se îndeplinească cererea crescândă a cetăţenilor
pentru servicii publice de calitate. Scop ce nu poate fi atins decât prin promovarea unor
principii precum, transparenţa decizională, dreptul la recurs, protecţia datelor, accesul la
informaţie etc.

12 Jacques Le Goff, Imaginarul medieval, Bucureşti, Meridiane, 1992, p. 454.

13 Piotr Sztompka, “Competenţa civilizatoare: condiţie prealabilă a tranziţiei post-comuniste”, în Sociologie românească, nr.3/1993,
p. 262.
Figura nr. 1: Cultura administrativă14

INSTITUŢII INFORMALE
(norme, obiceiuri, tradiţii)

CULTURA ADMINISTRATIVĂ NIVEL CULTURĂ

STRUCTURA STATULUI (credinţe, valori, atitudini, SOCIETAL ADMINISIRATIVĂ
(instituţii formale) reprezentări sociale)

STATUS SOCIAL IDENTITATE JURIDIC- PSIHOLOGIE

(identificare de grup, ADMINISTRATIVĂ NIVEL JURIDIC-
afiliere) (credinţe, valori, atitudini, INDIVIDUAL ADMINISTRATIVĂ
ideologii proprii)

SISTEM NORMATIV PROPRIU

(norme şi obiceiuri sociale proprii)

Cultura europeană conţine o cultură a administrării eficiente sprijinită pe o cultură a

dreptului caracterizată de personalism, legalism şi formalism. Walter Hallstein consideră
că CEE este în trei privinţe un fenomen de drept: ea este creaţie a dreptului, ea este
izvor de drept şi ea este ordine de drept”15.
În cadrul culturii europene individul este subiect, referinţă şi scop al reglementărilor
juridice. Civilizaţia europeană reprezintă în fond concretizările materiale ale culturii
europene.
Valoarea apare într-o diversitate de aspecte ale lumii juridice, fiind plasată în centrul
doctrinei juridice sau minimalizată, implicată în poziţii controversate sau repudiată, în
orice caz, este un reper semnificativ al fenomenului juridic. Dimenisunea valorică a
statului de drept este inerentă deorece acesta se raportează nu doar la realităţile actuale
ci şi la planul posibilităţii şi al virtualităţii în care norma juridică devine principala
modalitate de transmisie şi conservare a valorilor societăţii.
Problema valorică în statul de drept, ca fenomen social, ridică o problemă a practicii
juridice, ea orientând o procesualitate, o evoluţie a realităţilor juridice spre un model
dezirabil al fenomenului juridic şi social. Drumul dreptului spre finalităţi valorice
dobândeşte astfel valenţe contructive, dreptul fiind co-substanţial socialului în procesul
de evoluţie.
Comunitatea juridică este o structură supraindividuală şi de sine stătătoare care, ca să
existe, trebuie mai întâi creată, şi acaesta se întâmplă numai prin atribuirea unei valori şi
deci a unei obligativităţi a normei juridice. Valoarea, valabilitatea dreptului, e întotdeauna
legată de loc, de timp şi persoane.
Cu toate acestea când analizăm dinamica valorilor nu ar trebui să uităm că există
întotdeauna posibilitatea schimbării comportamentului uman. Pentru că aşa cum am
văzut individul, chiar şi funcţionarul public, are un traiect al realizării de sine, ceea ce ar
putea conduce la o schimbare neaşteptată de comportament. De aceea trebuie să avem
tot timpul în vedere dictonul că „orice păcătos are un viitor şi orice sfânt are un trecut”
sau aşa cum a rezumat Eugen Ionesco „Ideologiile separă, visele şi suferinţa unesc”.

14 Prelucrare a Culturii politice după Alina Mungiu Pippidi, Sorin Ioniţă, Politici publice, Editura Polirom, 2002, p. 86.
15 Walter Hallstein-Gemeinschaftsrecht und nationales Recht in der europäischen Wirtschaftsgemeinschaft, 1966, p. 542.
Introducerea noţiunii de valoare în centrul teoriei statului de drept, aşa după cum se
apreciază şi în doctrină16, nu este o operă inutilă, nici o orientare spre idealism, nici
lansarea în speculaţii de ordin filosofic sau moral. Din contră, înseamnă a aprecia cu
exactitate maniera în care dreptul apără interesele individuale colective şi generale.
Conţinutul complex al statului de drept şi al rolului dreptului în cadrul acestuia înclude
dimensiunea valorică, dreptului fiind producul faptelor sociale şi al voinţei omului, un
fenomen material, un ansamblu de valori morale şi o ordine normativă, un ansamblu de
acte de voinţă şi de acte de autoritate, de libertate şi de constrângere17.
Recunoaşterea valorii juridice conţinută de o normă de drept şi realizarea prescripţiilor
acesteia întăreşte autoritatea normei de drept confirmând concordanţa voinţei
legiuitorului cu voinţa individului care respectă norma juridică, în cadrul aceleiaşi atitudini
valorice. Normele juridice reprezintă în acest caz, „o modalitate specifică de transmisie
şi conservare a valorilor”18.

16 M. Virally, La pensee juridique, Dalloz, 1960, p. V-XXII.

17 I.L. Bergel, Theorie generale du droit, Paris, 1985, p. 13.
18 Ioan Ceterchi şi Sofia Popescu, Droit et valeur in Revue roumains des sciences sociales, Serie sciences juridique, Tome 28, nr.

1/1984, p. 14.
 Cultura profesională

Corpul Corpul Corpul

profesional: profesional: profesional:
-cunoştiinţe; -cunoştiinţe; -cunoştiinţe;
-norme; -norme; -norme;
-standarde -standarde -standarde
culturale. culturale. culturale.

(A) (A’) (A”)

Selecţia Acumularea de
culturală şi noi cunoştiinţe şi
construcţia aplicarea lor
cunoştiinţelor
3 3’ 4 4’

Reflexie
retrospectivă Reflexii
şi analiză
comparată a

1
2 viitoare şi
structura
activităţii activităţii
profesionale Căi ierarhizate pentru acumularea de profesionale
experienţă profesională şi transferul acesteia

Tradiţii şi
structuri Noul
profesionale management
ale şi structuri
Guvernului profesionale
ale
Guvernului

Activitate Activitate
profesională profesională
trecută viitoare

Situaţia activităţii profesionale Situaţia activităţii profesionale

trecute viitoare

Situaţia practicilor profesionale