CURSUL 1

Anul I – A.M.G.

PROBLEMATICA SOCIOLOGIEI

Încă în 1983 la Congresul mondial de filosofie de la Toronto (Canada), se aprecia – ca o

concluzie finală – că la începutul acestui secol şi mileniu omenirea va trece printr-o revoluţie a
relaţiilor interumane. Această concluzie, de ordin sociologic, vrea să sublinieze importanţa pe care
lumea actuală o acordă calităţii relaţiilor interumane atât la nivel micro cât şi macrosociologic.
Oamenii s-au întrebat de-a lungul timpului de ce unii sunt mai bogaţi şi mai puternici şi alţi
mai săraci şi fără putere. S-au mirat de ce unii membrii ai societăţii violează normele sociale. Ei au
fost bulversaţi de isterii de masă, revoluţii, războaie.
Sociologia este o formă de conştiinţă care ne ajută să înţelegem mai bine societatea, forţele
sociale care se confruntă şi în special pe acelea care ne constrâng.
Sociologia ne oferă o viziune a experienţei noastre. Societatea în care ne-am născut formează
identitatea noastră, personalitatea, emoţiile, procesele gândirii. Structura societăţii devine structura
propriei noastre conştiinţe. Societatea nu se opreşte la nivelul epidermei ci pătrunde adânc în
interiorul nostru.

1. Globalizare și postmodernism
Asistăm în aceste momente la procese complexe care au loc la nivel mondial şi care redefinesc
structura lumii. Globalizarea este un astfel de proces şi care fără îndoială antrenează şi alte fenomene
care au intrat în atenţia sociologilor cum este cel al identităţii.
Într-o celebră butadă apărută în primul volum publicat de Lucian Blaga “Pietre pentru templul
meu”, acesta spunea: “Un copil voia să scoată peştele din apă, să nu se înece”.
Ce încearcă Lucian Blaga să ne spună? Că atunci când trăieşti numai în mediul tău, că atunci când nu
ai depăşit graniţele acestui mediu unitatea de măsură nu poate fi alta decât mediul tău. Dacă
lărgim cadrul, am putea spune că atunci când trăieşti numai în cultura ta nici pe aceea nu o
cunoşti bine!
Ce se întâmplă însă atunci când trăieşti la intersecţia a trei culturi: tradiţională, modernă şi
postmodernă? Pentru că România se află la intersecţia a trei culturi! Şi dacă primele două sunt bine
definite şi relativ uşor de înţeles, cultura postmodernă este o prezenţă mai puţin obişnuită dar
pregnantă!
F. Lyotard unul din cei mai cunoscuţi postmodernişti defineşte epoca postmodernă ca o
distrugere a credinţei în sistemele universale de gândire cu care ne-am hrănit în epoca modernă.

1
Putem vorbi – considera Lyotard – de o absenţă a credibilităţii faţă de metanaraţiunile legitimării, cum
ar fi credinţa iluministă în progres prin cunoaştere şi ştiinţă sau cum ar fi utopia marxistă a îmbogăţirii
prin emancipare a clasei muncitoare sau credinţa modernă în creşterea economică! Astăzi
sistemele globale de gândire sunt delegitimate (Lyotard) şi nu se mai poate vorbi de un fundament
stabil ca suport pentru o realitate universală şi obiectivă. Se vorbeşte tot mai mult de o hiperrealitate a
semnelor. Paradigma cunoaşterii ca o oglindă a realităţii este redefinită ca paradigmă a construcţiei
sociale a realităţii (P.Berger şi T. Luckmann)1 unde focalizarea este pe interpretare şi negociere a
semnificaţiilor lumii sociale.
În acest context fenomenul globalizării capătă noi conotaţii şi dimensiuni. La o conferinţă
ştiinţifică internaţională asupra societăţii civile în Europa (Bad Honnef, aprilie 2000) Romano Prodi,
preşedintele U.E., afirma că procesul globalizării este ireversibil şi că ceea ce este important este
modul în care îl realizăm! Între globalizare şi postmodernism, afirmă sociologul Barry Smart, există o
puternică corelaţie, deoarece postmodernismul începe cu o serie de tranziţii globale şi este
asociat cu tehnologia informaţiei, computerizarea şi mercantilizarea cunoaşterii. Apar clienţi ai
serviciilor cunoaşterii (Z. Bauman) care fac ca această piaţă să se dezvolte rapid. Totodată se produce
o creştere a interconexiunilor structurale şi culturale (M. S. Archer).
Conceptul de globalizare are multiple conotaţii şi voi încerca să subliniez câteva dintre
ele. Unii autori privesc critic fenomenul şi ei cred că globalizarea este interpretată ca un proces de
omogenizare (Jan Nederveen Pieterse) . Din această perspectivă globalizarea constă în standardizare
(care determină fenomene cum ar fi MacDonaldizare CocaColonizare sau cultura postcolonială);
uniformizare şi sincronizare comercială, tehnologică şi culturală.
Alţii, fără să spună deschis, cred că globalizarea înseamnă occidentalizare.
Edward Tiryakian crede că globalizarea este o lume marcată de distrugerea
graniţelor tradiţionale şi a compartimentărilor atât la nivel macrosocial cât şi la nivel
microsocial.
Globalizarea a precipitat creşterea structurii, culturii şi agenţilor interconectaţi.
R. Malik şi K. Anderson, într-o cercetare interesantă, arată că noi nu trăim cu necesitate într-o
singură lume socială ci din contră, priorităţile şi interesele locale continuă să fie lumea socială pe care
o ştim şi în interiorul căreia trăim.
Mulţi autori consideră că globalizarea accentuează diversitatea (Archer). Procesele globalizării
nu numai conectează localităţi aflate la mari distanţe dar şi contribuie la transformarea lor prin
intensificarea relaţiilor sociale.
Odată cu globalizarea, afirmă sociologul englez A. Giddens, presiunea pentru autonomie
locală şi identitate culturală regională creşte.
Odată cu distrugerea metanaraţiunilor universale ale legitimării se poate vorbi de o accentuare
pe contextul local, pe construcţia socială a realităţii, unde cunoaşterea este validată prin practică.
Există o deschidere la diversitatea calitativă (Steinar Kvale), la multiplicitatea semnificaţiilor în

2
contexte locale. Realitatea umană este înţeleasă în calitate de conversaţie şi acţiune, unde cunoaşterea
devine abilitatea de a performa acţiunea efectivă.
Pentru M. Albrow globalizarea se referă la toate acele procese prin care oamenii sunt
încorporaţi într-o singură societate umană, societatea globală, care se caracterizează prin globalizare
economică (internaţionalizarea economiei şi răspândirea relaţiilor capitaliste de piaţă); globalizarea
producţiei şi finanţe globale; dezvoltarea politicilor globale; focalizarea pe comunicaţii globale.
Fenomenul globalizării, după cum apreciază o serie de autori, se realizează în principal
prin corporaţii multinaţionale, bănci transnaţionale, instituţii internaţionale, organizaţii religioase,
schimburi tehnologice dar şi reţele transnaţionale ale mişcărilor sociale sau/şi… globalizarea panicii.
Dacă ne reîntoarcem la Galaxia Gutenberg şi recitim Istoriile lui Herodot vom regăsi o
diversitate culturală extraordinară care ne face să înţelegem că fermentul dinamicii societăţii omeneşti
a fost dialogul culturilor. În acest sens păstrarea identităţii socio-culturale a grupurilor şi indivizilor
rămâne o premisă importantă a globalizării.
Individul suferă şi el o schimbare majoră ca urmare a acestor procese. Identitatea
personală (incluzând aici şi identitatea ocupaţională) şi relaţiile interpersonale, bazele tradiţionale ale
identităţii-eului, orientării-eului, dezvoltării- eului îşi pierd sensul şi semnificaţia tradiţională (Edward
Tiryakian). Actuala perioadă de tranziţie spre o societate globală implică şi schimbarea
mentalităţilor.
Societatea umană încă suferă de sindromul Cain – lupta pentru poziţii de putere, competiţia
lipsită de criterii etice! Trăim într-o lume care încet încet îşi schimbă şi ea mentalităţile!
În acest context al globalizării România nu poate rămâne deoparte. Este adevărat că
infrastructura este încă într-o fază incipientă dar aşa cum apreciază specialiştii occidentali România
poate deveni rapid o piaţă potenţială pentru tehnologia informaţională.

2. Sociologia: definire și obiect de studiu

Totuși, ce este sociologia ?
K. Kammeyer, G. Ritzer şi N. Yetman consideră că sociologia este studiul sistematic al:
- comportamentului social al indivizilor;
- grupurilor sociale, organizaţiilor, culturilor şi societăţilor; şi
- influenţa grupurilor sociale, organizaţiilor, culturilor şi societăţilor asupra comportamentului
individual şi de grup.
George Gurwitch, afirmă că sociologia este ştiinţa care studiază “fenomenele sociale totale în
totalitatea aspectelor şi mişcării lor, captându-le în tipuri dialectizate microsociale, grupale şi globale,
în curs de constituire sau de destrămare.”
Achim Mihu consideră că sociologia este ştiinţa care studiază realitatea socială în
totalitatea ei sau părţi ale acestei realităţi în legăturile lor multiple şi complexe cu întregul.

3
 Eminescu aprecia că: “Sociologia este între toate ştiinţele unica care atinge interesele
oamenilor, sentimentele, patimile şi prejudecăţile lor”, iar Constantin Noica scria în Revista Saeculum
(anul 1944) că sociologii sunt magicienii timpurilor moderne.
Am spus mai sus că sociologia este o ştiinţă, ceea ce înseamnă că are un obiect de
studiu, adică un domeniu bine delimitat, are un set de legi şi metode de cercetare ştiinţifică.
Obiectul de studiu al sociologiei îl constituie realitatea socială în integralitatea ei. Dacă
economia studiază dimensiunea economică a realităţii sociale, politologia studiază dimensiunea
politică a realităţii sociale, sociologia studiază realitatea socială ca întreg sau segmente ale acestei
realităţi dar întotdeauna în conexiune cu întregul. Sociologia a avut chiar pretenţia, la un moment dat,
să fie un fel de Regină a Ştiinţelor Sociale. Astăzi însă, locul ei alături de celelalte ştiinţe sociale este
bine definit. Evoluţia ei în secolul XX a înregistrat o dinamică extraordinară pe măsură ce societăţile
au devenit tot mai complexe şi s-a simţit nevoia unei ştiinţe care să contribuie la creşterea
funcţionalităţii sistemelor sociale. Câmpurile majore şi specializările sociologiei sunt următoarele:
 Sociologia vârstelor
 Politici sociale
 Sociologia artei şi literaturii
 Comportamentul colectiv şi mişcările sociale
 Sociologia comparativă Computerele şi sociologia Criminologie şi justiţie criminală
Sociologia culturii
 Demografia sau sociologia populaţiei
 Sociologia dezvoltării şi modernizării
 Sociologia comportamentului deviant
 Sociologia economică
 Sociologia educaţiei
 Sociologia mediului înconjurător
 Sociologia familiei Sociologia istoriei
 Sociologia lingvistică
 Sociologia timpului liber şi a sportului Sociologia comunicării de masă Sociologie medicală
 Sociologia matematică
 Sociologia militară şi sociologia războiului
 Sociologia muncii
 Sociologia politică
 Sociologia relaţiilor interetnice
 Sociologia religiei Sociologia rurală Sociologia ştiinţei
 Sociologia schimbării sociale Sociologia controlului social Sociologia cunoaşterii

4
  Sociologia urbană şi sociologia comunităţilor
 Psihologie socială.

Legile în sociologie
Sociologii au fost preocupaţi de asigurarea unui statut epistemologic ştiinţei lor. Ca atare ei au încercat
să elaboreze paradigme explicative şi legi care să descrie acţiunea indivizilor în societate.
Legile în sociologie se manifestă mai mult tendenţial, probabilistic. Acest fapt se datorează
complexităţii obiectului.
Iată mai jos câteva exemple de legi din domeniul sociologiei:
1. Legea stratificării sociale: stratificarea socială este determinată de nivelul productivităţii muncii; la
un nivel scăzut de productivitate, care asigură simpla supravieţuire, societatea va fi nestratificată.
2. Legea lui Coser: ameninţarea externă duce la creşterea coeziunii interne. Această lege a fost
formulată de Lewis Coser care are contribuţii însemnate la teoria conflictului.
Funcţionalitatea acestei legi poate fi exemplificată pe grupurile minoritare.
3. Legea satisfacţiei muncii (Tannenbaum): poziţia ierarhică într-o întreprindere este un factor
determinant al variaţiei satisfacţiei muncii. Spre vârful ierarhiei satisfacţia muncii creşte, spre bază
scade. Ascensiunea socială în lumea muncii, de obicei, depinde de exercitarea unei funcţii cu valoare
superioară (de exemplu, de a fi promovat de la infirmier la asistent medical șef – aici studiile sunt
importante). Funcţia cu o valoare superioară conţine lărgirea şi îmbogăţirea activităţii cu noi valenţe,
datorită cărora creşte în bună măsură şi spaţiul de joc aflat la dispoziţia individului. Această creştere a
autorizării dispoziţiei s-ar putea numi şi creştere a puterii. Cu cât individul ocupă o poziţie mai înaltă
cu atât el poate să-şi modeleze, relativ liber, atât propriul comportament după dorinţa sa cât şi să
controleze comportamentul altora într-o măsură mult mai mare.
4. Legea lui Thomas: dacă defineşti o situaţie ca fiind reală ea devine reală prin consecinţele ei.
Treizeci de milioane de americani au ascultat la 30 octombrie 1938 un comunicat care anunţa că
SUA se află în război cu o armată necunoscută. Comentatorul i-a anunţat pe ascultătorii sideraţi că în
apropierea unei ferme din statul New Jersey a debarcat o armată a extraterestrilor. Trupele care au fost
trimise au fost înfrânte cu uşurinţă şi dintr-un total de 7000 de soldaţi au mai rămas în viaţă doar
120. O maşinărie sofisticată, ce poate distruge totul, controlează 75% din stat. Au fost distruse sau
deteriorate căile ferate şi liniile de comunicaţie, se spunea la radio. La scurt timp de la începutul
emisiunii, panica îi cuprinsese pe ascultători, şoselele erau pline de maşini iar atmosfera devenise
incendiară.
Deşi se anunţase în mai multe rânduri că aceasta era doar o piesă radiofonică intitulată
“Războiul lumilor”, totuşi panica se menţinea la cote înalte. Piesa a fost scrisă după un roman a lui
Herbert Wells şi pusă în scenă de Orson Wells în studiourile companiei CBC. Atmosfera realizată de
Orson Wells a dat în foarte mare măsură sentimentul de autenticitate. Au fost luate interviuri şi au fost
realizate reportaje la faţa locului.

5
 Iată cum o situaţie definită ca reală (deşi în fapt nu era) a început să provoace efecte reale. Pe
baza analizelor şi observaţiilor W. Thomas a formulat o lege care descrie acest fenomen: dacă
defineşti o situaţie ca fiind reală, ea devine reală prin consecinţele ei. Şi exemplele ar putea continua
până în ziua de azi şi până în România de azi (vezi cazul unor bănci româneşti cum ar fi Banca Dacia
Felix, după 1990).

Metoda
Sociologia utilizează atât metode generale preluate din alteştiinţe (cum ar fi observaţia), cât şi metode
specifice (cum ar fi ancheta pe bază de chestionar). Cu ajutorul metodelor realitatea socială este
decelată, analizată, interpretată. O ştiinţă, spune Erich Fromm, se împarte convenabil în două părţi:
teoria şi practica. Alături de metodele de cercetare, sociologia dispune şi de o metodologie
adecvată. Metodologia cercetării sociologice cuprinde patru mari capitole :
- ansamblul paradigmelor, teoriilor explicative în domeniul sociologiei;
- ansamblul metodelor şi tehnicilor de cercetareştiinţifică;
- ansamblul tehnicilor şi procedurilor de prelucrare a datelor;
- ansamblul tehnicilor şi procedurilor de analiză a datelor, de construcţie şi reconstrucţie a
teoriei.

3. Funcţiile sociologiei
Sociologia, ca ştiinţă a experienţei sociale, îndeplineşte câteva funcţii importante:
1. Funcţia descriptivă: sociologia descrie fenomenele şi procesele sociale care au loc în societate.
Descrierea este un prim pas în cunoaşterea ştiinţifică şi ea se realizează pe baza paradigmelor
construite în domeniu.
2. Funcţia critică: sociologia se instituie ca o critică asupra societăţii şi se cantonează unde apar
dificultăţi. Ea încearcă să optimizeze sistemele sociale;
3. Funcţia interpretativă: sociologia interpretează, analizează fenomenele sociale, elaborează tipologii,
modele explicative.
4. Funcţia prognostică: sociologia elaborează prognoze privind evoluţia societăţii, sistemelor sociale
ca atare. Prognozele în sociologie se supun aşa-numitului efect Oedip şi se împart în două categorii.
1. autoconstructive – se referă la faptul că dacă ele corespund opţiunilor oamenilor, atunci oamenii
fac tot posibilul să grăbească realizarea acestor prognoze;
2. autodistructive – dacă nu corespund intereselor şi aspiraţiilor indivizilor, aceştia fac totul ca
ele să nu se realizeze.
Obiectivitatea în sociologie
Sociologul este obiect şi subiect al procesului cunoaşterii realităţii sociale. El încearcă să cunoască
realitatea socială, dar în acelaşi timp şi el face parte din realitatea socială. Problema care se pune este
dacă sociologul poate cunoaşte în mod obiectiv această realitate! Sociologii consideră că realitatea

6
socială poate fi cunoscută în mod obiectiv, dar se recunoaşte că există premisa ca toate adevărurile
să fie influenţate de contextul socio-istoric din care au derivat (Karl Mannheim).
Există două poziţii distincte referitoare la asigurarea obiectivităţii în ştiinţele sociale:
1. Max Weber, unul dintre cei mai importanţi sociologi, consideră că obiectivitatea în domeniul
sociologiei se poate asigura prin respectarea principiului neutralităţii axiologice care cere ca
sociologul să fie neutru din perspectiva sistemului de valori al societăţii. În primul rând, valorile de
ordin politic pot conduce la distorsiuni în ceea ce priveşte asigurarea obiectivităţii. Cercetătorul, spune
Weber, trebuie să se conducă numai după ethosul ştiinţei şi nu după codul moral.
2. Robert Lynd afirmă că este aproape imposibil să nu implicăm sistemul de valori în actul
ştiinţific. Problema, spune Lynd, este însă aceea de a recunoaşte poziţia şi sistemul de valori implicat
de cercetător în actul cercetării ştiinţifice.
Paradigmele sociologiei
Ştiinţa se împarte convenabil în două mari capitole şi anume teoria şi metoda. Un termen
aproape sinonim cu cel de teorie este cel de paradigmă. Termenul de paradigmă are cel puţin două
accepţiuni:
1) o accepţiune aparţine lui Thomas Kuhn, filosof al ştiinţei, autorul lucrării “Structura revoluţiilor
ştiinţifice”. În sensul lui Kuhn, paradigma semnifică un sistem conceptual asupra căruia membrii
comunităţii ştiinţifice şi-au dat acordul (o teorie generală acceptată de comunitatea științifică, prin
prisma căreia se efectuează cercetările și se interpretează rezultatele acestora).
2) un al doilea sens al termenului de paradigmă aparţine sociologului american Robert King Merton.
În sensul lui Merton termenul de paradigmă semnifică un sistem conceptual explicativ asupra
realităţii sociale. Merton afirmă că la această oră nu putem vorbi decât de paradigme de rang
mediu. El consideră că sociologia nu a ajuns încă în stadiul elaborării unei teorii integrale asupra
realităţii sociale. Merton aprecia la începutul anilor ’50 că sociologia nu are un Einstein al ei
pentru că nu a avut încă un Kepler.
Raportul dintre teorie şi cercetare
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi în prima parte a secolului al XX-lea, întemeietorii
sociologiei s-au preocupat de elaborarea teoriilor explicative în domeniul sociologiei. După 1900, în
SUA, s-a dezvoltat cu precădere o sociologie empirică. Distanţa dintre teorie şi cercetarea de teren s-a
accentuat în perioada interbelică, sociologii acuzând această ruptură care devenise pregnantă. W.
Mills, în lucrarea “Imaginaţia sociologică”, critică vehement atât închiderea unor sociologi în
turnul de fildeş al teoriei (Talcot Parsons), cât şi exacerbarea cercetărilor de ordin empiric, de cele mai
multe ori fără suport teoretic. Astăzi, sociologii sunt de acord că există o relaţie de feed-back între
teorie şi cercetarea de teren (adică teoria este îmbogăţită şi testată prin cercetările de teren, iar
cercetarea de teren nu se poate desfăşura în afara unui cadru paradigmatic).

7
Interdisciplinaritatea
Evoluţia ştiinţelor sociale a făcut să se pună tot mai mult în discuţie graniţele acestor ştiinţe, cu alte
cuvinte unde se termină psihologia şi unde începe sociologia; unde se termină economia şi unde
începe sociologia. Au apărut astfel ştiinţele de graniţă ca: psihologia socială, sociologia economică etc.
Marshall McLuhan apreciază că graniţele dintre ştiinţe au fost distruse odată cu descoperirea
spaţiului curb. “Odată cu sfârşitul specializărilor lineare şi al punctelor de vedere fixe,
compartimentarea cunoaşterii a devenit tot atât de inacceptabilă pe cât de nepotrivită fusese
întotdeauna. Dar un mod de gândire atât de fragmentar a făcut din ştiinţă o chestiune
departamentală, fără nici o influenţă asupra ochiului şi a gândirii, decât în mod indirect, prin aplicaţiile
sale. În ultimii ani însă, această atitudine izolaţionistă a devenit moderată. Şi ceea ce ne-am străduit să
explicăm…este că segmentarea cunoaşterii e o iluzie care a devenit posibilă prin izolarea simţului
vizual cu ajutorul alfabetului şi al tipografiei.”
Imaginaţia sociologică
Termenul a fost introdus de Wright Mills, care spune că este abilitatea de a vedea viaţa
noastră, grijile, problemele şi speranţele într-un context social mai larg. Imaginaţia sociologică
presupune, cu alte cuvinte, depăşirea experienţei personale şi înţelegerea fenomenelor şi proceselor
sociale din societate.
Raportul microsociologie-macrosociologie
Microsociologia se ocupă de relaţiile directe, faţă în faţă, dintre indivizi. Ea studiază cu
precădere grupurile mici, ce fac oamenii, ce spun, ce gândesc clipă de clipă.
Macrosociologia se centrează asupra problemelor sociale pe termen lung incluzând clase,
state, popoare, naţiuni.

4. Domenii de activitate ale sociologului

Dacă există unele profesii cu un domeniu de practică foarte bine delimitat, nu putem spune
acelaşi lucru şi despre profesia de sociolog. Un absolvent al facultăţii de sociologie găseşte un câmp
foarte larg unde poate demonstra utilitatea cunoştinţelor sale. Deşi până acum nu se cunoşteau
foarte multe lucruri despre sociologie şi sociologi, am ajuns într-o perioadă în care se resimte, am
putea spune acut, nevoia de sociologi adică de acei oameni care să cunoască problemele sociale, să le
descopere cauzele şi să încerce să le rezolve. Perioada pe care o traversăm este foarte dificilă: asistăm
la lupte pentru putere în timp ce mulţi oameni îşi fac griji pentru ziua de mâine, auzim vorbindu-se de
informatizare/digitalizare (educație on-line) în timp ce mulţi copii nu au posibilitatea să înveţe
alfabetul.
Sociologul poate contribui în bună măsură la optimizarea sistemului social şi în acest sens îl
putem întâlni în aparatul guvernamental sau local, în sfera serviciilor sociale, în educaţie, în
diverse instituţii şi organizaţii, în cercetare ştiinţifică şi în multe alte domenii.

8
 În 1990 numărul sociologilor în România era foarte mic. Astfel situaţia celor care au solicitat
înscrierea în Asociaţia Sociologilor din România era următoarea :
- cercetător sau cadru didactic în învăţământul superior - 106 persoane;
- sociolog sau psiholog de întreprindere - 53 persoane;
- funcţionari la compartimentele de personal-învăţământ sau la alte compartimente - 41 persoane;
- redactori la edituri sau publicaţii - 13 persoane;
- alte domenii - 24 persoane.
Acum, la început de mileniu al III-lea lucrurile stau mult mai bine. A crescut în foarte mare
măsură numărul sociologilor dar şi numărul universităţilor care au secţii de sociologie.
În ţările dezvoltate sociologii joacă un rol de prim ordin. Pierre Bourdieu consideră că,
după cum sociologii acţionează în societate, aceştia se împart în două mari categorii: sociologi
cinici şi sociologi clinici:
- cei cinici, consideră Bourdieu, sunt cei care folosesc cunoaşterea paradigmelor şi legilor sociologiei
pentru a-şi asigura succesul;
- cei clinici, spune acelaşi autor, sunt cei care utilizează cunoaşterea paradigmelor şi legilor sociologiei
în scopul optimizării sistemelor sociale şi denunţării modurilor în care sistemele sociale manipulează
individul şi grupurile sociale.