U NIVERSITATEA “B ABEŞ -B OLYAI ” C LUJ -N APOCA

F ACULTATEA DE S OCIOLOGIE ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ

DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNT LA
DISTANŢĂ

S UPORT DE CURS PENTRU D ISCIPLINA :

TEORII SOCIOLOGICE
CLASICE,

Anul de studiu: II Sociologie, învăţământ la distanţă

Titularul cursului : lector dr. Marius LAZĂR

2
 CUPRINS :

I. INTRODUCERE :

TEMA 1. PERSPECTIVA ISTORICĂ ASUPRA SOCIOLOGIEI ŞI TEORIA…..……… p.

3

II. PRINCIPII DE ORDONARE TIPOLOGICĂ A TEORIILOR SOCIALE

TEMA 2. TEORIE ŞI METODĂ ÎN SOCIOLOGIE……………………..………… P. 7

III. PRECURSORII GÎNDIRII SOCIOLOGICE

Tema 3. Montesquieu şi iluminismul………………………..…………..p. 11
TEMA 4. ALÉXIS DE TOCQUEVILLE (1805-1856)………………..……………P.
14

IV. FONDATORII SOCIOLOGIEI

TEMA 5. AUGUSTE COMTE (1798-1816)……………………..………………..P.
17

TEMA 6. KARL MARX (1818-1881)……………………………..…………..…P. 20

TEMA 7. ÉMILE DURKHEIM (1858-1917)…………………..………………… P.

25

Tema 8. Max Weber (1864-1920)………………………..……………………p.

29

V. EVALUARE: EXAMEN SCRIS LA SFÎRŞITUL SEM. I

CRITERII DE NOTARE: …………………………………………………… p. 33

BIBLIOGRAFIE …………………………………………..….………... …………. P. 34

CUPRINS………………………………………………………………………………………p. 36

3
 I. INTRODUCERE :

TEMA 1. PERSPECTIVA ISTORICĂ ASUPRA SOCIOLOGIEI ŞI TEORIA.

În parcurgerea temei se va urmări:

1. Definirea sociologiei ca ştiinţă prin referire la următoarele

dimensiuni constitutive:
a) intenţionalitatea ştiinţifică
- Aici, referire specială la dinamica istorică a relaţiilor dintre
filosofie (filosofie morală sau filosofie politică) şi sociologie;
sociologie şi ştiinţă.

Lectură ajutătoare: Capitolul I din Partea Întîi din Michel

Lallement, Istoria ideilor sociologice, Volumul I. De la origini
până la Weber, Bucureşti, Antet, f.a [1997], pp. 13- 34

b) circumscrierea domeniului ei de studiu ca fiind “realitatea socială”

Lectură obligatorie: Capitolul I: Ce este un fapt social?, din
Emil Durkheim, Regulile metodei sociologice, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică, 1974, pp. 57-67

c) evoluţia internă a cîmpului ştiinţelor sociale şi diversificare

paradigmelor de cercetare sociologică

2. Relaţiile sociologie-filosofie, sociologie-ştiinţă. Premisele istorice

şi culturale ale apariţiei sociologiei.

Elemente de conţinut:
 Comparativ cu alte domenii ale activităţii intelectuale, putem delimita
“ştiinţa” “opinie” (de cunoaşterea comuna); ştiinţa pune între paranteze
cunoaşterea comuna (nefiind totuşi total eliminata). De pildă, domenii
întregi precum jurnalistica, politica, filosofia, sînt interesate de diferite
aspecte ale socialului. Specificul sociologiei este dat de pretenţia ei de a fi
o ştiinţă, adică de a propune un discurs argumentat, sistematic, cu un
anume grad de certitudine.

4
 Ştiinţele se delimitează de asemenea de credinţă (care nu implică
argumentare, ci doar adeziune afectivă) şi teologie ca tip de cunoaştere –
care are pretenţia deţinerii unui adevăr absolut despre esenţa si sensul
lumii, despre destinul omului. Ştiinţa face apel la argumentatie, ca sistem
rational de producere a cunostinţelor, care nu se bazeaza pe revelatie, ci
pe conexiuni logice. Ştiinţa se constituie pornind implicit de la ideea
existenţei unei ordini imanente a lucrurilor, implică ideea de determinare
(necesitate).

 Ceea ce numim “ştiinţă” – în sens general - se manifestă de fapt ca o

sumă de ştiinţe particulare, diferenţiate între ele dupa un obiect al
cunoaşterii şi dupa modul în care îi sunt produse rezultatele.

 Ideea de ştiinţă în antichitate, Evul Mediu şi Epoca Modernă. Modelele de

ştiinţă pentru fiecare perioadă.
De arătat că teorii despre societate există încă din antichitate; ceea ce
caracterizeaza secolele XVIII-XIX este faptul că Ştiinţele în general au un
prestigiu imens, cunoaşterea fiind fondată pe modelul ştiinţific. Aparitia
sociologiei corespunde unui proiect de extindere progresivă a modelului
ştiinţelor explicative asupra tuturor domeniilor, pe seama religiei sau
filosofiei (metafizicii). Sociologia va încerca să se delimiteze de aceste din
urmă domenii, să deconstruiască premisele metafizice în abordarea
socialului şi să ofere o întemeiere conformă cu un ideal ştiinţific.

Idealul de Ştiinţa s-a modificat mereu de-a lungul secolelor. Ştiinţa moderna e
rezultatul transformărilor intelectuale ale civilizatiei europene (civilizaţia post-
renascentista); Ştiinţa participa la procesul de modernizare. Ştiintele europene
constituie o ruptura în sistemul de categorii spirituale ale Occidentului, în special
cu teologia medievala.
Sistemul de gîndire medieval este un sistem teocentric; personalitatea umana
e efect (manifestare) a divinului. Omul însuşi este considerat ca o realitate
impură; omul care e pe cale de a-şi realiza destinul trebuie să se spiritualizeze, -
deci să renunte la cât mai multe din atributele sale naturale. Sensul vietii e
împlinit dincolo de viata. Observarea naturii - şi explicarea societăţii, în particular
-, e un fapt secundar. Explicaţiile curente apelau la ideea intervenţiei divinităţii în
lumea profană, şi vedeau evenimentele istorice ca fiind hotărîte de Providenţă.
Treptat, însă, câstiga teren ideea ca fenomenele naturii au cauze naturale si nu
divine (supranaturale), că în univers exista legi imanente, sisteme de autoreglare,
autogenerare, care face inutil apelul la factori nenaturali.
Lumea modernă sparge tiparele cosmosului clasic  univers infinit, deschis,
cu o infinitate de posibilitati si, în consecinta, un teren de afirmare a personalitatii
umane. Are loc şi o schimbare de mentalitate: omul medieval e fatalist, cel
modern îşi simte destinul în propriile mâini, tine de activismul fiecaruia; apare o
convingere nouă, care postulează raţionalitatea lumii şi posibiltatea accesului la
esenţa ei prin mijloace raţionale. Aceasta va fi deasemenea o premisă a formării
civilizatiei moderne şi una din motivaţiile dezvoltării ştiinţelor.

 De relevat şi contextul social favorizant în epoca modernă:

Modernizarea accelerată a Europei la sfârsitul secolului al XVIII-lea e însoţită
de transformări politice importante. Revoluţia franceză, manifestare acută a
acestor transformări, dă alte dimensiuni proiectului uman:
• va desfiintarea privilegiilor si a barierelor dintre clase

5
 • va stimula ideea de merit personal în construcţia propriului destin
Vechea ordine socială (feudală) îi oferea omului un loc în conformitaet cu
originea lui socială; desfiinţarea privilegiilor dă posibilitatea afirmării individuale
după principiul meritocratic. Devine inevitabilă astfel reflecţia asupra sensului
transformărilor sociale.
Pe plan instituţional, devine tot mai activă intelectualitatea laică, legată de
interesele statelor, pentru care credinţa în Ştiinţa devine principiu activ de
legitimare. Pe acest fond se naste sociologia, ca efect al modernizării şi totodată
agent al acestei modernizări.
În secolul al XIX-lea, ţările occidentale evolueaza spre o modernitate
ireversibila, transformari cu consecinte asupra regimurilor politice si a structurii
economice si sociale. Acum se confruntă şi cele două principii de legitimare a
luptei politice – ideea de democraţie şi de autodeterminare, pe de o parte şi ideea
conservării privilegiilor reprezentanţilor vechii artistocraţii. Pe plan politic au loc
confruntari între aristocraţie si clasele sociale concurente (burghezia, în speţă) –
iar în plan ideologic, între conservatorism, liberalism si socialism.
Structura economica a ţărilor occidentale evoluaeză spre un capitalism
industrial; acesta impune un nou tip de producţie – fabrica – o realitate din ce în
ce mai răspîndită, în care muncitorii devenind şi ei o categorie tot mai vizibila.
Perioada corespunde declinului financiar al vechii aristocratii şi ascensiunii
burgheziei, care ia locul elitei aristocratice.
Administrativ, statele europene vor fi obligate ca, în urma concurenţei
politice, să modernizeze sistemul birocratic. Astfel, statul devine el însuşi agent
modernizator. Iar acolo unde lipsesc resursele economice, statul devine chiar
aproape unica resursă de modernizare (cum a fost cazul Ţărilor Române sau a
ţărilor din Balcani).
Sociologia se va constitui încercând sa ofere imagini obiective despre
societate, relevând cauzele fenomenelor sociale, şi încercînd să sugereze soluţii
de reformă socială. Ea nu s-a putut constitui fără sa-si ia, progresiv, o anumita
distanta fata de acest spaţiu ideologic al confruntarilor. Dacă în anii '40-'50 ai
secolului al XIX-lea, sociologia mai este un discurs cu conotaţii ideologice
puternice (Fourier, Comte veneau cu idei de rationalizare a societatii, de eliberare
a individului etc.), treptat ea utilizează tot mai des distincţia dintre fapte şi valori
(între ceea ce este şi ceea ce trebuie sa fie, între realitatea faptică şi atitudinea
faţă despre ea). Dintr-o teorie cu substrat politic si normativ, teoria sociologică îsi
afrimă tot mai mult autonomia ştiinţifică şi neutralitatea în raport cu politicul,
încercând să explice normele, mai degrabă decât să le instituie.

 Disocierea sociologiei de metafizică. Perspectiva istorică:

Sociologia apare într-un context în care metafizica clasică e în criză şi orientarea

pozitivistă e în ascensiune.
Aceasta criză si ascensiune sunt legate. Gândirea europeana laică lega
cunoaşterea naturii de cunoaşterea filosofică. Dupa Aristotel, filosofia este o
Ştiinţă a generalului, o forma de cunoaştere care înglobeaza cunoaşterile
particulare într-una atotcuprinzatoare, ce facea din filosofie o mathesis (Ştiinţa a
Ştiinţelor). Acest prototip al filosofiei s-a multiplicat în gândirea europeana. El
preia de la Socrate şi Platon principiile construcţiei conceptuale, astfel încât
perpetuaer modelul aristotelic va impune implicit gîndirii un model esentialist.
În aceasta acceptiune, filosofia va cauta sa descopere esenta întregii existente,
ordinea ce prezida existenta (existenţa este diferită de esenţă; esenţa e ceea de
determina existenţa). Semnificaţie spirituala si adevar au numai esenţa. Realitatea
concretă va fi neglijată, ignorată.

6
 Modelul de Ştiinţa inspirat de filosofie va domina Antichitatea si Evul Mediu,
intrând în criză la impactul cu Ştiinţele naturii. Kant dă o lovitură metafizicii, prin
filosofia lui critică prin care semnalează dificultăţile şi limitele metafizicii. De la
Kant încoace, accentul cade pe modul în care cercetatorul construieşte realitatea,
imaginea realitatii însăşi fiind dependenta de cercetător.
Kant a demonstrat ca metafizica în forma ei veche nu mai e posibila, singurele
cunoştinţe certe fiind cele construite de ştiinţele empirice si matematică. Ceea ce
trece dincolo de observabilitatea ştiinţifică ţine de lucrul în sine (realitatea însăşi,
nedezvăluită) şi nu opoate fi cunoscut, ci doar speculat. Posibilitatile subiectului
sunt limitate, accentul trebuie pus pe corectitudinea observarii.
Cel care a încercat sa dea o replica – Hegel – construieste un sistem filosofic
pornind tot de la concept. Crede însă că dificultăţile metafizicii clasice pot fi
depasite prin dialectică. Raţiunea e contradictorie – dovadă de “viaţă” a
conceptului. Prin contradictie, cunoaşterea se reorganizează, depăşeşte
contradicţia; dialectica ascendentă a spiritului presupune asumare aceastei logici
contradictorii..
În fond, Hegel încearca sa reabiliteze ideea ca Filosofia înglobeaza Ştiinţa. Ştiinţa,
în această accepţiune, trimite tot ideea de filosofie ca “mathesis”. Proiectul
speclativ al lui Hegel a fost însă infirmat, mai ales în zona cunoaşterii naturii, de
rezultatele ştiinţelor din epoca sa, fapt care a orientat gîndirea în secolul al XIX-
lea şi mai mult spre modelul cubnoaşterii ştiinţifice.
Pozitivismul, ca nouă orientare intelectuală la mijlocul secolului al XIX-lea, va
impune un model de “ştiinţă pozitivă” care reabilitează ideile empirismului clasic
şi impune câteva exigenţe:
Astfel, conform ideilor pozitiviştilor, ştiinţa trebuie să porneasca de la fapte
(altfel, cunoaşterea este arbitrară); adevărul trebuie să se construiască pornind
de la constatari empiriceModelul pozitivist va favoriza astfel raţionamentul
inductiv si observaţia.
Reunind ansamblul descoperirilor ştiinţifice ale vremii, filosofii pozitivisti, vor
la rîndul lor să construiască o imagine a universului, care se voia nemetafizică.
Modelul obţinut e unul evolutionist şi antropocentric, dar el va influenţa
dezbaterile despre caracterul ştiinţific al sociologiei şi modelul de ştiinţă cu care
aceasta .trebuie să se conformeze.

3. Exerciţiu: Citeşte cu atenţie şi compară următoarele fragmente

antologate în culegerea: Sociologia franceză contemporană. Teorie -
Metodologie – Tehnici - Ramuri, antologie de Ion Aluaş şi Ion Drăgan,
Bucureşti, Editura Politică, 1971:
- Georges Gurvitsch, Obiectul şi metoda sociologiei (pp. 3-11)
- Raymond Aron, Despre sociologie (pp. 12-16)
- Alain Touraine, Sociologia acţiunii (pp. 16-24)
- Armand Cuviller, Determinarea faptului social (pp.24-28)

Analizează următoarele probleme:

a) Prin ce diferă definirea sociologiei ca ştiinţă la autorii menţionaţi?
b) Ce fel de argumente folosesc ei ca să îşi susţină poziţia?

7
II. PRINCIPII DE ORDONARE TIPOLOGICĂ A TEORIILOR SOCIALE

TEMA 2. TEORIE ŞI METODĂ ÎN SOCIOLOGIE.

1. Locul sociologiei într-un sistem al Ştiinţelor.

Elemente de conţinut:

De reţinut că sociologia apare mult mai târziu decât alte ştiinţe consacrate
(astronomia, matematica, chimia sau fizica); statutul ei ştiinţific va fi influentat de
aceasta întârziere si de comparaţia permanentă cu celelalte ştiinţe.

 O posibilă schemă care face mai uşor de înţeles situarea sociologiei

printre celelalte discipline ştiinţifice:

Există Ştiinţe abstracte (matematica,

logica)
Stiinţe ale ale realului (printre care si
sociologia)
Ştiinţele realului Ştiinţele naturii (fizica, chimia,
biologia)
Ştiinţele socio-umane (istoria,
pshologia, economia, sociologia, antropologia etc.)
Ştiinţe “tari”
“slabe”
Ştiinţele “tari” au un înalt grad de complexitate teoretica; precizia
rezultatelor si reuşita lor se bazează pe gradul de matematizare. Ştiinţele
“slabe” au un grad mai redus de întemeiere şi există destul de multe zone de
incertitudine şi ambiguitate, care lasă încă loc la interpretări şi speculaţii
De urmărit aici parcursul diferit pe care l-au urmat ştiinţele empirice şi
ştiinţele de tip logico-matematic. Întîlnirea empiricului şi logico-
matematicului a impus modelul ştiinţei clasice, în care mecanica newtoniană
devine exemplul “ştiinţei pure”, cu maximum de precizie a rezultatelor şi
adecvare

 Comparaţia între sociologie şi celelalte ştiinţe Specificul ei, în raport cu

ştiinţele naturii şi celelalte ştiinţe ale societăţii.

 Valoarea istoriei sociologiei ca disciplină introductivă în teoria socială. De

asemenea, relativismul oricărei reconstrucţii istorico-sociologice: nu
exista o versiune unica a istoriei sociologiei, istoria fiind ea însăşi o formă
de construcţie dinspre prezent a trecutului.

2. O tipologie a teoriilor sociologice:

Necesitatea întemeierii ştiinţifice a sociologiei pune încă din secolul al
XIX-lea problema modelului ştiinţific legitim pe care trebuie să îl urmeze
ştiinţa socială. În calea cercetătorilor au survenit mai multe opţiuni posibile

8
de fundamentare ştiinţifică, care, odată adoptate, ne permit să clasificăm
teoriile după o grilă de analiză multi-criterială.

a) După un criteriu de natură ontologică socială, se pot evidenţia şi în sociologie

teorii care se construiesc pornind de la premisa fie a monismului, fie a pluralismului
ontologic. Monismul ontologic afirmă că existenţa socială este în mod fundamental
unitară, putînd fi explicată pornind de la aceleaşi principii de fundamentare a realităţii şi
evoluţiei sale.
Pluralismul ontologic consideră că realitatea e compusă din unităţi diferite între
ele, discontinue, cu o evoluţie autonomă.

b) Dintr-un alt punct de vedere, tot ontologic, natura socialului poate fi înţeleasă în
cadrele realismului şi a nominalismului sociologic.
Pentru adepţii realismului sociologic, entităţile sociale – cum sînt grupurile,
clasele, societatea în ansamblul ei, dar şi normele sociale – au o realitate efectivă;
societatea e un fapt cu consistenţa oricărui lucru obiectiv din natură este reală, există ca
atare şi exercită o presiune exterioară constrîngătoare asupra indivizilor concreţi (vezi acici
concepţia lui Durkheim despre faptul social ca lucru).
Pentru adepţii nominalismului sociologic, grupurile sociale şi societatea ca atare
sînt doar entităţi conceptuale, pe care cunoaşterea noastră le utilizează ca pe nişte ipoteze,
pentru a opera mai bine în domeniul teoriei sociale. Societatea e o ficţiune, grupul la fel;
realitate efectivă nu au decât indivizii şi relaţiile dintre ei; efectul societal e doar un nume
teoretic, util metodologilor.

c) Legat întrucîtva de clasificare precedentă este şi felul în care e înţeles raportul

individ/societate sunt teorii individualiste şi colectiviste (holiste).
Individualismul porneşte de la ideea existenţei individului ca temelia a socialului.
Indivizii – cu conştiinţă, voinţă şi libertate de acţiune – intră în interacţiune, dând naştere unui
efect de agregare (societal). “Cărămida” ultimă a societăţii o reprezintă, prin urmare,
individul şi nimic nu pate fi explicat ca efcet social dacă nu pleacă de la agregatele de
indivizi.
Holismul face abstracţie de individ. Obiectul analizei sociale îl reprezintă
colectivităţile, individul neavând decât o relevanţă secundară. În interiorul grupurilor
acţionează constrângeri care fac ca indivizii să nu fie liberi, autonomia fiind limitată şi fără
semnificaţie la nivelul fenomenelor sociale. Individul e o cutie de rezonanţă a forţelor
sociale, care îi formează conştiinţa, comportamentul, destinul.

d) O altă distincţie se face după natura şi modul de constituire a interacţiunilor

sociale:
Paradigma conflictualistă în sens ontologic pune drept cauză a fenomenelor
sociale factorice ţin de competiţia sau conflictul dintre actorii sociali.
Paradigma contractualistă porneşte de la ideea contractului social; nu există
societăţi decât când voinţele indivizilor se intersectează – prin cooperare, schimburi, se
stabilesc relaţii interumane conştiente.
Noţiunea de paradigmă e impusă de T.S. Kun (în “Structura revoluţiilor ştiinţifice”); el
introduce un model de explicare a istoriei ştiinţei, punând la bază paradigma ştiinţifică
dominantă. El se opune unui alt mod de înţelegere a ştiinţei, respectiv că ceea ce s-a
întâmplat înaintea unui model teoretic e eronat.
Kun susţine că în fiecare epocă istorică (etapă) în ştiinţele sociale, s-au impus realizări
ştiinţifice remarcabile, care au determinat anumite practici ştiinţifice – alţii au preluat
modelul şi l-au imitat. Aceştia formai paradigma ştiinţifică dominantă.
Concepţia de paradigmă trimite, deci, la un model exemplar de teorie şi de practică
ştiinţifică, cu largă audienţă. Termenul e folosit şi în sensul de model conceptual de
ştiinţă (naturalistă sau anaturalistă).

9
 e) După un criteriu metodologico-epistemologic, teoriile le putem grupa iarăşi în
teorii care afirmă un monism metodologic – conform căruia există un singur model
de ştiinţă valabil, care trebuie urmat (modelul fizicii, mecanicii, biologiei etc.), pentru că
ştiinţa ca atare este ea însăşi unică, indifrent de domeniile în care se exersează – sau un
pluralismul metodologic, care afirmă valabilitatea mai multor modele capabile să
întemeieze cunoaşterea sociologică. (pentru că pot exista mai multe modele de ştiinţă, în
funcţie de domeniul în care operează, cu egală îndreptăţire).

f) După tipul de model ştiinţific adoptat

Modelul naturalist e furnizat de ştiinţele naturii, luat ca exemplu şi de sociologi.
Opţiunea pentru acest model se datorează prestigiului ştiinţelor pozitive. Acesta construieşte
o tradiţie pozitivistă în sociologie.
Pornind de la premisa că ştiinţa este una singură, aceasta este cel mai bine
încorporată în ştiinţele naturii. A considera că sociologia e datoare să adopte acest model
înseamnă a presupune că acest model e aplicabil peste tot.
Modelul preia de la ştiinţele naturii ideea existenţei unei realităţi obiective, de
aceleaşi tip precum cu realitatea naturală, ce poate fi cercetată şi pusă în evidenţă prin
procedee de cercetare ca experimentul, calcului matematic, moştenind aparatul
metodologic al ştiinţelor naturii.
Sarcina cercetătorului e descoperirea de cauze, relaţii necesare, legi, care au o
existenţă obiectivă.
Modelul anaturalist contestă valabilitatea acestor propoziţii. Pornind de la ideea că
nu există un singur model de ştiinţă pentru toate domeniile realităţii  pluralism
metodologic.
Societatea, istoria, reprezintă ceva radical diferit de natură, deci ştiinţele sociale sunt
datoare să urmeze alte principii şi modele decât cele ale ştiinţelor naturii. De asemenea, e
contestată adesea ideea că ştiinţele trebuie să formuleze legi şi generalizări.

Aici: studiu de caz modelul hermeneutic în sociologie. Wlhelm Dilthey şi

conceptul de comprehensiune. (recomandare de lectură: Wilhelm Dilthey,
Construcţia lumii istorice în ştiinţele spiritului, editura Dacia, 1999)

Concluzii:
• sociologia, de fapt, a rămas în căutarea unor modele de ştiinţă
• aceste modele sunt împrumutate din alte ştiinţe
• la rândul ei, sociologia este privită ca un domeniu realizat, cu o metodologie
mai exactă decât a altor ştiinţe

EXERCIŢIU: James Bohman, în New Philosophy of Social Science, Cambridge,

Polity Press, 1991, argumentează că cercetarea sociologică nu este unitară şi că ea
presupune coexistenţa a mai multor moduri de a gîndi ştiinţific şi a produce
explicaţii. Diferenţele dintre principalele şcoli sociologice contemporane pot fi
descrise foarte bine prin modele explicative la care fac apel în argumentarea poziţiei
lor şi integrarea datelor empirice într-o teorie. Principalele presupoziţii care stau la
baza modelelor de explicaţie uzitate de curentelor contemporane dominate –
enunţurile esenţiale de la care pornind decurg în mod obligatoriu consecinţele
teoretice ce particularizează profilul unui curent ştiinţific - pot fi redate în felul
următor:

10
Sarcină: Examinează următoarele caracterizări ale modelelor explicative făcute de
Bohman unor curente sociologice contemporane. În ce categorii ar putea fi ele
încădrate, ţinînd cont de grila multicriterială de caracterizare a teoriilor sociologice.

Modelul explicativ al alegerii raţionale (p. 72) :

(1) Acţiunea raţională este caracterizată de relaţia corespunzătoare dintre

credinţe (C), dorinţe (D) şi acţiunea (A) performată. În lumina lui C, A este modul cel
mai bun de a realiza D.
(2) Acţiunile raţionale trebuie să fie voluntare, astfel încît motivele (reasons) să
fie cauze reale şi nu raţionalizări post hoc : C şi D cauzează pe A în calitate de
motive (reasons) şi pot fi conectate la consecinţele lui A.
(3) C şi D sînt intern consistente iar relaţia lor cu alegerea e în concordanţă cu
asumpţiile idealizante ale modelului utilităţii, maximizînd raţionalitatea. Aceste
condiţii fac alegerea pe deplin raţională : mijloacele trebuie să fie accesibile
agentului.
(4) Alte condiţii depind de caracteristicile constrictive ale situaţiei de alegere,
inclusiv alegerile celorlalţi, mecanismele de coordonare şi alte constrîngeri ce
stabilesc modele de durată ale acţiunii ce alcătuiesc starea de echilibru a societăţii.
Alegerea pe criteriul utilităţii maximale trebuie să aibă loc înăuntrul unor
constrîngeri cum ar fi cooperarea şi interdependenţa, care menţin stabilă
interacţiunea srategică de-a lungul timpului.
(5) Date fiind condiţiile 2, 3 şi 4, anumite cursuri ale acţiunii trebuie să fie
raţional decidabile, ca cele mai bune dintre nişte alternative clar definite.

Modelul explicativ al etnometodologiei: (p.80)

(1) Descrierea amănunţită a acţiunii în contextul ei. Acţiunile şi interacţiunile

trebuie descrise cu toate detaliile care le circumscriu. Nimic nu e lăsat afară sau
considerat irelevant, toate variaţiile trebuind luate în considerare.
(2) Se stabileşte cadrul pentru prezentare (accountability). Cadrul reflexiv în
care actorii îşi fac actele lor inteligibile trebuie explicitate ( ca, de exemplu, modul
în care vorbitorii ţin cont de greşeli ca să menţină o "realitate în comun").
(3) Se analizează caracteristicile formale şi stabile ale decorului. Aceste
caracteristici arată cum este produsă şi organizată situaţia (ca, de exemplu
"perechile adiacente " în secvenţele vorbirii).

Modelul explicativ al acţiunii comunicative (p.86-87)

(1) Acţiunile pot fi identificate în acord cu trăsăsturile standard ale unui tip ideal
care este specificat în termenii unui număr de orientări posibile de bază (de
exemplu, orientări spre succes, înţelegere să aşa mai departe).
(2) Analiza tipului ideal relevă presupoziţiile actorilor, incluzind structura
formală a acţiunii şi cunoaşterea necesară pentru performarea ei competentă (aşa
cum e dezvoltată în conceptul de lumi formale).
(3) Idealizările formal-tipice ale teoriei sînt astfel testate şi folosite euristic
pentru a analiza acţiunea: cazul empiric actual este examinat pentru a vedea măsura
în care acţiunea este tipică sau întrunite toate presupoziţiile sale (inclusiv, de pildă,
dacă o anumită cultură sau actor posedă , la un anumit stadiu de dezvoltare,
resursele cognitive presupuse).
(4) În lumina lui 1, 2 şi 3. raţionalitatea acţiunii este evaluată într-un discurs
virtual reflexiv asupra motivărilor (reasons) oferite de actori pentru a justifica ceea

11
ce fac, relevînd şi testănd discrepanţele dintre cunoaşterea pe care o posedă agenţii
şi activitatea lor actuală - şi între autodescrierile făcute de actori şi explicaţiile
teoreticienilor.

Modelul explicativ al funcţionalismului - după Jon Elster, Explaining

Technical Change (p.153):

"O instituţie sau pattern comportamental X este explicat prin funcţia Y pentru
grupul Z, dacă şi numai dacă,
(1) Y este un efect al lui X;
(2) Y este în beneficiul lui Z;
(3) Y nu este intenţionat de actorii care produc X;
(4) Y sau cel puţin relaţia cauzală dintre X şi Y nu este recunoscută de actorii din
Z;
(5) Y menţine X printr-un inel de feed-back cauzal cetrece prin Z."

Interpretativism - Argumentul transcendental al holismului tare (p.116) :

(1) Interpretarea este circulară, indeterminată şi în perspectivă (teza "cercului

hermeneutic")
(2) Interpretarea are loc pe un "fundal" (background) al unei reţele de credinţe
nedeterminate şi practici (teza "fundalului" ).
(3) Fundalul este o condiţie de posibilitate pentru interpretare, care îi limitează
posibilităţile epistemice ale corectitudinii (teza limitelor transcendentale).
(4) Toate activităţile cognitive se desfăşoară pe un fundal şi sînt interpretative şi
astfel circulare, indeterminate şi în perspectivă (teza universalităţii interpretărilor).
De aceea, condiţiile interpretării sînt de aşa natură încît nici o interpretare
"adevărată" sau "coreactă" nu este posibilă (scepticism interpretativ).

Interpretativism - Argumentul transcendental al holismului slab (p.125) :

(1) Interpretarea este circulară, indeterminată şi în perspectivă (teza "cercului

hermeneutic")
(2) Circularitatea acesteia poate fi definită de necesitatea unui "fundal", un set
de condiţii de posibilitate împărtăşite şi accesibile (fundalul drept concept reflexiv-
transcendental).
(3) Drept condiţie formală de posibilitate, fundalul acţionează ca o condiţie care
face posibil (enabling) şi nu care limitează ( distincţia dintre condiţii care "fac
posibil" şi care "limitează").
(4) Condiţiile interpretării sînt neutre în raport cu garanţiile pretenţiilor de
cunoştere , inclusiv pretnţiile legate de interpretare (negarea universalităţii
hermeneutice). De aceea, interpretările pot produce o cunoaştere publică
revizuibilă, bazată pe evidenţă).

Lecturi obligatorii:

Din Sociologia franceză contemporană. Teorie - Metodologie – Tehnici

- Ramuri, antologie de Ion Aluaş şi Ion Drăgan, Bucureşti, Editura
Politică, 1971:
- Armand Cuvillier, Obiectul şi metodele sociologiei, pp.24-31
- Gaston Bouthoul, Noţiunea de lege în sociologie, pp. 39-47

12
- Georg Henrik von WRIGHT: Explicaţie şi înţelegere, Bucureşti,
Humanitas, 1995, Cap. I, Două tradiţii, pp. 25-53
- Raymond Boudon, Teorii, teorie şi Teorie, în Texte sociologice alese,
Bucureşti, Humanitas, 1990, pp. 103-153

13
 III. PRECURSORII GÎNDIRII SOCIOLOGICE

TEMA 3. MONTESQUIEU ŞI ILUMINISMUL

Se vor urmări următoarele teme:

- Caracteristicile gîndirii epocii moderne (sec. XVII- XVIII).

- Gîndirea socio-politică şi transformările sociale ale epocii moderne. Teoria
liberală a ordinii sociale. Contractul social. Exemplificări din Thomas
Hobbs şi J. J. Rousseau
- Caracteristicile iluminismului, ca morală şi filosofie reformatoare

Montesquieu Experienţa guvernării şi a formelor de guvernare, este tema

principală de reflecţie la Montesquieu (Charles-Louis de Secondat, baron de
Montesquieu -1689-1755) şi, în principal, tema modului în care moravurile elitei pot
influenţa destinul naţiunii.
Experienţa politică a sec. al XVII-lea constituie o sursă de continuă uimire,
perplexitate şi admiraţie pentru gânditorii francezi, iar modelul monarhiei
constituţionale engleze va constitui, în permanenţă, un punct de referinţă şi un
exemplu evocat în discursurile de legitimare a elitelor franceze, confruntate cu o
tendinţă autoritară tot mai marcantă, venită din partea absolutismului monarhic.
Ca mulţi fii de aristocraţi, Montesquieu călătoreşte mult. Călătorind, era
confruntat cu alte lumi şi mentalităţi, cu experienţe diverse. (Călătoria ca experienţă
de cunoaştere, în epocă)
Publicare romanului “Scrisori persane” (1721) şi succesul cărţii. Aptitudinea
e a analiza moravurile epocii.
Momentul decisiv în evoluţia de gînditor politic îl constituie sejurul în Anglia
(1729), unde a stat doi ani, urmărind viaţa politică engleză, discuţiile din Parlament,
frecventând mediile academice. Ajunge să cunoască în detaliu sistemul politic şi
legislativ din Anglia. Acesta era un compromis, survenit în urma unei revoluţii
politice (mijlocul sec. al XVII-lea), care se sfârşeşte cu un regicid şi apoi cu o
revenire a monarhiei într-un regim politic ce împărtăşea autoritatea cu o clasă
politică formată din aristocraţi, exponenţi ai burgheziei.
Experienţa aceasta constituie apoi nucleul acelei teorii politice din cea mai
importantă lucrare a lui – Spiritul legilor (1731). Aici, Montesquieu va pune bazele
sistemului conceptual al politicilor democraţiilor occidentale şi ale statului de drept.
Astfel, Montesquieu distinge trei tipuri de guvernări:

• trei modele ideale, sau cazul limită a unor sisteme politice spre
republican care puteau evolua lucrurile din vremea sa
ă
•
monarhică
•
despotică

14
 Guvernarea republicană este cea în care poporul în întregime are putere
guvernamentală (democraţie), sau numai o parte a poporului (aristocraţie). Sistemul
se bazează pe delegarea autorităţii de către popor. Membrii acestei mulţimi au
statutul de cetăţeni – sunt egali între ei. Guvernul reprezintă cetăţenii, pe baza unui
mandat sau a unui contract social.

Guvernarea monarhică este acel mod de guvernare în care guvernează

unul singur, dar prin legi stabile – o ordine socială în care regele este garantul
acelei ordini şi cel care aplică cu consecvenţă nişte legi. Este modelul monarhiei
constituţionale din vremea lui, caracterizată prin:
• poporul este format din subiecţi sau supuşi, egali între ei ca supunere
• între instituţia monarhică şi supuşi se interpune aristocraţia (organizată în
corpuri intermediare: legislaţia etc.), care are ca rol fundamental să ajute
guvernarea, aplicarea corectă a legilor şi să constituie o frână în calea posibilei
tendinţe despotice

Guvernarea despotică este o relaţie de guvernare între un şef al statului şi

nişte indivizi care au calitatea de simpli supuşi necondiţionaţi, care trebuie să
execute dispoziţiile.

Montesquieu plasează pe un loc important clasa aristocraţilor care, în fond,

primeşte o parte din puterea regală, sub forma privilegiilor, deci este delegată, dar
nu de jos în sus, ci de sus în jos. Pentru Montesquieu, modul în care se comportă
această aristocraţie este extrem de important, pentru că guvernările acestea se
supun fiecare câte unui principiu – au un fel de resort motivaţional care îi apără
conservarea:

Principiul guvernării republicane – VIRTUTEA: Puterea este în mâinile

poporului. Cetăţenii sunt garanţi ai legii, iar virtutea este sentimentul pe care îl au
cetăţenii în faţa datoriei lor civice. „Dacă acest sentiment lipseşte, legea poate să
cadă, să nu fie respectată, iar statul este slăbit şi poate să dispară.“

Principiul guvernării monarhice – ONOAREA (a aristocraţiei): Cheia

sistemului rezidă în aristocraţie. Puterea fiind în mâinile monarhului, supuşii nu au
nevoie de sentimentul virtuţii. Corpul de privilegiaţi este cel care se vede însărcinat
cu responsabilitatea guvernării şi a vegherii legalităţii. Onoarea este sentimentul ce
trebuie să-i facă să-şi îndeplinească misiunea. Dacă le lipseşte onoarea, echilibrul
este rupt şi monarhia pierdută.

Principiul guvernării despotice – TEAMA: Despotul îşi exercită singur

puterea. Virtutea este inutilă, sentimentul onoarei este periculos, pentru că toţi
supuşii trebuie să se simtă egali în servitudine. Teama trebuie să învingă şi curajul, şi
sentimentul onoarei.

Montesquieu formulează teoria şi principiul puterilor intermediare; este

partizanul unei monarhii de tip moderat, în care monarhul este ţinut sub control, ca
să nu devină un despot, dar nici să nu aibă o încredere prea mare în instinctul de
independenţă al poporului.

15
 Teoria separaţiei puterilor – poate asigura echilibrul. Este bine ca puterea
să nu fie concentrată în aceeaşi mână.
Tipuri de putere:
• executivă – hotărăşte pacea şi războiul; respectă şi pune în aplicare legile;
trebuie să aparţină, de drept, regelui
• legislativă – creează şi redactează sistemul de legi; trebuie să aparţină
poporului, prin reprezentanţii acestuia
• judecătorească – trebuie să fie desprinsă de executiv şi legislativ, pentru ca
vigilenţa asupra respectării legilor să nu poată fi coruptă
Montesquieu observă că fenomenele care asigură guvernarea şi stabilitatea
sunt legate între ele, că ele funcţionează împreună, într-un complex de condiţii.

Despre spiritul legilor: O conceţie determinst structurală asuprq istoriei,

anticipînd teoriile sociollogice ale sec. XX:
Definiţia legilor:
- Legile sunt raporturi necesare, care derivă din natura lucrurilor
- sunt dependente nu de cauze transcendente, ci de factori imanenţi – de
relaţiile dintre lucruri (nu depind de capricii, ci au o existenţă obiectivă)
- derivă din natura lucrurilor; ele înseamnă un mod de guvernare; trebuie să
se ţină cont de caracterul local, specific, al fiecărei ţări
Acţiunea concentrată a condiţiilor determină un sens ce configurează
tendinţele structurale, care configurează acel spirit al legilor.

Lectură ajutătoare: Capitolul II din Partea Întîi din Michel

Lallement, Istoria ideilor sociologice, Volumul I. De la origini până la
Weber, Bucureşti, Antet, f.a [1997], pp. 35- 66

Lecturi obligatorii: Montesquieu, Spiritul legilor, Bucureşti, Ed.

ştiinţifică, 1964

16
 TEMA 4. ALÉXIS DE TOCQUEVILLE (1805-1856)

A rămas celebru pentru excelenta descriere a sistemului democratic

american.
Provenea dintr-o familie de aristocraţi din cea mai nobilă şi veche speţă.
Opera lui este o meditaţie extrem de lucidă şi pătrunzătoare asupra locului
aristocraţiei în istorie şi, mai cu seamă, în modernitate, într-o lume democratică.
Ea poate fi revendicată şi de istorici, şi de politologi. Viziunea, însă, asupra
istoriei, me- canismele pe care încearcă să le pună în evidenţă fac din Alexis de
Tocqueville, în egală măsură, un sociolog. Fără îndoială, Alexis de Tocqueville nu e un
sociolog cu o conştiinţă profesională a sociologiei, aşa cum nu e un istoric cu o
conştiinţă de istoric. Pe el îl interesează problema şi nu inserarea într-un sistem de
convenţii ale unor discipline; gândirea sa este extrem de mobilă, de liberă şi extrem
de puţin atentă la chestiuni de metodă.
De aici, putem spune că:
Alexis de Tocqueville aparţine perioadei de formare a sociologiei, fiind unul
dintre precursori.
În al doilea rând, Alexis de Tocqueville nu vrea să facă neapărat ştiinţă, ci să
ofere prilej de meditaţie. Din acest punct de vedere, Alexis de Tocqueville face
parte din linia acelor gânditori pentru care reflecţia asupra istoriei este inspitată şi
trebuie să se întoarcă la problemele societăţii contemporane şi, mai cu seamă, la
problemele guvernării. Ca gânditor ce aparţine elitei guvernante, Alexis de
Tocqueville îşi va concentra atenţia asupra naturii şi a problemelor sociale şi istorice
ce întemeiază politica guvernării.
Opera lui se articulează în jurul unei idei mari, şi anume, destinul aristocraţiei
într-o lume în schimbare. Această idee aduce două teme importante de reflecţie:
• tema sensului istoriei, pe care Alexis de Tocqueville îl vede orientat spre
înaintare şi spre democraţie
• destinul istoric al aristocraţiei franceze, încercând să formuleze o explicaţie
pentru pierderea supremaţiei în urma revoluţiei franceze.
Cele două teme mari se vor articula în Despre democraţie în America
(volumul I a apărut în 1836) şi în Vechiul regim şi revoluţia, care apare mai târziu,
spre anul morţii lui şi care reprezintă una dintre cele mai profunde cărţi scrise până
atunci despre vechea stare de lucruri din Franţa prerevoluţionară. O gândire atât de
dependentă de situaţie, de context, are nevoie de o refacere a contextului. În fond,
punctul cheie de cotitură a Franţei, la care fac trimitere în permanenţă gânditorii
epocii, e Revoluţia.
Revoluţia a fost privită, mai ales, ca o ruptură în istorie, ca o schimbare
bruscă ce s-a petrecut ca urmare a elanului revoluţionar al stării a treia.
Alexis de Tocqueville redistribuie accentele şi demonstrează faptul că
Revoluţia a fost un moment accidental într-un proces mult mai lung şi mai vechi de
evoluţie spre democraţie, la care aristocraţia a participat şi ea, împreună cu
instituţia monarhică. Acolo unde alţii văd ruptură, Alexis de Tocqueville caută
elemente de continuitate.
Nu trebuie să uităm, de asemenea, că Alexis de Tocqueville vine dintr-o
familie aristocratică, care a avut de suferit pierderi importante în timpul Revoluţiei.
Câţiva membri ai familiei au fost decapitaţi, alţii au suportat închisoarea şi familia sa

17
a cunoscut exilul şi apoi reîntoarcerea, după înfrângerea lui Napoleon şi reinstalarea
Bourbonilor.
Obs: legitimism – legat de ilegitimitatea răsturnării monarhiei şi de faptul că, pentru
ca Franţa să se reîntoarcă la monarhie, regele trebuia să se urce pe tron.
Vechiul regim (aristocraţii nostalgici) dorea o întoarcere la vechiul sistem (cel
dinainte de Revoluţie), lucru imposibil.

Cărţie lui Alexis de Tocqueville privesc destinul societăţii şi al aristocraţiei din

punct de vedere al aristocratului conştient de faptul că istoria e ireversibilă, că
există un curs al acesteia spre democraţie şi, de asemenea, că vechiul ideal al
democraţiei liberale (idealul monarhiei constituţionale după modelul englez)
aparţine trecutului şi că trebuie depăşit.
Acestea sunt datele problemei: Ce rol poate avea aristocraţia într-o astfel de
lume? Întreaga viziune asupra istoriei a lui Alexis de Tocqueville o putem găsi în
introducerea la Despre democraţie în America.
Această lucrare, scrisă în urma mai multor călătorii în America, este un studiu
al cărui obiect îl constituie surprinderea democraţiei în stare pură. America este o
ţară de colonişti şi emigranţi, în care nu există aristocraţie şi în care democraţia are
mijloace de autoreglare eficiente.
Dacă Anglia şi modelul constituţional englez ar reprezenta trecutul (o stare ce
trebuie depăşită), America ar reprezenta viitorul.
Democraţia porneşte de la principiul egalităţii de condiţii, care se opune
principiului aristocratic – inegalitatea bazată pe privilegii.
În ceea ce priveşte sistemul aristocratic francez: ca să-şi păstreze autoritatea,
drepturile, aristocraţia trebuie să-şi păstreze proprietatea, deci să nu existe
parcelarea terenurilor sub anumite presiuni:
• exterioare
• interioare – faptul că nobilii au copii. Una din instituţiile juridice este
dreptul succesoral; el este inegal, prevede dreptul primului născut de a prelua
domeniul, ceilalţi devenind cavaleri; fetele, la rândul lor, trebuie măritate. Căsătoria
trebuie contractată tot cu persoane de acelaşi rang şi avere, deci căsătoriile sunt
endogame (se desfăşoară în interiorul aceleiaşi categorii de aristocraţi). Piaţa
căsătoriilor devine un joc economic, iar strategiile se orientează spre beneficiile ce
se pot obţine.
Căsătoria se face din interes, nu există iubire. Numele este important, prin el
oamenii primind privilegii; numele şi originea reprezintă instituţia principală a
aristocraţiei. Cu cât o familie e mai veche, cu atât e mai nobilă (fiecare familie veche
avea propriul mit sau propria legendă).
Nobleţea e echivalentă cu curajul şi faptele de arme, pentru că ceea ce
deosebeşte aristocraţia de rest e tocmai acest cuvânt – războinic. Cei fără nume pot
dobândi această nobleţe prin lupte, prin servicii în slujba nobilului.
Adulterul are rol de reglare a unor frustrări sociale (bărbatul era stăpânul
absolut al femeii).
Aristocraţia îşi pierde, în timp, aceste privilegii, lucru surprins de Alexis de
Tocqueville. Factorii pierderii monopolului aristocraţie ţin de mobilitatea socială;
grupul aristocrat este un grup închis, care respinge intruşii ce nu aparţin grupului.
Factorii care stimulează mobilitatea socială în Evul Mediu sunt instituţia regală şi
biserica
Unul dintre principiile încălcării distanţei dintre clase este promovat de
biserică, dar şi de regalitate (apar juriştii, care se ocupă împărţirea dreptăţii –

18
nobleţea de robă). Banii încep să aibă din ce în ce mai mare valoare în această lume,
scăzând importanţa originii. În secolul al XIII-lea, nobleţea poate fi cumpărată.
Tocqueville spune: Instituţia regală a folosit breşele şi a promovat
ascensiunea păturilor inferioare, deci procesul de democratizare este un proces
vechi. Revoluţia numai a consfinţit un raport de forţe în care aristocraţia a fost
demult deposedată de puteri.

Vechiul regim şi Revoluţia

Centralizarea puterii a constituit o alternativă atrăgătoare pentru aristocrat;
el îşi abandonează moşiile şi devine curtean, gravitează în jurul regelui, pierzându-şi,
însă, puterea. Această aristocraţie pierde legăturile şi cu domeniile pe care le
posedă, şi cu poporul.
Relaţia cu supuşii: aristocratul este văzut ca un părinte ce acordă protecţie,
este un admi- nistrator luminat.
Proprietatea feudală intră în ruinăşi, treptat, este acaparată de alte categorii
(burghezia, care acum posedă bani – bun care circulă).
Pentru Alexis de Tocqueville nu există sinonimie între conceptele de
democraţie şi libertate. Conceptul de libertate este tot cel aristocratic – este
libertate de ceva (de exemplul de monarhie). Libertatea se înrădăcinează în sistemul
societal şi statal francez. Rostul aristocraţiei, într-o societate care se
democratizează, este de împiedicare a exceselor democratice (tirania celor mulţi
asupra celor puţini, a cantităţii asupra calităţii). Principiul democratic, dacă
acţionează necontrolat, poate să sufoce libertatea.
Alexis de Tocqueville nu este un individualist. Spititul libertăţii este asumat
ca o libertate şi de grup, dar şi referitoare la susţinerea unui spirit local, acţionând
împotriva centralizării.
Principiul democratic este impus mai ales prin acţiunea instituţiilor de
autoguvernare; el poate să atenteze la libertatea anumitor categorii, însă, în măsura
în care el susţine un spirit de autonomie locală, el poate promova spiritul de
societate.

local
Libertate

democratic aristocratic

Egalitate
(tirania majorităţii) central

Pentru Alexis de Tocqueville, istoria este, aşa cum spune Cioran, „roasă pe
dedesubt“, adică istoria este un lung proces de declin al aristocraţiei, proces
inevitabil, o lege a istoriei. Istoria este expresia providenţei, a voinţei lui dumnezeu.
De aceea, ce se îmtâmplă în Franţa epocii sale este o perioadă de tranziţie, în care
vechea stare de lucruri a fost abandonată, dar democraţia încă nu s-a născut.
Pe Alexis de Tocqueville îl speria dezagregarea societăţii, anarhia,
brutalitatea pe care o poate conţine un asemenea proces de dezaristocratizare,
care conduce la o lume fără elite.

Lecturi obligatorii:

19
- Alexis de Toqueville, Despre democraţia în America, vol.I, Bucureşti, Humanitas,
1992; vol II, 1995
- Alexis de Toqueville,Vechiul Regim şi Revoluţia, , bucureşti, Ed. Nemira, 2000

20
 IV. FONDATORII SOCIOLOGIEI

TEMA 5. AUGUSTE COMTE (1798-1816)

E contemporan cu Alexis de Tocqueville, dar pare că nu se întâlneşte cu el în

nici un punct (cel mult în atingerea problemei modernităţii), atât pentru că Auguste
Comte ocupă o altă poziţie în spaţiul social al sistemelor de clase din Franţa, cât şi
datorită stilului şi preocupărilor sale.
Auguste Comte provine dintr-o familie catolică şi monarhistă din Montpellier,
aparţinând clasei mijlocii. A început studiile politehnice la École Politechnique din
Paris (1816). E într-un mediu în care noul palpită şi ideile referitoare la reformarea
societăţii se asociază cu orientarea spre modernizare şi cu spiritul ştiinţific. Acestea
se leagă de gândirea reformatorilor şi vizionarilor triumfului spiritului tehnic, care
ar trebui să constituie baza unei reforme.
Ideile reformatoare i-au fost inspirate şi de apropierea de Saint-Simon (autor
de utopii comuniste), căruia i-a fost secretar din 1817). Au ajuns să se certe pe
paternitatea unei lucrări (în 1827) – Sistem de politică pozitivă – revendicată de
Saint-Simon, dar pe care Auguste Comte susţinea că i-o vânduse.
În 1825 se însoară din altruism (o căsătorie nefericită cu o prostituată). E
angajat pe posturi mediocre în Politehnică, până la sfârşitul vieţii, într-o condiţie
intelectuală marginală (ca majoritatea reformatorilor, de altfel).
Auguste Comte îşi scrie cărţile – Curs de filosofie pozitivă – în mai multe
volume (între 1830-1842), în timp ce râvnea la catedra de mecanică.
În 1840 o cunoaşte pe Clotilde de Vaux, care nu-i împărtăşeşte dragostea (mai
târziu va muri). Auguste Comte va fi zguduit, ceea ce-i va crea un fond de
sensibilitate exagerată, acel nucleu afectiv care explică convertirea lui la o nouă
religie propusă de el – Religia umanităţii (în fond, corespondenţa mistică a ideilor
sale).
Scrie Catehism pozitivist etc., din dorinţa ca reforma socială să aibă aceeaşi
profunzime ca religia. A avut mulţi discipoli intelectuali; între prietenii săi s-a
numărat J.S. Mill, admirator care a organizat o protecţie socială; între ei a şi murit.

Auguste Comte constuieşte o sociologie sistematică, care vrea să configureze

o imagine generală a societăţii – ca umanitate. Modul în care procedează e mai
degrabă deductiv, în spiritul gândirii sistematice, raţionaliste, a luminilor, deşi
afirmaţiile sale se ridică mereu şi vor să depăşească acest stadiu al gândirii sociale.
Orientarea pro-ştiinţifică, Auguste Comte o datorează formaţiei sale la Ecole
Polytechnique – avanpost al ştiinţelor exacte şi de aplicare a exactităţii în activităţile
curente. Şcoala Politehnică franceză asigura o bună formaţie matematică, o bună
pregătire în domeniul mecanicii şi ingineriei. Modelul acesta de ştiinţă, care va
impune exactitatea - ca alternativă la aproximaţia inspirată şi studierea concretului
ca alternativă la afirmaţiile cu caracter general şi cu mare doză de arbitrar -, va
constitui deasmenea fondul opţiunii pentru pozitivism. Aceasta pentru că Auguste
Comte este simultan unul dintre fondatorii şi ideologii acestui curent, ce a făcut
carieră în sec. al XIX-lea şi a alimentat fondul de idei specific momentului apariţiei
sociologiei.

21
 Apropiaţi (mai mult sau mai puţin) de ideile pozitiviste vor fi toţi cei care vor
intenţiona să facă din sociologie o ştiinţă fundamentată pe fapte (de exemplu
Durkheim). Totodată, în spiritul gândirii pozitiviste, modelele analizei statistice, a
descrierii şi explicării exacte a socialului, reprezintă o altă prelungire a acestui
curent, ca şi ideea de a postula şi descifra legile societăţii, principiile, cauzele,
fenomenele sociale, deci de a aborda socialul într-o perspectivă deterministă, după
modelul ştiinţei clasice.

POZITIVISMUL este, în primul rând, un set de principii şi norme care are ca

obiect practica ştiinţifică. Se autodefineşte mai întâi negativ – respingerea
propoziţiilor neîntemeiate ştiinţific – manifestând antipatie faţă de tradiţia filosofică,
faţă de modul filosofic de abordare şi rezolvare a problemelor. Speculaţia
conceptuală e considerată extrem de ineficace, de găunoasă. Filosofia naturii (de la
începutul sec. al XIX-lea) nu era decât o speculaţie pe marginea unor observaţii
despre natură, empirice (amatoristice), grăbite să ajungă de la detalii la principii
universale. Eşecul ei e una din cauzele apariţiei pozitivismului.
Gândirea pozitivistă va respinge propoziţiile metafizicii, care sunt
neverificabile. Principiul verificării, al sprijinirii pe argumente întemeiate, va fi
principalul stil al gândirii pozitiviste.
În mare măsură, întemeiarea afirmaţiilor trebuie să vină din sfera observaţiilor,
a datelor empirice; de aici, ideea că ştiinţa trebuie să pornească de la fapte (acel dat
exterior conştiinţei, care se impune ca o realitate obiectivă, cu claritate şi evidenţă şi
care apar, iniţial, ca obiect al observaţiei). Pozitivismul s-a sprijinit mult pe
observaţia empirică, a încurajat metoda inductivă.
Spiritul pozitiv (respectiv acest model de ştiinţă) tindea să subordoneze
aparatul logico-matematic datului empiric, observaţiei. O formulă matematică, o
ecuaţie etc., conform acestor cerinţe, ar fi trebuit să reprezinte expresia unui
fenomen real, din natură, ceea ce, cu dezvoltarea aparatului matematic în ştiinţele
naturii, s-a dovedit exagerat.
(Spre sfârşitul sec. al XIX-lea, va fi pus sub semnul întrebării de diverse
curente antipozitiviste, ce au pornit din exteriorul ştiinţei (mai ales filosofia); de
exemplu, curentul filosofiei vieţii, care susţine opunerea ştiinţei şi vieţii (trăirii).
Reacţia pozitivistă se naşte chiar din interiorul spiritului ştiinţific, cu criza
fundamentelor de la începutul sec. al XX-lea, ce a dus la o schimbare de paradigmă
în ştiinţe: mecanica clasică a fost înlocuită cu mecanica relativistă, modelul
organizaţional a luat locul modelului determinist.)

Întreg sistemul său de idei îl aşează pe tema transformării societăţii prin

intermediul transformărilor ideilor (cunoaşterii) – determinism ideologic. În fond,
Auguste Comte constată şi el procesul de schimbare a societăţii vremii sale,
caracterul ireversibil al schimbărilor din Franţa. Aceste schimbări le explică prin
Legea celor trei stadii (fără acoperire ştiinţifică).
La Auguste Comte, studiul societăţii = studiul umanităţii; moşteneşte de la
iluminism conceptul abstract de societate; în fond, ceea ce dă nota dominantă a
umanităţii e solidaritatea, provenită din natura umană, care îl împinge pe om spre
relaţiile cu celălalt.
Viziunea lui se bazează pe o antropologie abstractă. Pune în valoare
eurocentrismul; cele trei stadii corespund istoriei Europei occidentale. Opera de
dezvoltare (progresul) nu o poate gândi decât în Europa, civilizaţia fiind echivalentă
cu civilizaţia europeană.

22
 Natura umană este dominată de trei dimensiuni: intelect, afect, acţiune;
acestea vor fi explicaţia unei diviziuni în interiorul societăţii:
• spre un corp spiritual (intelectual)
• spre un corp ce vizează emoţionalul, legăturile între indivizi
• spre activitatea practică (muncă, război etc.)
Aceste dimensiuni s-au manifestat diferit în istorie:
 Stadiul teologic corespunde epocii feudale; este caracterizat prin
credinţă religioasă (care constituie fundamentul societăţii) şi acţiune militară.
Domină, deci, preoţii şi militarii, societatea fiind stabilă şi omogenă.
 Este contrazisă în faza metafizică, în care apar filosofii (luminismul
secolului al XVIII-lea), care contrazic gândirea teologică. Ei aşează gândirea pe baze
raţionale, ce pornesc de la idei generoase, dar fără aplicabilitate practică.
 Faza pozitivă se naşte în sec. al XIX-lea; acum, ştiinţa şi savantul se
substituie filosofului  triumful ştiinţei şi activităţilor de tip economic. Locul
militarului e luat de industriaş şi bancher; confruntarea este şi ea deplasată în acest
perimetru al concurenţei economice.

Această lege reprezintă, în fond, un punct de vedere intelectualist. Plasează

intelectualul în centrul mişcării sociale, însă această clasificare se va suprapune cu o
clasificare a ştiinţelor, care explică evoluţia intelectualităţii.
Ştiinţele sunt analitice
sintetice
Ştiinţele analitice se referă la analiza unor fragmente din realitate, disparate,
a relaţiilor între diverse fenomene luate separat. Stadiul analitic corespunde
momentului specializării.
Ştiinţele analitice trebuie să fie depăşite în stadiul sintetic, în care este
explicat întregul.
De exemplu: biologia studiază funcţionarea fiecărui organ. Întregul
supradetermină partea – unul dintre principiile a căror valabilitate a fost încercată
până la structuralism. Aici aven de-a face cu organicismul (fondul concepţiei lui
Spencer); funcţionalismul e înrădăcinat în organicism.
Pentru Auguste Comte, sociologia are două dimensiuni:
• privind statica socială (abordarea structurii sociale)
• dinamica socială (are ca obiect studiul celor trei stadii).
Statica socială studiază alcătuirea societăţii. Porneşte de la individualitate,
grupul primordial (familia) spre societate. Pentru a explica cum e posibilă
societatea, arată că ea se înrădăcinează în instinct (un fel de instinct social).
Individul e dominat de:
– egoism principii contradictorii ce domină viaţa socială
– altruism
În societate se realizează altruismul; Religia umanităţii reprezintă principiul
fundamental al societăţii.
Individualitatea e diferenţiată după sex şi vârstă; bărbaţii şi femeile dau
conţinuturi dife-rite:
• bărbaţii sunt pragmatici, de acţiune
• femeile reprezintă partea emotivă; tind spre integrare, spre umanitate,
orientând altruist indivizii
Pe vârste, individualitatea e în avantajul celor mai în vârstă.

23
 Există o tendinţă spre libertate în fiinţa umană, în contradicţie cu ordinea
socială. A fost distant faţă de Revoluţie, a legitimat lovitura de stat a lui Ludovic
Filip, fiind mai apropiat de conservatorism.
Egalitatea e o idee utopică; indivizii sunt inegali de la natură, astfel încât
dominaţia unora devine principiu firesc.
Aceste două planuri în care discută societatea (două faţete ale conceptului de
societate) nu au o manieră unitară.
Auguste Comte dă numele sociologiei, numind-o astfel în Curs de filosofie
pozitivă (în loc de fizică socială), considerând-o o ştiinţă a umanităţii ca întreg.
Acest gigantism specific secolului al XIX-lea (megalografie, după Maiorescu)
reprezintă, de fapt, expresia încrederii gânditorului în capacitatea gândirii de a
cuprinde (şi ameliora) Universul.
Auguste Comte are meritul de a fi dat forma genarală a sociologiei (restul
operei, însă, s-a perimat). Nu a reuşit să explice societatea concretă a vremii sale,
dar a alimentat critica sistemelor anterioare şi încrederea în capacitatea
sociologilor de a reforma societatea.

Recomandări de lectură:
August Comte, Discurs asupra spiritului pozitiv, Bucureşti, Editura
ştiinţifică, 1999

24
 TEMA 6. KARL MARX (1818-1881)

Elemente de conţinut:

- premisele teoretice ale operei marxiene; relaţia cu Hegel şi filosofia clasică

germană; dialectica şi categoriile centrale ale marxismului.

- filosofia istoriei şi specificul materialismului istoric. Conceptele cheie şi

teoria socială. Relaţia micro-macro în agregarea socială. Modul de producţie
şi mecanismele schimbării.

- teoria capitalului; marfă, plusvaloare, exploatare; legea acumulării şi

necesitatea revoluţiei. Marx şi marxismul: proiect ştiinţific şi
ideologie.

- Necesitatea de a-l studia pe Marx în contextul epocii sale şi nu în mod

necesar al evenimentelor care l-au succedat. Marxism şi ideologie
comunistă. Miza ideologică a operei sale

Karl Marx a fost o „progenitură burgheză“ din Trier, localitate de la graniţa

franco-germană, care era şi o frontieră intelectuală. Familia lui Karl Marx era de
evrei; aceasta îi va configura o situaţie specială în care îşi gândeşte opera.
A făcut studii de filosofie într-o perioadă în care filosofia lui Hegel domina
universităţile germane. A fost un hegelian; se împărţea în două grupuri: hegelieni de
dreapta şi de stânga, ei găsind în opera lui Hegel destule argumente şi pentru
susţinerea unor idei conservatoare, şi a unor idei revoluţionare.
S-a angajat într-o publicistică politică radicală – a salutat mişcările de la 1848,
fiind, de aceea, indezirabil politic. În 1849 se refugiază în Anglia; îl cunoaşte acolo
pe Engels şi tot acolo se va documenta pentru Capitalul.
E un marginal social. Avea mulţi copii şi trăia în mizerie, fiind salvat de
Engels. În relaţii rele cu familia, cu religia mozaică (pe care o respinge), cu regimul
politic, cu originea evreiască, Karl Marx pare să ofere toate condiţiile pentru un
spirit resentimentar; întreaga sa operă e traversată de resentiment pentru valorile
burgheziei contemporane lui.
Traseul lui Karl Marx e simptomatic pentru un gânditor al secolului al XIX-
lea. Ambiţia lui este de a fi filosof, dar dorea o filosofie care să se împlinească
practic. Simpla cunoaştere nu trebuie să reprezinte finalul unei filosofii. Este
nemulţumit de însăşi condiţia filosofiei, care ne poate ajuta să căutăm adevărul, dar
nu ne poate salva.
Pentru Karl Marx, soluţia va fi istorică. Scenariul trecerii capitalismului în
comunism reprezintă un scenariu de mântuire a omenirii, prin care clasa
muncitoare e agentul ce îndeplineşte această misiune.
E de reţinut filiaţia ideilor lui Karl Marx, recunoscută chiar de el: filosofia
germană modernă (Kant – Fichte – Shelling – Hegel), economia politică clasică
engleză (Adam Smith, David Ricardo), opera istoricilor francezi din epoca
restauraţiei (Turgot). Când îl întâlneşte pe Engels, va deveni economist şi sociolog;

25
Engels va parcurge traseul invers – va face pe filosoful (va încerca să sistematizeze
pentru uzul ideologilor), creând material dialectic – o filosofie de o calitate proastă,
vulgarizări ale gândirii pozitiviste.
Importanţa lui Marx constă în viziunea lui asupra capitalismului, realizând
cea mai bună analiză al sistemului capitalist occidental al secolului al XIX-lea – o
operă influentă, obiect de provocare pentru urmaşi.
Capitalul (1867)1 a constituit sursa conceptuală pentru mişcările muncitoreşti
ale secolului al XIX-lea; va fi blamată şi marginalizată, ca fiind “biblia” ideologilor
marxişti, astfel încât instrumentalizarea politică a cărţii a dus la ratarea obiectivului
ei.
Capitalul este o operă neobişnuită, în care a încercat să scrie tot; e o analiză
economică de care un neprofesionist se poate apropia cu dificultate; e istorică,
deoarece vrea să demonstreze un sens al istoriei; e filosofică, vrând să contrapună
lui Hegel un exemplu de dialectică concretă, aplicată, unei dialectici a spiritului.

Continuitatea şi ruptura cu filosofia lui Hegel

Marx s-a desprins din grupul hegelienilor “de stânga”; ei dădeau o
interpretare filosofiei hegeliene subliniind elementele care justificau ruptura cu
ordinea socială a epocii, spre deosebire de hegelienii “ de dreapta”, care accentuau
elementele conservatoare.

Temă de meditaţie:Ce este hegelian la Marx?

Drumul despărţirii de Hegel a fost lung şi sinuos; Marx nu s-a putut desprinde
complet, existând mai degrabă o voinţă de ruptură decât o desprindere efectivă. În
textele lui Marx vom întâlni idei, concepte, moduri de a fraza în stil hegelian, în cele
mai aride şi ştiinţifice pasaje.
Dar nu numai stilistic este Marx influenţat de Hegel, ci mai ales la nivelul
conceptelor fundamentale.
În primul rând, ideea de ştiinţă e foarte aproape de cea a lui Hegel. Conceptul de
ştiinţă, la Hegel, e mult deosebit de acelal curent – ştiinţele naturii, ştiinţele sociale.
Hegel nu înţelege ştiinţa ca examinare critică a cunoaşterii (ca şi Kant). La Hegel,
ştiinţa înseamnă mai degrabă şi cunoaştere ştiinţifică, şi filosofie, chiar şi teologie 
cunoaştere în sens absolut, complet. Cartea lui cea mai importantă – Ştiinţa logicii –
nu este o operă ştiinţifică sau logică, ci un foarte riguros, complex şi profund tratat de
filosofie. Pentru Hegel, adevărata cunoaştere este cea oferită de filosofie, deci cea
dată de mişcarea internă a conceptelor; prin acesta, Hegel face un pas înapoi în
raport cu filosofia kantiană, care, în spiritul noilor posibilităţi de cunoaştere ale
epocii, proclamase metafizica ca ilegitimă. Pe Hegel în irita acestă concluzie şi
declară că, odată cu Kant, „ştiinţa a decăzut în opinie“ , adică cunoaşterea şi-a pierdut
sensul profund, cel de adevăr ştiinţific şi de sens universal.
La Hegel, apar contopite şi cunoaşterea realităţii obiective, şi cunoaşterea specifică
iniţiaţilor (cunoaşterea sensului lumii).
De la Kant, gândirea a început să renunţe tot mai mult la esenţialism şi la manevrarea
speculativă a conceptelor (deducerea conceptelor din alte concepte, în înlănţuirea
unui discurs ce exclude raportarea la realitatea empirică). Pentru Kant, acest tip de
raţionament, corespunzător raţiunii pure, conduce la contradicţii ireconciliabile
(antinomii). La Hegel, tocmai acestea sunt cele care pun în mişcare raţiunea, pentru
că gândirea este contradictorie.
În centrul filosofiei sale stă meditaţia asupra conceptului ca instrument al gândirii
speculative. Gândirea lui Hegel va prelungi viaţa filosofiei de stil vechi, care încerca
să fie abandonată de Kant.

1
Volumele 2 şi 3 apar postum, în 185 şi 1894

26
 Două idei importante stau la baza sistemului lui Hegel de la Hegel:
• identitatea dintre gândire (raţiune) şi realitate. „Tot ce e real e raţional
şi tot ce e raţional este real“ – propoziţie ce reafirmă o idee mai veche, ce străbate de
la greci gândirea europeană – ideea raţionalităţii lumii. Parmenide – e totuna a gâdi
şi gândul că ceva este (a fi). Propoziţia lui jistifică cunoaşterea, ca proces prin care
nişte structuri ale gândirii dezvoltă nişte structuri ale realităţii. Cunoaşterea poate
pătrunde realitatea, pentru că şi realitatea este raţională.
La Hegel există o corespondenţă gândire-realitate (gândirea reproduce
realitatea); în plus, este afirmată identitatea gândire-existenţă (sunt de aceeaşi
natură), acesta fiind temeiul autoreflexivităţii spiritului. Dacă spiritul cunoaşte realul,
iar realul e spirit, spiritul se autocunoaşte. Prin cunoaştere, are loc o înaintare a
gândirii spre gândire.
• ideea dialecticii = ideea mişcării după principii dialectice a spiritului ce
cunoaşte. Viaţa spiritului reprezintă o continuă mişcare, care e şi o permanentă
întoarcere la sine – „întoarcere acasă“. Această înaintare şi revenire este marcată de
contradicţii; tocmai acestea şi depăşirea lor permanentă constituie conţinutul mişcării
permanente a spiritului.
De ex: conceptul de existenţă constituie un punct de plecare în ştiinţa logicii.
În primul moment, gândim că ea există; acest moment (fără determinaţii) presupune
că ea nu e nimic  şi afirmare a existenţei, şi a nonexistenţei, deci mişcarea gândului
(devenirea) presupune suprimarea unui moment prin contrariu. Această suprimare
reprezintă depăşirea stării anterioare prin anulare, dar şi o depăşire ce preia
caracteristicile stării depăşite. Mişcarea acesta conservă totul, reprezentând
mecanismul (logica) devenirii (logică a istoriei umane, în acelaşi timp).
Această idee a dialecticii devenirii poate fi interpertată în două feluri:
• ca mişcare prin care se conservă totul (conservator) , aşa cum au înţeles-o
hegelienii de dreapta. Din punct de vedere politic, ideea poate să legitimeze atât
ordinea de fapt, cât şi, în cadre limitate, reforma.
• hegelienii de stânga văd în această idee justificarea revoluţiei, prin ideea
suprimării (ceva nou depăşeşte ceva deja existent.

Karl Marx arată că ultima e importantă şi valoroasă în legătură cu Hegel. De

aceea, Marx va prelua şi uşor modificată ideea de dialectică a lui Hegel. Dialectica îi
apare ca fiind o ştiinţă (în sens total) ce poate explica istoria şi transformarea ei, ca
şi confruntările din istorie. Ideea luptei de clasă, care domină toate epocile istoriei, îi
apare justificată în această dialectică. Lupta de clasă înseamnă afirmarea
contradicţiilor din fiecare societate; contradicţiile constituie motorul devenirii
istorice – de aici, importanţa metodologică pentru orice explicaţie de tip marxist, de
a căuta importanţa contradicţia ca factor explicativ.

Pentru Karl Marx, istoria parcurge mai multe faze, ce sunt tot atâtea forme
ale luptei de clasă:
Preistoria (comuna primitivă), în care nu există clase sociale, pentru că
domină un principiu comunitar. Explicaţia egalităţii o dă Engels, în teoria referitoare
la geneza proprietăţii, a exploatării şi a luptei de clasă. Comuna primitivă reprezintă
o stare a istoriei în care indivizii sunt dominaţi de forţele naturii, procură greu
hrana, ceea ce conduce la o stare de continuă subdezvoltare (subproducţie).
Egalitatea indivizilor e o egalitate în mizerie, iar această stare, în care egalitatea
domină, reprezintă pentru societate o „vârstă de aur“. (Ea ar urma să fie regăsită si
recuperată de comunism, dar într-o stare economică bazată pe abundenţă, pe o
disponibilitate foarte largă a mijloacelor de subzistenţă care face inutilă
inegalitatea.)

27
 Dar inegalitatea socială apare odată cu revoluţionarea uneltelor, care permit
asigurarea hranei, a unor bunuri şi apariţia unui plusprodus (cantitate de bunuri ce
depăşeşte nevoia de supravieţuire); acesta este momentul în care debutează
diferenţierea de clasă, plusprodusul încăpe pe mâna câtorva membri, ceilalţi vor
trebui să muncească pentru aceşti stăpâni. Astfel, apare servitutea, sclavajul,
omenirea trecând la o etapă nouă din punct de vedere istoric, sclavagismul.
Epoca sclavagistă, dominată de lupta de clasă între sclavi şi stăpâni (de
exemplu, răscoala lui Spartacus). Apariţia luptei de clasă, odată cu
inegalitate socială. Unde există conflicte sociale, vom avea luptă de clasă.
Gîndirea lui Marx consacră paradigmă conflictualistă, în care:
• există mecanisme ale conflictului ce se autogenerează continuu
• conflictul reprezintă esenţa tuturor relaţiilor şi tensiunilor sociale.

Marxiştii vor pune în evidenţă situaţiile conflictuale şi le vor folosi ca probă de

validare a universalităţii conflictelor.
Fiecare formaţiune socială aste caracterizată prin astfel de conflicte
dominante între exploatatrori şi exploataţi: • sclavi – stăpâni acestea vor
reprezenta conflictele domi-
• şerbi, iobagi – feudali nante, care vor polariza
celelalte categorii
• muncitori – burghezie
Categoriile exploatator – exploatat sunt dominante, dar vor face ca celelalte
categorii să se alinieze conflictului dominant.
Trecerea de la o orânduire socială are loc prin intermediul luptei de clasă şi
survine odată cu ascuţirea acestuia pînă la un grad în care o altă categoria socială
devine dominantă  alt sistem de poziţii. Când Marx şi Engels discută despre
necesitatea unei revoluţii comuniste, arată că puterea trebuie preluată de muncitori,
că este inevitabilă (există o logică internă a capitalismului, care duce la revoluţie),
dar că această revoluţie trebuie să desfiinţeze orice formă de exploatare; astfel,
odată cu comunismul, istoria ia o altă turnură. Revoluţia comunistă trebuie să fie o
revoluţie ce duce la reformarea unui sistem şi, mai ales, la o transformare a
relaţiilor dintre oameni, deci a omului însuşi, pentru că esenţa umanităţii este
sistemul relaţiilor sociale. Schimbarea naturii acestor relaţii într-un sens radical va
duce la o modificare a umanităţii însăşi; astfel, comunismul încheie preisoria
umanităţii; de aici, ideea omului nou.
Cel de-al doilea element de dezacore între Karl Marx şi Hegel – inplicată de
ideea materialismului istoric. Karl Marx nu este de acord că devenirea existenţei
este o devenire a spiritului, ci a naturii, a puterii.

Metodologia operei lui Marx lui este mai degrabă de natură economico-
filosofică.
Pentru Karl Marx, elementul material este dat de mijlocul care asigură
subzistenţa – producţia.
Producţia o defineşte şi în sens tehnic, şi metafizic; cele două sensuri se
suprapun în întreaga sa operă (economic şi filosofic), ca şi raţionamentele (ce
aparţine în mare parte dialecticii lui Hegel)
De la Hegel, ia cadrul de analiză; tot ce face, reinterpretează prin această
grilă, concepţiile sale dorindu-se tehnice şi profund filosofice. De aceea, tot ce se
întâmplă în planul concretului, trimite şi la un ecou în plan universal.

28
 Modul de producţie
Conceptul de mod de producţie reprezintă o contribuţie esenţială a lui
Marx la explicarea mecanismelor evolutive ale istoriei. El furnizează un
model al dezvoltării istorice în care elementul central îl constituie condiţiile
materiale ale existenţei umane.
Producţia este un proces, o relaţie între om şi natură, prin care oamenii
desprind obiecte din natură şi le transformă conform nevoilor lor.
Dubla natură a procesului de producţie:
• componentă a unei activităţi organizate
• pe plan metafizic, reprezintă o relaţie între om şi natură (dominarea naturii
de către om, act de eliberare a omului de sub teroarea naturii – imprimă întregii
metafizici marxiste un sens mesianic.
În procesul de producţie, relevă elementele în relaţia om-natură:
• obiect al muncii – prelucrat mijloace de producţie
• instrumente – mijloace de muncă
• oamenii lucrează organizat  relaţii de producţie, de mai multe tipuri, după
momentul pe care marfa sau produsul îl parcurge:
– momentul producţiei Fiecare desemnează
– momentul repartiţiei – un tip de activitate economică
schimbului – un sistem de relaţii specifice
– momentul consumului
Relaţiile din fiecare moment sunt determinate de un alt element – relaţiile de
proprietate. Elementele care explică ce se întâmplă în producţie sunt determinate de
proprietate.
Relaţiile de proprietate se stabilesc între membrii societăţii, în funcţie de
natura proprietăţii (privată sau colectivă) şi de posesor.
Proprietatea asupra mijloacelor de producţie este crucială în sistemul
relaţiilor sociale fiindcă e dată de proprietatea asupra elementelor ce fac posibilă
producţia: mijloacele de muncă + obiectele muncii. Forţa de muncă este elementul
care se adaugă mijloacelor de producţie, pentru a da conţinut acelei laturi a
modului de producţie ce formează forţele de producţie (element ce imprimă
dinamism istoriei).
Motorul istoriei în constituie îl constituie interacţiunea dintre forţele de
producţie + relaţiile de producţie = modul de producţie  fiecărei orânduiri sociale
îi corespunde un mod de producţie specific. În epoca primitivă, uneltele erau
primitive, nivelul tehnologic era scăzut, nu exista decât o diviziune naturală a
muncii. Prima diviziune socială a fost cea între agricultori şi crescătorii de animale.
Relaţiile de producţie sunt determinate de proprietatea colectivă, în general
existând egalitate între membri.
Trecerea de la comună primitivă a fost posibilă datorită avansului forţelor de
producţie, care a dus la schimbarea relaţiilor dintre oameni.
În forma popularizată, această idee este exprimată de aşa-numita “lege a
concordanţei forţelor de producţie cu relaţiile de producţie”: elementul dinamic în
mişcarea socială îl constituie forţele de producţie; ralaţiile de producţie sunt
elementul inerţial, rămânând în urma primelor  decalaj între ele şi apare
necesitatea schimbării relaţiilor de producţie, ceea ce duce la revoluţie socială.
Un moment important aici îl reprezintă schimbarea proprietăţii, prin
deposedarea proprietarilor privaţi de mijloacele de producţie, prin naţionalizare;
astfel, ia naştere un sistem politic, unde toate resursele sunt în mâna statului.

29
 Teoria despre capitalism: o analiză economică ăprofundă, care
demontează logica internă a capitalismului. Acumularea de bunuri în
proprietatea unei clase de stăpînitori din ce în ce mai numeroase şi
“socializarea muncii” – atragerea muncitorilor în sistemul producţiei de
mărfuri capitalism. Mecanismul exploatării capitaliste, dezvăluit în
“Capitalul” reprezintă elementul central care justifică revendicările politice
ale muncitorilor şi principalul argument economic al luptei lor sociale.
Capitalismul are o logică extensivă: el tinde să transforme toate sistemele de
producţie în produceţie de tip capitalism (producţie de măsrfuri) şi toate
bunurile în mărfuri.
mecanismele
Capitalismul mai are şi o logică “intensivă”, care conduce la acentuare
contradicţiilor interne şi, în mod logic, la abolirea sistemului capitalist.

Lectură ajutătoare: Capitolul III din Michel Lallement, Istoria ideilor

sociologice, Volumul I. Teorii sociale şi socialism, Bucureşti, Antet, f.a
[1997], pp. 67-110

Lectură obligatorie: Karl Marx, Capitalul, vol.1, în Marx K., Engels,

F., Opere, vol 23, Bucureşti, Editura Politică, 1966

30
 TEMA 7. ÉMILE DURKHEIM (1858-1917)

Elemente de conţinut:

S-a născut la Epinal (Lorena, estul Franţei), cedată Germaniei în 1871.

Provine dintr-o familie evreiască (E. David fiind numele său iniţial). Inteligent, e
pregătit din copilărie pentru o carieră rabinită; face şi o astfel de şcoală, cuprinzând
studiul ebraicei, Vechiul Testament, cunoaşterea Talmudului, a istoriei evreilor etc.
Mama sa aparţine burgheziei locale, fiind fiica unui neguţător de animale (mediu
propice activităţii intelectuale);
Emile Durkheim se va înscrie la École Normale Superieure, după o perioadă
de studii la un liceu de elită al Parisului (învăţămâtul liceal francez de elită, diferit
de cel de masă, s-a păstrat până azi). Şcoala superioară strângea minţile luminate ale
Franţei, fapt ce la marcat pe Emile Durkheim, care l-a avut ca profesori pe Emile
Boutroux, Charles Remouvier – mari filosofi (istoric al filosofiei, respectiv filosof
spiritualist) – care au influenţat gândirea lui Emile Durkheim.
A fost coleg cu alte personalităţi (Henry Bergson), într-o generaţie de elită. În
multe situaţii, o carieră ştiinţifică a fost influenţată de mediu.
În anii ’80 (1886-1887), Emile Durkheim începe să se afirme ca sociolog,
publicînd câteva articole asupra socioloiei germane şi înscriindu-se la un doctorat –
substanţa primei sale lucrări importante – Despre diviziunea muncii sociale
(susţinută în 1893). Teza sa era mai degrabă de filosofie, dar preocupările sale de
filosofie morală fuseseră marcate de lucrările lui Montesquieu, Comte, Saint-Simon,
care îl atrag spre sociologie.
Punctul de plecare al sociologiei drkheimiene îl reprezintă problematica
morală. Va primi o catedră la Bordeaux (unde va susţine primul curs academic de
sociologie într-o universitate franceză). Va obţine mai târziu recunoaşterea
sociologiei ca disciplină ştiinţifică la Sorbona (1906), concurând cu Gabriel Tarde.
Opţiunea pentru el e o opţiune pentru o sociologie ce se doreşte temeinic legată de
metoda ştiinţifică, o sociologie care trebuie să fie utilă din punct de vedere social. La
Sorbona, Emile Durkheim va face carieră strălucită, înconjurat de numeroşi
discipoli, care vor forma o adevărată şcoală. E fondatorul sociologiei franceze ca
şcoală, prin discipolii săi (de ex. M Mauss – Sociologie şi antropologie).

Sociologia lui G. Tard este o sociologie psigologistă, foarte interesantă, dar

insuficient legată de metodele pozitive de cercetare. Durkheim e un spirit pozitiv. G.
Tard fusese autorul „Teoriei imitaţiei sociale“, ce l-a influenţat pe Eugen Lovinescu
(Istoria civilizaţiei române mo- derne).
Teoria imitaţiei susţine că fenomenele sociale se pot explica prin fenomenul imitaţiei
(individ – individ, instituţie – individ) prin „contagiune“, rezultând un fenomen de
creştere în lanţ; pentru prima dată avem, astfel, un model epidemiologic, ce stă la
baza fenomenului de imitaţie socială, model care rămâne şi el în istoria sociologiei.

Emile Durkheim e întemeitorul unui stil de lucru care va face şcoală; în

Franţa se va forma o tradiţie durkheimiană de mare prestigiu, care va influenţa
sociologia propriu-zisă în direcţia holismului, a sociologismului şi în direcţie
demersului metodologic de orientare naturalist-ştiinţifică. Dar influenţa lui se
extinde şi asupra antropologiei, publicînd numeroase studii despre educaţie,

31
familie, instituţii. Formele elementare ale vieţii religioase (1912), lucrare cu
caracter fondator şi în antroplogie, reprezintă o preocupare de o viaţă. Tema
religioasă reprezintă una dintre schemele dominante şi una din schemele
integratoare ale lui Emile Durkheim.

Nu putem înţelege spiritul sociologiei lui fără a ne raporta la tema religiei şi la

cea morală.

Tema moralei, studiile de sociologie morală, sunt printre temele frecvente în

sec. al XIX-lea. După o statistică anglo-americană, în perioada de instituţionalizare a
sociologiei aici, mai mult de jumătate din studii ţinea de sociologia moralei.
Frecvenţa temei e legată de drumul parcurs de sociologie de la filosofie spre
autonomizarea cîmpului propriu.

Filosofia sec. al XVIII-lea, ca şi a primei jumătăţi a sec. al XIX-lea, obişnuia să împartă

temele de reflecţie asupra omului în două categorii:
Una din ele se referea la ceea ce ţine de cunoaştere, raţionalitate, spiritualitate,
concentrându-se asupra individului uman în calitate de fiinţă gânditoare, îndreptată
spre sfera ideilor.
S-a remarcat apoi că, pe lîngă faptul că gîndeşte, omul mai şi acţionează. În epoca
Luminilor şi mult după aceea, tot ce ţinea de acţiunea umană în filosofia socială era
explicat şi motivat prin etică. Acţiunea socială (politică, interacţiune etc.) ţine de
registrul comportamentului morală – efectul paradigmei raţionaliste asupra gândirii
sociologice, care impune premisa că acţiunea socială este realizată de indivizi
raţionali şi acţiunea raţională este fundamentul ameliorării relaţiilor dintre oameni.
Luminiştii susţin că relele din societate se explică prin ignoranţă, oamenii neştiind
cum să procedeze corect unii faţă de alţii. Dacă cunoaşterea s-ar generaliza, oamenii
nu şi-ar mai face rău, astfel încât societatea ar deveni mai bună (chiar ideală).
Răul şi binele, deci, rezidă în capacitatea de a acţiona raţional, ignorându-se acea zonă
de autonomie, de autoorganizare pe care o presupune lumea socialului. De aceea,
sociologia sec. al XIX-lea este, la început, legată de aceste reflecţii şi îşi asumă la
rîndul ei prezumţia că o reformă morală poate elimina răul social.

Şi Emile Durkheim se situează, în puntul de plecare a operei sale cel puţin,

pe acestă linie, convins că în sfera funcţionării moralei rezidă misterul
transformărilor sociale; de aceea, “nucleul dur” al socialităţii (în gândirea sa) îl
constituie normele (juridice, morale, reguli spirituale) şi comportamentele de
conformitate sau de abatere de la norme. Acţiunea normei (a legii morale) este
factorul ce semnalizează coerenţa, coeziunea fenomenelor sociale.
Mai târziu, Emile Durkheim va lega această problematică de aceea a religiei,
susţinând că gândirea religioasă e cea care formează categoriile de gândire, de
reprezentare, ce structurează conştiinţa colectivă.
O ambiguitate la Emile Durkheim: deşi metodologic susţine că trebuie să
studiem faptele sociale ca pe „lucruri“, punctul său de plecare îl constituie
conştiinţa colectivă; acest element al reprezentărilor colective reprezintă substanţa
socialităţii.

(exerciţiu: de identificat şi examinat, în text, pasajele care conţin aceste

incongruenţe)

32
 În planul problematicii dată de reflecţia asupra socialului, tema lui Emile
Durkheim pare să fie „cum e cu putinţă societatea“ (în ce constă „cimentul“ ce leagă
indivizii în societate, cum se explică „solidaritatea socială“).
Solidaritatea socială este esenţa socialităţii.
În Diviziunea muncii sociale, Emile Durkheim distinge două tipuri de
solidaritate:
• mecanică – societate tradiţională
• organică – societatea modernă (industrială) – centrul civilizaţiei
contemporane.
Emile Durkheim preia, deci, temele tratate de Saint Simon şi Auguste Comte.
Şi pentru Emile Durkheim, sociologia este o disciplină ce trebuie să explice lumea
modernă, dar această explicaţie poate să aibă loc prin referire la structurile mai
simple ale socialului, prin elementele originare.
(“Originar” nu înseamnă, aici, primul în ordine cronologică, ci primul în
ordinea compunerii structurilor sociale. Elementele originare sunt elementele
simple care, prin combinare, dau elementele complexe ale societăţii moderne; deci,
explicaţia tipurilor sociale să se facă pornind de la simplul act complex.) În acest
sens, societatea primitivă e un element ce poate explica anumite carecteristici ale
societăţii moderne. Astfel, va lega reflecţia antropologică de studiul societăţii
moderne.
Diferenţa funcţională esenţială între lumea tradiţională şi cea modernă îi
apare lui Durkheim că provine din existenţa a două tipuri de solidaritate socială.
Termenii de solidaritate mecanică şi solidaritate organică desemnează lipsa de
diferenţiere între indivizi saui diferenţierea produsă de specializarea activităţilor
sociale. Evoluţia societăţii reprezintă o trecere de la solidaritatea mecanică la
solidaritatea organică, deci reprezintă o evoluţie în sensul diferenţierii socialului.
Solidaritatea mecanică – corespunzătoare societăţilor “simple”, “primitive”
sau tradiţionale constă într-o alăturare simple repetitivă de caracteristici ale
indivizilor ce aparţin comunităţii. Indivizii nu se pot diferenţia de ceilalţi prin
trăsături deosebite de celel ale totalităţii, fiindcvă altfel comportamentul lor este
sancţionat, prin funcţionarea aşa-numitului “drept represiv”. Societăţile bazate pe
solidaritate mecanică sînt astfel societăţi nedivizate din punct de vedere social.
Coeziunea grupului se reprezintă tocmai în această nediferenţiere. Toţi indivizii sunt
la fel (sînt, deci, interşanjabili), de unde transformarea caracteristicilor tuturor într-
o normă (regulă); în consecinţă, conformitatea cu regula, cu toate caracteristicile
grupului, dă coeziunea acestuia.
Solidaritatea organică este caracteristică societăţilor moderne şi are la
bază existenţa unei diviziuni a activităţilor, care face ca şi indivizii care exercită
aceste activităţi să fie deosebiţi înte ei. Astfel, în modul în care funcţionează
societatea intervin şi alte mecanisme: solidaritatea socială se structurează pe baza
diferenţierilor tot mai marcante dintre membrii societăţii. Aceasta face ca indivizii
care se deosebesc între ei să fie obligaţi să coopereze. Unde societatea nu se
destramă, elementul care explică păstrarea legăturilor dintre indivizi este tocmai
această cooperare. Societăţile moderne sunt de acest tip. Aici nu mai funcţionează
acel drept represiv, principiul uniformizării. Regula valabilă este restituirea
caracteristicilor individuale (“dreptul restitutiv”). Dar nici conformismul nu mai e
atât de simplu şi uşor de exprimat ca în societăţile tradiţionale. Dimpotrivă,
societatea modernă, datorită acestei tendinţe spre diferenţiere, conţine în ea
premisele propriei disoluţii – anomia.

33
 Anomia defineşte generalizarea comportamentului de abatere faţă de o
normă socială. Înţelegerea mecanismului anomic trece prin perechea conceptuală
normal – patologic. Anomia tinde spre patologic.
Normalul este dat de comportamentul majoritar; celelalte comportamente
reprezintă abateri de la acestă normă – sunt anomice. Problema societăţii moderne
este reducerea acestei anomii, prin creşterea integrării sociale. Aici vede Emile
Durkheim importanţa moralei; o morală fundamentată sociologic trebuie orientată
spre integrarea individului, spre compensarea tendinţei spre diferenţiere crescândă
prin uniformizarea comportamentului în cadrul aceloraşi tipuri sociale. De aici şi
medelul social al corporatismului (societate structurată pe principiile funcţionale
ale diviziunii activităţilor sociale angajate în erlaţii deschise şi tolerante în raport
cu celelalte grupuri, – dar care păstrează înăuntrul propriului “corp” profesional un
sistem de reguli ce acţionează în sensul menţinerii propriei identităţi şi solidarităţi
“de corp”). Diferenţierea în societăţile moderne se aplică astfel unor activităţi
diferite (grupuri de activităţi), corespunzătoare unor tipuri sociale. În interiorul
acestor corporaţii trebuie să existe o uniformizare (care înseamnă şi disciplinare);
(această idee va face carieră (mai ales în prima jumătate a sec. al XX-lea) printre
mulţi ideologi conservatori şi de extremă dreaptă.)
În esenţă, întregul aparat conceptual modul utilizat de Durkheim pentru a
descrie esenţa socialităţii e un sistem de dhotomii: mecanic – organic, normal –
patologic, normă-represiune, solidaritatea (ca fapt benefic) şi anomia ca “rău”
social, şi transpar în toate celelalte cărţi, fiecare constituind o repunere în ecuaţie a
acestei probleme.

Aici: temă de reflecţie: Cum explică Durkheim distincţia

“normal”/”patologic” ? (vezi “Regulile…”)

Fenomenul religios la Emile Durkheim

Religia, ca fenomen religios, lui Durkheim i se pare importantă tot din
punctul de vedere al fondării “structurilor elementare” ale socialităţii. Abordarea
religiei porneşte de la principiul că nici o instituţie nu se poate întemeia pe
minciună, eroare, fals; prin urmare, nu se poate aborda fenomenul religios ca
halucinaţie colectivă. Rădăcinile religiei sunt în ordinea umanului, expresie a
umanului, ţin de natura umanului.
Pe de altă parte, nu e suficientă abordarea fenomenului religios exclusiv din
punctul de vedere teologic. Fenomenele religioase sunt fenomene sociale, cu cauze
sociale. Religia îndeplineşte funcţii sociale, pentru că religia constituie o
autocelebrare a naturii umane. Credinţele (reprezentările), sînt diferite de
practicile religioase (ritualuri). În aceste ritualuri, credinţa este reîntărită; dar
această credinţă e dată de identificarea dintre imagini ale divinităţii (totem) cu
grupuri de credincioşi. La un momet dat, nu există distincţie între ele. Ceremoniile
sunt astfel expresie a autocelebrării grupului şi celebrare a coeziunii interne.
Aceasta e, în esenţă, ideea despre esenţa socială a religiei.
Cele două ordini ale existenţei – a sacrului şi a profanuluil – constituie esenţa
oricărei discuţii despre religie. Profanul e legat de existenţele şi activităţile
individuale (materiale concrete). Sacrul este de esenţă colectivă; comportamentul
religios este un comportament de grup, astfel încât sacrul nu poate fi pus în
evidenţă decât prin ceremonii colective – expresie şi concretizare a socialităţii,
revigorare a acestei socialităţi. De aceea, reprezentările religioase sunt

34
fundamentale pentru mentalităţi, formarea categoriilor prin care omul gândeşte
realitatea.
Relaţia religie – cunoaştere îi permite să schiţeze o sociologie a cunoaşterii.
Empirismul – sursa de cunoaştere e contactul cu realitatea; categoriile
gândirii sunt preformate (nu sunt creaţie individuală). Pot fi orientate temporar sau
spaţial.
Şi timpul, şi spaţiul sunt construcţii sociale, la care contribuie şi conştiinţa
religioasă. La diverse triburi, organizarea spaţiului exterior e dependentă de
organizarea socială.
În esenţă, religiosul este asemenea altor categorii ale cunoaşterii, contribuie
la formarea lor. Sacru – profan corespunde perechii social – individual.
Laturi ale individualităţii individuală (biologică, psihologică)
socială, nu poate fi explicată decât sociologic.

Exerciţiu: Faceţi analiza cărţii “Sinuciderea”. Arătaţi cum operează

conceptele fundamentale ale sociologiei lui Durkheim în explicare
fenomenului sinuciderii, această lucrare. Prin ce (concepte şi
metodologie) este această abordare una specific sociologică ?

Lectură ajutătoare: Cap IV şi V din Michel Lallement, Istoria ideilor

sociologice, Volumul I. De la origini până la Weber, Bucureşti, Antet,
f.a [1997], pp. 111-198

Lecturi obligatorii din Emile Durkheim:

- Regulile metodei sociologice, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1974
- Despre sinucidere, Iaşi, Institutul european, 1993
- Formele elementare ale vieţii religioase, Iaşi, Polirom, 1995
Lectură opţională: De la division du travail social, Paris
Quadrige/PUF, 1994

TEMA 8. MAX WEBER (1864-1920)

35
 Elemente de conţinut:
Provenienţa socială şi mediul intelectual (aparţinător burgheziei de orientare
liberală germană) a lui Weber.
Studiile şi debutul carierei ştiinţifice. Doctorat cu o dizertaţie despre istoria
întreprinderilor comerciale ale Evului Mediu (istorie economică). Alte lucrări de
istorie economică (economia agrară a Imperiului Roman şi incidenţele sale asupra
constituirii dreptului)
Deschidere intelectuală complexă: spre economie, istorie (la un momnt dat,
istoricul german Mommsen voia să fie urmaşul său la catedra de Istorie a
Romanilor), drept, filosofie – de unde şi pluralismul epistemologic al
perspectivelor sale. S-a considerat în primul rând un sociolog.

Modelul ştiinţific al sociologiei weberiene: încercarea de a produce o sinteză

între modelul interpretativist-comprehensivist şi cel naturalist.
Ambivalenţa metodologică a conceptelor sale. (“legitate” şi “înţelegere”) în
definirea obiectivului metodologic al sociologului.
Puctul de vedere “individualist”: fenomenele sociale sînt înţelese ca moduri
de interacţiune între diverşii actori sociali (individuali sau colectivi)
Conceptul de “neutralitate axiologică” şi angajarea savantului (vezi scrierile
metdologice)

Aici: Exerciţiu de analiză:

Parcurgeţi definiţia conceptelor fondatoare ale sociologiei redate în proiectul
său de Tratat. Deduceţi principalele trăsături ale concepţiei sociologice
weberiene, conform grilei de analiză propuse la începutul cursului:

“Secţiunea I. Cuvântul «sociologie» este folosit în multe ensuri diferite. În contextul

de faţă, el va semnifica acea ştiinţă al cărei scop îl reprezintă interpretarea prin
înţelegere (comprehensiune) a conduitei sociale şi, astfel, şi astfel a explicării
cauzelor, desfăşurării şi efectelor sale. Comportamentul uman va fi numit “conduită”
(Handeln), când, persoan sau persoanele care acţionează ataşează la comportarea
lor o semnificaţie subiectivă. Comportamentul poate fi mental sau extern; poaet
consta într-o acţizune sau în omiterea acţiunii. Conduita va fi numită “conduită
socială” acolo unde intenţia sa este legată de către actor su actori de conduita
celorlalţi şi orientată în concordanţă cu acestea în desfăşurarea sa.

[…]

Secţiunea 2. Asemeni oricărei alte conduite, conduita socială poate fi determinat

într-unul din următoarele patru feluri:
Poate fi, întîi, determinată raţional şi orientată către un obiectiv. În acest caz
ea e determinată de aşteptarea ca obiectele din lumea exterioară sau alte fiinţe
umane să se comporte într-un fel anume, iar prin utilizarea acestor aşteptări drept
condiţii pentru, sau mijloace către scopuri – realizări ale actorului însuşi, dorite şi
considerate ca actare [ca scopuri] în mod raţional. Acest caz va fi denumit
raţionalitate orietată spre scop (zweckrational).
Ori, în al doilea rând, conduita socială poate fi determinată de
credinţaconştientă în valoarea absolută a conduitei ca atare, independent de orice
scop, şi măsurată prin câteva standarde precum etica, estetica sau religia. Acest caz
va fi denumit conduită raţională orientată spre valoare (wert-rational).
Ori, în al treilea rând, conduita socială poate fi determinată afectiv, mai ales
emoţional, prin constelaţii actuale de sentimente şi emoţii.
Or, în al patrulea rînd, poate fi determinată tradiţional. “

36
 Sarcini:
- Extrageţi din definiţiile de mai sus elementele definitorii pentru un program
sociologic acţionist!
- Puneţi în relaţie acest program cu analizele lui Weber din “Etica protestantă
şi spiritul capitalismului”!
- Arătaţi în ce constă relaţia dintre aceste definiţii fondatoare şi tipurile de
autoritate discutate de Weber (tradiţională, legal-raţională şi charismatică)

Altă temă de urmărit: Reflexia asupra raţionalităţii şi medernităţii. Analiza

oprganizaţiilor birocratice şi a instituţiilor care exercită “autoritatea legal-
raţiomală”

“Etica protestantă şi spiritul capitalismului” (1906) şi viziunea lui Weber

asupra istoriei

Idei directoare:
Locul lucrării lui Weber asupra capitalismului în ansamblul operei sale.
Raportarea la Marx şi angajarea unui punct de vedere justificat de
apartenenţa declarată a autorului la clasa burgheză. Diferenţa în optica
asupra capitalismului. Capitalismul ca modalitate de conduită raţională – ca
raţionalitate fondatoare a lumii moderne.
Conduita raţională a capitalistului – fundamentul analizei sistemului
capitalist ca atare.
Relaţie dintre Ethosul capitalust şi Ethiosul religios al protestantului.
Medierile multiple în analiza relaţiei dintre religia protestantă şi capitalism:
- Religie fromulată doctrinar şi religie trăită ca fenomen de masă;
- religia “de masă” şi conduita etică pe care o generează.
- Relaţia între ethosul protestant şi ethosul capitalist.

Comentarii ajutătoare:

Elementul cel mai important pentru înţelegrea relaţiei dintre religie şi economia
capitalismului incipient este diferenţa pe care protestantismul o prezintă în viziunea
asupra salvării individului şi impactul asupra cotidianului.
Creştinismul tradiţional este orientat extramundan. Centru existenţei şi
punctul final al acesteia se află în lumea supranaturală. Viaţa este doar un loc de
trecere, de pregătire pentru trecerea într-o altă existenţă, cea adevărată. De aceea,
perceptele de conduită ale eticilor creştine tradiţionale ignoră activitatea curentă.
Individului i se recomandă ca tip de comportament ideal pentru trecerea dincolo şi
întâlnirea cu dumnezeu asceza.
Distincţia lui Weber între asceza este extramundană (specifică religiei
catolice) şi asceza intramundană (protestantă). Protestantismul promovează o asceză
orientată spre lume, rezultând un activism specific protestantismului. El se
întemeiază pe legătura directă pe care biserica protestantă o presupune, între individ
şi dumnezeu. Ideea că individul poate găsi pe dumnezeu în el însuşi – elementul
distinctiv esenţial. Dacă insul îl găseşte pe Dumnezeu, el devine atunci alesul lui
Dumnezeu şi poate fi mântuit.
Protestantul trăieşte într-o continuă angoasă gnoseologică şi existenţială,
determinată de impenatrabilitatea divinităţii. În fond, nici un individ nu e sigur că e

37
 sau nu ales şi nu are de unde să ştie gândul lui dumnezeu. Prin urmare, existenţa
protestantului va fi marcată de această teamă continuă, că s-ar putea să nu fie ales şi
să nu fie salvat; actele sale sunt, astfel, afectate de această posibilitate de a fi sau nu
salvat. În consecinţă, protestantul trebuie să se comporte ca şi cum ar avea în sine
graţia. Aceasta e legată de ideea posesiei unui har – vocaţia profesională.
Protestantul e îndemnat la a spori prin fapte şi prin bunuri averea lui
dumnezeu pe pământ. El e motivat astfel să muncească sub presiunea acestei căutări
a vocaţiei, sub angajamentul pe care îl presupune ideea unei misiuni divine pe
pământ.
Această explică înclinarea către activităţile economice a protestanţilor şi, în
acelaşi timp, acumularea de capital în perioada capitalismului timpuriu. Este
rezultatul unei munci şi a unei etici a muncii, fundamentată religios şi al unui
comportament ascetic în ceea ce priveşte consumul (reţineri, în orice caz).
Observăm cum ipoteza lui Weber subliniază importanţa factorului cultural şi
de mentalitate, în epoca de formare a civilizaţiei moderne. Nu e vorba numai de
religia protestantă ca atare, ci de un anumit tip de mentalitate, care, în anume
context istoric, poate crea civilizaţii capitaliste.
Pe de altă parte, ideea de disciplinare socială pe care a impus-o
protestantismul a fost în bună măsură dezvoltată de teoreticienii construcţiei societăţii
moderne. Pornind de la ideea lui Weber, s-a observat că, în bună măsură, construirea
statelor moderne e însoţită de un proces complementar de disciplinare a individului,
analog în consecinţe celui descris de Weber.
Pornind de aici, Weber dezvoltă o întreagă viziune despre devenirea societăţii
umane. Pentru el, societatea cunoaşte un proces de modernizare, după modelul
european, însoţit de „dezvrăjire“ – proces progresiv de ieşire din înţelegerea lumii ca
fiind o proiecţie de instrumente mitico-magice, spre o stăpânire raţional-instrumentală
a lumii. Raţionalitatea civilizaţiei moderne este subordonată acestei stăpâniri, acesta
fiind factorul care-l diferenţiază de raţionalitatea altor civilizaţii (de ex.
confucianismul – raţionalitate care vrea să pună în acord omul şi lumea, nu să-l facă să
o domine).
Resimţim aici ecouri dintr-un întreg climat german de la sfârşitul sec. al XIX
lea şi începutul sec. XX, dar şi a filosofiei, care lega dinamismul civil occidental de un
spirit faustic. Mitul lui Faust se referă la a pactiza cu răul, pentru a obţine dominaţia;
această voinţă de dominaţie este considerată ca fiind trăsătura cea mai importantă a
occidentului.
Weber nu produce o categorie tipologică din acest spirit al civilizaţiei
europene; el constată că acele condiţii şi acel sistem complex ce motivaţii ce au făcut
ca etica protestantă să contribuie la apariţia civilizaţiei moderne nu mai există în
vremea sa – organizată şi raţionalizată astfel încât exclude o vocaţie religioasă
obligatorie.

Totodată formulează, pornind dela acest tip de construcţie şi analiză, teoria

tipului ideal. A fost preluată ca fiind importantă metodologic, de teoria sociologică
contemporană şi reprezintă una din contribuţiile marcante ale lui Weber. În fond,
când facem o anchetă, încercăm să construim modele, să le schematizăm şi
sintetizăm, pentru a le putea înţelege. Sociologii construiesc atunci, cu
instrumentele metodologice, tipuri ideale.
Tip ideal la Weber – această idee e în mare măsură rezultatul raportării la acel
climat intelectual german care tratează ideea civilizaţiei umane şi încearcă să
sintetizeze tipologii (caracteristici esenţiale ale aceleiaşi civilizaţii). Tot aşa şi la
Weber, al arată că, în fond, oamenii îşi formează modele despre realitate,
schematizând unilateral, în bună măsură, aspecte din realitate, care îi ajută să-şi
construiască un sistem de înţelegere conceptuală a realităţii. Tot aşa şi în sociologie –
trebuie astfel de tipuri, pentru a sintetiza modele de conduită, de acţiune. Astfel, în

38
evoluţia capitalismului, Weber distinge tipul conquistadorului (care face avere prin
rapt şi violenţă), tipul aventurierului tentat de experimente (căutătorul de aur, de
ex.) şi tipul întreprinzătorului – activitatea lui foloseşte calculul economic – s-a
impus ca reprezentativ pentru civilizaţia capitalistă.
Aceste modele sunt şi nu sunt reale; sunt construcţii ce presupun existenţa
unui punct de vedere (unilateralitate), rezultând un schematism, dar fără de care
realitatea poate fi şi mai greu înţeleasă.
Pe de altă parte, tipurile se formează sintetizând trăsăturile din realitatea
cercetată.
Poate fi înţeles ca şi caracterul literar al romanului realist – face mai bine
comprehensibilă realitatea.
În spiritul sociologiei weberiene, funcţia tipurilor ideale este legată de
sprijinirea comprehensiunii. TIpurile servesc la o mai bună înţelegere a realităţii,
mai bună integrare categorială.
Weber este important şi din punctul de vedere al cercetătorului în ştiinţele
politice; el fundamentează multe concepte de bază ale politologiei: stat, putere,
legitimitate, birocraţie (pentru sociologie). Trecerea la societatea modernă se face
prin depăşirea unor tipuri de conduită politică şi adoptarea altora. Indivizii se
confruntă între ei, astfel ajung la înţelegere, formează grupuri, în două moduri:
• comunitarist (comunarism)
• sub forma asociaţiei.
Comunitarismul presupune relaţii mai degrabă afective, legate de
coapartenenţa la o comunitate.
Prin asociaţie, Weber înţelege stabilirea unui contact social (sistem de reguli)
între indivizi între care nu există relaţii afective (poate exista chiar ostilitate).
Societatea modernă e întemeiată pe un contract.
Pornind de la acestă distincţie, se naşte întrebarea dacă indivizii au
alternativa de a se confrunta sau trăi împreună. Societatea presupune anumită
convieţuire, rezultând ordinea socială. Confruntarea politică vizează tocmai această
ordine – lupta pentru impunerea sau păstrarea unei ordini legitime. Unde avem
stabilitate, există oameni care conduc şi care sunt conduşi. Această ordine nu e
posibilă fără asentimentul celor conduşi, fără recunoaşterea statului de conducător a
celor din elită. Aceasta reprezintă esenţa conceptului de legitimitate.
Ordinea legitimă e rezultată prin stabilirea unui consimţământ. De aici, Weber
distinge mai multe tipuri de legitimitate:
• tip de autoritate legitimă tradiţională – în societăţile tradiţionale, ca
supunere faţă de ordinea anterioară, rezultată din siguranţa dată de datini.
• charismatică – bazată pe aderenţă emoţională, spontană, la conducător.
• raţională – presupune respectarea conştientă a unor legi; caracterizează
societăţile mo- derne şi birocratice.
Există, deci, trei tipuri de lideri:
• tradiţional – apare ca reprezentant al tradiţiei
• charismatic – autoritatea se impune ca adeziune spontană
• legal – se impune printr-un mecanism construit raţional de către societate.
Din cele trei tipuri, condiţia cea mai fragilă o are liderul charismatic – poate
că nu mai placă, charisma poate dispare  labilitate politică. Sunt buni în
momentele cruciale, sunt priviţi ca salvatori. Acest tip subzistă în conştiinţa
poporului român – aşteptarea e o sumă de proiecţii ce-şi pot găsi aparenta împlinire
în comportamentul unor lideri. Nu interesează autenticitatea charismei, ci dacă
oamenii aderă sau nu la un conducător, într-o manieră care-l face charismatic.

39
 Acest tip reconstruieşte modelul politic după tipul religios; în câmpul politic al
charismei, principiul politic ce contează este adeziunea totală la conducător şi la
idealul pe care îl întruchipează. Între membrii conducători se stabilesc relaţii
analoge cu cele profeţi – discipoli, profeţi – preoţi, care impune, din punctul de
vedere al luptei pentru legitimitate, o competiţie pentru recunoaştere şi impunere a
semnelor devoţiunii, devotamentului etc.

Lectură ajutătoare: Cap VI din Michel Lallement, Istoria ideilor

sociologice, Volumul I. De la origini până la Weber, Bucureşti, Antet,
f.a [1997], pp. 111-198, pp. 199-239

Lecturi obligatorii din MaxWeber:

- Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Bucureşti, Humanitas,
1993
- Sociologia religiei. Tipuri de organizări comunitare religioase,
Bucureşti, Universitas-Teora, 1998
- Teorie şi metodă în ştiinţele culturii, Polirom, 2001

Lectură opţională:
- Economie et société, Paris, Plon, 1973

40
V. EVALUARE: EXAMEN SCRIS LA SFÎRŞITUL SEM. I

CRITERII DE NOTARE:

a) Nivelul de stăpînire a problematicii istoriei sociologiei (stăpînirea

tematicii tratate de curs).

b) Gradul de cunoaştere lucrărilor clasicilor pe baza bibliografiei.

(lucrările indicate ca fiind obligatorii sînt şi un criteriu obligatoriu de
promovare. Lucrările indicate ca recomandări de lectură sau ca material
ajutător ameliorează nota finală)

c) Capacitatea de analiză aprofundată a uni text, interpretarea şi

comentarea unor fragmente-cheie.

41
BIBLIOGRAFIE:

I. TEXTE CLASICE ŞI CONTEMPORANE

BOUDON, Raymond:
- Texte sociologice alese, Bucureşti, Humanitas, 1990
- Tratat de sociologie (sub coordonareea lui), Bucureşti, Humanitas, 1997

COMTE, August:
- Discurs asupra spiritului pozitiv, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1999

DURKHEIM, Emile:
- De la division du travail social, Paris Quadrige/PUF, 1994
- Regulile metodei sociologice, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1974
- Despre sinucidere, Iaşi, Institutul european, 1993
- Formele elementare ale vieţii religioase, Iaşi, Polirom, 1995

DUMONT, Louis:
- Eseu asupra individualismului, Bucueşti, Editura Anastasia, CEU Press,
1997

ELIAS, Norbert:
- The Civilizing Process. The History of Manners and Civilization,
Blackwell, 1994
- La société de cour, Paris, Flammarion, 1985

MARX, Karl:
- Capitalul, vol.1, în Marx K., Engels, F., Opere, vol 23, Bucureşti, Editura
Politică, 1966

MAUSS, Marcel:
- Eseu despre dar, Iaşi, Institutul european, 1993

MERTON, Robert K.:

- Social Theory and Social Structure, Glencoe, The Free Press, 1957

TOQUEVILLE, Alexis de:

- Despre democraţia în America, vol.I, Bucureşti, Humanitas, 1992; vol II,
1995
- Vechiul Regim şi Revoluţia, , Bucureşti, Ed. Nemira, 2000

WEBER, Max:
- Economie et société, Paris, Plon, 1973

42
- Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Bucureşti, Humanitas, 1993
- Sociologia religiei. Tipuri de organizări comunitare religioase, Bucureşti,
Universitas-Teora, 1998

43
II. ISTORII SOCIOLOGICE, ANTOLOGII ŞI SINTEZE

*** :

ALUAŞ, Ion / DRĂGAN Ion:

- Sociologia franceză contemporană, Bucureşti, Editura Politică, 1971

ARON, Raymond:
- Les étapes de la pensée sociologique, Paris, Gallimard, 1967

BĂDESCU, Ilie, DUNGACIU, Dan, BALTASIU, Radu:

- Istoria sociologiei, vol. I-II, Bucureşti, Editura Eminescu, 1995-96

COLLINS, Randall:
- Four Sociological Traditions, Oxford University Press, 1994

HAUSMAN, Daniel, M (editor):

- Filozofia ştiinţei economice. Antologie, Bucureşti, Humanitas, 1993

LALLEMENT, Michel:
- Istoria ideilor sociologice, Volumul I. De la origini până la Weber,
Bucureşti, Antet, f.a [1997]
- Istoria ideilor sociologice, Volumul II. De la Parsons la contemporani,
Bucureşti, Antet, f.a [1998]

WRIGHT, Georg Henrik von:

- Explicaţie şi înţelegere, Bucureşti, Humanitas, 1995

44