ISTORIA IDEILOR

POLITICE II
SPR1, 1 martie 2023
Ce este istoria ideilor politice?

■ Istoria ideilor politice este interesată în special de evoluția cunoștințelor despre

organizarea societăților și guvernarea populațiilor.

■ Direcții de studiu:
■ activitățile intelectuale, formarea tradițiilor de gândire, dezvoltarea teoriilor și
conceptelor
■ dimensiunile politice ale vieții în societate: buna guvernare, binele comun, justiția și
pacea, regulile de conviețuire sau colectivitatea
■ destinul colectiv al societății.
Obiectele de studiu

■ Istoria ideilor politice încearcă să înțeleagă moduri de gândire despre viața în comun de-a lungul secolelor,
care acoperă un spectru larg:
■ marile sisteme de gândire care pun în discuție misterele existenței (Dumnezeu, universul, natura, sufletul,
principiile cunoașterii)
■ până la scrierile juridice sau politice care caută să fixeze funcționarea instituțiilor de guvernare (arta de a
guverna, domeniul legii, distribuția puterii, principiile de rezolvare a conflictelor, drepturile și obligațiile
celor guvernați).
■ Istoria ideilor s-a deschis progresiv către "obiecte" multiple și nu se mai concentrează exclusiv pe istoria
statului.
■ Include acum studiul ideologiilor, al miturilor, al discursurilor, al reprezentărilor culturale și al obișnuințelor
■ și concepțiile obișnuite despre politică.
 Filosofie politică, teorie politică, istoria ideilor
politice: ce le apropie, ce le distinge?
■ Filosofia politică este ramura filosofiei care se ocupă de toate problemele legate de putere,
dreptate și binele comun. Rămâne foarte aproape de alte ramuri, ale cărora este adesea văzută
ca o extensie, precum metafizica, etica, filosofia dreptului, teoria cunoașterii sau filosofia istoriei.
Lucrările filozofice emit construcții generale asupra problemelor fundamentale ale politicii
(guvernare, drept, autoritate, drept, pace). Obiectivul lor este de a formula criterii de judecată
universale și atemporale, capabile să iasă din fapte și evenimente.
■ Teoria politică, este o disciplină născută în secolul al XX-lea, adesea considerată ca un
subdomeniu al științei politice. Caracteristica sa principală este interdisciplinaritatea.
■ Legată de teoriile constituționaliste dezvoltate în domeniul dreptului.
■ Legată de disciplinele care reunesc științele sociale și literatura: filozofie, analiza limbajului,
sociologie, antropologie culturală, în diferite ramuri ale științelor politice și studiilor literare.
Context și/sau valori politice?

■ Teoria politică diferă de restul științelor sociale prin faptul că, spre deosebire de acestea din
urmă, nu urmărește distanțarea valorilor. Abordarea sa asupra cunoașterii este departe de
modelul pozitivist al științei.
■ Pe de altă parte, renunță la exercițiile abstracte în care filozofia se poate închide uneori.
Teoreticienii politici conduc, în general, reflecții asupra problemelor concrete:
– Cum se poate consolida participarea la democrație?
– Pe ce valori ar trebui stabilită cetățenia în cadrul european?
– Cum putem condamna moral discriminarea legată de gen sau daune aduse naturii?
– Cum să îmbinăm egalitatea și libertatea în promovarea drepturilor omului?
– În ce măsură universalismul republican poate fi conciliat cu politicile de recunoaștere a
minorităților în cadrul statului-națiune?
Direcții de analiză și orientări tematice

■ Există mai multe sensibilități în cadrul teoriei politice.

■ Autorii conservatori
■ teoreticieni ai republicanismului
■ gânditori liberali, libertarieni, apărători ai multiculturalismului sau chiar intelectuali critici și
reprezentanți ai stângii radicale.
■ În Statele Unite, începând cu anii 1960, se reflectează pe tematica de teorie politică în departamentele de
științe umaniste și sociale
■ În perioada postbelică, de fapt, departamentele de filosofie au rămas dominate în campusuri de o filozofie
analitică interesată de logica limbajului și de sensul afirmațiilor științifice, într-o perspectivă care neglija
problemele politice. Căutând să rupă cu gândirea academică considerată prea abstractă, unii teoreticieni
politici s-au angajat în domeniul criticii sociale, adesea în legătură cu științele sociale.
■ Teoria politică a contribuit în mod deosebit la succesul ideilor așa-numite
„poststructuraliste” de la sfârșitul anilor 1970, într-o abordare care îmbină filozofiile
teoriei franceze (Foucault, Deleuze, Derrida) cu studiul limbajului și contribuțiile
studiilor culturale.

■ În campusurile americane afectate de proteste sociale (anii 1970 și 1980), teoreticienii

politici au jucat astfel un rol important în dezvoltarea reflecțiilor asupra drepturilor
civile și drepturilor minorităților (femei, comunitatea neagră, minorități sexuale și gen).
Cum se scrie și se construiește istoria
ideilor politice?
■ Încă din anii 1970, mulți istorici și-au manifestat dorința de a studia mediile particulare în care se
desfășoară lucrările, de a înțelege mai bine cadrele de inteligibilitate specifice fiecărei epoci, dar și de a
face lumină asupra utilizărilor ideilor în relațiile de putere din cadrul ţări. Istoricii de astăzi se bazează
pe istoria culturală, istoria științei, istoria politică și socială, dar și pe toate științele sociale, pentru
a descrie complexitatea condițiilor de producere și difuzare a ideilor politice în contextul general.
■ Istoria intelectuală a politicii. Aceasta se concentrează pe activitatea de producere a cunoștințelor
politice prin interpretarea acesteia în lumina contextului intelectual al timpului lor. O găsim atât la
istoricii școlii din Cambridge în jurul lui John Pocock și Quentin Skinner, cât și în programul istoriei
conceptelor (Begrifsgeschichte) născut în Germania sub influența lui Reinhart Koselleck, în demersul
genealogic și critic inițiat de Michel Foucault, sau în contribuțiile foarte diverse ale istoricilor religiilor
(Lucien Febvre, Michel de Certeau), practicile culturale (Robert Darnton, Roger Chartier), revoluțiile
(Timothy Tackett, François Furet), ideea democratică (Pierre Rosanvallon, Marcel Gauchet), intelectualii
și curentele de gândire (Martin Jay, Stefan Collini).
Despre context

■ Aceste abordări diverse renunță la abordarea marilor concepte politice ca realități în sine, al căror progres în
timp ar fi studiat prin discuții filozofice la diferite epoci ale istoriei. De asemenea, ei se distanțează de grilele
interpretative marxiste care, dimpotrivă, reduceau ideile academice la pozițiile de clasă ale autorilor lor. Prin
urmare, ei contestă ideea că conceptele sunt doar reflectarea relațiilor sociale stabilite de condițiile dezvoltării
materiale a societăților. Istoria intelectuală a politicii consideră, în general, că fiecare societate este organizată în
jurul „raționalităților politice” care conferă inteligibilitate lumii sociale și permit actorilor sociali să se organizeze și
să acționeze în societate – de exemplu, concepția naturalistă a puterii, ideea aristocratică, concepțiile. de egalitate
democratică.
■ Altfel spus, producția intelectuală nu poate fi disociată de „cadrele de gândire” care delimitează câmpul
imaginabilului și al doritului. Astfel, istoricii istoriei intelectuale a politicii arată că, în evoluția ideilor, noțiunile
politice fundamentale – precum dreptatea, puterea, libertatea, legea, poporul, individul – sunt întotdeauna
gândite în universul limbajului și al reprezentărilor specifice societății în care sunt utilizate. Aceste noțiuni au
semnificații diferite în diferite momente ale istoriei. De-a lungul timpului, ideile filozofice sunt marcate de multiple
aproprieri și schimbări semantice care variază în funcție de autorii care le folosesc și le reinterpretează în diferite
cadre de gândire. Ele nu există deci decât în ​raport cu domeniul general de cunoaștere al unei epoci.
Istoria socială a ideilor politice

■ În ultimii ani, istoria gândirii a cunoscut o a doua reînnoire odată cu dezvoltarea istoriei sociale a ideilor
politice.
■ Se referă la lucrări care concentrează atenția asupra mediilor sociale în care se conturează și se răspândesc
ideile politice. Este o extindere îndepărtată a intuițiilor formulate în 1927 de Karl Mannheim asupra
necesității de a analiza contextul socio-istoric care a făcut posibilă dezvoltarea ideilor.
■ Una dintre particularitățile sale este studierea ideilor într-un mod transdisciplinar. Istoria socială a ideilor
politice este inspirată din opera socio-istoriei politicii, dar se bazează în mare măsură și pe contribuțiile
sociologiei – cea a cunoașterii, științei și disciplinelor, cea a operelor și cea a intelectualilor, în urma lucrării
lui.
■ Pierre Bourdieu, Andrew Abbott, Randall Collins și noua sociologie a ideilor (Charles Camic, Neil Gross,
Michèle Lamont). De asemenea, se bazează pe sociologia activismului, a mișcărilor sociale, a partidelor
politice și a jurnalismului, pe reflecțiile lui Michel Foucault asupra cunoașterii-putere și, într-o măsură mai
mică, a lucrărilor studiilor culturale americane.
Epoca modernă. Renașterea și umanismul civic
 
■ 1430-deja, Florența este privită cu admirație și văzută ca locul întâlnirii marilor idei și
obiecte de artă ale Renașterii.
■ Există o preocupare a autorilor din sec 14-16 pentru menținerea și apărarea libertăților
politice, consecință a unor regimuri autocratice care au afectat aceste libertăți.Libertatea
politică este din ce în ce mai legată de ideea că priceperea și prosperitatea negustorilor
florentini va duce la profitul republicii.
■ Componente politice ale umanismului civic:
■ 1. Concepția despre libertate
■ 2. Redescoperirea valorilor clasice
■ 3. Conceptele de fortuna/virtus
Libertatea

■ 1. Definiția libertăților se face distingându-le pe cele exterioare, față de alte state,

de cele interioare, articulată în exercitarea neîngrădită a drepturilor cetățenești.
■ Există ideea că bogăția nemăsurată poate duce la corupție, teamă exprimată de
Machiavelli în Principele, la începutul secolului 16. Până la el, această temă e o
preocupare a umaniștilor civici din secolul XV, legată de protecția împotriva tiranilor,
lăsată pe mâna mercenarilor, pentru că cetățenii nu mai au timp, dedicându-se afacerilor.
Deja Petrarca, în sec XIV, deplânge în Scrisorile din 1350 prezența mercenarilor. De
aici se naște o vastă literatură care redefinește patria și patriotismul, în sensul recuperat
de la Antici, în mod special de la romani, dar amendat de componenta vernaculară, care
cunoaște apogeul odată cu Reforma lui Luther.
Context, circumstanțe și perspectivă

■ 2. Redescoperirea textelor clasice

■ Cicero este printre cei mai influență autori în opera lui Petrarca, însă Antichitatea este
prezentă prin mult mai mulți autori. Se produce de altfel un paradox din această
reconectare cu lumea clasică: realizarea unei noi conexiuni, alături de conștientizarea
diferențelor, cee ace reprezintă de fapt prima distanțare operate de Modernitate.
Umanismul civic marchează, în acest sens, începutul sfârșitului unei coabitări natural cu
Antichitatea, care rămâne sursă de inspirație și model, însă cu o conștiință clară și netă a
diferențelor. Erwin Panofsky vorbește despre perceperea Antichității ca o totalitate ruptă
de present, dar rămasă ca model în conștiința contemporanilor. Indiciile sunt vizibile nu
numai în ideile politice, dar și în artă, arhitectură, literatură.  
Omul politic, suveranitatea

■ 3. Conceptele de fortuna/virtus 
■ Petrarca, 1367, scrie un tratat despre “ignoranța proprie și ignoranța altora”, în care
arată că polemica scolastică este sterilă atâta vreme cât se cantonează în cultul formei și
nu produce o modificare la nivelul educației tinerilor în spiritul virtuților civice,
patriotice, în cultuiră și în arme.
■ Această concepție a virtuții civice, dublată de invocarea tot mai frecventă a Fortunei
(element prost privit de autoritățile ecleziastice) are ca rezultat și o viziune anti-
augustiniană, în sensul că politicul se autonomizează în raport cu sfera religioasă. Acest
lucru se poate întrevedea și mai devreme, la începutul sec. XIV, în anumite scrieri ale lui
Dante, 1309.
Ideea modernă de Stat

 
■ Discuție din perspectiva politică, deja la Marsiglio de Padova, 1325, în Apărătorul Păcii.
■ Teme principale:
■ 1. Separarea Biserică-Stat: discutată amplu de Marsiglio, pusă din nou în discuție de Machiavelli, apoi de
Reformă, în mod paradoxal. Reforma va contesta autoritatea Bisericii catolice, dar folosind argumentele
noii dogme, va promova modelul calvinist al instituțiilor religiei creștine (republica geneveză întemeiată
de Calvin devine curând un exemplu folosit de Contrareformă pentru ilustrarea intoleranței religioase).
■ 2. Constituirea unei forme de putere politică independentă de relația efectivă dintre guvernant și guvernat,
constituind o autoritate politică supremă pe un teritoriu dat. Moment definitoriu: Machiavelli
■ Definiția cea mai clară o dă două secole și jumătate mai târziu Jean Bodin, în Cele șase cărți ale
Republicii, 1576.
De la scolastică la umanism

 
■ 1. Circulația culturală: universități, limba vernaculară: Petrarca, Rabelais, tiparul și imprimeria
■ 2. Dezvoltare economică: Liga hanseatică (Anvers, Amsterdam et Hamburg)
■ Orașele stat italiene
■ Circulația mărfurilor
■ Referințe: Jacques le Goff, Pentru un alt Ev Mediu, Fernand Braudel, Sanjay Subrahmaniam
■ 3. Revanșa demografică, după ravagiile Marii Ciume, care a făcut 25 de milioane de victime și a lăsat consecințe durabile asupra
civilizației europene și globale.
■ 4. Mișcări religioase, legate de practica scolastică aproape ezoterică a latinei; distanță din ce în ce mai mare între credincioși și
ritualurile religioase
■ Două mari nume legate de libertatea conștiinței la începutul sec XVI: Erasmus de Rotterdam, care publică în 1511 un Elogiu al
nebuniei și Thomas Morus, care publică Utopia și întră în conflict cu Henric al VIII-lea, fiind executat în 1535.
■  
Reforma: implicații în evoluția conceptelor politice
 
■ 1. Corupția/venalitatea
■ 2. Contestatea metodologică (umanism-scolastică)
■ Comunicarea religioasă în limba vernacular care produce un effect în două sensuri: pe de o parte toleranță, pe de alta sectarism,
dogmatism
■ 3. Apariția noțiunii de drept la rebeliune (transformat în secolul XVII în drept la rezistență)
■ (jumătatea secolului XVI, Théodore de Bèze, Jean Bodin în faza “protestantă”). Tema suveranității populare
■ 4. Constituționalismul: Tehnica de stabilire și menținere a unor frâne efective în acțiunea politică și în exercitarea autorității statale,
prin elaborarea de coduri constituționale.
■ Constituționalismul promovează idea guvernării limitate și bazate pe lege, fiind primul demers juridic consecvent de limitare și
control al puterii politice în epoca modern. De aceea, el este legat conceptual de definirea ideii de suveranitate și de conceptul
distincției public-privat.
■ Constituționalismul se dezvoltă numai în condițiile asimilării acestor mărci conceptuale și este preluat în acestea de Contrareformă.
■  
Toleranța și modernitatea
«Que répondre à un homme qui vous dit qu’il aime mieux obéir à Dieu qu'aux hommes, et qui en conséquence
est sûr de mériter le ciel en vous égorgeant?»
(Voltaire, Dictionnaire Philosophique Portatif, entrée 'Fanatisme', 1764)

■ 1. Argumentul moral al constituționaliștilor.

■ Guillaume de Postel (1510-1581), unul dintre reprezentanții acestui curs, a publicat La Concorde du Monde în 1544, unde a preluat parțial un
argument susținut de Pic de la Mirandole: ar exista un adevăr subiacent comun tuturor religii ale lumii. Creștinismul este o sumă de adevăruri
demonstrabile, ceea ce înseamnă că necredincioșii pot fi transformați în el printr-un proces rațional.
■ Dezvoltări similare pot fi găsite într-o broșură publicată de Martin Bellius (1554), care este un pseudonim pentru un important teolog și jurist
protestant, Lyonnais Sébastien Castellion (1515-1563). Castellion se numără printre rudele lui Calvin, cărora li s-a alăturat la Strasbourg în
1540 pentru a-l urma la Geneva. Aici îndeplinește funcția de rector al Colegiului din Geneva. Destul de repede, apar disensiunile dintre Calvin
și Castellion și acesta pleacă de la Geneva la Basel. El denunță eticheta parierilor eretice pe cineva cu care „nu suntem de acord”.
■ El lansează o pledoarie pentru toleranță: „cel care îi condamnă ușor pe alții arată că nu știe nimic exact”. Acesta este argumentul pe care îl vor
folosi și moderații catolici (Montaigne, Etienne de la Boétie).
■ Reacțiile altor scriitori protestanți marchează primele rupturi majore din tabăra protestantă. Ex: carte de Théodore de Bèze despre pedeapsa
ereticilor de către magistratul civil.
■ Jean Bodin este o altă voce puternică care folosește argumentul moral, într-o lucrare scrisă în 1588, la 12 ani după celebrele sale Șase cărți ale
Republicii (1576). El pledează pentru o minte deschisă.
Soluția păcii: de la unitatea credinței la unitatea
puterii politice și la suveranitatea absolută
■ 2. Argumentul politic: împărțit între protestanți moderați și catolici
■ Principala urgență apare a fi în ultima jumătate a secolului XVI identificarea unei soluții pentru stingere
conflictelor armate pe baze religioase. De aceea, argumentul politic (și juridic) este punctul de întâlnire atât
al protestanților, cât și al catolicilor moderați, care cad de acord asupra unor principii privind unitatea
puterii politice. Se construiește astfel o serie de argumentație solid, structurată, cu surse juridice și
filosofice, cu exemple și care dă naștere de fapt unei metode moderne în ceea ce autorii numesc deja știință
politică (cum este cazul lucrării lui Jean Bodin din 1576).
■ Castellion publică Avis à la France désolée (1562), în care denunță efectele distructive ale războiului.
■ Michel de l'Hospital (1507-1573)
■ Cancelar în 1560
■ Discurs despre necesitatea de a defini conceptele de stat, cetățean, libertate. Eforturi de evitare a războiului
Contrareforma

 
■ 1. Combaterea revoluției hughenote și în mod mai general idea revoluției populare prin:
■ a. Mijloace militare (războaie religioase, pogromuri, ca Noaptea Sfântului Bartolomeu, 24 august 1572)
■ b. Mijloace academice, universitare. Stimularea studiilor constituționaliste, juridice și instrumentalizarea lor pentru
dezvoltarea conceptului de suveranitate absolute, bazată pe principiul unității monarhice a legii și credinței (Jean
Bodin, 1529-1596). Un important centru al Contrareformei este Salamanca: Luis de Molina, Francisco Suaréz. În
Italia, una din cele mai influente voci este cea a cardinalului Roberto Bellarmin (1542-1611), iezuit, care inițiază
cel mai amplu demers de regândire teologică și doctrinară. Direcțiile de “atac” sunt contestarea doctrine “sola
scriptura” (pertinența exclusive a Evangheliilor, fără comentariile ulterioare) și contestarea definirii Bisericii ca o
“congregatio fidelium”, care a permis protestanților contestarea ierarhiilor ecleziastice și a puterii pontificale.
■ c. Dezvoltarea gândii neostoice și a scepticismului (Etienne de la Boétie, Michel de Montaigne etc.). Cele două
curente contribuie, mai ales în varianta moderată, la construcția unor concept ca toleranța și atitudinea
antidogmatică.
Jean Bodin, Cele șase cărți ale Republicii:

■ Cartea I:Scopul principal al unei republici bine ordonate. Comparație cu puterea domestică, cu
puterea conjugală; puterea paternă; a puterii nobiliare; dacă sclavia este compatibilă cu republica.
Definiția cetățeanului. Tratate între prinți. Suveranitate.
■ Cartea II: tipuri de republici: monarhie nobiliară, regală, tiranică; stat aristocratic; stat popular.
■ Cartea a III-a: senat, magistraturi și administrație.
■ Cartea a IV-a: creșterea și declinul republicilor; relațiile Prințului cu supușii săi; cum să faci față
revoltelor.
■ Cartea V: Tipuri de republici în funcție de diversitatea topografiei, climatului și populațiilor. Legile
privind poligamia. Alocarea sarcinilor oficiale. Soarta bunurilor condamnaților.
■ Cartea VI: finanțele și integritatea monedelor. Compararea celor trei forme ale republicilor. Justitie
distributiva