I. IDEOLOGII ŞI DOCTRINE.

ABORDĂRI CONCEPTUALE

Ideologia1 este un complex articulat de idei, reprezentări, concepţii şi atitudini (latent

sau explicit ofensive), caracterizate de o retorică care tinde să o anunţe drept substitut al
(imaginii) realităţii. Sau, mai elaborat spus, prin „ideologie” se înţelege ansamblul, totalitatea
ideilor şi concepţiilor care reflectă într-o formă mai mult sau mai puţin sistematizată,
interesele şi aspiraţiile unor clase, categorii sau grupuri sociale, determinate de condiţiile
obiective ale existenţei acestora şi care servesc la justificarea relaţiilor sociale (şi a deciziilor
politice) pe care acestea sunt interesate să le modifice sau să le conserve.
Ideologia este astfel un discurs care distorsionează realitatea în vederea manipulării ei.
În ciuda acestui aspect critic oamenii au nevoie de conţinuturi ideologice (precum cel de
„naţiune” sau „progres”) în formularea ideilor, justificărilor, aspiraţiilor etc.
Câteva accepţiuni clasice şi moderne ale ideologiei:
 Destutt de Tracy: studiu obiectiv al (originii) ideilor
 Karl Marx: orice idee practică (în suprastructură); orice idee care contribuie la
camuflarea contradicţiilor sociale; tot ce este nonştiinţă; falsa conştiinţă (Engles după
Marx); iluzie (Marx, scrieri târzii); ceva superficial sau înşelător; ceva neempiric
(Engels)
 Antonio Gramsci: discurs, de obicei cu tentă idealistă, al intelectualilor „tradiţionali”
menit să mascheze totala lor desuetudine (ideologiile arbitrare); discurs care
organizează masele umane şi creează terenul pe care omul acţionează, dobândeşte
conştiinţa propriei sale poziţii, luptă etc. (conştiinţă colectivă de clasă conectată)
(ideologiile organice)
 Luis Althusser: ideologia are o existenţă cvasimaterială, capabilă să definească ceea
ce gândesc oamenii, întruchipată în societatea noastră prin „aparatul ideologic de stat”:
biserici, şcoli şi sindicate; ideologia nu este doar o reprezentare iluzorie a realităţii, ci
şi mijlocul prin care omul îşi trăieşte relaţia cu realitatea; orice ideologie are funcţia
(care o defineşte) de a „constitui” indivizi concreţi ca subiecţi (ai autorităţilor etc.)
 Giovanni Sartori: unealtă analitică; opusul pragmatismului.
În literatura de specialitate întâlnim două atitudini referitoare la ideologii. Pe de o
parte aceasta este învinuită de caracterul neştiinţific, de interpretarea falsă a realităţii sub
influenţa anumitor interese.
Pentru mulţi cercetători ideologia a devenit sinonimă cu conştiinţa falsă avînd un
interes deosebit pentru ştiinţă. Pe de altă parte, în ideologie se prevede un pericol real pentru
libertatea spirituală şi intelectuală a individului în parte. În acest caz, ideologia apare ca o
conştiinţă străină de individ. Deşi Karl Marx, unul din primii critici ai ideologiei, susţinea
această idee, din ironia istoriei, ideologia marxistă este interpretată drept o ideologie
„ştiinţifică”. Conform teoriei sale, ideologia nu este compatibilă cu ştiinţa, deoarece fiind o
conştiinţă de clasă nu poate pretinde la calităţi de ştiinţă. Ideologia marxistă a fost denumită
ştiinţifică deoarece exprimă dorinţa ori tendinţa de a fi o ştiinţă generală şi în acelaşi timp să
exprime interesele de clasă ale proletariatului.
La începutul secolului trecut, V. Lenin în celebrul text Ce-i de făcut?, menţiona:
„singura alegere este aceasta: ori ideologie burgheză, ori una socialistă. Nu există cale de
mijloc (fiindcă omenirea nu a creat o a treia ideologie şi, mai mult, într-o societate sfâşiată de
antagonisme de clasă nu poate exista o ideologie care să ignore clasele sociale). În consecinţă,
a minimaliza ideologia socialistă în orice fel, a ne îndepărta de ea chiar şi în cel mai mic grad
înseamnă a întări ideologia burgheză”. În aceeaşi lucrare, Lenin scrie că ideologia socialistă
1
Definiţia Enciclopediei Blackwell, Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 366-367: „Ideologiile sunt constelaţii de credinţe şi
expresii cu încărcătură simbolică, prin care lumea este prezentată, interpretată şi evaluată într-un mod menit să modeleze,
să mobilizeze, să orienteze, să organizeze şi să justifice anumite modalităţi sau direcţii de acţiune şi să anatemizeze altele”
trebuie adusă din exterior, cu ajutorul unui corp de revoluţionari profesionişti pentru că, în
rândul clasei muncitoare poate exista doar o conştiinţă sindicală, uşor manevrabilă de către
ideologia burgheză. Ideologia socialistă poate fi promovată doar de către un grup de
intelectuali socialişti de marcă, capabili să lupte cu o ideologie – cea burgheză –, a cărei forţă,
garantată de vechime şi de posesia puterii politice, a modelat practic societatea în direcţia
promovată de ea. Concluzia la care ajunge Lenin, şi care va fi împărtăşită de generaţii de
intelectuali socialişti, este aceea că marxismul este o ideologie ştiinţifică pentru că îi
corespunde o realitate obiectivă.
Cel care îşi va pune amprenta cu putere asupra destinului conceptului de ideologie în
secolul al XIX-lea va fi Karl Mannheim, cel care “a elaborat prima, şi până în acest moment
ultima, teorie cuprinzătoare a ideologiei”. Ideologie şi utopie a fost publicată în 1929,
Mannheim încercând să realizeze o teorie complexă şi atotcuprinzătoare a ideologiei,
încercând să extindă ideile lui Marx. Teoria sa, pe care o va numi „sociologie a cunoaşterii”,
urma să dezvăluie natura limitată din perspectivă istorică a tuturor punctelor de vedere
politice, oferind astfel teren pentru o interpretare mai armonioasă, integrativă şi progresistă a
politicii din acea vreme. Mannheim se va declara categoric împotriva unei ştiinţe a ideilor
bazate pe conceptele imuabile de raţiune şi natură. În acest sens, el scrie: „Ceea ce trebuie să
demonstrăm, comparativ cu Iluminismul, este faptul că cele mai generale definiţii şi categorii
ale Raţiunii variază şi suferă un proces de alterare a sensului – o dată cu toate celelalte
concepte – în decursul istoriei intelectuale. Posibilitatea ca „forma” să fie separată de
„conţinut” este în general discutabilă. Ne putem pune întotdeauna întrebarea în ce măsură
conţinutul particular – care, la urma urmei, este absolut istoric – determină o anumită
structură formală. Dacă însă încercăm să eludăm problemele implicate în istoricitate prin
admiterea unei „forme ca atare” atemporale, a unui „concept ca atare”, a unei „valori ca atare”
şi a altor structuri „ca atare” similare, atunci va fi imposibil să identificăm ceva concret în
metodologie” .
Hannah Arendt va fi cea care va dezvolta, într-o manieră categorică şi impresionantă,
identificarea dintre totalitarism şi ideologie. În Originile totalitarismului, ea identifică
elementele totalitariste ce caracterizează întreaga gândire ideologică:
• Ideologiile nu sunt atât interesate de problema în sine, cât de procesul apariţiei şi
dispariţiei, cu alte cuvinte de explicarea totală a tuturor evenimentelor istorice;
• Ideologiile insistă asupra unui „adevăr” aflat dincolo de perceperea simţurilor
obişnuite, o realitate accesibilă doar celor iniţiaţi de către ea;
• „Gândirea logică sistematizează faptele într-o procedură perfect logică, pornind de la o
premisă acceptată ca axiomă şi deducând totul pe baza ei; adică procedează cu o
consecvenţă care nu mai există nicăieri pe planul realităţii” .
Mai departe ea afirmă: „O ideologie este aproape literal ceea ce indică denumirea:
logica unei idei. Subiectul ei principal este istoria, căreia i se aplică „ideea”; rezultatul
aplicării nu este un corpus de afirmaţii despre ceva care există, ci desfăşurarea unui proces
aflat în permanentă transformare. Ideologia tratează cursul evenimentelor ca şi cum acesta a
urmat aceeaşi „lege” cu expunerea logică a ideii sale. Ideologiile pretind cunoaşterea
misterelor întregului proces istoric – secretele trecutului, urzelile prezentului, nesiguranţele
viitorului –datorită logicii inerente în ideile acestora” .
Tema „sfârşitului ideologiilor” este una la modă, mai ales în a doua jumătate a
secolului al XX-lea. Autori influenţi, de la Daniel Bell la Raymond Aron şi de la Seymour
Martin Lipset la Francis Fukuyama, au făcut ca discuţia despre un sfârşit al ideologiilor să fie
pe agenda de lucru în mediul universitar şi academic. Deşi chiar Daniel Bell conchide la un
moment dat că „conceptul de ideologie s-a destrămat complet”, realitatea este că, atâta vreme
cât discuţiile despre ideologii au loc, acest concept ocupă un loc important în imaginarul
colectiv al maselor, dar şi al intelectualilor.
 Din punct de vedere didactic, putem sistematiza funcţiile ideologiei în patru mari
categorii:
1. Funcţia explicativă. Spre exemplu, războiul este explicat în maniere diferite: pentru
marxişti, războiul este rezultatul competiţiei capitaliste pentru pieţe externe; pentru
fascism, războiul este un test al voinţei unei naţiuni opuse voinţei altei naţiuni.
2. Funcţia evaluativă. În vederea evaluării unei realităţi sociale, ideologiile propun
criterii şi standarde diferite, la care raportează marea majoritate a aserţiunilor. Astfel,
criteriile de evaluare a unei anumite politici sunt, pentru libertarianism, măsura în care
politica sporeşte sau nu influenţa guvernului asupra indivizilor; pentru feminsim, dacă
este sau nu politica în sensul intereselor femeilor, sau în sensul egalităţii de gen;
pentru comunism, dacă afectează sau nu clasa muncitoare, sporeşte sau nu
posibilităţile de victorie în lupta de clasă.
3. Funcţia orientativă. Ideologia oferă adepţilor săi o orientare şi înţelegerea identităţii
lor – ceea ce sunt, locul căruia îi aparţin(organizaţia), cum interacţionează cu restul
lumii. Astfel, pentru comunism, eşti membru al clasei muncitoare, membru unui partid
ce-şi doreşte eliberarea muncitorilor de exploatarea capitalistă, adversarul clasei
conducătoare capitaliste. În interpretarea nazistă, eşti acceptat doar persoană albă,
pură, ariană, deosebită şi deasupra celorlalte, membru al unui partid dedicat
prezervării purităţii rasiale, supunând/eliminând rasele inferioare. În sensul
feminismului însă, individul este femeie sau bărbat simpatizând problemele şi
aspiraţiile femeilor, egalitatea de şanse şi nediscriminarea de gen, organizaţia care vrea
să elimine opresiunea, exploatarea sexuală şi inegalităţile de gen.
4. Funcţia programatică. Ideologia spune adepţilor cum să procedeze, oferă un program
general de acţiune socială şi politică. Scopul ideologiei este acela de a câştiga sprijin
public, aderenţi la idei.
 II. TEORIE, DOCTRINĂ ŞI IDEOLOGIE POLITICĂ

Teoria politică ar reprezenta o construcţie intelectuală care se bazează pe

sistematizarea obiectivă a observaţiilor referitoare la faptul politic, pe interpretarea,
explicarea şi generalizarea acestora. Diferenţa faţă de doctrina politică este reprezentată de
accentul pe care teoria îl pune pe aspectele explicative, în detrimentul orientării spre acţiune,
caracteristică doctrinei
Doctrinele politice, caracterizând un sistem închegat de concepţii şi principii prin care
se exprimă o anumită orientare, un anumit curent de gândire politică, au un caracter istoric şi
exprimă, apără şi promovează interesele şi aspiraţiile anumitor categorii şi grupuri sociale 2.
Doctrina politică ar putea fi definită ca un sistem de gândire care judecă faptele politice şi
realizează proiecte de reformă, putând avea, în consecinţă, caracter apologetic sau profetic 3.
Conceptul de doctrină politică este organic legat de conceptul de ideologie. Doctrina politică
se află în raport de subordonare faţă de ideologia politică. Pe de altă parte, doctrina politică
este atât element constitutiv al ideologiei cât şi instrument prin care o anumită ideologie poate
fi răspândită.
Dacă în prima jumătate a secolului trecut funcţionau drept doctrine politice doar
liberalismul şi conservatorismul, în prezent ne apar mai multe combinaţii;
 Apare conglomerarea doctrinelor politice din diverse variante extensionale: astfel avem
liberalism constructivist, socialism revoluţionar, comunism nivelator, social-liberalism,
etc. În jurul tipului doctrinar comunist au evaluat: leninismul, stalinismul, hruşciovismul,
maoismul, etc.
 O altă tendinţă este curbarea spaţiului doctrinar prin apropierea totalitarismelor extremei
stângi comuniste şi extremei drepte fasciste (interese comune, exemplu: Pactul de
Neagresiune între Germania Nazistă şi Uniunea Sovietică, 23 august 1939).
 În virtutea principiului simetriei, pe fiecare parte a centrului abscisei politice evoluează, la
stânga şi la dreapta, în mod simetric, o serie de tipuri de variante doctrinare: centrul –
stânga, social – democrat şi centru – dreapta liberal; stânga socialist – revoluţionară şi
dreapta conservatoare; „Noua Stângă” şi „Noua Dreaptă”; extrema stângă comunistă şi
extrema dreaptă fascistă.
 Conform regulii acţiunii – reacţiunii (în politică, apariţia unui tip doctrinar este însoţită de
apariţia unui contradictoriu), doctrinele principial opuse se provoacă şi se alimentează
reciproc. Spre exemplu, apar tandemurile liberalism – conservatorism, fascism –
comunism.
 Principiile simetriei şi acţiuni – reacţiunii implică o altă regularitate: nonvidul, în sensul
că, în universul doctrinelor politice nu există loc gol, orice spaţiu ideologic se ocupă sau
se va ocupa de un tip doctrinar necesar.
Aceste regularităţi şi tendinţe ale universului doctrinelor politice sunt importante, dar
mai mai importantă este opţiunea ideologică a individului şi a colectivităţilor, căci de ea
„atârnă existenţa şi calitatea viitorului ales din multitudinea viitorilor posibili”4.
Ideologia politică reprezintă ansamblul relativ sistematizat şi relativ structurat al
ideilor, care prin originea şi funcţia lor, exprimă într-o formă sau alta, direct sau indirect,
interesele, aspiraţiile şi ţelurile politice ale unui anumit grup social. De regulă, ideologia
politică se raportează la o anumită realitate social-economică, spiritual-culturală, fiind oglinda
modului în care un grup social sau altul percepe realitatea pe baza propriei experienţe social-

2
M. Borta, Istoria ideilor şi doctrinelor politice, Editura „V. Pârvan”, Bacău, 2002, p. 7
3
Fr. Chatelet; E. Pisier, Concepţiile politice ale secolului XX, Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 67
4
A. Carpinschi, Orientări ideologice actuale. Tendinţe şi semnificaţii, Editura Cimişlia, 1991, p. 93
istorice. De aceea nu există o ideologie politică în general, ci ideologii politice diferenţiate în
funcţie de diversitatea forţelor sociale ce acţionează în societate5.
În concluzie, teoria politică poate fundamenta doctrine, concepţii politice, acestea pot
deveni ideologii politice prin difuzarea colectivă a conţinutului lor. Astfel, doctrina este
totalitate de principii, de idei fundamentale ale unui sistem filozofic, politic, ştiinţific etc.;
totalitatea principiilor, a tezelor fundamentale ale unui anumit domeniu. Iar ideologia
reprezintă totalitatea ideilor şi concepţiilor filozofice, morale, religioase etc. care reflectă, într-
o formă teoretică, interesele şi aspiraţiile unor categorii într-o anumită epocă. Totalitatea
ideilor şi concepţiilor care constituie partea teoretică a unui curent, a unui sistem etc.
Ideologia politică se manifestă la nivel teoretic-conceptual – formarea atitudinilor
fundamentale care reprezintă valorile şi idealurile unui anumit grup (naţiune, stat) sau a
adepţilor unui interes. Alt nivel este cel programatic, politic, de transformare a principiilor
sociale şi idealurilor social-filosofice în programe, lozinci şi cerinţe ale elitei politice.
Din punctul de vedere al atitudinii faţă de schimbare, ideologiile politice, pot fi
grupate în patru mari categorii:
1. ideologiile politice conservatoare (sau ale statu quo - ului) care apără şi
raţionalizează ordinea politică, socială şi economică existentă în orice epocă şi în
orice societate;
2. ideologiile politice revoluţionare, care susţin schimbări de perspectivă în ordinea
socială, economică şi politică existentă;
3. ideologii politice reformiste, care susţin schimbări treptate şi graduale în ordinea
politică şi economică, menite să perfecţioneze sistemul şi să nu-l schimbe;
4. ideologii politice extremiste, care militează pentru o schimbare totală a ordinii
politice şi / sau economice, prin mijloace ilicite (teroare şi violenţă fizică).
Această clasificare este doar formală, din acestea pot rezulta o serie de combinaţii atât
pe orizontală cât şi pe verticală. Stalinismul, maoismul, castrismul, ghevarismul, pot fi
considerate variante regionale al ideologiilor politice radicale, ca şi extrema stângă şi
anarhismul, neocorporatismul, socialismul, euro – comunismul, titoismul – variante ale
ideologiilor politice revoluţionare.
P. Varzari şi R. Tanasă6, analizează dimensiunile ideologiei, şi anume cea socială,
politică, instituţională, psihologică, mitică, utopică.
1. Dimensiunea socială se explică prin faptul că deşi vizează în mod direct politicul,
ideologia se originează în sfera socialului, în societate, în baza unor clivaje, în grupuri
şi pături sociale. În ultimă instanţă, ideologia unei persoane este determinată de poziţia
socială. Astfel ideologia are implicaţii complex în sfera socialului asigurând coeziunea
şi integrarea grupului social. Prin ideologie are loc identificarea individului cu un
anumit grup social., pe de altă parte, ideologiile mobilizează masele la acţiune. Rolul
ideologiilor în mobilizare, „nu este de a determina individul să acţioneze, ci de a-i
oferi motivaţiile pentru acţiune”7. Ideologiile apar şi se cristalizează în societate ca o
expresie a unei anumite realităţi sociale, iar reflectarea realităţii şi schimbarea ei în
conformitate cu interesele şi aspiraţiile grupului social este principalul raţionament al
existenţei ideologiilor.
2. Conform dimensiunii politice ideologia vizează doar un singur obiect în sfera
politicului – puterea. Prin intermediul puterii politice ideologia îşi poate realiza scopul
său principal – transformarea realităţii social – politice de pe poziţiile intereselor.
Realizarea intereselor se poate efectua doar prin intermediul puterii de stat. Ideologia
disimulează interesele, le maschează printr-un discurs ideologic pus în serviciul

5
I. Mitran, Politologia în faţa secolului XXI., Editura „Fundaţia România de Mîine”, Bucureşti, 1997, p. 32
6
P. Varzari, R. Tănasă, Unele considerente privind fenomenul ideologic, în “Revista de Filosofie şi Drept”, 2000, nr. 1, p. 17
7
David McLellan, Ideologia, Du Style, Bucureşti, 1998, p. 78
 bunăstării generale, prin intermediul unor idealuri şi valori proprii majorităţii
cetăţenilor.
3. Dimensiunea instituţională a ideologiei afirmă că doar instituţii organizate pot oferi
importanţă şi viabilitate ideologiei - în caz opus ar avea loc doar nişte mişcări
spontane neorganizate. Una dintre aceste instituţii este partidul politic. Funcţiile lui de
bază (agregarea şi exprimarea intereselor) se suprapun funcţiilor ideologiei (partizană,
de stimulare, justificativă, propagandistică, de raţionalizare, de identificare).
Ideologiile şi partidele sunt indispensabile în principiu, deoarece ideologiile asigură
partidele politice cu idei, credinţe, simboluri, idealuri, cunoştinţe, adică constituie baza
teoretică a lor. Partidele, la rândul lor, conferă ideologiei funcţionalitate şi realizarea
principiilor acestora. Statul reprezintă un alt nivel al dimensiunii instituţionalizate. În
regimurile democratice un partid sau altul venind la putere va conduce statul conform
ideologiei pe care o promovează. În acest fel, ideologia partidului de guvernământ va
determina politica internă şi externă a statului. De aici şi apar politici liberale,
conservatoare, etc. Dar ideologia care se află la putere prin exponenţii săi nu devine
dominantă în societate, nu se contopeşte cu ideologia naţional – statală.
4. Dimensiunea psihică afirmă că ideologia este şi un produs al psihicului uman. Ca
fenomen psihologic, ideologia este polarizată spre două centre: individual şi colectiv.
Omul în faţa perturbaţiilor mediului are nevoie de ceva ce i-ar oferi siguranţă; anume
acel ceva este ideologia; deoarece indiferent de felul ei, ideologia conferă sens
acţiunilor umane, le justifică şi le fortifică, ferind conştiinţa de obsesia greşelilor.
5. Mitul social – politic are o mare putere de pătrundere în conştiinţa maselor, fiind o
puternică forţă emoţională ce le instigă la acţiune. Printre cele mai cunoscute mituri
ale secolului nostru pot fi enumerate mitul „arian” privind existenţa unor rase pure;
mitul comunismului – al unei „societăţi ideale”; mitul „conducătorului” capabil de a
face o naţiune să îndeplinească o misiune istorică
6. Componenta utopică al ideologiilor are rolul de a anticipa o stare de fapt reală pentru a
genera forţa de propulsie către viitor. În cadrul regimurilor totalitare, utopia serveşte la
legitimarea puterii existente. Spre deosebire de mit, utopia poate fi adesea raţională,
obiectivă. Ea apare la confluenţa a două procese: necesitatea schimbării spre bine şi
direcţionarea acestui proces în concordanţă cu interesele unui grup social sau a întregii
societăţi. Utopia este o imagine a unei realităţi imposibil de a fi realizate. Şi dacă mitul
indică spre acţiune, atunci utopia spre scopul final8.
Ideologiile politice continuă să ne ofere suportul motivator şi mobilizator al acţiunilor,
prezenţa lor deducând-o din evenimentele politice care au loc. Ideologiile politice sunt acelea
care au reuşit să schimbe mersul istoriei. Conceptul de ideologie a căpătat o conotaţie
peiorativă odată cu colapsul ideologiei comuniste în spaţiul postsovietic. În pofida acestui
fapt, rolul ideologiilor politice rămâne a fi esenţial într-o societate aflată în tranziţie.
Neglijarea rolului ideologiilor politice la această etapă presupune ignorarea din start a
paradigmei transformaţionale. Universul ideologiilor politice este extrem de complex,
finalităţile acestora fiind destul de variate. Prin urmare pentru a nu repeta greşelile trecutului
este necesară o raţionalizare maximă a ofertelor ideologice şi prudenţă pe măsură în adoptarea
lor.

8
K. Krishan, Utopianismul, Du Style, Bucureşti, 1998, p. 17
 III. LIBERALISMUL9

Liberalismul, ca tip de atitudine, socială, este “Dispoziţia de a nu interveni în

credinţe, atitudini sau acţiuni, în pofida lipsei de simpatie sau antipatie faţă de de ele”. 10 În
sensul cel mai larg, poate fi definit şi drept “o filozofie care reprezintă o atitudine favorabilă
dezvoltării libere şi depline a individului şi eliminării legilor, instituţiilor şi credinţelor care
restricţionează dezvoltarea umană”.11
Valorile liberale fundamentale sunt libertatea individuală, creativitatea individuală,
responsabilitatea şi independenţa personală, respectul drepturilor indivizilor, egalitatea în faţa
legii.
Liberalismul ca ideologieste definit prin următoarele seturi de idei12:
 Individualismul: concepţia conform căreia indivizii şi nu grupurile constituie adevărata
esenţă a societăţii. Individul şi nu masele fac istoria. Principiul responsabilităţii
individuale proclamă individul ca singur răspunzător pentru acţiunile sale proprii, în
timp ce libertatea individuală este definită ca fiind dreptul de a acţiona fără nici o
constrângere impusă din exterior cu condiţia să nu afecteze drepturile şi libertăţile
legitime ale celorlalţi indivizi.
 Contractualismul: concepţia conform căreia societatea îşi are originea într-un contract
voluntar al unor indivizi liberi, care de comun acord au renunţat la starea naturală şi au
creat societatea şi statul.
 Proprietatea privată: aceasta reprezintă baza materială a libertăţii de orice fel.
Proprietatea este dreptul individului de a dispune de rezultatele activităţilor sale, de
bunurile care-i aparţin. Proprietatea include dreptul la viaţă şi cel de a dispune de
propriul corp. Dreptul individului la securitate şi rezistenţă la opresiune derivă din
acestea.
 Statul de drept: este statul în care toţi indivizii, inclusiv cei care deţin puterea politică,
se supun aceloraşi legi. Egalitatea în faţa legii derivă din principiul responsabilităţii
individuale: fiecare individ răspunde pentru propriile fapte indiferent de avere, sex,
naţionalitate, profesie sau alte caracteristici individuale sau sociale
 Limitarea puterii politice: concepţia conform căreia atribuţiile statului sunt cele de a
apăra indivizii şi proprietatea privată, şi de a asigura cadrul legal general de
funcţionare a societăţii.
 Separaţia puterilor: concepţia conform căreia, pentru a putea controla puterea, aceasta
trebuie împărţită în mai multe ramuri independente, care se controlează reciproc.
 Democraţia reprezentativă: alegerea liberă de către popor a unor reprezentanţi,
periodic, opusă democraţiei directe – în care totţi cetăţeanii participă la luraea
deciziilor.
 Laicismul: concepţia conform căreia sfera spirituală şi cea laică a societăţii trebuie să
fie distincte, adică ststaul trebuie separat net de Biserică.
 Autonomismul moral: concepţia conform căreia este dreptul fiecărui individ să-şi
stabilească propriul sistem de valori, iar statul nu are dreptul de a face obiect al
coerciţiei codurilor morale sau religioase.
 Libera iniţiativă a individului: pentru liberali, libertatea economică însoţeşte totdeauna
libertatea politică, în cadrul unei econimii de piaţă (tip de economie bazat pe minima
intervenţie a statului).
9
pentru detalii - Pierre Manent, Istoria intelectuală a liberalismului, Bucureşti, 1992; Nicolas Rosselier, Europa liberalilor,
Institutul European, Iaşi, 2001; Daniel-Louis Seiler, Liberalisme şi partide liberale în Europa, Humanitas, 2003
10
coord. Iain McLean, Oxford – Dicţionar de politică, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001, p. 465
11
Dictionary of American Politics, Barnes & Noble Inc., New York, 1966, p. 226
12
în formularea lui Mirel Taloş, Îndrumar în liberalismul politic, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2004, p. 13-14
 Liberalismul politic reprezintă una dintre cele mai vechi doctrine politice, având o
importanţă fundamentală în istoria secolului al XX-lea. În plan politic gândirea liberală se
concentrează asupra libertăţilor individuale şi porneşte de la drepturile personale, iniţiativa
privată şi limitarea puterii statului. Liberalismul respinge ideea „statului providenţial” şi
acţionează în vederea limitării implicării statale în favoarea creării unui climat favorabil
exercitării drepturilor de către individ. Liberalismul consideră mecanismele de piaţă drept
singurele forme ce permit existenţa şi evoluţia unui stat modern capabil să asigure libertatea
individuală.
Unul dintre principalii ideologi ai liberalismului, John Locke consideră că „menirea
legilor este aceea de a veghea nu la pluralitatea doctrinelor sau veracitatea opiniilor ci la
siguranţa şi securitatea comunităţii şi ale bunurilor şi integrităţii personale a fiecărui
cetăţean”.
Liberalismul social13 este un curent postliberal (numit şi „Noul liberalism”, a nu se
confunda cu neoliberalismul), apărut în Europa Occidentală în primul sfert al sec. XX.
Apariţia primelor mari puteri totalitare – Uniunea Sovietică pe de o parte şi Italia fascistă pe
de altă parte – poate fi considerată drept sfîrşitul „utopiei liberale”. Din anii douăzeci ai
secolului trecut scena politică a lumii va fi dominată de lupta dintre conservatori şi marxişti,
liberalismul devenind un participant periferic al „războiului ideologiilor”.
Conform Dicţionarului Politic al lui Sergiu Tămaş (Editura Şansa, Bucureşti 1996)
liberalismul social este doctrina politică care acoperă spaţiul dintre liberalismul radical şi
social-democraţie printr-o sinteză a liberalismului cu civismul. Altfel spus, liberalismul social
pledează pentru un model liberal moderat, care caută să ţină seama de problemele sociale ale
lumii contemporane, probleme ce n-au primit răspuns adecvat din partea curentelor socialiste
pe de o parte şi a liberalismului clasic sau curentelor neoliberale, pe de altă parte.
În multe privinţe cea mai apropiată doctrină de liberalismul social este social-
democraţia, liberalismul social fiind considerat cea mai de stânga dintre doctrinele de dreapta
sau cea mai de dreapta dintre doctrinele de stânga. În dependenţă de conjunctura şi realităţile
social-economice, liberalismul social pledează pentru acţiuni de dreapta (acolo unde modul de
organizare social-economicǎ e unul de stânga, iar politicile sociale excesive pericliteazǎ buna
funcţionare a economiei) sau de stânga (acolo unde modelul de organizare e unul pronunţat de
dreapta, sfera socială fiind ignorată). Ca şi social-democraţii, social-liberalii sunt preocupaţi
de o politică socială echilibrată.
Deosebirea esenţială dintre social-democraţi şi social-liberali este în politicile
economice, aspectul economic fiind crucial în definirea identităţii modelului social-liberal.
Spre deosebire de social-democraţi, social-liberalii consideră că statul trebuie să fie doar un
observator discret al proceselor economice, preocupându-se de crearea unui cadru legal
favorabil pentru dezvoltarea economică, dar fără să intervină direct. In fond, liberalismul
social are o abordare similară curentelor neoliberale a problemelor economice (o intervenţie
limitată a statutului în economie) şi o abordare similară social-democraţiei în sfera socială.
Social-liberalismul este meliorist, deoarece crede în posibilitatea îmbunătăţirii
permanente a condiţiei umane cu ajutorul gândirii critice. Este universalist, deoarece crede în
unitatea morală a speciei umane. Este individualist deoarece pledează pentru primatul
individului în raport cu colectivitatea. În fine, este egalitarist, deoarece atribuie tututor
indivizilor acelaşi statut moral fundamental. Prezenţa acestor elemente distinge net
liberalismul social de cele mai « liberale » forme ale ideologiilor neomarxiste.
Prin neoliberalism este desemnat un concept filosofico-social şi politico-economic
care se bazează, printre altele, pe liberalismul clasic şi pe teoria neoclasică şi care urmăreşte
minimizarea influenţelor statului asupra evenimentelor economice. Spre deosebire de laisse-

13
detalii la Oleg Serebrian, Liberalismul social, în "Politică şi geopolitică", Editura Cartier, Chişinău 2004
faire-ul liberalismului clasic se consideră necesară intervenţia regulatorie a statului pentru
garantarea pieţelor funcţionale.
Ideea de a reformula ideile liberalismului s-a pus în practică în diferite şcoli din
Germania şi Austria: pe de o parte în Ordoliberalismul şcolii freiburgheze (economia de piaţă
socială); pe de altă parte în şcoala austriacă care este apreciată ca şi clasic-liberală; şi nu în
ultimul rând în monetarismul şcolii din Chicago.
Termenul neoliberalism a fost iniţial o descriere proprie, însă în prezent este folosit
aproape exclusiv ca sinonim restrâns pentru termenul capitalism. Cei care sunt pentru această
definire a termenului, vorbesc de regulă despre o politică economică liberală orientată înspre
stabilitate monetară sau înspre un stat suplu, şi sunt, în general, împotriva statului social sau al
statului prosper. Reprezentanţii ideilor neoliberale pot fi consideraţi Friedrich Hayek şi
Ludwig von Misses.
Câteva elemente ale politicii neoliberale ar fi:
 Individualismul normativ: o sursă pentru deciziile politico-economice, este preferinţa
individuală a subiecţilor economici. Sunt criticate programele economice
guvernamentale, atunci când acestea derivă din principiile generale, şi nu din
evaluarea concretă a negvoilor agenţilor economici (respingerea politicii de agendă).
Acest principiu se aseamănă cu principiul suveranităţii populare din cadrul teoriei
politice liberale.
 Proprietatea privată / Privatizarea: în concepţia neoliberală statul nu are datoria de a
fi întreprinzător activ. Se cere, de aceea, privatizarea întreprinderilor de stat respectiv
datoria statului de a se implica, în special în monopolurile de stat din domeniul
infrastructurii (cum ar fi telecomunicaţiile, transportul, energia sau învăţământul.
Banca Mondială are ca strategie supraordonată aşa-numitul Private Sector
Development, comparat şi cu conceptul Public Private Partnership. Statul trebuie să
se îngrijească de pieţele funcţionale printr-o politică concurenţială şi să prevină
formarea pieţelor de monopol şi a disfuncţionalităţilor pieţei. Se aplică astfel teoria că
bunăstarea economică ar creşte, cu cât creşte proprietatea din domeniul public.
 Politica stabilizatoare: politica masei monetare trebuie să garanteze preţuri stabile,
printr-o monedă stabilă (stabilitate macroeconomică) şi printr-un buget echilibrat.
Dintr-o politică monetară, a dobânzii şi bugetară restrictivă rezultă o extindere a
administraţiei, o creare a unor unităţi parţial autonome şi o degajare a diferitelor teme
publice în sensul unui management suplu.
 Piaţa ca instrument de conducere: în convingerea neoliberală trebuie ca piaţa, deci
cererea şi oferta să hotărască asupra tipului, preţului şi cantităţii realizărilor materiale
şi asupra serviciilor, deoarece astfel ar avea loc o alocare optimă a resurselor.
 Concurenţa: statul se îngrijeşte de pieţele funcţionale şi intervine în cazul pieţelor
evident imperfecte, de exemplu prin taxe şi impozite în cazul efectelor externe şi prin
legile cartelului. Spre deosebire de neoclasicism, concurenţa s-a extins asupra
instituţiilor, cu părerea că cei mai adaptabili supravieţuiesc pe piaţă.
 Dereglementarea: neoliberalii sunt pentru dereglementarea şi liberalizarea economiei -
în sensul unei reduceri a legilor şi regulamentelor, atâta timp cât acestea sunt
considerare birocratice şi nu sunt neapărat necesare, deoarece prin aceasta acţiunile
economice individuale ar fi împiedicate.
 Comerţul mondial: neoliberalii sunt de acord cu globalizarea în sensul unei stimulări a
comerţului liber între state, fie prin organizaţii globale cum ar fi WTO şi înţelegerile
acesteia cu GATT, fie prin zone de comerţ liber şi mai multe zone economice speciale
sau desfiinţarea graniţelor statelor naţionale. Conform evaluării neoliberalismului,
comerţul liber ar conduce la stimulatea bunăstării mondiale. Limitarea comerţului prin
 taxe vamale şi obstacole comerciale ne-tarifare şi o stimulare a anumitor scopuri
economice de către stat prin subvenţii, conduce, după părerea neoliberalilor la
inegalitate şi sărăcie în lume. Astfel, ţărilor în curs de dezvoltare, de exemplu, le este
greu să ţină piept concurenţei cu ţările agricole europene care sunt puternic
subvenţionate. Neoliberalii le reproşează statelor industrializate faptul că doresc
libertate comercială doar pentru ţările în curs de dezvoltate, însă nu vor să o introducă
în propriile ţări.
 Politica taxelor: de regulă se cere ca procentele taxelor să fie reduse, de exemplu sub
forma tarifelor proporţionale sau a tarifelor în trepte şi un sistem de taxe simplu în
locul unui sistem de dispoziţii variate. Taxele indirecte sunt preferate celor directe.
Taxele pe avere sunt respinse, fiind considerate taxe duble, dar şi taxele de bagatelă
în cazul cărora încasările nu sunt mai mari decât cheltuielile necesare pentru
colectarea acestora. În general este favorizată scăderea taxelor plătite de firme, mai
ales că prin aceasta s-ar produce o creştere a încasărilor din taxe.
 Sistemul social: şi în domeniul sistemelor sociale, neoliberalii sunt pentru soluţii
organizate privat în locul sistemelor de stat considerate a fi birocratice. Prin aceasta
trebuie realizată o administrare eficientă a mijloacelor cetăţenilor. Sistemele de
asigurare socială vor fi reconstruite: statul de realocare va fi demontat, iar sistemele
economiei de piaţă vor fi construite. Performanţele statului se vor concentra apoi
eficient asupra celor care au într-adevǎr nevoie de ajutor social, deci asupra acelora
care nu sunt în stare să-şi asigure traiul zilnic14.
Prin ordoliberalism este exprimată varianta germană a neoliberalismului. Ca motiv
pentru necesitatea unei reglementări cadru, ordoliberalismul consideră tendinţa pieţelor
nereglementate de a elimina mecanismul propriu de concurenţă. Ofertanţii se unesc, formează
cartele şi se înţeleg asupra preţurilor, aspiră la formarea de monopoluri şi astfel pot să dicteze
pe piaţă (stapânirea pieţei).
Concurenţa destructivă poate câştiga predominanţă faţă de concurenţa performantă.
Problema pe care statul trebuie să o rezolve ar fi, drept urmare, să dezvolte un cadru legal care
să constea factic din legi privind cartelul şi concurenţa, transparenţa pieţei, să sprijine accesul
liber la piaţă şi să se îngrijească de stabilitatea nivelului preţului. Ideea socială şi principiul
performanţei, acceptarea ordinelor şi descentralizarea trebuie să se reconcilieze unele cu
celelalte. Scopul cel mai important al ordoliberalismului este o de-monopolizare.
Funcţionarea deficitară a pieţei este posibilă, în gândirea ordoliberală, acolo unde s-a neglijat
fondarea la timp a „Ordo“-ului potrivit - de exemplu în cazul lipsei unei determinări a
compensaţiei pentru consumarea bunurilor comune, cum ar fi mediul sau în cazul măsurilor
insuficiente împotriva formării cartelului.
În afara spaţiului german, varianta ordoliberală a neoliberalismului nu a fost niciodată
foarte cunoscută, deoarece termenul neoliberalism a fost înţeles în strânsă legătură cu
monetarismul şcolii din Chicago, cu reprezentantul foarte cunoscut al acesteia, Milton
Friedman. Monetarismul porneşte în mod fundamental de la stabilitatea sectorului privat. Iar
în cazul apariţiei monopolurilor, monetarismul, spre deosebire de ordoliberalism se bazează
pe piaţa liberă şi consideră că pe termen lung mecanismele auto-regulatorii ale pieţei pot
conduce la un echilibru al pieţei.
Libertarianismul este o doctrină politică ce susţine libertatea deplină a indivizilor în
toate chestiunile, fie ele civice, politice ori economice. Este descrisă adesea ca o variantă
radicală a liberalismului.
Libertarienii sunt susţinători fervenţi ai proprietăţii private, şi în acelaşi timp avocaţi ai
libertăţilor civice. Libertarienii se opun cenzurii şi oricăror alte restrângeri ale libertăţii de
14
Milton Friedman a sugerat aplicarea unei taxe pe venit negative. Conform acesteia, autoritatea financiară ar plăti fiecărui
plătitor al cărui venit s-ar afla sub un minim fix, diferenţa de taxe obligatorii, fără să facă alte cercetări.
exprimare; ori legilor ce restrâng activităţi personale sau consensuale: în particular,
libertarienii favorizează legalizarea prostituţiei, drogurilor şi jocurilor de noroc. Libertarienii
nu acceptă nici legi care introduc obligaţii pozitive, cum ar fi practicile religioase sau
obligativitatea serviciului militar.
În materie de economie, libertarienii doresc intervenţii cât mai reduse din partea
statului. În particular, aceştia se opun asigurărilor sociale finanţate din impozite. Unii
libertarieni, asemenea anarho-capitaliştilor, se opun oricăror forme de impozitare; majoritatea
lor însă acceptă taxe minimale pentru finanţarea instituţiilor publice precum poliţia, armata şi
justiţia, instituţii care să vegheze la protejarea libertăţilor civice.
Libertarianismul îşi are originea în liberalismul clasic al secolului al XIX-lea. Criticii
libertarianismului consideră că ideile libertariene de libertate personală şi libertate economică
sunt contradictorii şi imposibil de susţinut. Criticii din partea stângii argumentează că
capitalismul de tip laissez-faire conduce la inegalitate socială, sărăcie, şi la imunitatea celor
bogaţi în faţa legii. Dreapta se concentrează asupra chestiunilor de tradiţie şi moralitate,
argumentând că libertatea prea largă încurajează comportamentele indecente şi imorale, şi
subminează religia. Contraargumentele libertariene sunt de obicei că, într-o economie perfect
liberă, chiar şi cei mai săraci ar avea un nivel de trai mult mai ridicat decât în societăţile
neoliberale sau socialiste. În plus, spun aceştia, libertatea extremă nu împiedică existenţa
societăţilor de caritate care să se preocupe de soarta celor mai defavorizaţi; donaţiile
personale şi activităţile de caritate ar fi o modalitate mult mai corectă de întrajutorare decât
asigurările sociale obligatorii.

GÂNDITORI LIBERALI

Frédéric Bastiat (19/30 iunie 1801 – 24 decembrie 1850). Economist, publicist,

filosof politic şi politician francez, unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai şcolii
laissez-faire.
Una dintre lucrările sale faimoase este „Petiţia lumânărarilor”, un pamflet în care
Bastiat foloseşte reducţia la absurd pentru a demonstra erorile intervenţiei statului în
economie. (De altfel, tot lui Bastiat îi datorăm celebra definiţie a statului ca „o mare entitate
fictivă în care fiecare caută să trăiască pe cheltuiala tuturor celorlalţi”). În această petiţie,
lumânărarii se plâng de „concurenţa neloială” din partea Soarelui şi cer guvernului să
interzică ferestrele.
Un alt eseu celebru este „Ce se vede şi ce nu se vede”, în care Bastiat demontează un
alt sofism economic, cel potrivit căruia atacul împotriva proprietăţii private poate fi generator
de bunăstare: geamul spart al unei prăvălii aduce beneficii geamgiului – asta e ce se vede; ce
nu se vede este că prăvălierul este obligat să renunţe la o parte din venitul său pentru a repara
geamul – aşadar, banii pe care în mod normal i-ar folosi pentru a obţine alte bunuri sau
servicii devin indisponibili şi, în consecinţă, prăvălierul sărăceşte.
Toate aceste pamflete şi eseuri sunt strânse de Bastiat într-un volum, Sofisme
economice, publicat în 1844, volum care îi aduce aproape instantaneu autorului o binemeritată
faimă atât în Franţa cât şi în afara ei. Alte cărţi importante publicate de Bastiat sunt Legea,
tratatul său de filosofie politică, şi Armonii economice, un tratat de teorie economică. (Ambele
tratate sunt publicate în 1850, anul morţii sale). Postum, îi este publicată şi o Selecţie de
eseuri de economie politică.
Din punct de vedere economic, argumentele lui Bastiat reprezintă cea mai bună terapie
anti-Keynes. (În particular, textele sale, mai ales „Petiţia lumânărarilor” şi „Ce se vede şi ce
nu se vede”, sugerează avant la lettre cu claritate, eleganţă şi simplitate absurditatea
„multiplicatorului keynesian”).
 Benjamin Constant (1767 — 1830). Scriitor şi om politic francez, cartofor şi
cuceritor notoriu, Benjamin Constant—una dintre marile figuri liberale ale tuturor timpurilor
—întruchipează perfect paradoxul cu care se confruntă liberalismul francez post-revoluţionar:
el este în acelaşi timp apărător al principiilor care au stat la baza Revoluţiei şi critic al
exceselor sale, susţinător al acesteia împotriva celor care doresc revenirea la Vechiul Regim şi
adversar al celor care doresc "aprofundarea" ei.
Născut la Lausanne, Elveţia, într-o familie hughenotă originară din Artois şi rămas
orfan de mamă la numai două săptămâni de la naştere, Constant este încredinţat mai multor
preceptori împreună cu care călătoreşte în Anglia, Belgia şi Olanda. Va urma cursuri la
Universitatea din Erlangen şi, din 1783, la Universitatea din Edinburgh, unde intră în contact
cu iluminismul scoţian (Adam Smith, David Hume, Adam Ferguson). Tot în această perioada
îşi descoperă pasiunea pentru jocul de cărţi şi începe seria aventurilor sale amoroase, printre
cuceririle sale de-a lungul timpului numărându-se Doamna de Stael (o influenţă semnificativă
asupra gândirii sale politice) şi Doamna de Récamier.
Primul moment semnificativ al carierei sale politice este numirea ca membru al
Tribunatului în 1799, de unde este demis în 1802 ca urmare a opoziţiei crescânde faţă de
Napoleon. Urmează o perioadă de exil în Germania, Italia, Belgia şi Elveţia. Menţine în toată
această perioadă contacte atât cu emigranţa conservatoare cât şi cu guvernul napoleonian. În
cursul celor "O sută de zile", Constant revine în Franţa şi, în urma garanţiilor primite de la
Napoleon, îşi ia sarcina de a redacta o Constituţie a Imperiului. După înfrângerea acestuia la
Waterloo, este numit în comisia de armistiţiu, spre surprinderea conservatorilor din noul
guvern regal care ordonă exilarea sa, măsură suspendată la scurt timp de Ludovic al XVIII-
lea. Ales deputat în mai multe rânduri după Restauraţie, Constant se alătură în 1830
„Revoluţiei din iulie”, fiind unul dintre cei care îl însoţesc pe Louis-Phillippe d’Orléans la
manifestaţia de la Hotel de Ville în ziua de 31 iulie.
Opera sa e vastă şi tratează toate temele majore ale filozofiei politice liberale:
egalitatea formală, libertatea, opoziţia comerţ-război, guvernarea reprezentativă, neutralitatea
puterii, separaţia stat-societate, supremaţia ideilor.
Cele mai importante lucrări ale lui Benjamin Constant sunt, în ordinea cronologică a
apariţiei, Despre forţa guvernului actual al Franţei şi despre necesitatea de a i se alătura, o
replică la Reflecţiile lui Edmund Burke apărută în 1796 şi care va provoca răspunsul lui
Joseph de Maistre în Consideraţii asupra Franţei ; Despre spiritul de cucerire şi de uzurpare,
un pamflet anti-napoleonian publicat în 1814 şi urmat în acelaşi an de Reflecţii asupra
Constituţiilor, distribuţia puterilor şi garanţiilor într-o monarhie constituţională; Colecţie
completă de lucrări publicate asupra guvernului reprezentativ şi constituţia actuală, formând
un fel de curs de politică constituţională, apărută în 1818; Mélanges de littérature et
politique, apărută în 1829; Memorii asupra celor 100 de zile, publicată în 1822; Despre
libertatea anticilor şi modernilor, cel mai cunoscut text al său, iniţial o conferinţă ţinută la
Athénée royal în 1819, publicat apoi în ediţia din 1826 a Colecţiei; în sfârşit, o monumentală
lucrare în cinci volume consacrată religiei, ultimele două apărând abia în 1831.
Benjamin Constant moare în data de 8 decembrie 1830, fiind înmormântat cu funeralii
naţionale. Cea mai concisă formulare a crezului său politic şi filozofic este dată în prefaţa
pentru Mélanges de littérature et politique : „Am apărat patruzeci de ani acelaşi principiu :
libertate în toate – în religie, în filozofie, în literatură, în industrie, în politică; şi prin libertate
înţeleg triumful individualităţii, atât asupra autorităţii care ar vrea să guverneze despotic, cât
şi asupra maselor care reclamă dreptul de a aservi minoritatea majorităţii”.
Milton Friedman (31 iulie 1912 – ) este unul dintre cei mai proeminenţi economişti
ai secolului XX. Un membru al celei de-a 2-a Şcoli de la Chicago, contribuţiile sale cele mai
notabile sunt în domeniul economiei teoretice. În afară de realizările remarcabile încadrate în
sfera „economiei pozitive”, în concordanţă cu propria distincţie metodologică, o parte din ce
în ce mai mare a activităţii sale, începând cu anii ’80, este destinată apărării principiilor
liberale.
Friedman îşi începe studiile academice la Rutgers University, fiind interesat la început
de matematici actuariale. Situaţia precară a economiei mondiale în anii ’30 îi trezeşte interesul
pentru problemele şi istoria economiei.
În perioada celui de al doilea război mondial lucrează ca statistician şi are prima sa
contribuţie semnificativă, testul Friedman, folosit ulterior pe scară largă la controlul calităţii
producţiei prin eşantionare.
Ca economist, realizările sale sunt numeroase, însă cel puţin două sunt notabile prin
aceea ca au ajutat la limitarea şi într-un final la respingerea tendinţelor dirijiste de inspiraţie
keynesiană: ipoteza venitului permanent înlocuieşte modelarea simplistă precedentă, care lega
consumul curent de venitul curent, cu un model mai precis în care se recunoaşte că indivizii
cheltuiesc şi economisesc din perspectiva propriilor aşteptări referitoare la venitul viitor.
Cererea agregată capătă aşadar noi caracteristici, iar consecinţele complexe ale intervenţiei
statului discreditează credinţa naivă în stat a gândirii keynesiene.
Contribuţia cea mai fecundă a lui Milton Friedman a fost Cantitatea optimǎ de
monedǎ şi alte eseuri, în care demonstrează cu rigurozitate că „Inflaţia este, oriunde şi
oricând, un fenomen monetary”. Monetarismul, politica macroeconomică rezultată, este o
reluare, rafinare şi extindere a teoriilor existente referitoare la impactul cantităţii de monedă
asupra economiei.
Cu acelaşi volum Friedman declanşează şi o dezbatere metodologică, poziţia sa fiind
detaliată în Metodologia economiei pozitive, un volum de referinţă pentru buna înţelegere a
demersului economic contemporan.
Milton Friedman primeşte în 1976 premiul Băncii Centrale a Suediei în memoria lui
Alfred Nobel „pentru realizările sale în analiza consumului, istoria şi teoria monetară şi
demonstrarea complexităţii politicii de stabilizare”, distincţie acordată şi unora dintre studenţii
săi, dovadă a relevanţei în timp a ideilor formulate de economistul din Chicago.
Apărător energic al liberalismului clasic, Friedman devine reprezentantul politicilor
laissez-faire şi susţinătorul libertăţii individuale în cultura americană a anilor ’80 şi ’90, prin
volumele sale de popularizare a concluziilor economiei neoclasice şi a complexităţii asociate
cu deciziile politice.
Liber sa alegi, un serial documentar de succes în anii ’80 şi reluat în anii ’90, readuce
în discuţia publică rolul statului, limitele intervenţiei, eficienţa şi eleganţa capitalismului şi
eşecul economic si moral al socialismului. În urma succesului primelor apariţii publice,
Friedman decide sǎ publice, în colaborare cu Rose D. Friedman, soţia sa, o serie de cărţi şi
materiale în apărarea libertăţilor economice şi sociale. În momentul actual, Milton Friedman
activează în cadrul Institutului Hoover şi lucrează la o autobiografie.
F. A. von Hayek (8 mai 1899 – 23 martie 1992), economist şi filosof, este autorul
căruia îi datorăm resurecţia liberalismului clasic în secolul XX. Când Hayek a primit Premiul
Nobel pentru Economie, în 1974, opinia publică occidentală se găsea sub influenţa
covârşitoare a mirajului socialist. Se cântau virtuţile planificării centralizate a economiei, în
paralel cu condamnarea fără echivoc a exceselor libertăţii. Era lăudată presupusa alocare
eficientă şi raţională a resurselor în Uniunea Sovietică, în viu contrast cu critica acerbă
rezervată “risipei” care ar fi caracterizat economiile libere. Se părea că socialismul cucerise
atât lumea ideilor, cât şi câmpul acţiunii politice.
Însă alegerea Academiei Regale de Ştiinţe din Suedia a readus în atenţia opiniei
publice nu numai un om obişnuit să susţină adevăruri impopulare, ci şi ideile liberalismului
clasic pe care le-a apărat de-a lungul întregii sale vieţi.
Prima dată când Hayek a opus o voce singulară curentului de opinie majoritar a fost în
1944, când a publicat Drumul către servitute, lucrare care l-a izolat în interiorul comunităţii
academice pentru că îndrăznea să afirme răspicat, în răspăr cu vulgata socialistă la modă în
epocă, că socialismul democratic este o contradicţie în termeni, că planificarea centralizată a
activităţii economice este ineficientă şi că nu poate duce decât la totalitarism.
Argumentele sale erau următoarele: pe de-o parte, economia centralizată nu poate
funcţiona eficient pentru că pur şi simplu nu se poate centraliza toată cunoaşterea relevantă
pentru planificare. Pe de altă parte, orice încercare de planificare centralizată duce cu
necesitate la totalitarism, pentru că presupune restrângerea opţiunilor individuale în
conformitate cu ţelurile autorităţii centrale.
Hayek a reluat tema cunoaşterii dispersate într-un articol publicat în 1945, „Utilizarea
cunoaşterii în societate”, articol care apelează la mecanismul preţurilor pentru a explica
funcţionarea eficientă a pieţei libere. Acest articol fundamenta pe baze riguroase ideea
centrală a liberalismului economic, conform căreia intervenţia statului în economie trebuie să
se limiteze la elaborarea şi aplicarea legislaţiei-cadru pentru activitatea economică. Ipoteza lui
Hayek era că preţurile liber formate funcţionează ca nişte semnale care diseminează
cunoaşterea locală, permiţând utilizarea cu maximă eficienţă a informaţiei la nivelul întregii
societăţi. Hayek a considerat coordonarea prin intermediul preţurilor drept un tip de ordine
spontană, care apare ca rezultat neintenţionat al acţiunii umane. Ulterior, Hayek va utiliza
conceptul de ordine spontană pentru a explica apariţia limbajului sau a regulilor care prescriu
comportamente sociale, în urma unui proces evolutiv.
Ca economist, Hayek s-a ocupat în principal de teoria şi istoria monetară, de teoria
capitalului şi de ciclurile de afaceri. Nobelul i-a fost acordat pentru aceste contribuţii timpurii,
care au adâncit înţelegerea fluctuaţiilor economice, şi pentru analiza comparativă a
performanţelor sistemelor economice.
Lucrarea care anunţa renaşterea liberalismului clasic a fost însă acel tratat sistematic
despre libertate, condiţiile care o fac posibilă şi pericolele la adresa ei, intitulat Constituţia
libertăţii. Apărută în 1962, cartea reprezintă o reafirmare impresionantă prin erudiţie şi
precizie a ideilor liberalismului de secol XIX şi, în ultimele decenii ale secolului XX,
devenise manualul majorităţii politicienilor de dreapta din Statele Unite şi Marea Britanie.
Liberalismul lui Hayek a fost însufleţit de modestia sa epistemologică. Sceptic cu
privire la atotputernicia raţiunii şi conştient de limitele cunoaşterii omeneşti, Hayek n-a făcut
altceva, în cele din urmă, decât să recomande prudenţă reformatorilor entuziaşti de
pretutindeni.
David Hume (26 aprilie 1711 – 25 august 1776) este unul din cei mai provocatori şi
mai „greu clasabili” gânditori din istoria filosofiei moderne. O dovadă edificatoare a acestei
dificultăţi este faptul că a fost revendicat, ca autor politic, atât de conservatorism, cât şi de
liberalism. Spectrul preocupărilor sale teoretice a fost însă mult mai larg, Hume fiind în bună
măsură responsabil de turnura pe care au luat-o discuţiile ulterioare în domenii extrem de
diverse, precum teoria cunoaşterii (Kant mărturiseşte, într-un celebru pasaj, că analiza
humeană a cauzalităţii a fost cea care l-a trezit din „somnul dogmatic”), economia politică,
etica, teoria politică şi istoria Angliei.
Una dintre contribuţiile remarcabile în economie ale gânditorului scoţian a fost poziţia
sa anti-mercantilistă. Hume era convins (la fel ca şi ceilalţi iluminişti scoţieni: Gershom
Carmichael, Francis Hutcheson, Adam Smith, Adam Ferguson, Thomas Reid sau Lordul
Kames) că dezvoltarea comerţului internaţional va avea drept consecinţe diversitatea şi
sporirea avuţiei tuturor ţărilor (la care se adaugă efectul secundar, dar extrem de important, al
„civilizării” naţiunilor „barbare”). De asemenea, Hume a susţinut că libertatea economică este
fundamentul libertăţii politice.
În ceea ce priveşte teoria politică, Hume a fost un susţinător al descentralizării politice,
al separaţiei puterilor în stat şi, fapt extrem de interesant, considera miliţiile elveţiene drept
sistemul ideal de producţie a securităţii. De asemenea a fost unul dintre primii teoreticieni ai
libertăţii de exprimare şi ai nesupunerii civice. Critic vehement al contractualismului, Hume
argumentează că instituţiile sociale (cum ar fi proprietatea) sau regulile morale pot fi
justificate prin apel la un tip de argument evoluţionist: ele au ajuns să fie selectate datorită
capacităţii lor de a preveni mai eficient apariţia conflictelor între indivizi şi de a oferi
proceduri de arbitrare a acestor conflicte (acolo unde ele apar). Din această perspectivă, s-a
spus adesea că filosofia sa socială o anticipează în bună măsură pe cea a lui Friedrich von
Hayek.
În filosofia morală, a formulat bine-cunoscutul argument în favoarea ideii că judecăţile
normative (sau morale, de tip „trebuie”) nu pot fi inferate din judecăţi descriptive (sau
factuale, de tip „este”). Acest argument, împreună cu secpticismul său în privinţa puterilor
raţiunii (care „este sclava pasiunilor, şi nu trebuie să fie altceva”), l-au condus înspre o teorie
a „sentimentelor morale” de tip consecinţionist. Astfel, criteriul ultim al evaluării acţiunilor
este dat de consecinţele acestora (privite însă nu din perspectiva „fericirii” produse de ele, aşa
cum considerau mai târziu Bentham sau Mill, ci din punct de vedere al capacităţii lor de a
promova „armonia” socială), iar unica motivaţie posibilă a comportamentului moral nu este
dată de apelul abstract la „conştiinţă” sau la „respectul” pentru lege, ci de sentimentele
(pasiunile) individului interesat de propriul bine.
Principalele sale lucrări sunt: Tratat despre natura umană (1739), Eseuri morale şi
politice (1741), Cercetare asupra intelectului omenesc (1748), Cercetare asupra principiilor
moralei (1751), Istoria Angliei (1754).
Thomas Jefferson (13 aprilie 1743 – 4 iulie 1826)
Al treilea preşedinte al Statelor Unite ale Americii, coautor al Declaraţiei de
Independenţă, fondator al Universităţii din Virginia, unul dintre părinţii fondatori ai Statelor
Unite şi totodată unul dintre principalii artizani ai limitării puterii statului în sistemul
constiţutional american.
Ca filosof politic, a promovat liberalismul clasic, republicanismul şi separarea dintre
biserică şi stat. De altfel, el este autorul Regulamentului pentru libertate religioasă al statului
Virginia, al cărui guvernator a fost între 1779 şi 1781, regulament care a stat la baza primului
amendament al Constituţiei S.U.A.
Puternic influenţat de ideile lui John Locke şi Thomas Paine, Jefferson considera că
fiecare individ are o serie de drepturi inalienabile care sunt anterioare oricărui guvernământ.
Central filosofiei sale este dreptul la libertate (liberty) pe care îl defineşte astfel: „libertatea
îndreptăţită este acţiunea neîngrădită, după propria voinţă, în limitele trasate de dreptul egal al
celorlalţi. Nu adaug „în limitele legii” pentru că legea nu este adesea decât voinţa tiranului, şi
este întodeauna aşa când violează drepturile individuale” (Scrisoare către Isaac H. Tiffany,
1819).
Guvernământul nu poate crea libertatatea, ci poate doar s-o încalce. Aşadar rolul
guvernământului nu este doar de a opri abuzurile unora la adresa libertăţii individuale a altora,
ci şi acela de a se limita pe sine în ceea ce priveşte diminuarea libertăţii indivizilor. Pentru
Jefferson, democraţia nu este altceva decât tirania maselor, unde 51% dintre cetăţeni pot lua
drepturile celorlaţi 49%. De aceea, într-o Republică, Constituţia trebuie să protejeze libertatea
individuală de bunul plac al democraţiei.
Jefferson considera că fiecare fiinţă umană se naşte cu un simt al moralităţii şi că o
societate poate funcţiona fără guvernământ, cu condiţia să nu fie prea extinsă. De altfel, el
admira societatea amerindiană pentru modelul său de funcţionare, fără guvern central.
Un alt punct central al concepţiei sale despre stat este necesitatea existenţei
consimţământului celor guvernaţi pentru toate actele guvernǎrii, chiar şi pentru Constituţie
sau lege. Periodic, cetăţenii au dreptul să reconsidere întregul sistem de legi după care
funcţionează societatea.
 Preambulul Declaraţiei de Independenţă, scris de el, este edificator în acest sens:
„Considerăm aceste adevăruri ca de la sine evidente, că toţi oamenii sunt creaţi egal, că sunt
înzestraţi de Creatorul lor cu anumite Drepturi inalienabile, că printre acestea sunt dreptul la
Viaţă, Libertate şi Căutarea fericirii.- Şi că, pentru a asigura aceste drepturi, Oamenii instituite
Guverne, care îşi derivă puterile legitime din consensul celor guvernaţi; Şi că, ori de cate ori
vreo Formă de Guvernământ devine contrară acestor scopuri, este Dreptul Poporului de a o
schimba sau aboli şi de a crea un nou Guvernământ, punându–i bazele pe asemenea principii
şi organizându-i puterile după cum consideră mai adecvat pentru a-şi proteja Siguranţa şi
Fericirea”.
Immanuel Kant (22 aprilie 1724 – 12 februarie 1804)
Unul dintre cei mai iluştri reprezentanţi ai filosofiei moderne. Profesor de logică şi
metafizică la Universitatea din Konigsberg, Kant pune bazele filosofiei moderne a ştiinţei,
metafizicii, epistemologiei şi eticii. În centrul preocupărilor sale se află raţiunea şi relaţia
dintre raţiune, om şi lumea înconjurătoare.
Filosofia sa politică pleacă de la filosofia sa morală, care are în centru noţiunea de lege
universală a raţiunii, umanitatea ca scop în sine: „Acţionează în aşa fel încât întodeauna să
tratezi umanitatea, fie în persoana ta, fie în persoana oricui altcuiva, niciodată doar ca un
mijloc ci întodeauna în acelaşi timp şi ca un scop”.
Libertatea individului nu poate fi îngrădită decât de această lege universală a raţiunii.
Potrivit lui Kant, oamenii pot avea două tipuri de obligaţii: obligaţii de drept (Recht) şi
obligaţii de virtute. Obligaţiile de drept privesc libertatea celorlalţi şi proprietatea, obligaţiile
de virtute privesc convingerile individului şi acţiunile sale morale.
Kant limitează rolul coercitiv al Statului numai la obligaţiile de drept. Deoarece
libertatea este valoarea supremă, constrângerea trebuie aplicată numai în cazul în care
libertatea este ameninţată.
Esenţa liberalismului kantian este distincţia dintre obligaţiile de drept, a căror
impunere intră în atribuţia statului (cum ar fi de exemplu apărarea proprietăţii), şi obligaţiile
morale care nu fac obiectul intervenţiei statului. Pentru Kant, constrângerea este justificabilă
prin necesitatea de a preveni vătămarea libertăţii altora, adică pentru a proteja libertatea
personală şi proprietatea; convingerile personale şi concepţiile despre bine, fie ele filosofice
sau religioase, nu intrǎ în mod direct în contradicţie cu libertatea celorlalţi şi de aceea nu pot
face obiectul reglementării politice.
Pornind de aici, Kant respinge orice formă de guvernare paternalistă, fie ea şi
benevolentă. Guvernământul existǎ pentru protecţia libertătii indivizilor de a–şi urmări
propriile scopuri, atâta timp cât sunt compatibile cu libertatea celorlalţi. Concluzia este că un
guvernământ paternalist, care ar dicta cetăţenilor, precum copiilor, calea către fericire, ar fi cel
mai mare despotism imaginabil.
Suveranitatea statului derivă exclusiv din consimţământul celor guvernaţi şi o condiţie
a legitimităţii sale este ca legile să poată fi expresia voinţei întregului popor. Acest lucru nu
este posibil într-o monarhie ereditară sau într-o formă de conducere aristocratică, însă este
posibil într-o republică.
Este faimoasă solutia lui Kant pentru pacea eternă, soluţie care prefigurează ordinea
internaţională contemporană: o federaţie mondială de republici, în care nu există privilegii
care să le permită conducătorilor să-şi mărească proprietatea prin forţă.
John Stuart Mill (20 mai 1806 – 8 mai 1873), filosof şi economist britanic. Tatăl său,
filosoful utlitarist James Mill, şi-a supus fiul unui experiment pedagogic extrem de ambiţios,
astfel că micuţul John Stuart vorbea greaca la vârsta de trei ani, latina la opt şi învăţa logica la
doisprezece, iar economia politică la treisprezece. În 1843, publică prima sa carte importantă,
Un sistem de logică, urmată în 1848 de Principiile economiei politice. În 1851, Mill se
căsătoreşte cu Harriet Taylor, cu care are o relaţie sobră şi intelectualizată, soţia sa fiind
primul recenzent al oricărei lucrări elaborate de Mill în perioada căsniciei.
În 1859, publică Despre libertate şi Consideraţii asupra reformei parlamentare, iar în
1861 Utilitarismul, în care-şi formulează în termeni neechivoci distanţarea faţă de versiunea
teoriei morale utilitariste propuse de Bentham. În 1865, este ales membru al Parlamentului,
poziţie pe care o va pierde peste doar trei ani. Publică în 1869, în fine, Supunerea femeilor,
care fusese scrisă încă din 1861.
Multe dintre argumentele formulate de Mill au devenit locuri comune în orice istorie
intelectuală a liberalismului. Pledoaria sa din Despre libertate în favoarea libertăţii de
exprimare rămâne un exemplu de claritate conceptuală şi forţă argumentativă. De asemenea,
avertismentul lui Mill că democraţia, concepută ca presupunând o formă de suveranitate
nelimitată a majorităţii, se poate transforma într-o „tiranie a majorităţilor” (cel puţin la fel de
arbitrară şi repugnantă ca şi tirania exercitată de un singur om), ar trebui să dea în continuare
destule motive de reflecţie teoreticienilor secolului XXI.
În privinţa justificabilităţii intervenţiei statului, John Stuart Mill acceptă teza
dominantă printre membrii Şcolii Clasice de economie (al cărei ultim mare reprezentant
istoric a fost), şi anume că laissez-faire-ul trebuie să reprezinte regula principială, iar
intervenţiile statului excepţia (cu alte cuvinte, că povara argumentării trebuie să cadă
întotdeauna pe umerii celor care susţin cutare sau cutare formă de intervenţie).
Totuşi, etichetarea lui Mill ca autor liberal prin excelenţă trebuie însoţită de câteva
precizări. Ea este oarecum exagerată dacă se referă la totalitatea poziţiilor întâlnite în opera
sa. Simpatia cu care a privit eforturile socialismului utopic sau teza sa că nu se poate vorbi
despre o superioritate morală intrinsecă a proprietăţii private faţă de cea colectivă sunt departe
de a reprezenta „mărci specifice” ale liberalismului. Pe de altă parte, dacă privim această
etichetă ca un mod de a caracteriza o atitudine intelectuală, lucrurile se schimbă. Ataşamentul
ferm faţă de principiul individualismului metodologic şi încrederea în virtuţile discuţiei critice
ne dau întreaga măsură a unui spirit profund liberal.
Ludwig von Mises (29 septembrie 1881 – 10 octombrie 1973) este reprezentantul cel
mai de seamă al Şcolii austriece de drept şi economie. În opera lui Mises, liberalismul îşi
găseşte o fundamentare a cărei coerenţă şi rigoare intelectuală sunt greu egalabile. Pentru
gânditorul austriac, ordinea proprietăţii private este conceptul ce subsumează perfect filozofia
politică liberală. În opinia sa, toate celelalte realizări teoretice majore ale liberalismului -
pledoaria pentru libertate, toleranţă, pace -pot fi înţelese drept consecinţe fireşti ale dreptului
la proprietate privată.
Numele lui von Mises este inextricabil legat de disputa privind imposibilitatea
calculului economic în socialism. Într-un eseu din 1919, „Calculul economic în societatea
socialistă”, economistul austriac demonstrează cum o economie socialistă, care este lipsită de
sistemul de preţuri al pieţei libere şi în care proprietatea privată asupra bunurilor de capital
este abolită, nu permite alocarea eficientă a factorilor de producţie şi nici calculul raţional al
costurilor. Concluzia analizei sale este că socialismul distruge cooperarea socială, sistemul
preţurilor şi diviziunea muncii. Mises şi-a dezvoltat teoria iniţială într-un tratat publicat în
1920, Socialismul, unde, printre altele, face o critică demolatoare a diverselor forme de
socialism precum şi a sistemelor pseudo-socialiste.
Cea mai importantă lucrare rămâne însă Acţiunea umană (1949), „biblia economică a
omului civilizat”, după cum a caracterizat-o Murray Rothbard. Mises construieşte un sistem
economic dedus raţional din câteva axiome, data ultimă fiind acţiunea umană. „Este ştiinţa
economică dezvoltată ca disciplină deductivă, pe firul implicaţiilor logice ale existenţei
acţiunii umane”, a spus Murray Rothbard despre „magnum opus”-ul misesian. Cele mai
importante contribuţii ale lui Mises sunt: evidenţierea caracterului redistributiv şi
destabilizator al inflaţiei ca urmare a etatizării sistemului bancar, legătura necesară dintre
moneda sănătoasă şi instituţia proprietăţii private ş.a.m.d.
Alte lucrări: Teoria banilor şi a creditului (1922), Birocraţia (1944), Teorie şi istorie
(1957).
Robert Nozick (16 noiembrie 1938 – 23 ianuarie 2002) este probabil cel mai cunoscut
reprezentant al liberalismului filozofic în secolul XX.
Anarhie, stat şi utopie (1974), principala sa lucrare, a fost considerată ca un moment de
resurecţie a teoriei „statului-minimal” şi contraponderea perfectă la social-democraţia
teoretizată de John Rawls în O teorie a dreptăţii. Din punct de vedere liberal, Nozick dezvoltă
trei idei importante în Anarhie, stat şi utopie: teoria statului-minimal, teoria îndreptăţirii şi,
corelat, o critică a utilitarismului. În opinia lui Nozick, problema fundamentală a filosofiei
politice este existenţa statului iar răspunsul său pentru această problemă este următorul:
singurul stat justificabil moral este statul ce se limitează la asigurarea protecţiei indivizilor şi a
proprietăţilor lor. Pentru gânditorul american, o societate este dreaptă dacă respectă
următoarele principii:
 Un individ care dobândeşte o proprietate conform principiului dreptăţii în achiziţie
este îndreptăţit la acea proprietate;
 Transferul voluntar al proprietăţilor;
 Principiul rectificării, necesar istoric pentru a repara eventualele încălcări ale
principiilor 1 şi 2.
 Indiferent de inegalităţile ce apar în urma aplicării acestor principii, rezultatul final
este drept.
Critica utilitarismului se bazează, în principiu, pe o idee kantiană - indivizii sunt
scopuri în sine. In agregatele sociale ale utilarismului indivizii sunt doar mijloace în vederea
atingerii unei anumite situaţii sociale şi, pe cale de consecinţă, drepturile indivizilor vor fi
încălcate. Ulterior, în Viaţa supusă analizei (1989), Nozick şi-a reevaluat poziţia libertariană
din Anarhie, stat şi utopie etichetând-o drept inadecvată.
Alte lucrări ale filozofului american sunt Teoria normativă a alegerii individuale
(1963), Explicaţii filozofice (1981), Natura raţionalităţii (1993).
Thomas Paine (29 ianuarie 1737 – 8 iunie 1809) este unul dintre cei mai redutabili
exponenţi ai tradiţiei liberale clasice în filiaţie lockeană. Deşi i s-a reproşat, uneori pe bună
dreptate, că nu este un gânditor prea original, forţa stilului său şi capacitatea de a "traduce"
gândirea liberală în limbajul comun au fost decisive pentru propagarea ideilor liberale în
Lumea Nouă. Influenţa sa nu provine atât din faptul că ar fi adus în discuţie noi idei, ci din
faptul că a ştiut, ca nimeni altul, să le exprime pe cele vechi.
Englez de origine, emigrează în America în 1774, iar din februarie 1775 începe să
editeze The Pennsylvania Magazine, o muncă ce-i va ocupa următorii doi ani.
În ianuarie 1776, Paine publică Simţul comun, un pamflet care oferă justificarea
teoretică a Războiului de Independenţă, prin investigarea rolului legitim al guvernării şi prin
formularea principiului auto-determinării. Cartea s-a bucurat în colonii de un succes enorm (în
anul apariţiei, s-au vândut peste 100.000 de exemplare, o cifră incredibilă pentru sfârşitul
secolului al XVIII-lea). Un celebru pasaj al pamfletului sintetizează, într-o formă aproape
paradigmatică, nucleul dur al liberalismului de secol XVIII: „Societatea, în orice formă, este o
binecuvântare, pe când guvernarea, chiar şi în cea mai bună formă pe care ar putea-o lua, nu e
decât un rău necesar” (iar în cea mai rea formă, unul intolerabil).
Către sfârşitul deceniului, revine în Europa, unde devine tot mai mult interesat de mersul
Revoluţiei Franceze. Deşi iniţial primit cu simpatie de personalităţi intelectuale ca Edmund
Burke (care adoptase o poziţie favorabilă coloniilor), el a fost repede dezamăgit de politica
engleză. Disperarea sa „s-a transformat în dezgust” în 1790, atunci când Burke şi-a publicat
Reflecţiile asupra revoluţiei din Franţa.
 Paine a reacţionat în 1790 şi 1791, publicând cele două părţi din Drepturile Omului,
un adevărat „tur de forţă” polemic în apărarea teoriilor individualiste ale dreptului natural.
Herbert Spencer (27 aprilie 1820 – 8 decembrie 1903) este o figură cu totul aparte a
filosofiei britanice. După ce, în prima parte a vieţii, a lucrat în învăţământ şi a practicat
ingineria (realizând o seamă de construcţii apreciate în epocă), în ultimele decenii ale
secolului al XIX-lea a devenit unul dintre cei mai respectaţi şi mai temuţi jurnalişti ai Angliei.
Articolele de gazetă pe care le-a scris, şi care încercau să aducă în dezbaterea publică
principiile filosofiei sale sociale, vizau justificarea valorii libertăţii individuale şi a drepturilor
de proprietate, atrăgând atenţia asupra pericolului presupus de transformarea statului, din
protector al indivizilor şi garant al libertăţii acestora, într-un agresor lipsit cu totul de principii
morale şi care ar putea deveni principalul agent al restrângerii libertăţii.
Una dintre cele mai remarcabile caracteristici ale gândirii lui Spencer o reprezintă
deplina ei consecvenţă. Aşa cum activitatea sa jurnalistică nu este altceva decât o prelungire a
filosofiei sale sociale, aceasta din urmă, la rândul ei, este o continuare a unei teorii
epistemologice de tip evoluţionist, pe care Spencer a elaborat-o încă înainte de apariţia
„Originii speciilor” a lui Darwin.
Acest evoluţionism radical, aplicat la domeniul vieţii sociale, dă naştere unei concepţii
cunoscute sub numele de „darwinism social” însoţit, în teoria politică spenceriană, de o
adeziune fără compromisuri la individualismul metodologic, într-o perioadă în care elitele
intelectuale se lăsau tot mai mult fermecate de teoriile colectiviste şi de promisiunile idilice
ale socialismului. Teza fundamentală a individualismului este aceea că societatea nu este, şi
nu poate fi, nimic mai mult decât suma indivizilor care o compun. Nu există entităţi
supraindividuale, există doar indivizi care au, fiecare, propriile valori, interese şi preferinţe.
Fără a nega existenţa relaţiilor sociale, individualismul susţine că acestea sunt cu totul
dependente de opţiunile şi comportamentele individuale. Libertatea individuală devine, prin
urmare, valoarea supremă; iar structura unei societăţi organizate conform unei teorii
individualiste ar fi fondată pe un principiu de tipul celui denumit de Spencer „legea libertăţii
egale”: „fiecare om are dreptul de a face tot ceea ce doreşte, atâta vreme cât nu încalcă
libertatea egală a oricărui alt om”.
Indivizii teoriei lui Spencer sunt posesori de drepturi, şi nu purtători de utilitate.
Principala sarcină a filosofiei politice este de a investiga în ce măsură acţiunea
guvernamentală respectă sau nu aceste drepturi. Concluzia obişnuită a liberalilor clasici este
aceea că drepturile indivizilor sunt promovate prin lipsa acţiunii guvernământului, şi nu prin
intervenţiile acestuia. Statul bunăstării este respins tocmai pentru că realizarea sa nu poate fi
imaginată fără încălcarea principiului drepturilor egale. O astfel de doctrină (expusă de
Spencer în Statica socială, lucrare de tinereţe a cărei primă apariţie datează din 1850), este
perfect compatibilă cu teoriile contemporane ale libertarienilor statului minimal, care văd
adesea în Spencer un campion al libertăţii individuale.
Cea mai cunoscută carte a lui Spencer este însă Individul împotriva statului, o colecţie
de articole adresate publicului larg. Tradusă în limba română în perioada interbelică, lucrarea
s-a „bucurat” de o prefaţare confuză şi lipsită de noimă a lui Nae Ionescu, o extraordinară
mostră de neînţelegere arogantă a liberalismului într-o societate captivă în mitologia
etatismului providenţial.
Alexis de Tocqueville (1805 — 1859). Autor de referinţă în ştiinţele sociale, frecvent
invocat dar imposibil de clasat—filozof, moralist, istoric, gânditor politic şi (proto)sociolog în
acelaşi timp—Alexis de Tocqueville, jurist de formaţie, om politic şi diplomat, este cea mai
complexă personalitate liberală franceză din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Născut
într-o ilustră familie aristocratică, strănepot al lui Malesherbes şi nepot al lui Chateaubriand,
Tocqueville îşi dezvoltă demersul intelectual ca o interogaţie asupra fundamentelor şi
semnificaţiilor unui fenomen pe care îl consideră definitoriu pentru epoca modernă: progresul
egalităţii condiţiilor sau al democraţiei.
De altfel, această interogaţie constituie adevăratul motiv care îl determină să facă,
între anii 1831-1832, o călătorie în Statele Unite ale Americii, ţara în care - va scrie mai târziu
- democraţia pare să-şi fi atins „limitele naturale”. Oficial însă, el şi colegul său de la
tribunalul din Versailles, Gustave de Beaumont, au sarcina de a studia sistemul penitenciar
american asupra căruia cei doi publică, în 1833, la întoarcerea în Franţa, lucrarea Despre
sistemul penitenciar în Statele Unite şi despre aplicarea sa. Abia în anul următor însă, când
Tocqueville publică primul volum din opera sa fondatoare, Despre democraţie în America,
întreaga semnificaţie a experienţei americane prinde contur. Cartea se bucură de un succes
imediat şi îi aduce autorului titlul de cavaler al legiunii de onoare (1837), alegerea în
Academia de ştiinţe morale şi politice (1838) şi, după publicarea celui de-al doilea volum în
1840, alegerea în Academia franceză (1841). Concomitent, Tocqueville începe o carieră
politică, dar activitatea sa de om politic nu va egala succesul său ca literat. Din 1839 şi până
în 1849 este deputat din partea departamentului Manche în Adunarea Naţională unde susţine
poziţiile aboliţioniste şi în favoarea liberului schimb, acordând în acelaşi timp o mare atenţie
chestiunii colonizării Algeriei, episod care i-a făcut pe unii exegeţi să-l considere unul dintre
teoreticienii colonialismului. În urma Revoluţiei din februarie 1848, Tocqueville este ministru
de externe în guvernul provizoriu din iunie şi până în octombrie 1848. Lovitura de stat din 2
decembrie 1851, prin care Ludovic Bonaparte pune capăt Republicii a III-a, îl plasează în
grupul de parlamentari de opoziţie care se reunesc în faţa primăriei celui de-al X-lea
arondisment al capitalei franceze. Arestat, încarcerat şi apoi eliberat, Tocqueville se retrage la
castelul său unde începe redactarea unei originale lucrări istorice consacrată Revoluţiei
franceze, rămasă însă neterminată - Vechiul regim şi Revoluţia.
Istoria politică modernă este înţeleasă de Tocqueville ca o tendinţă generală, continuă
şi inevitabilă spre egalitatea condiţiilor sau democratizare. Dar, spre deosebire de optimismul
altor gânditori liberali francezi, el trăieşte o „spaimă religioasă” în faţa acestui fenomen,
căruia îi constată, pe de o parte, caracterul ineluctabil—contestat de cercurile conservatoare
din care provine - iar pe de altă parte, îi subliniază neajunsurile şi pericolele.
Ce presupune, pe scurt, această tendinţă a societăţilor moderne ? Egalitatea condiţiilor
înseamnă, mai întâi, instaurarea unei egalităţi de drept între indivizi în locul unei jurisprudenţe
distincte pentru fiecare stare sau ordin, cum se întâmpla în Vechiul Regim; în al doilea rând,
egalitatea condiţiilor înseamnă mobilitate socială potenţială ca urmare a abandonării
principiului eredităţii; în sfârşit, egalitatea condiţiilor înseamnă o puternică şi continuă
aspiraţie spre egalitate ce ia locul viziunii ierarhice tradiţionale asupra societăţii. Însă
egalitatea condiţiilor nu semnifică şi dispariţia diferenţelor şi inegalităţilor economice şi
sociale dintre indivizi; de fapt, spune Tocqueville, principiul democratic impune o egalitate
imaginară în ciuda inegalităţii reale dintre aceştia. Or, acest refuz al inegalităţii în societăţile
moderne prezintă un pericol: cu cât se cred şi se doresc mai egali, cu atât indivizii din
societatea democratică sunt, în mod paradoxal, mai slabi, mai izolaţi, mai dependenţi căci,
dacă fiecare este la fel de bun ca oricare altul, singurul arbitru şi criteriu al adevărului
acceptabil tuturor trebuie găsit în exteriorul fiecăruia, şi anume, în judecata opiniei publice
sau în judecata celor mai mulţi (cazul democraţiei americane) ori în delegarea unor puteri
asfixiante administraţiei publice centrale (cazul Franţei). Această constatare îl determină pe
Tocqueville să se întrebe dacă egalitatea e compatibilă cu celălalt principiu fundamental al
democraţiei, adesea ignorat, libertatea, iar răspunsul e categoric negativ: sporirea egalităţii se
face întotdeauna în detrimentul libertăţii.
O soluţie posibilă la paradox sugerată de Tocqueville constă în restaurarea corpurilor
intermediare existente înainte de Revoluţie (parlamente locale, asociaţii civice şi politice etc).
Acestea ar permite individului izolat să reziste autorităţii centrale şi „imperiului moral al
majorităţii”. Numai un atare aranjament instituţional ar putea atenua tendinţa irezistibilă către
un nou despotism, a cărui trăsătură definitorie e blândeţea - şi a cărui imagine este schiţată
profetic de Tocqueville la finalul reflecţiilor sale din Despre democraţie - o sinteză între
conformismul opiniei publice şi centralismul birocratic, adică între ceea ce gânditorul francez
identifică ca fiind, în epocă, specificul democraţiei americane şi a celei franceze.
Deasupra acestora se ridică o putere imensă şi tutelară care se însărcinează singură de
a le asigura fericirea şi de a veghea asupra sorţii lor. Este absolut, prevăzător, regulat şi blând.
Ar semăna autorităţii paternale, dacă, ca aceasta, ar avea ca obiect pregătirea oamenilor pentru
vârsta maturităţii, însă el nu caută decât să-i fixeze irevocabil în copilărie; doreşte ca cetăţenii
să se bucure cu condiţia ca ei să nu se gândească decât la a se bucura. Lucrează de bunăvoie la
fericirea lor, dar doreşte să fie singurul ei agent şi arbitru; veghează la securitatea lor, prevede
şi le asigură nevoile, le uşurează plăcerile, le conduce principalele afaceri, le dirijează
industria, le reglementează succesiunile, le împarte moştenirile; nu le-ar putea lua în întregime
necazul de a gândi şi osteneala de a trăi?