FILOZOFIE JURIDICA

OMUL, FIINTA NEDEFINITA

OMUL SI DEFINIREA LUI IN FILOZOFIE

Se poate spune că în timpurile noastre filosofia întâmpină dificultăţi majore în ceea

ce priveşte percepţia pe care opinia publică o are despre specificul şi rosturile sale.
De fiecare dată când este definită, trimiţând la „miracolul grecesc”, drept „ştiinţa
teoretică a primelor principii şi cauze”, „artă a artelor şi ştiinţă a ştiinţelor”,
„cunoaştere de sine” sau „dragoste de înţelepciune”, filosofia apare ca o disciplină
oarecum nesigură, cu un profil nedeterminat prin multitudinea de înţelesuri pe care
le pune în joc. Mai mult, în măsura în care parcurgi istoria disciplinei şi vezi cum
marii autori se contrazic între ei, filosofia apare mai degrabă ca un teren pe care se
desfăşoară un „război al tuturor contra tuturor”, decât ca o disciplină serioasă în
interiorul căreia să afli lucruri sigure şi de folos. Or, aşa cum ne-au învăţat
modernii, nu poţi avea ştiinţă fără certitudini, iar absenţa certitudinilor într-un
domeniu ce se pretinde ştiinţific este gravă şi constituie simptomul caracterului
„neştiinţific” al disciplinei în cauză. Această problemă de percepţie a filosofiei este
dată de neînţelegerea specificului discursului filosofic. Mă refer la faptul că
valoarea filosofiei, aşa cum spunea Russel, stă tocmai în incertitudinea ei, în faptul
că fluidizează „dogmele”, de orice tip ar fi ele, şi le expune unui exerciţiu critic
elementar. Filosofia nu oferă certitudini, ci îmi indică problemele certe pe care ca
individ nu le pot evita. Iar gestul tipic al filosofiei, oricare ar fi segmentul de
realitate pe care îl abordează, este acela de a chestiona, de a pune sub semnul
întrebării, ceea ce este evident, de la sine înţeles. Astfel se întâmplă şi atunci când
este vorba despre filosofia dreptului. Autorii care abordează din punct de vedere
filosofic dreptul fac acelaşi lucru: chestionează evidenţele, propun interpretări
concurente ce orienteză în cele din urmă practicile sistemelor juridice pozitive.
Cineva ar putea spune că aceste interpretări sun pure „teorii”, dar, aşa cum arăta un
cunosct filosof al dreptului, Oliver Wendell Holmes, „Teoria este cea mai
importantă parte a dogmei juridice, după cum arhitectul este factorul primordial
implicat în construcţia unei case.
Filosofia dreptului este disciplina care defineste dreptul in universalitatea
logică,cerceteaza originile si caracterele generale ale dezvoltarii sale interne si
pretuieste dupa idealul de justitie afirmat de ratiunea pura.

Filosofia dreptului a aparut în sec XIX si este o disciplina filosofica care

are cel putin 2 interpretari:

1)dinspre filosofie spre drept, adica reproducerea proiectarii problematicii pe

domeniul dreptului reprezinta o specie de disciplina filosofica.

2)Filosofia spre drept – problema filosofica care apare in cadrul

dreptului.Probleme cu aspecte juridice de ordin filosofic.Al doilea tip de probleme
filosofice sunt probleme pur juridice.

Omul si societatea nu pot sa-si rezolve problemele fara anumite norme,

problema normarivitatii in societate este o problema filosofica.

Locul si specificul problematicii umane in filosofie

Se poate spune ca interesul omului pentru cunoasterea de sine apare odata cu

ivirea acestuia in univers. Nu exista cultura, din cele cunoscute pana in prezent,
care sa nu cuprinda si o imagine asupra omului si a unui model de umanitate. In
creatiile mitice, in religii, in creatiile epice, in primele manifestari ale artei, vom
gasi implicit o imagine de sine a omului si o pledoarie pentru promovarea unei cai
de realizare. Filosofia este expresia afirmarii constiintei individualitatii omului ca
om in fata universului. In acest sens, Karl Jaspers spune ca filosofarea este ca „o
trezire a omului din starea de dependenta fata de nevoile vietii” sau din „somnul
dogmatic”, cum spune Lucian Blaga.

Omul nu este doar una din problemele fundamentale ale filosofiei, ci si una
care-si lasa amprenta asupra tuturor celorlalte probleme pe care le abordeaza
reflexia filosofica. „Prin om, spunea Constantin Noica, filosofia gandeste umanul
dincolo de el, () dar in jurul omului pivoteaza totul”.

In dezvoltarea gandirii filosofice vom gasi o mare diversitate de conceptii

despre ceea ce este omul. Insumata, literatura filosofica, din trecut si prezent,
asupra problematicii umane, este coplesitoare, un adevarat mozaic spiritual. Cu
toata bogatia si diversitatea raspunsurilor, intrebarea „ce este omul?” ramane
permanent deschisa. Nici un raspuns nu poate fi definitiv. A pretinde un asemenea
raspuns echivaleaza cu a renunta la cunoasterea si intelegerea omului. Martin
Heidegger apreciaza ca poate singura definitie definitiva este aceea ca omul este
indefinibil. A-l defini echivaleaza cu a-l nega ca om.

Momente din explicarea omului in dezvoltarea gandirii filosofice

Intrebarea „ce este omul?” se impune sa fie insotita de o alta; „au

recunoscut oamenii dintotdeauna, cei care au trait in Antichitate, in Evul Mediu,
Renastere si Modernitate, o realitate ce trebuia numita „om”, au deslusit ei in
diversitatea colectivitatilor in care traiau un model aplicabil, in mod egal,
imparatului si sclavului, nobilului si iobagului, bogatului si saracului, barbatului
si femeii?”. Fara indoiala, raspunsul este negativ. Anticii excludeau din sanul
umanului sclavii. In evul mediu crestin, in schimb, se impune convingerea, aproape
neegalata de nici o alta epoca, in existenta universala si vesnica a unui model
uman. Potrivit crestinismului, omul, barbat sau femeie, bogat sau sarac, imparat
sau cersetor, toti sunt creatii ale lui Dumnezeu. El este parintele tuturor.

In toate perioadele parcurse de dezvoltarea conceptiilor despre om, acesta

este definit prin raportare la o realitate exterioara siesi: fie prin raportare la eroi si
fapte mitice, fie la creatii ale zeilor, fie la fortele naturii.

Imaginea omului la Platon este faurita din impletirea mitului cu logosul.

Aristotel, in schimb, propune una din cele mai complexe si bogate perspective de
analiza ale omului. Abandonand explicatiile mitologice, el propune un proiect de
analiza complexa a omului cercetandu-l din perspectiva naturala, psihologica,
sociala, etica, metafizia. Omul este conceput ca un intreg, ca o unitate a mai multor
niveluri, ca o forma specfica a relatiei individual-general. Definitia aristotelica
presupune societatea, nu ca o asociere de indivizi, ci ca natura a umanului si
conditie a constituirii acestuia.

Dupa Aristotel, indeosebi prin elenism, definirea omului este mult ingustata.
Elenismul descopera individul uman oarecum in sine, ca un univers. In filososfia
lui Epicur, spre exemplu, omul are in sine o natura statornica si care este primul
intre lucrurile innascute, placerea. Aceasta nu este o atitudine, ci o conditie
existentiala; tine de firea, de natura omului. Schimbari imprevizibile s-au produs in
antichitatea tarzie odata cu crestinismul. Noua religie paraseste mitul poporului
ales si proclama ideea, formulata de stoici, a egalitatii oamenilor. In conceptia
crestina, omul este creatia lui Dumnezeu ale carui porunci trebuie sa le asculte
pentru a ajunge sa redobandeasca fericirea. In spiritualitatea evului mediu apare
cuplul antagonist Dumnezeu-Satana, „numele libertatii”, pe care abia epoca
moderna l-a descoperit, spune Le Goff.
 O epoca semnificativa, in drumul lung al intelegerii de sine a omului, este
cea iluminista. Omul epocii Luminilor este strans legat de natura, dar si suveran al
acesteia prin puterea ratiunii, inteleasa ca o caracteristica a tuturor oamenilor.
Realizarea omului inseamna exprimarea libera a artiunii.

Definitia omului printr-o trasatura sau un numar de trasaturi esentiale a

predominat in gandirea filosofica despre om pana in secolul al XIX-lea. Sirul
definitiilor care pot fi date omului, pronind de la trasaturi, este practic nesfarsit.
Orice trasatura a omului poate fi socotita al defini.

OMUL SI SOCIETATEA

Definirea societatii

Orice incercare de a schita un raspuns intrebarii „ce este societatea?” se

loveste de cateva dificultati: absenta unui sistem comceptual cat de cat unitar si
mare varietate a intelesurilor cuvantului societate. O cauza a acestei situatii este,
fara indoiala, natura societatii insasi; o realitate fara contururi ontice certe, in
raport cu alte niveluri de existenta, aflata intr-o permanenta deconstructie si
constructie. De asemenea, in cadrul acestor procese, componentele societatii sunt
supuse unor puternice interdependente, ceea ce confera devenirii lor un caracter
global, in cadrul caruia indivizii actioneaza, mai mult sau mai putin, liberi. 

Constelatiile individualizate care se constituie ca societati sunt determinate

spatial si temporal ca si componentele lor. De aceea, orice conceptie, filosofica sau
stiintifica cu privire la societate se constituie ca o componenta a societatii insasi, e
formulata intr-un anumit moment si loc, deci e temporala, istorica si e exprimata,
totdeauna, dintr-un anumit punct de vedere, deci partial.
 Individ. Individual. Individ colectiv

Individ, individual, individualitate si rapotul cu generalul si particularul

acopera aproape intereaga istorie a filozofiei. Individualul e realul, fie singular, fie
plural ori total. Individ, individualitate sunt categorii universale care se aplica
tuturor existentelor – astrilor, elementelor chimice, vietuitoarelor, oamenilor,
societatilor etc. De saptesprezece secole de cand se foloseste, cuvantul individ
numeste o persoana nedeterminata, un esantion al speciei umane. Din punct de
vedere logic, insa, nimic nu justifica utilizarea termenului de individ numai in
raport cu fiintele umane. Nu putem indica nici un criteriu in acest sens. Vom numi
individ tot ceea ce se poate numara, ce exista in mai multe sau mai putine
esantioane din genul considerat ce e susceptibil de o diferentiere dand nastere unei
discontinuitati: lucruri, fiinte, actiuni, relatii, evenimente, opere etc.

In raport cu conceptul de individ, cel de persoana are o semnificatie

deosebita. Gaston Fessard apreciaza ca, facand abstractie de istoria spirituala,
cuvantul persoana are doua sensuri:

Persoana este subiect de drept, termen si principiu al relatiilor juridice,

element al unei comunitati; in acest sens cuvantul deriva in linie directa din
cuvantul latin persona. In dreptul roman, persona semnifica precis „reprezentant in
materie judiciara”;

Persoana desemneaza un subiect, nu in calitate de termen sau principiu al

relatiilor, ci relatia insasi.

SUBIECTUL DE DREPT

Ce este „subiectul de drept”?

 „Subiect de drept este titular de drepturi si obligatii in raporturi juridice
specificate de legea in vigoare”.

Legea antica nu recunoaste aceasta calitate sclavilor, femeilor, copiilor sau

celor ce nu puteau intra in vreun raport juridic.

Referindu-ne la aceasta calitate de „persoana in drept”, este de retinut ca

„persoana in drept” nu este totuna cu ceea ce in mod obisnuit numim persoana. De
asemenea, o persoana neformalizata juridic se poate manifesta ca persoana morala,
persoana politica etc.

Pentru a fi recunoscuta ca subiect de drept o persoana trebuie sa aiba

capacitate juridica. Capacitatea juridica este reglementata normativ. Prin continutul
si forma sa ea este o creatie a legii in vigoare.

Subiectul de drept este, deci, titularul de obligatii si drepturi in raporturi

juridice specificate de lege. Acest fapt il distanteaza inconfundabil de alte
manifestari ale omului ca subiect.
 BIBLIOGRAFIE

Gorea, Brindusa, Puha, Elena, Filosofie, justitie si drept, Editia a 2-a, Editura

„Zethus”, Tirgu-Mures, 2009;

Puha, Elena, Prelegeri de filosofie, Partea I, Editura “Dimitrie Cantemir”,

Targu-Mures, 2002;

Puha, Elena, Prelegeri de filosofie, Partea a II-a, Editura „Dimitrie Cantemir”,

Targu-Mures, 2002, p. 5

Elena Puha, Prelegeri de filosofie, Partea I, Editura “Dimitrie Cantemir”, Targu-

Mures, 2002, pp. 259-261

Ibidem, pp. 264-271

E. Puha, Prelegeri de filosofie, Partea a II-a, Editura „Dimitrie Cantemir”, Targu-

Mures, 2002, p. 5

Ibidem, pp. 6-11

B. Gorea, E. Puha, Filosofie, justitie si drept, Editia a 2-a, Editura „Zethus”, Tirgu-

Mures, 2009, pp. 172-175