Istoria Filosofiei

GENEZA SI EVOLUTIA FILOSOFIEI

Parafrazandu-l pe Jacques D’Hondt putem spune ca “nu cunoastem cu adevarat filosofia

decat daca ii cunoastem geneza”.
Cunoasterea si intelegerea nasterii si originii filosofiei ne ajuta sa “vedem” ratiunile
pentru care exista filosofia dar si exigentele care “comanda” viata si fiinta ei. Tocmai
pentru ca prezinta o asa mare insemnatate, problemei genezei filosofiei i s-au dat
explicatii si interpretari foarte diverse care se inscriu intr-un registru polifonic delimitat
de doua atitudini extreme:
1. una, potrivit careia filosofia este un lux, si nu se conformeaza unei justificati rationale,
este un fapt spiritual total nedeterminat care nu se preteaza la o explicatie teoretica.
2. alta, dupa care filosofia, in calitate de “fiica a timpului” sau de chintesenta spirituala a
unei epoci reprezinta un fapt spiritual strict determinat obiectiv sau material a carui
geneza poate fi complet explicata pe cale rationala.
Pentru prima pozitie este ilustrativa “explicatia” lui Jaspers, dupa care nasterea filosofiei
este rezultatul sau produsul unei crize a constiintei de sine a omului ce declanseaza
“trezirea” acesteia, sinonima cu filosofia. Filosofia ia nastere printr-o iluminare spontana
si brusca a spiritului, originea si geneza ei sunt de nepatruns pe calea cunoasterii
rationale.
Pentru cea de-a doua – Heraclit – Nimic nu apare din nimic -> Hegel – Nimic nu apare
fara o cauza determinata.
Filosofia nu s-a nascut dintr-un vid cultural (nu este creatie ex nihilo !). Cu atat mai putin
putem accepta ideea ca filosofia, intrucat este constiinta de sine a omului, este la fel de
veche ca si omul si are aceeasi origine (divina). Premisa pe care ne cladim noi explicatia
sau mai corect, interpretarea, ne impune si respingerea oricarei teroretizari sau abordari
care “inradacineaza” filosofia in subiectivitatea individuala sau transcendenta.
Nevoia de filosofie s-a conturat pe fundalul saltului de la biologic la cultural, de la viata
vegetativa pasiva la cea sociala, creatoare si s-a permanentizat sustinand viata, evolutia
filosofiei si oferind justificarea tuturor prefacerilor sau schimbarilor inregistrate, cuprinse
in destinul filosofiei. Filosofia a aparut in expresia sa matura cu cca. 2500 de ani in urma,
cunoscand maxima inflorire in Grecia si Roma, motiv pentru care cineva spunea ca
acestea (Grecia si Roma antica) reprezinta leaganul filosofiei. Geneza filosofiei este un
proces complex si indelungat, aparitia filosofiei propriu-zisa fiind pregatita de un travaliu
spiritual (desfasurat intr-un spatiu geografic si cultural foarte divers – India, China,
Mesopotamia, Grecia, etc, dar cam in aceeasi secventa temporala) la capatul caruia
reflectia spontana, necritica despre sine va deveni filosofie (reflectie critica sistematica)
In geneza filosofiei distingem 2 momente, doua trepte succesive:
1. preistoria filosofiei – filosofarea (atitudine metafizica, reactie reflexiva spontana in fata
lumii si a vietii), concretizata in mituri, ritualuri magice, norme de conduita si
corespunzand gandirii mitice sau magice.
2. istoria propriu – zisa a filosofiei, care incepe din momentul cuprinderii reflectiei
metafizice in sistem si a manifestarii constiintei de sine a filosofiei. Acest moment cel
mai adesea “fixat” de traditie in secolul VI – V ante Hristos al antichitatii grecesti
marcheaza saltul de la filosofare la “activitatea riguroasa si sistematica, pedanta chiar”,
de edificare a unei intelepciuni veritabile care inseamna tocmai filosofie.
Nasterea filosofiei este de neexplicat daca nu o privim in legatura cu filosoful, creatorul
sau. In abstract putem vorbi despre filosofie ca despre o lume ideala, desprinsa de
producatorul sau... dar cand vorbim de viata concreta a filosofiei si de geneza ei nu mai
putem eluda filosoful, caci prin el apare filosofia, ca rod, ca opera a unei gandiri sau
constiinte metafizice. Filosoful nu apare din nean si nici macar dintr-o inzestrare sau
predestinare naturala, ci el este rezultatul “lucrarii” istoriei.
Omul a devenit si filosof nu din vointa pura, printr-o decizie eminamente subiectiva,
printr-o alegere absolut libera, ci dintr-un imbold continut in experienta lui sensibila
(practica) si cognitiva, coplesite de imprevizibil, de dezordine (haos), de relativism si
superficialitate si care, prin asta, ii ameninta securitatea si hegemonia existentiala. Omu
s-a dedicat filosofiei nu pentru ca a urmarit la ea vreun folos imediat, ci pentru ca a
constatat ca are nevoie de o “pricepere” mai adanca a lucrurilor pe care sa-si intemeieze
actiunea sa practica, fapt surprins de Aristotel care va scrie: “Asa ca, daca oamenii s-au
indeletnicit cu filosofia spre a evita nestiinta, e limpede ca au nazuit spre cunoastere spre
a dobandi o pricepere a lucrurilor, si nu in vederea unui folos oarecare. Aceasta se
dovedeste si prin urmatorul fapt: numai dupa ce oamenii au avut la indemana toate aceste
descoperiri ce slujeau la satisfacerea nevoilor, a comoditatii si placerilor lor, au inceput sa
umble dupa acest fel de speculatie mai inalta (adica filosofia)”.
Fiind “rezonatorul intelectual al universului “ – M. Florian – filosoful dispune de o
sensibilitate (reflexivitate) care-i permite sa “perceapa” universul ca tot, si de o ratiune
speculativa, capabila si abilitata sa patrunda generalul, esenta, universalul, infinitul, si sa
le “surprinda” in concepte sau categorii prin procese mentale subtile de abstractizare,
generalizare si idealizare.
Filosofia a fost posibila si a devenit realitate abia atunci cand omul, gratie subiectivitatii
sale eliberate de povara folosului sau utilului nemijlocit, a inceput sa constientizeze
destinul si vocatia sa ontologica. Filosofia se nutreste din adevar si se edifica pe temelia
lui. Odata nascuta filosofia evolueaza. Filosofia nu a renuntat nici o clipa la menirea si
intelesul ei originar: dragoste de intelepciune. Privind nasterea filosofiei vom spune ca ea
nu s-a nascut intr-o forma pura si intr-o expresie desavarsita, ci, ca si-a conturat treptat,
progresiv, identitatea prin degajarea si detasarea din acel melange initial al cunostintelor,
impregnate de divin si mit – pe calea ratiunii, a sensurilor sau intelesurilor adanci.
Putem privi geneza filosofiei si ca un act de demitizare a cunoasterii impusa de nevoia
organizarii rationale a vietii sociale pe baza unor temeiuri sau principii generale care sa
asigure unitatea si coerenta ei. “Primii filosofi greci din perioada presocratica, erau
numiti intelepti, sofisti, fizicieni, si fiziologi, dar niciodata filosofi.”
In prima sa expresie filosofia a fost preocupata de cautarea originii lumii si de elaborarea
unei conceptii sau viziuni totalizatoare, generale asupra universului. Filosofia s-a
concretizat la inceputuri in cosmogonii si cosmologii expuse in lucrari ce purtau, cel mai
frecvent titlul “Despre natura” (“peri fiseos”) sau “despre zei”.
Ca urmare a decaderii moravurilor in polisurile grecesti (in special in Atena) are loc o
noua schimbare in “fizionomia” filosofiei, una radicala, apreciata ca o prima revolutie in
destinul filosofiei, omul devenind tema centrala a reflectiei filosofice. Initiatorul acestei
esentiale innoiri a fost Socrate, cel care prin maxima “Cunoaste-te pe tine insuti!” a dat
filosofiei un nou angajament, coborand-o din cer, “a asezat-o in orase, a introdus-o chiar
in case si a silit-o sa cerceteze viata, moravurile, binele si raul ”(Cicero.)
Edificarea stiintei logicii formale de catre Aristotel a rezolvat intr-o mare masura si
satisfacator problemele dilematicxe ale cunoasterii si stiintei dar a deschis o alta
problema – cea a valorii si demnitatii filosofiei si a cunoasterii filosofice.
Interzisa si condamnata ca “libera cugetare” – filosofia a fost constransa sa renunte la
vocatia ei de lumina sau de “intelepciune a lumii” si sa coboare la nedemna conditie de
slujnica a teologiei (ancilla teologiae).
Dar, dupa nefericita experienta medievala, filosofia este rechemata la viata si imboldita sa
redobandeasca vocatia ei de arhitect al spiritualitatii europene occidentale, de adancile si
spectaculoasele prefaceri innoitoare care au avut loc in viata sociala, ca efect al
schimbarii esentei raporturilor economice si al avantului stiintelor naturii si tehnicii.
Renasterea a redat filosofiei speranta de a deveni “lumina lumii”.
Drama existentiala o omului modern inspira angajamentul decisiv al filosofiei in lumea
socilaului, a istoriei, si a vietii individuale, concrete a omului, transformand-o intr-o
filosofie sociala si o ontologie a umanului. Cand acest revolutionar mod de viata si-a
redus simtitor resursele de crestere, de dezvoltare sociala, facand sa screasca presiunea
existenta asupra individului, filosofia s-a simtit responsabila fata de destinul tragic al
individului, al persoanei, adoptand o atitudine dominata de scepticism (Schopenhauer) si
nihilism (Fr. Nietsche).
Tabloul filosofiei contemporane este strabatut de doua linii de forta – aparent
divergente:1) reactivarea traditiei glorioase (neokantianism, neopozitivism,
neohegelianism, neotomism, neorationalism) si 2) inoirea obiectului tematic si a
instrumentatiei conceptuale si metodologice (pragmatism, structuralism, fenomenologie,
hermeneutica, filosofie analitica, filosofie existentiala).
Nevoia de filosofie se origineaza nu numai in esenta omului (fiinta interogativa), in felul
fiintarii lui (“intru mister si pentru revelare - Blaga”), si si in destinul tragic si caracterul
dramatic al vietii umane. Omul ajunge la filosofie nu doar pentru ca poseda o insusire
psihica – uimirea, mirarea, desi fara ea filosofia este de neimaginat – ci , pentru ca
realitatea vietii lui – individuale si colective – isi pierde sensul, devenind opaca si chiar
ostila.
Nevoia de filosofie exprima angajamentul ontologic al omului in calitate de fiinta
pamanteana suprema, de moment culminant al fiintarii.
Arthur Schopenhauer – Cu exceptia omului, nici una dintre fiinte nu este uimita de
propria ei existenta, iar odata cu aceasta uimire ia nastere nevoia de metafizica proprie
numai omului; el este prin urmare un animal metaphysicum.
Nevoia de filosofie se origineaza atat in esenta umana, cat si in destinul tragic si
caracterul dramatic al vietii umane. Nelinistea vine din efortul omului de a supune practic
lumea – prin mijlocirea cunoasterii, a ratiunii. Tot ceea ce realizeaza omul in plan
spiritual este de fapt un raspuns la nevoile vietii sale. Omul a creat mitul, stiinta, poezia,
filosofia nu pentru ca a vrut sa ajunga genial ci pentru ca a avut nevoie de ele pentru a
solutiona problemele vietii lui.
Nevoia de filosofie este sinonima cu trebuinta unei conceptii generale despre lume, a unei
viziuni de ansamblu, totalizatoare, fara de care fiintarea umana, ca fiintare cu sens, este
de neimaginat, constiinta faptului de unde vine si incotro se intreapta fiind hotaratoare
pentru implinirea destinului si vocatiei sale ontologice.

Nevoia de filosofie este perena, ea devine activa si mai ales presanta, imperativa, ducand
la nasterea filosofiei sau doar a unei filosofii, in momentul cand viata omului, situatia lui
existentiala este coplesita de haos, de dezordine, isi pierde sensul. Simtindu-se pierdut in
lumea lui, care ii devine straina, omul cauta o orientare radicala in situatia sa, facand
astfel filosofie.
Se poate spune ca nevoia de filosofie este sinonima cu cautarea echilibrului interior
deteriorat de complicarea vietii sociale, de diversificarea agentilor sociali agresivi si
distructivi.
Surprins si coplesit de amplificarea si diversificarea accelerata a raporturilor sale cu
lumea – mai ales cea umana – omul – desi inarmat cu o cunoastere satisfacatoare a
acestei lumi – s-a simtit dintr-o data derutat, dezradacinat, abandonat – zeilor,
divinitatilor. S-a accentuat sentimentul ca si-a pierdut propria identitate, propria conditie,
fapt ce l-a determinat pe de o parte sa-si imagineze si sa doreasca - o stare originara fasta
dominata de sentimentul fericirii, iar pe de alta parte, sa caute supoztii rationale pentru a
face credibila o optiune morala cutezatoare apta sa-l determine la angajare. In acest sens
este invocat Aristotel – potrivit caruia starea originara spre care tindea orice grec din
antichitate era “starea de zeu”, tendinta pe care Mircea Eliade o descopera in toate
civilizatiile arhaice si pe care o numeste “nostalgia paradisului”.
Unii greci, Empedocle de exemplu, au pretins ca au atins chiar aceasta stare.
Astazi, nevoia de filosofie este mai vie si mai presanta. Dezvoltarea stiintei si tehnicii
amplifica nevoia de filosofie intrucat este insotita si de un efect nedorit: tehnicizarea,
automatizarea vietii care concura la “ocultarea” sensului fiintarii umane. Martin
Heidegger atrage atentia asupra faptului ca “epoca tehnicii planetare” aduce o
uniformizare a reactiei si comportamentului uman, o depreciere a individualitatii umane,
dar in acelasi timp, o alterare a subiectivitatii, care, coplesita de rationalitatea scientista
devine vulnerabila, labila, anxioasa.
Nevoia de filosofie este potentata astazi de accentuarea dramatismului vietii cotidiene sub
inraurirea nefericita a extinderii ratiunilor economice asupra intregii fiintari umane si a
cresterii tensiunii existentiale ca urmare a dificultatii alegerii si intemeierii deciziei. Nu
este de ignorat nici inmultirea conflictelor sociale, politice, etnice, religioase, si
perturbarea echilibrului si stabilitatii sociale ca fermenti ai nevoii de filosofie in zilele
noastre.
In aceasta lume bulversata este necesara o noua busola care sa-l orienteze pe om spre
adevar (ca adevar al vietii) adica o filosofie care sa-i ofere o lumina si o intelepciune
suverana.

FILOSOFIA, CUNOASTERE DE ABSOLUT SI UNIVERSAL

Intre numeroasele modalitati de prezentare a specificului filosofiei este si aceea – de fapt

cea mai frecvent utilizata - care o reduce la cunoastere, diferenta provenind din accentul
pus pe una sau pe alta din fatetele numeroase ale cunoasterii.
E demn de observat accentul pus pe expresia “pretinsa cunoastere”, care nu vrea sa
insemne nimic mai mult decat o atentionare asupra originalitatii cunoasterii filosofice.
Filosofia este o cunoastere a “ceea ce se ascunde dincolo de natura” si in acelasi timp o
“demonstratie” in favoarea acestei posibilitati de cunoastere. Iar ceea se “ascunde dincolo
de natura” este denumit ca absolut in traditia filosofica.
Definind filosofia drept cunoastere (stiinta) a absolutului, Hegel spunea ca absolutul –
inteles ca ceva diferit de noi insine in care ne-am putea pierde – este motorul oricarei
activitati intelectuale si chiar a oricarei actiuni umane. Reflectia filosofica – scria el – ne
conduce la absolut dar ea pretinde rabdare si un travaliu infinit. Credinta religioasa,
dragostea romanesca, sinuciderea nu sunt decat o impacienta a absolutului.
Filosofia s-a “visat” o cunoastere absoluta (sau pura) nu in sensul de cunoastere totala,
atotcuprinzatoare, ci de cunoastere in care omul se contopeste, se identifica cu ceea ce nu
este el (cu existenta). Hegel, chiar asa definea cunoasterea absoluta: cunoastere prin
“identitatea dintre gandire si existenta”.
Numeroasele acceptii care s-au dat de-a lungul timpului absolutului pot fi reduse la trei:
1. teoretica – filosofica – absolutul desemneaza ceea ce exista in sine si prin sine,
nedeterminat si nealterat de insertia concretului.
2. ontologica – absolutul desemneaza existenta primordiala, perfecta, necreata,
nedeterminata, sau temeiul sau fundamentul lumii.
3. metafizica – prin absolut se intelege un principiu universal – Dumnezeu, Natura,
Binele, Fiinta
Desi forumula lansata de Hegel (filosofia este stiinta absolutului) ajuta enorm la
evidentierea esentei veritabile a filosofiei ca mod sau fel de cunoastere, ea lasa loc pentru
multe inconveniente care provin din chiar nedeterminarea absolutului. Aspiratia majora a
filosofiei se concretizeaza de fapt intr-o cautare si nu intr-o cunoastere propriu – zisa a
absolutului. Iar aceasta cautare este ceva mai mult decat cunoastere a ceva dat, caci
absolutul este construit de filosofie, fapt pe care insusi marele clasic german l-a sesizat
scriind ca “Absolutul trebuie construit pentru constiinta, iata sarcina filosofiei; dar
producerea, precum si produsele reflectiei fiind numai limitari, acest lucru este o
contradictie...Mijlocirea acestei constructii este reflectia filosofica”
Asa se explica de ce nici o filosofie nu s-a putut impune ca o veritabila si universala
cunoastere de absolut, de ce absolutul nu a putut fi atins de nici o filosofie, ramanand
peste timp sublimul ei miraj.
In calitate de cunoastere, filosofia se situeaza in prelungirea si deasupra explicatiei
“fizice”, stiintifice (care este cunoastere de univers, inteles ca totalitate cosmica)
definindu-se si ea ca o cunoastere de universal.
Filosofia este act spiritual dezvaluitor al universalului, universal ce se “afla” in spatele
individualului si reprezentand sau fiind temeiul ontologic al acestuia (individualului).
Asadar, filosofia este un domeniu de reflectie metateoretica (in raport cu teoriile stiintei)
ce aspira sa devina o cunoastere universalaa carei indreptatire vine din caracterul ei
totalizator. Inainte de a fi cunoastere universala (de universal) filosofia a fost si este
cunoastere de univers caci ea este de neimaginat fara materia prima produsa de
cunoasterea pozitiva (rudimentara sau elevata) ce devine substanta gandului care cuteaza
spre universal.
Cercetarea istoriei filosofiei scoate la iveala ca la inceputuri filosofia s-a manifestat
(exprimat) ca intreprindere teoretica in forma unei incercari de a cunoaste existentul
(“ceea ce este”) in sensul de realitate cosmica. Ortega y Gasset scria ca intr-o prima
raportare trebuie sa “definim filosofia drept cunoastere (de Univers) a Universului”. Din
acest punct – altfel discutabil – incepe ascensiunea filosofiei catre universal, universal
care se intrepatrunde cu absolutul.
Universalitatea este o dimensiune a lucrurilor, a fiintarii dar si a cunoasterii acestora, iar
filosofia in calitate de metafizica (cunoastere de lume si de cunoastere de sine in acelasi
timp ) viza unificarea lor, Hegel savarsind acest pas identificand cu ratiunea. Acceptand,
cu rezervele ca exista o cunoastere filosofica, atunci trebuie acceptat ca aceasta vizeaza
nu un adevar oarecare sau adevarul in acceptie gnoseologica, ci adevarul adevarurilor
(sau Adevarul, adica cu A mare), adica un Adevar universal a carui universalitate vine
din continutului ei. Astfel se legitimeaza aspiratia de cunoastere universala a filosofiei
care este ceruta si de precaritatea fundamentelor logico-metodologice ale stiintei in
calitate de veritabila cunoastere.

CONCEPTUL DE FILOSOFIE

A stabili identitatea filosofiei potrivit intrebarii Ce este ? (filosofia) este un lucru extrem
de dificil de realizat intrucat ar trebui o ancheta asupra multitudinii de expresii pe care
aceasta le-a imbracat de-a lungul timpului.
Prin natura demersului sau reflexiv filosofia este un fapt de cultura spirituala care
inglobeaza intr- o sinteza valorica totalitatea experientei umane (cognitive si practice) de
aceea accesul spre fiinta ei nu se poate infaptui prin mijlocirea reprezentarii realitatii ei
empirice, care este de necuprins astfel, ci numai prin mijlocirea unui concept.
Termenul de filosofie circula azi cu doua acceptii:
1. - viziunea omului sau grupului social asupra lumii, conceptia lor asupra vietii, ideile
sau credintele lor despre locul omului in univers si rolul pe care este chemat sa-l joace.
2. - reflectie critica asupra tuturor problemelor de mai sus, asupra solutiilor pe care le
primesc si asupra insusi spiritului care le da.
Filosofia este perceputa ca stiinta si luminare – independenta de gandire, prin puterile
“ratiunii naturale”.
“Filosofia in calitate de luminare” inseamna o indeletnicire analitica, interpretativa si
comprehensiva a filosofiei cu ea insasi.
Kant definea luminarea ca “iesirea din starea de imaturitate de care suntem singuri
vinovati” iar “imaturitatea” insemnand “incapacitatea de a te servi de propriul intelect
fara indrumarea altuia”. Deci luminarea are ca tel obtinerea independentei de gandire
(autonomia intelectului si cunoasterii). Dar independenta de gandire a omului si stiinta nu
sunt opuse ci ... se sustin reciproc.
Aristotel: “Doar pentru cei care vor sa gaseasca o dezlegare e de mare folos sa stie sa
puna bine problema. Caci rezultatul fericit al cercetarii depinde de dezlegarea
problemelor puse anterior. Cine nu stie unde este nodul nu poate sa-l dezlege.”
Initial producatorul de filosofie apare sub denumirea de sophos – intelept, iar calitatea de
intelept era conferita unor oameni cu un interes aparte pentru cunoastere si cu o pricepere
si o abilitate deosebita in intelegerea si organizarea vietii colective si individuale: ei fiind
in numar, dupa Platon, si patruzeci dupa Diogene Laertios. Dintre acesti intelepti ai lumii
antice primul care s-a consacrat si a fost recunoscut de traditie, ca filosof a fost Socrate.
Diogene Laertios: Sophos – spune autorul, era prea pretentios, caci intelept este acela
care a ajuns la cel mai inalt grad de perfectiune sufleteasca. Aceasta era insusirea zeilor
(sau a lui Zeus). De aceea pentru ca “numai zeul poate fi intelept” - De aceea – pentru ca
“numai zeul poate fi intelept” - spune Pitagora, pentru a nu aduce atingere acestora (altfel
spus pentru a nu fi imorali) s-a apelat la philosophos. Aici trebuie gasita si explicatie
asertiunii lui Platon ca “filosofia este cel mai de pret dar ce le-a fost dat muritorilor de
catre zei.”
Altfel spus, metafizica (alias filosofia) este cunoastere mai generala, si prin aceasta,
superioara celei din fizica. Este o cunoastere suverana si autorizata (tocmai de legatura cu
“stiinta”) si nu o pura speculatie nascuta din subiectivitatea individuala.
Aristotel defineste filosofia ca metafizica – stiinta teoretica a principiilor si cauzelor
prime.
Totodata metafizica (filosofia) in calitate de cunoasterea mai generala si superioara celei
din “fizica” se preocupa nu numai de cunoasterea si temeiului obiectelor sau lucrurilor
sensibile ci, si mai ales, de cunoasterea celor ce transcend naturalul, adica de suflet si
divinitate.
La inceputurile sale filosofia reprezenta si intruchipa ansamblul preocuparilor teoretice,
totalitatea demersurilor cognitive menite sa descopere fundamentul sau temeiul lucrurilor,
dar mai ales al lumii, si ratiunea lor de a fi.
In epoca moderna conceptul de filosofie a desemnat mai ales actiunea speculativa de
ordonare si integrare a cunostintentelor sau stiintelor intr-un sistem coerent, filosofia
identificandu-se cu o stiinta mai cuprinzatoare si mai rafinata, un fel de regina a stiintelor
o “stiinta despre absolut” cum se exprima Hegel.

FILOSOFIE SI CULTURA

Numeroase argumente – indreptatesc convingerea frecvent exprimata ca omul este “o

fiinta culturala care are trebuinta de a intelege si de a se intelege.” Aici, in aceasta
exprimare “intelegere” nu inseamna doar cunoastere, ci, ceva mai mult decat aceasta:
patrunderea si dezvaluirea sensului sau firii fiintarii.
Tocmai pentru ca omul fiinteaza cultural, filosofia nu trebuie, si nu poate fi izolata de
ansamblul culturii, scria A Cuvillier. Filosofia este forma, moment si dimensiune
esentiala a culturii.
In rostirea lui L. Blaga din “Trilogia culturii” - “Omul nu poate fi definit ca om, decat
prin actul de cultura.”
Sociologul american Ralph Linton scria ca nu exista “societati aculturale si nici macar
indivizi lipsiti de cultura, oricat de simpla ar fi ea, si fiecare fiinta umana este culturala in
sensul ca participa la o anumita cultura.”
Cultura este insemnul de noblete al omului ca fiinta sociala, este simultan matricea lui
existentiala cat si produsul fiintarii lui demiurgice care-i confera originalitate si distinctie.
Cum ziceau L. Blaga si Petre Andrei, ea este o mutatie ontologica fundamentala care-l
separa pe om definitiv de natura.
Fara cultura societatea ar ramane o turma iar individul un animal.
Cultura nu inseamna doar simpla asociere sau insumare pasiva a produselor mintii si
sensibilitatii omenesti, ci si expresia reproiectarii acestora asupra temeiului existential al
fiintei umane. Originea, izvorul culturii se afla in conditia existential – ontologica a
omului – fiinta demiurgica – si tocmai de aceea identitatea lui nu poate fi gandita sau
definita altfel decat ca fiinta culturala.
Atat la nivel individual cat si colectiv, cultura nu inseamna numai creatie ci si
interiorizarea valorilor (a creatiilor, altfel spus) si mai ales la transpunerea lor in
manifestari actionale, in atitudine.
“Cultura este ceea ce a ramas dupa ce ai uitat tot ce ai invatat!” - Girardin
Edificiul culturii se ridica pe temelia vietii materiale a societatii sau colectivitatii umane
iar cultura devine blazonul, efigia spirituala a acesteia care traverseaza timpul si consacra
in universalitate personalitatea acelei colectivitati disparute.
FILOSOFIA ESTE FORMA SUVERANA A CULTURII – caci ea coordoneaza celelalte
forme ale sistemului cultural, si totodata directioneaza, conduce procesul creatiei
culturale gratie vocatiei ei metateoretice si axiologice.
Prelucrarea naturii si transformarea ei in cultura parcurge mai multe etape care sunt de
regula prezentate ca momente constitutive ale culturii: 1- congnitiv, 2 – axiologic, 3-
demiurgic, - actional sau comunicational (unii ii spun praxiologic).
Pentru stabilirea identitatii culturii si aflarea veritabilei ei semnificatii au o mare
insemnatate, pe de o parte, relatia culturii cu cunoasterea si pe de alta parte, relatia ei cu
valoarea , fapt surprins si in formularea care foarte adesea e folosita ca definitie a culturii:
”Cultura este cunoasterea pusa in valoare”.
Relatia cultura- valoare isi amplifica insemnatatea si pentru ca este singura care poate
oferi o cale sigura spre intelegerea mecanismului producerii culturii.
Filosofia reprezinta axul central al oricarei cultuei, nucleul sistemului cultural, sufletul
viu si constiinta critica a culturii. Prin statutul sau filosofia este constiinta interogativa si
problematizanta a culturii.
“Filosofia este asadar chintesenta spirituala a unei epoci, este patternul axiologic al
oricaruia din sistemele de valori ale culturii, in functie de care se instituie idealurile
umane si se constituie strategiile de realizare a acestora”, “dar si produsul cel mai delicat
si mai rafinat al ravnei culturale.”- Manuel Garcia Morente.

FILOSOFIE SI RELIGIE

Delimitarea statutului filosofiei presupune si o raportare la religie intrucat si aceasta, ca si

filosofia, reprezinta o conceptie generala despre lume ce raspunde aspiratiilor omului spre
totalitate si eternitate.
Uneori filosofia si religia sunt definite drept cunoastere de absolut avandu-se in vedere ca
timp de aproape doua milenii, in simbioza sau independent, cele doua forme de reflectie
(metafizica si mistica) au cautat temeiul unic si ultim al lumii, prezentandu-se ca reflectii
specifice (mijloace si perspective diferite) despre Absolut.
De la inceputurile lor filosofia si religia s-au aflat intr-o legatura stransa obiectul cautarii
lor era identic sub aspectul semnificatiei: fiinta ca fiinta, principiul ontologiei si divinul,
principiul teologiei sunt identice, sunt totuna.
Prima religie veritabila, crestinismul, a declansat “atacul” la filosofie revendicand
primatul ontologic al divinului, ca o conditie necesara pentru a se impune ca autentica
intelepciune> Edificandu-se doctrinar noua religie (crestinismul) voind sa devina
universala s-a situat in opozitie nu numai cu filosofia greaca (forma de cultura spirituala
cea mai influenta si persuasiva), ci si cu ansamblul credintelor greco- romane perceput ca
o alta religie.
Crestinismul stabileste pentru prima oara intre religie si filosofie raportul de opozitie,
care este insa de tip epistemologic mai intai si apoi si de tip cultural.
E de semnalat ca mult timp crestina fiind, filosofia nu a fost subordonata religiei. Abia in
secolul al Xi-lea Petrus Damianus, episcop de Ravenna decide: philosophia ancilla
teologiae est, in virtutea unei pretinse superioritati a credintei fata de ratiune: ''folosita in
elocinta religioasa, aceasta abila arta omeneasca (argumentatia logicienilor si retorilor
adica) nu se cuvine sa uzurpe cu aroganta dreptul celui mai tare, ci trebuie sa ce comporte
ca o slujnica intotdeauna supusa fata de stapani.”
Paradoxal insa nefericita decizie contine si o semnificatie pozitiva: sub conditia ancilara,
secunda, se ascunde posibilitatea recunoasterii ei ca reflectie sau activitate spirituala,
profana, deci filosofia este legitimata ca o cunoastere prin sine, autonoma.

Hegel: Obiectul religiei ca si acela al filosofiei este adevarul etern in insasi obiectivitatea
lui, e Dumnezeu si nimic altceva decat Dumnezeu si explicarea lui Dumnezeu... Atfel
religia si filosofia se confunda, filosofia este ea insasi serviciu divin.
Trebuie spus ca religia are o semnificatie deosebita pentru filosofi si pentru teologi. Daca
pentru filosofi, in linii generale, rekligia reprezinta un mod de explicare simbolica a
lumii, o reflectie motivata preponderent etic, un produs al vietii afective, care satisface o
trebuinta legitima a sufletului, pentru teologi ea este un fapt de esenta teoretica, care se
constituie intr-un ansamblu de credinte si convingeri adevarate dobandite in actul
revelatiei (ca legatura directa intre Dumnezeu, adica Adevarul insusi, si individul uman,
subiect cautator de adevar). Desi intr-o asemenea reprezentare cele doua forme ale
culturii spirituale sunt nu numai distincte ci chiar opuse, una – filosofia – fiind o
cunoastere si interpretare intemeiata pe gandire si nutrindu-se din adevar, iar cealalta –
religia – o credinta dobandita prin revelatie, totusi in istoria culturii filosofia si religia
stau cel mai adesea alaturi in virtutea unei “forme fundamentale comune” care este data
de “structura vietii sufletesti”. In efect ele sunt expresii diferite ale unei afectivitati
proiectate in absolut, in universal, cautand un temei neindoielnic vietii omenesti.
Intre filosofie si religie exista o singura diferenta de esenta: in timp ce filosofia este o
cunoastere antropocentrica avand ca esenta atotputernicia omului, esenta religiei o
constituie atotputernicia lui Dumnezeu, deci religia este o interpretare teo-centrica.
Constituindu-se ca intelepciune lumeasca, filosofia este chemata sa demistifice, sa
desvrajeasca lumea omului, dezvaluindu-i tainele si sensul adanc, scotand-o de sub
puterea supranaturalului pentru a-i permite omului sa si-o apropie adaptand-o la cerintele
vietii lui si imprimandu-i un alt sens decat cel natural, obiectiv.
Nascuta din nevoia omului de a pune stapanire pe lumea in care se naste fara voia sa si
traieste liber, dupa voia sa, filosofia cauta o certitudine absoluta, un principiu imanent
acelei lumi pe care sa-si intemeieze actiunea de schimbare, de innoire a ei. Filosofia
reprezinta lumina, dobandita prin cunoastere, care orienteaza pasii omului spre cucerirea
suveranitatii existentiale. Religia dimpotriva – pretinzand ca este invatatura divina,
concepe lumea dupa un principiu transcendent in care se intemeiaza toate justificarile
activitatii si atitudinii fiintei umane redusa la dimensiunea ei morala. Tocmai de aceea
sensul existentei umane este privit nu in legatura cu veritabila natura umana – demiurgica
– ci cu o predestinare divina in virtutea careia omul este inainte de toate slujitorul lui
Dumnezeu. Plasandu-l pe om exclusiv in raport cu Transcendenta absoluta religia il
condamna la esec total in viata reala, pamanteana, promitandu-i o compensatie iluzorie, o
fericire eterna ca rasplata pentru devotamentul lui.
Intr-o alta ordine de idei se poate vorbi si de alta diferenta intre cele doua conceptii
generale totalizatoare despre lume: una este metateoretica – filosofia – configrata intr-un
sistem categorial dupa “logica” realitatii, iar cealalta este simbolica, construita din
imagini inlantuite dupa regulile imaginatiei – supranaturalului.
Se mai poate adauga ca, in timp ce religia este inzvorata din viata sufleteasca- la originea
ei aflandu-se sentimentul, filosofia raspunde cerintelor vietii spirituale, la originea ei
aflandu-se intelectul , ratiunea. Ca urmare, filosofia reprezinta o interpretare a totalitatii
cosmice, dupa regulile logicii, ratiunii, in timp ce religia reprezinta un ansamblu de
credinte, de convingeri preeminent morale produse de imaginatie, de extazul mistic.

Nascuta din imboldul de a ameliora lumea si de a o perfectiona dupa dorintele si

aspiratiile genului uman, filosofia modifica permanent conceptia sa despre lume si
aspiratiile genului uman, imbogatindu-se tematic si metodologic si devenind tot mai
suverana in raport cu problematica ei specifica.
La polul opus, religia consacrata slujirii vesniciei ca imobilitate absoluta respinge orice
intentie de innoire a credintei si condamna orice actiune sau gest de nesupunere fata de
dogma, ca erezie sau blasfemie.
Privite ca expresii distincte ale constiintei de sine a omului filosofia il defineste pe omul
activ, care isi propune sa faca lumea lui pentru el, decis sa-si asume conditia lui
demiurgica, sa se revolte impotriva lumii date care ii e ostila si straina pe cand religia il
defineste pe omul pasiv , resemnat, umil care accepta fara cea mai mica impotrivire
realitatea sociala si umana cu speranta iluzorie ca pasivitatea sa va fi rasplatita de
Dumnezeu printr-o fericire vesnica in lumea de apoi. Asadar, in timp ce filosofia il
imboldeste pe om la cunoastere si actiune responsabila pentru a-si cuceri cu propriile
forte nemurirea, eternitatea, religia ii promite omului vesnicia doar ca o recompensa
pentru iubirea neconditionata a divinitatii, pentru sacrificiul si umilinta indurate in lumea
pamanteana nedreapta si imorala.

FILOSOFIE SI STIINTA

Primii filosofi au fost si primii savanti sau oameni de stiinta . Stiinta si filosofia au
coexistat la inceputurile lor intr-un sincretism cultural, personalitatea fiecareia nefiind
clar, ferm conturata. THALES – a fost nu numai filosof ci si geometru si astronom.
Pitagora - filosof si matematician; Anaximandros – filosof si geograf.
Unii autori spun ca la inceputurile ei grecesti filosofia cuprindea toate rezultatele
cunoasterii deci si cunostintele stiintifice sau stiinta, si , ca situatia aceasta ar fi durat
pana in inceputurile epocii moderne, atunci cand concomitent cu diferentierea treptata a
stiintelor, filosofia si-ar fi restrans si precizat domeniul sau devenind in cele din urma de
sine statatoare.
Diferentierea celor doua cunoasteri incepe cu Aristotel. Dupa momentul Aristotel vom
observa ca filosofia se autorizeaza tot mai convingator ca o cunoastere (arta) practica, iar
stiinta ca o cunoastere teoretica, stoicii facand exemplara aceasta identitate a filosofiei.
In Evul Mediu si in Renastere relatia dintre filosofie si stiinta a revenit aproape la punctul
initial, filosofia ingloband toate stiintele si fiintand in forma unei metafizici speculative.
Desi in zorii epocii moderne inca mai dainuia intelegerea filosofiei ca stiinta (cazul lui
Bacon si R. Descartes) totusi se face simtita tentativa de a conferi filosofiei o identitate
proprie spre a o deosebi net de stiinta naturii. Cei care au dat curs acestui imbold au fost
Locke, Berkeley si Hume, pentru care filosofia semnifica stiinta spiritului si naturii
umane. Acesta este inceputul timid al edificarii, spre sfarsitul secolului al 18-lea, a unui
nou statut al filosofiei prin raportare la stiinta, ca stiinta a naturii.
Clarificarea relatiei dintre filosofie si stiinta exprima o exigenta minimala pentru
intelegerea corecta a specificului reflectiei filosofice, a statutului si conditiei filosofiei ca
un acte de reflectie, de cunoastere si creatie. Filosofia ca reflectie si deci ca mod de
cunoastere, incepe acolo unde sfarseste stiinta, filosofia nascandu-se si traind din
nostalgia unitatii pierdute (a lumii si a cunoasterii).
Obiectul cunosterii filosofice il reprezinta intreaga realitate fiintand ca un tot, lumea in
ansamblul ei, ceea ce ne indeamna sa afirmam ca inainte de toate filosofia se defineste
drept cunoastere de lume, de univers nascuta din dorinta de (spre) totalitate.
Filosofia nu cerceteaza, nu cunoaste lumea, ci analizeaza constructiile teoretice, teoriile
stiintifice si in acest caz ea nu este cunoastere teoretica propriu – zisa, ci activitate pur
speculativa. Filosofia in calitate de cunoastere este preeminent ontologica, metafizica
( aspectul teoretci fiind inglobat si subordonat); este o cunoastere instrumentata de
gandire care trece dincolo de expresia data, nemijlocita a lucrurilor sau a lumii, vizand
universalul conceput ca fiinta pura, lumea esentelor ultime, a absolutului in care se
intemeiaza si inradacineaza individualul, trecatorul, datul (obiectul) cunoasterii stiintifice.
In cunoasterea filosofica esentiala nu este atat producerea adevarului (in sens
gnoseologic) cat prelucrarea, evaluarea critica ( cu alte mijloace decat cele proprii
stiintei) a adevarurilor printr-o reflectie in care raportarea la sine a subiectului nu poate
lipsi, ba chiar este preeminenta.
Filosofia si stiinta sunt doua cunoasteri, fiecare autorizata de un specific care le confera
personalitate distincta. Intre stiinta si filosofie n-a existat si nu va exista o granita
absoluta, definitiva chiar daca fiecare dintre ele lupta pentru autonomie deplina si pentru
suveranitate spirituala absoluta. De aceea relatia dintre ele este predispusa modificarii,
permanent putand sa apara aspecte noi.
Parafrazandu-l pe Schopenhauer, putem spune ca “stiinta aduce adevarurile iar filosofia
chintesenta lor.”
METODA FILOSOFIEI

Problema metodei, gratie insemnatatii ei pentru viata si cunoastera omului excede spatiul
sau domeniul filosofiei.
“Departe de a fi izolata in sfera teoretica, notiunea de metoda se confunda de fapt cu
intreaga organizare a existentei in masura in care ea este modelata de lucrarea spiritului si
a inteligentei. Nu exista viata, practica, lucru, care sa nu ceara si sa nu pretinda “un drum
catre”, adica o metoda...
Este usor de costatat ca succesul unei activitati – practic sensibile sau cognitive – depinde
nu numai de cunostintele profesionale, de claritatea scopului si obiectivelor ei, ci si de
organizarea si planificarea muncii, de procedeele si tehnicile utilizate. La fel de usor se
poate observa ca cel care cunoaste principiile si procedeele de lucru obtine rezultate mai
bune decat cel care actioneaza spontan, prin tatonare.
R. Descartes: Prin metoda inteleg reguli sigure si usoare, gratie carora cine le va fi
observat cu exactitate nu va lua niciodata ceva fals drept adevarat si va ajunge, crutandu-
si puterile mintii si marindu-si progresiv stiinta, la cunoasterea adevarata a tuturor acelora
de care va fi capabil.
Recunoscut pentru atentia acordata metodei filosofice, R. Descartes scria ca nu e suficient
sa ai spirit fin, important este sa-l utilizezi bine. Iar a-l utiliza bine, spunem noi, inseamna
a-l face sa lucreze cu metoda, adica dupa reguli verificate, dupa formule prescriptive.
Spiritul, gandirea filosofica fara aceste reguli, fara metoda nu produce filosofie. Cum se
stie filosofia este rodul muncii intelectuale ordonata de metoda si nu produsul unei
revelatii metafizice. Intelepciunea filosofiei, scria Kant, se cucereste prin munca si efort
titanic si nu prin ascultarea “oracolului din forul tau interior”.
Importanta deosebita a metodei in filosofie este relevata de intreaga istorie a filosofiei
care ofera dovezi indubitabile, ca de la origini si pana in zilele noastre filosofia a fost si
este in cautarea unei metode pure – infailibile, care sa isi permita intemeierea ei absoluta,
ca nu exista filosof care sa nu fie preocupat in prealabil, intr-un chip sau altul, de metoda
de urmat.
Insemnatatea metodei este subliniata si de faptul ca fiecare noua filosofie isi motiveaza
existenta prin esecul metodelor anterioare (traditionale) si descoperirea uneia noi, absolut
eficace. Nae Ionescu atragea atentia studentilor sai tocmai asupra acestui aspect spunand
ca “fiecare filosof incpe totdeauna cu o metoda, zicand ca metoda de pana acum nu a fost
buna si ca are el una care merge la sigur, orb, pe firul filosofiei.”
Trebuie sa mentionam trei acceptii care ii sunt conferite cuvantului metoda: 1. lingvistica
sau comuna; 2. stiintifica si 3. filosofica.
Asa cum observasera Descartes si Hegel, metoda nu este altceva decat o reflectare a
structurii functionale a obiectului, motiv pentru care ea se conformeaza acestuia si nefiind
deci impusa din afara.
Metoda filosofiei isi trage specificul din caracterul metateoretic al cunoasterii filosofice.
Ca sa ne spuna ce este lumea, filosofia trebuie sa afle mai intai cum este ea. Altfel spus,
filosoful gandind la lume o reconstruieste pornind de la niste principii pe care le deduce
din gandirea intregului lumii vizat in lumina unei asteptari proprii.
Recunoasterea diversitatii metodelor in filosofie nu anuleaza principiul unitatii acestora –
fapt care permite cercetarea sau cunoasterea lor in cel putin doua registre diferite: al
unitatii si al diversitatii.
Hegel este cel care a dat metafizicii semnificatia de metoda a filosofiei opusa dialecticii ,
desi aceasta metoda de concepere a lumii are aceeasi vechime cu filosofia insasi.
Incepand din a doua jumatate a secolului al 18-lea, metoda metafizica este subminata de
descoperirile lui Kant si Laplace (teoria istorista sau actualista a sistemului cosmic) care
dovedesc ca pamantul este supus devenirii, ca are o istorie proprie si toate de pe pamant
au o evolutie in timp.
In timp ce metafizica este metoda care procedeaza analitic, separand si opunand
obiectului real, determinatii care au valoare absoluta, dialectica (proprie ratiunii
speculative) este metoda care procedeaza sintetic, reunind determinatiile opuse,
relativizandu-le. Dar ea nu este creatia timpurilor moderne ci are o istorie sinuoasa
inradacinata in prima gandire greaca, Heraclit fiind consacrat de traditie ca primul
dialectician, iar maieutica lui Socrate, prima ei forma de expresie.
Prin Platon, dialectica maestrului sau (Heraclit) a devenit o metoda de constituire a
discursului filosofic ca o cunoastere a adevarului absolut.
Dintr-o metoda de cunoastere si interpretare, la Socrate si Platon, dialectica avea sa
devina – la sofisti – un mijloc speculativ de reducere la tacere a adversarului sau
partenerului de dialog, transformandu-se in retorica si eristica.
Facand abstractie de evolutia ei in timp, de expresiile diverse pe care le-a cunoscut si
privita intr-o expresie generala, putem defini dialectica drept metoda filosofiei care
concepe (priveste, interrpeteaza) lumea – atat in dimensiunea ei sensibila, cat si ideala –
ca un proces inepuizabil de devenire in care nimic nu este absolut identic cu sine, ci se
naste creste si dispare. Acest mod de a fi isi are temeiul sau izvorul in conexiunea
universala care inlantuie, aduna prin interactiuni generale si specifice toate felurile si
modurile fiintarii.
Dialectica este asadar o unitate triadica: teza – antiteza – sinteza sau contradictie – salt
(depasire) – negatie a negatiei.
Cei mai multi specialisti sustin ca primele doua incercari in semnificative in domeniul
metodei filosofiei apartin lui Heraclit si Parmenide, in reflectia carora au prins contur
principiile celor doua viziuni opuse asupra lumii, dialectica si metafizica. Impotriva
acestor viziuni naive s-au ridicat pe de o parte sofistii si scepticii, prin promovarea
indoielii principiale vis-a-vis de posibilitatea cunoasterii lumii, si pe de alta, Socrate,
Platon si Aristotel, cei care de fapt au asumat explicit problema metodei filosofiei.
Al doilea mare pas – considerat decisiv spre edificarea unei metode proprii, specifice
filosofiei l-au savarsit in zorii epocii moderne Francis Bacon si Renee Descartes care sub
fascinatia stiintei, a eficacitatii si realizarilor ei spectaculoase vor concepe metoda
filosofiei ca o expresie universalizata a celei stiintifice; Bacon a inductiei, Descartes a
deductiei. Acest pas a fost desavarsit de marii clasici germani, Kant si Hegel cei care au
inteles salutar ca metoda filosofiei trebuie sa se desparta de cea a stiintei si s-au straduit
sa-i dea prima expresie responsabila (constienta de sine.)
Evului Mediu european, caracterizat prin dominatie spirituala a catolicismului, ii este
recunoscuta o conceptie filosofica si o metoda specifica: scolastica. Cum filosofia cazuse
in conditie ancillara, devenind o ars demonstrandi, firesc si metoda ei si-a schimbat
esenta si finalitatea, transformandu-se intr-o tehnica de argumentare. Avand ca obiect
argumentarea si sistematizarea dogmaticii crestine filosofia a folosit ca metoda speculatia
logica. Prototipul acestei metode s-a afirmat in cadrul tomismului, filosofie care – se
spune – a reusit sa realizeze cel mai bine acordul dintre ratiunea naturala si credinta.
Emanciparea stiintei in zorii epocii moderne a fost insotita de emanciparea filosofiei de
sub tutela teologiei. Cresterea prestigiului stiintei, sporirea autoritatii ei teoretice a
exercitat o atractie irezistibila, stiinta devenind un model pentru filosofie. Consolidarea
legaturii dintre filosofie si stiinta a stimulat apetitul filosofilor de a imprumuta procedeele
si instrumentele stiintelor experimentale cat si a celor teoretico – deductive pentru a mari
performantele reflectiei filosofice. Pe aceasta cale au luat nastere metoda rationalista
(prin universalizarea principiilor metodei deductive din matematica) si metoda analitica
(prin extrapolarea principiilor metodei inductive din stiintele experimentale.)
Metoda rationalista a cunoscut expresii variate, dare au drept element comun convingerea
ca ratiunea este singurul instrument sau mijloc de producere a adevarului.
Metoda rationalista a lui Descartes se sprijina pe 4 “reguli” ale logicii cunoasterii care le-
am putea numi dupa cum urmeaza:
1. a claritatii si evidentei
2. a analizei
3. a sintezei
4. a enumerarii complete
Cam in acelasi timp s-a nascut si afirmat metoda analitica a carui parinte a fost englezul
J. Locke. Justificarea ei vine din lumea stiintelor experimentale si se edifica prin
extrapolarea procedeului inductiei. Fiind solidara cu empirismul, metoda analitica pune in
actiune principiile cunoasterii prin intelect care este considerat izvorul cunoasterii.
Confruntarea empirismului cu rationalismul a dus printre altele si la necesitatea revovarii
metodei filosofiei intr-o intreprindere ce poarta marca geniului lui Immanuel Kant.
Numita transcendentala sau critica aceasta metoda a contribuit – mai ales prin felul in
care a fost utilizata in capodopera gandirii kantiene, Critica ratiunii pure – 1781. – la
innoirea radicala a spiritului filosofiei moderne, oferind in acelasi timp “izvoarele
filosofiei viitorului” – P. Andrei.
Metoda filosofiei s-a edificat intr-o finalitate preponderent epistemologica, fapt care
devine foarte evident in filosofia contemporana.
Trebuie reamintit ca metoda transcedentala sau critica, desi promitea foarte mult, asa cum
a gandit-o sau inchipuit-o marele clasic german s-a dovedit plina de slabiciuni si
neajunsuri.
Intreaga reconstructie a filosofiei europene la inceputul secolului XX s-a produs in
temeiul recunoasterii ca “la inceput a fost Kant.”
Fondatorul metodei fenomenologice (Ed. Husserl) justificand ratiunea ei, scria intr-una
din prelegerile sale ca intrucat stiinta nu are acces la transcendent este necesara in
filosofie o metoda care sa asigure acest acces, pe care el a numit-o fenomenologie.
Fenomenologia are ca menire cercetarea dat-ului absolut (nedat-ul stiintei) care este situat
in transcendent si nu poate fi atins decat pe calea intuititiei. Aceasta metoda are
preeminent o motivatie antipsihologista, si, in reflez un angajament logicist.
Metoda fenomenologica porneste de la o noua existenta motodologic- epistemologica;
determinarea mai exacta, mai precisa, mai riguroasa (fara echivoc si indoieli) a obiectului
cunoasterii, garantia cea mai sigura a posibilitatii cunoasterii veritabile, dar care va
conduce in mod necesar la o prealabila si decisiva redefinire sau regandire a subiectului
cunoasterii.
Fomenologia se prezinta drept calea sigura de acces la esenta a priori, indentificata cu
fenomenul. Aceasta parcurge (cuprinde) doua momente:
1. reductia fenomenologica – semnificand “punerea intre paranteze” a lumii sensibile si a
tuturor cunostintelor (stiintifice si filosofice) despre eea – numita epoche – lumea
incetand astfel sa mai fie obiect al cunoasterii.
2. intuitia eidetica sau intuirea esentei, al carei rezultat il constituie sesizarea nemijlocita
a “esentei pure”, sesizare ce are loc independent de procesul logic de abstractizare.
O alta metoda care a lasat o amprenta semnificativa pe efigia filosofiei contemporane a
fost cea structuralista.
Nasterea analizei structurale a reprezentat un raspuns concret la tendinta de “pulverizare”
a solutiilor ce se propuneau problematicii complexe a socio-umanului ce inducea direct
pericolul relativismului si scepticismului.
Prin urmare, aflarea (gasirea) sensului (care este de fapt obiectivul metodei structuraliste)
presupune situarea simultana in doua planuri: in obiect, pentru a studia (intelege, mai
corect) functionarea lui interna si in ideal (obiectul schematizat, idealizat) pentru a gasi,
prin procedee rationale, legile interne ale obiectului privit ca sistem inchis de
transformari, izolat de lumea in care fiinteaza.
Corespunzator acestei situatii, metoda structurala “comporta doua operatii tipice:
decuparea (detasarea) si imbinarea (inlantuirea).
Este evident ca metoda structurala pentru a fi eficace trebuie sa coopereze si sa se
completeze cu analiza comparativa si cu cea functionala. Or, tocmai in aceasta asociere
se intrevede posibilitatea atingerii obiectivitatii absolute in cunoasterea si intelegerea
lumii omului.
Vorbind mai la rigoare, metoda structurala se sprijina pe trei reguli:
a) regula imanentei, conform careia “analiza se plaseaza in obiect pentru a studia
functionarea lui interna, abandonand orice consideratii asupra lumii externe lui”
b) regula comutarii, care stipuleaza ca “in cursul analizei, al compararii si ordonarii
diferentelor, sa se introduca artificial o schimbare de semnificant pentru a studia daca
aceasta antreneaza o schimbare echivalenta de semnificatie.”
c) regula variatiei diacronice, care cere “explicarea variatiilor sistemului prin invarianti
structurali.”

SPECIFICUL REFLECTIEI FILOSOFICE

Incercarea de a clarifica conceptul de filosofie si de a propune un concept al filosofiei s-a

lovit si de alta dificultate: felul de a fi al filosofiei.
Filosofia este de fapt un demers (text) exprimat (expus) intr-un limbaj specific (propriu)
potrivit unei „logici” specifice si urmarind o finalitate specifica.
Forma principala de fiintare sau exprimare a filosofiei este sistemul, adica un ansamblu
structurat de idei, care se deduc dintr-un (si se intemeiaza pe un) principiu unificator sau
generator. Acestui tip de filozofie i se mai spune doctrina (filosoful are o opera sau o
doctrina) spre a o deosebi de forma nesistemica, numita viziune. Filosofia lui Kant, Hegel
este o doctrina.
Reflectia filosofica se concretizeaza fie intr-o doctrina, fie intr-o viziune asupra lumii.
Opera filosofica cunoaste o forma interioara sau spirituala si este sinonima cu organizarea
gandurilor sau ideilor (mai corect ar trebui spus, al continutului acestora) si alta
exterioara, sinonima cu modalitatea sau felul de expunere a continutului gandurilor sau
ideilor, adica stilul.
Forma interioara cunoaste la randul ei doua tipuri:
1. sistematica, atunci cand filosofia se prezinta ca sistem sau ca rezumat al sistemului –
ex: Toma D’Aquino, aici intrand doctrinele
2. nesistemica sau aforistica – atunci cand filosofia apare ca o interpretare a experientelor
semnificative proprii – ex : Heraclit, Parmenide, Pascal, Nietzsche )
Forma exterioara se concretizeaza intr-o tipologie diversa:
- filosofia ca POEM – Parmenide, Nietzsche, Heidegger
- filosofia ORALA – Socrate
- filosofia DIALOG – Platon
- filosofia ESEU – Locke, Berkeley, Hume
- filosofia JURNAL – Kirkegaard
- filosofia SCRISOARE – Leibniz, Pierce
- filosofia in EXPUNERE MATEMATICA – Spinoza
- filosofia SISTEM – Aristotel, Kant, Hegel, Blaga
Filosofia se prezinta simultan ca o „cunoastere” de obiect si o cunoastere de sine si de
aceea ii sunt inerente doua niveluri de problematizare: unul reflexiv si altul metareflexiv,
filosofia fiind simultan teorie si metateorie.
Opera filosofica cunoaste doua trepte reflexive: una fiosofica propriu – zisa si alta
metafilosofica.
Nivelul reflexiv sau filosofic propriu – zis este cel al cercetarii obiectului tematic cu
mijloace specifice, nivel la care ni se dezvaluie referentul gandirii filosofice, atat in plan
ontologic cat si gnoseologic (ca realitatea, existenta si respectiv cunoasterea) sau mai
corect spus, ca obiect si ca semnificatie.
Altfel spus, la nivel reflexiv filosofia este o cunoastere de lume si cunoastere de
cunoastere, respectiv metafizica si filozofie critica sau criticista.
Nivelul metareflexiv sau metafilosofic este cel al evaluarii si clarificarii intelesurilor
rezultatelor cercetarii intreprinse anterior.
Nivelul metafilosofic este cel al constiintei de sine a filosofiei, al autolamuririi proprii,
care se concretizeaza intr-o interpretare, clarificare inspirata de intrebarea: Ce este
filosofia? Intrebare pe care nu o poate evita sau ignora nici o reflectie filosofica.
„Metafilosofia – scria T. Catineanu – este deci constiinta de sine teoretica a filosofiei.”
Ceea ce este relativ invariabil, peren in destinul filosofiei si asigura unitatea de sens a
filosofiei peste timp este tocmai actul reflectiei, stilul sau spiritul lui. Variabilitatea
filosofiei provine din schimbarea, innoirea sau imbogatirea materiri prime de care
dispune reflectia filosofica: cunostintele furnizate de stiinta si datele continute in
experienta sensibila si practica a omului.
Reflectia filosofica reprezinta un act psiho-intelectual foarte complex. Reflectia filosofica
dobandeste si o oarecare doza de obiectivitate.
Privita in calitate de cunoastere, filosofia satisface atat exigente teoretice cat si
axiologice, fapt pentru care, pe de o parte, aspira la obiectivitate (teoreticitate) iar pe de
alta parte ramane, pentru totdeauna, partinitoare si subiectiva.
Reflectia filosofica nu cauta adevarul in calitate de adevar stiintific, strict obiectiv, ci
intelesul, talcul, sau sensul lucrurilor si al lumii care inseamna ceva mai mult: adevarul
pentru om.
Specificul reflectiei filosofice provine si din exemplaritatea experientei existentiale din
care se nutreste: viata traita sau trairea vietii.
Reflectia filosofica nu este insa iluminare brusca, spontana, ci un demers speculativ
esential care se realizeaza si se expune intr-un limbaj propriu, specific la nivelul caruia
substanta gandului metafizic este sublimata in concept, in categorii.
Filosofia este de fapt metateorie care se instrumenteaza printr-un metalimbaj.
Specificul reflectiei filosofice este dat si de specificitatea problemei filosofice a carei
arie, spune Lucian Blaga, „o constituie totdeauna, fie explicit, fie implicit, totul existentei
(lumea).”
Problema filosofiei nu poate fi abordata si nici solutionata nici prin mijloace empirice sau
experimentale, nici prin demonstratie matematica. Ea se solutioneaza prin mijloace care
angajeaza toate facultatile subiective, dar intotdeauna, dispuse dintr-o ordine operationala
diferita.
Filosofia nu este asadar cunoastere a realitatii concrete si imaginate ci este mai mult o
privire curioasa, mirata, aruncata peste lume care-i permite omului sa se plaseze in
eternitate. Filosofia tinde catre orizonturi mai indepartate, cele care depasesc fiinta lumii,
spre a face in eternitate experienta prezentului.
Reflectia filosofica da curs tentatiei omului de a se inalta spre absolut si universal si de
aceea filosofia inainte de orice se infatiseaza ca un discurs integrator, ca un demers ce
pune in lumina ceea ce uneste diversele feluri de fiintare. Aceasta tentatie s-a nascut din
nemultumirea omului fata de caracterul efemer, trecator al fiintarii sale.