PUTEREA

1. Conceptul sociologic de putere

Puterea rezidã în capacitatea cuiva de a-ºi impune voinþa în cadrul

unor relaþii sociale, în ciuda oricãror rezistenþe întâmpinate ºi indiferent de
factorii care determinã aceastã capacitate.
• Puterea este o dimensiune a anumitor relaþii de interdependenþã
socialã, ceea ce face din ea un concept relaþional: nu se poate afirma cã
cineva “are putere” fãrã a se specifica în relaþie cu cine ºi ce îi conferã acest
atribut. În acest sens, orice conferã unei persoane sau unui grup un anumit
control asupra a ceea ce alþii au nevoie ºi doresc poate fi considerat ca o
resursã a puterii.
• La nivelul sociologic, legãtura esenþialã dintre fenomenul puterii ºi
orice sistem social rezidã în faptul cã nu existã forme de agregare socialã ºi
activitate umanã mai complexã - ºi care presupun organizare ºi coordonare -
ºi care sã fie lipsite de putere. Existã astfel o relaþie de dependenþã
reciprocã între societate ºi putere: puterea reprezintã liantul necesar între
toate structurile ºi fenomenele care alcãtuiesc societatea ºi decurge, la
rândul ei, din resursele ºi ierarhiile acestea din urmã.
• Pe lângã caracterul relaþional, puterea este ºi asimetricã: relaþia
socialã caracteristicã este conducere - supunere. Între cei care exercitã
puterea ºi ceilalþi membri ai grupului/societãþii se stabileºte o relaþie
specificã, în care una din pãrþi cautã sã determine comportarea celeilalte. În
acest sens, B. RUSSEL definea puterea ca producerea de efecte scontate,
semnul caracteristic al puterii unui agent este dat de corespondenþa dintre
rezultatele obþinute ºi dorinþele sale proprii.
• Puterea trebuie distinsã de alte fenomene prin care se pot obþine
efecte scontate de la alþii. Analiza lui PARSONS - validã atât la nivel
macrosocial cât ºi la nivel microsocial - este edificatoare. Astfel, Ego (sau o
entitate socialã) doreºte de la Alter ( sau o altã entitate socialã) o
comportare adecvatã proiectelor sale. Pentru aceasta, Ego dispune de douã
moduri de presiune asupra lui Alter:
−sã-i modifice situaþia;
−sã-i influenþeze intenþiile.
Intervenþia eventualã a lui Ego asupra lui Alter poate avea asupra acestuia
din urmã douã tipuri de consecinþe:
−consecinþe avantajoase (sancþiuni pozitive);
−consecinþe costisitoare (sancþiuni negative).
Integrând aceºti parametri. obþinem urmãtorul model:

Calea de acþiune referitoare la

SITUAÞIE INTENÞII

Tip de POZITIVÃ 1. Condiþionare 3. Persuasiune

sancþiune NEGATIVÃ 2. Coerciþie 4. Activarea angajamentelor

Dupã Parsons, un singur caz ar fi aici asociat puterii: cazul 2 -

coerciþie. Tocmai de aceea puterea a fost definitã ºi ca probabilitatea pentru
o unitate socialã A de a obþine supunerea la propria sa strategie a unei

1
unitãþi sociale B prin reducerea gamei unor acþiuni deschise (permise)
acesteia din urmã, ca efect al unor sancþiuni situaþionale negative, fie
invocate (ameninþare), fie aplicate efectiv (CHAZEL).
În concepþia autorilor menþionaþi puterea se bazeazã deci pe
controlul resurselor: dacã o persoanã/ entitate are control asupra a ceea ce
doreºte o altã persoanã (entitate), atunci A va manifesta putere în
raporturile cu B.
• Abordarea sociologicã a puterii se bazeazã pe analizele lui WEBER,
care defineºte puterea drept capacitatea de atinge scopuri în ciuda
opoziþiei altora.
Weber, ca ºi alþi autori, considerã cã puterea implicã, într-o mãsurã
mai mare sau mai micã, un anumit tip de constrângere. Existã însã situaþii
când ºi cei care o exercitã cât ºi cei asupra cãrora se exercitã percep ºi
considerã normal, acceptat ca unii sã exercite puterea iar alþii sã se supunã.
În acest sens se face distincþie între puterea legitimã (folosirea puterii de
cãtre cei socotiþi ca având dreptul la ea) ºi puterea nelegitimã (folosirea
forþei sau ameninþarea cu forþa pentru a obliga la consimþãmânt).
Puterea legitimã sau autoritatea reprezintã relaþia prin care o
persoanã acceptã ca legitim (“are dreptul”) faptul ca deciziile ºi acþiunile
sale sã fie ghidate de o instanþã exterioarã. Puterea legitimã ºi care diferã
astfel de acceptarea forþatã ºi de cea prin coerciþie) are urmãtoarele
funcþii:
– impune interesele sociale în raport cu cele individuale;
– simplificã ºi face posibil procesul de decizie socialã;
– oferã un cadru unic pentru activitatea organizatã a unui grup, a
societãþii.
Puterea legitimã are trei surse:
1. autoritatea tradiþionalã
Probabil, cea mai veche bazã a justificãrii puterii este tradiþia.
Autoritatea tradiþionalã se bazeazã pe datinã sau pe tradiþii culturale
instituite de mult timp. Monarhii domnesc, moºtenind acest drept prin
familiile lor, pe baza unor practici strãvechi ºi respectate. Chiar dacã un rege
este considerat crud ºi nepotrivit pentru a domni ºi este forþatã sã abdice,
sistemul este, de obicei, menþinut datoritã tradiþiei.
Industrializarea a manifestat tendinþa de a submina autoritatea
tradiþionalã. Schimbarea socialã a fost atât de rapidã ºi vastã, cã vechile cãi
pãreau mai puþin potrivite.
2. autoritatea raþional-legalã
O altã sursã a autoritãþii, una mai compatibilã cu birocratizarea care
s-a dezvoltat o datã cu creºterea industrializãrii este un sistem de legi ºi
reguli care investeºte, cu putere legitimã, o anumitã poziþie. Autoritatea
raþional-legalã, aºadar, este puterea justificatã printr-un sistem de reguli ºi
regulamente acceptat de societate. Deseori numitã autoritate birocraticã,
ea este legatã de o anumitã poziþie mai degrabã decât de o persoanã.
Un motiv important pentru stabilirea autoritãþii raþional-legale la
poziþii mai degrabã decât la oameni este asigurarea cã cei care ocupã acele
poziþii îºi exercitã autoritatea doar în cursul obligaþiilor lor oficiale.
3. autoritatea charismaticã
Cele douã forme de autoritate discutate sunt impersonale; ele se
bazeazã pe tradiþie ºi poziþie. Autoritatea charismaticã, pe de altã parte,
derivã din calitãþile personale extraordinare ale conducãtorului care inspirã
angajament ºi insuflã ascultarea. În tot cursul istoriei au existat numeroºi

2
conducãtori charismatici, deºi nu toþi au fost consideraþi forþe pozitive.
Moise, Iisus Christos, Ioana d’Arc, Gandhi, Hitler, Martin Luther King sunt
exemple evidente de conducãtori charismatici ale cãror atribute personale
unice le-au adus adepþi devotaþi ºi angajaþi.
Cele mai multe societãþi considerã conducãtorii charismatici
periculoºi, deoarece, deseori, ei se simt mai puþin constrânºi de normele
culturale ºi sociale. Astfel, ei pot submina bazele social derivate ale
autoritãþii: tradiþia ºi poziþia.
Fãrã tradiþia sau poziþia care sã susþinã autoritatea, pierderea unui
conducãtor charismatic ameninþã existenþa grupului. Weber susþine cã
supravieþuirea continuã a unei miºcãri charismatice depinde de rutinizarea
charismei, transformarea autoritãþii charismatice fie în formã tradiþionalã
sau birocraticã, fie într-o combinaþie a celor douã. De pildã, miºcarea
inspiratã de charisma lui Iisus Christos a supravieþuit atât de mult timp
pentru cã autoritatea ei a devenit tradiþionalã ºi birocraticã.
• În psihologia contemporanã conceptul de charismã a devenit mai
puþin ezoteric, liderul charismatic coborând la nivelele intermediare ºi de jos
ale ierarhiei organizaþionale (HOUSE, 1977; BASS, 1998). Specialiºtii
considerã cã autoritatea charismaticã constã în:
– consideraþie individualizatã;
– motivarea superioarã a adepþilor/subordonaþilor;
– împãrtãºirea scopurilor.
• În psihologie puterea este capacitatea de a condiþiona acþiunile
altuia (THIBAUT, KELLEY) ºi se manifestã sub urmãtoarele forme:
– puterea informaþionalã;
– puterea de referinþã;
– puterea legitimã;
– puterea de expert;
– puterea de recompensã ºi coercitivã.
• Abaterea psihosociologicã încearcã sã identifice ºi factorii personali,
care, alãturi de cei sociali, favorizeazã accesul persoanelor la putere. În
acest sens, motivaþia pentru succes, nivelul superior de aspiraþie, etc sunt
considerate elemente importante.
Adler considerã cã toþi indivizii sunt motivaþi – într-o mãsurã mai
mare sau mai micã – de dorinþa de putere. Adorno a identificat un tip
special de personalitate orientat spre putere, anume personalitatea
autoritarã, caracterizatã prin:
– acceptare ºi supunere necriticã la o persoanã, norme etc;
– conservatorism ºi convenþionalism;
– intoleranþã ºi agresivitate;
– anti-introspecþie;
– stereotipuri în gândire;
– destructivism, cinism;
– neacceptarea ambiguitãþii;
– proiectivitate etc.
Accesul la putere este condiþionat de o combinaþie subtilã de factori
personali ºi situaþionali.

2. Putere ºi dominaþie

3
 În dominaþie comanda, ordinul, porunca, sfatul sunt acceptate,
supunerea este legitimã, ascultarea reprezintã o datorie, dominaþia este
complementarã puterii legitime. Problema centralã în autoritate/dominaþie
o reprezintã acceptarea acesteia, determinatã de o serie de factori:
– învãþarea socialã privind supunerea la autoritate (MILGRAM);
– influenþa socialã (ASCH);
– protejarea imaginii de sine;
– avantajele psihologice ºi/sau materiale;
– factorii de personalitate etc.

3. Puterea politicã

Puterea politicã este o relaþie socialã generalã ºi care implicã toate

fenomenele de autoritate ºi conducere.
Caracteristici:
• se exercitã la nivelul global al unei colectivitãþi umane;
• are un caracter integrator: cuprinde în sine ºi îºi subordoneazã, ca
resurse ºi mijloace proprii, celelalte forme de putere (economicã,
militarã);
• are funcþia de dirijare a societãþii luate ca întreg, asigurând
echilibrul diferitelor colectivitãþi ce alcãtuiesc societatea ºi
compatibilitatea activitãþilor ce se desfãºoarã în interiorul ei;
scopul puterii politice este deci acela de a asigura existenþa
societãþii ºi posibilitatea dezvoltãrii ei;
• în afara acestui determinism intern, puterea politicã are ºi unul
extern: afirmarea/menþinerea trãsãturilor distincte ºi a intereselor
comunitãþii pe care o reprezintã;
• în societãþile împãrþite pe clase funcþiile generale sunt realizate
de clasa care deþine rolul preponderent în sistemul puterii ºi în
conformitate cu interesele sale fundamentale;
• puterea politicã prezintã o laturã coercitivã, dar nu se rezumã la
aceasta; ea are un caracter mixt, cuprinzând ºi alte aspecte
(sancþiuni pozitive, supunerea acceptatã etc);
• pentru puterea politicã este deci important caracterul legitim sau
necesitatea legitimãrii pentru cei ce deþin puterea (CHAZEL);
• puterea politicã este suveranã: nu existã o instanþã superioarã la
care sã se poatã face apel pentru a-i contesta deciziile; este însã
supusã limitãrilor constituþionale;
• înþelegerea puterii politice ca o capacitate generalizatã (la nivelul
societãþii globale) de a decide ºi controla determinã o altã
caracteristicã: este permanentã ºi, ca atare, se regãseºte în diferite
mijloace reale de înfãptuire a voinþei sale (controlul politic);
• atunci când existã o disociere între valorile puterii ºi interesele
majoritãþii sociale ºi când controlul puterii este maximal coercitiv în
mod diferenþiat rezultã o scãdere a nivelului activitãþii sociale,
ceea ce echivaleazã în fapt cu o scãdere a capacitãþii de control din
partea puterii.