ISTORIA PSIHOLOGIEI

Note de curs

2018

1
 Cuprins
Curs 1.
Problemele social istorice ale psihologiei
Curs II.
Inceputurile psihologiei in Grecia Antica

Curs III
Tripleta de aur a filosofiei grecesti- Socrate, Platon, Aristotel

CURS IV
Medicii antici si unele probleme de psihologie: Hipocrat si Galenus;

Curs V
Contributii la constituirea psihologiei ca stiinta in sec XVI-XVII

Curs VI
Constituirea psihologiei ca stiinta

Curs VII
Introspectionismul

Curs VIII
Empirismul şi asociaţionsimul psiholgiei sec. al XVIII-lea.
Curs IX
Psihanaliza (caracterizare, Freud – creatorul psihanalizei);
Curs X
Neofreudismul (caracterizare generala - reprezentanti);

Curs XI
Gestaltismul (caracterizare generala, Wertheimer, Kohler, Kofka);

Curs XII

Neo-gestaltismul
Curs XIII
Behaviorismul si neobihaviorismul (caracterizare generala-reprezentanti Watson,
Thorndike, Skinner);

Curs XIV
Constituirea psihologiei ca stiinta experimentala si aplicata in Romania
Curs 1.
POBLEMELE SOCIAL ISTORICE ALE PSIHOLOGIEI

1.1 Psihologia pe “altarul cunoasterii”:

“Stiintă cu trecut îndepărtat dar cu istorie scurtă” - în aceşti termeni a fost
caracterizată ştiinţa psihologiei la început de veac XX de către Ebbinghaus. De
atunci se poate considera că interesul cunoştinţelor despre viaţa sufletească, despre
cea spirituală şi comportament au intrat propriz-zis pe altarul ştiinţific al cunoaşterii.
Un veritabil pradox. S-ar putea înţelege că este vorba de un trecut neistoric sau că
trecutul de până la constituirea propriu-zisă a acestei ştiinţe ar fi o simplă preistorie.
Căci din aceste vremuri preistorice destinul psihologiei urmează un traseu
fragmentat, cu diverse momente dramatice în afirmarea adevărurilor ei, în fond însă
cu nimic diferit de cel al celorlalte domenii ale cunoaşterii ştiinţifice.

Psihologia a fost comparată de către Pavelcu cu viaţa omului, plină de zbuciumuri,

de urcuşuri şi coborâşuri, de împliniri şi neîmpliniri, de conflicte cu sine şi cu alte
domenii ale cnoaşterii ştiinţifice, uneori cu deznodământe tragice, dar de cele mai
multe ori cu un destin reuşit şi util societăţii. Astfel psihologia rezistă şi se dezvoltă
perpetuu. Aşa cum omul are o biografie a sa inconfundabilă, la fel şi psihologia are
propria sa devenire istorică, care înseamnă dezvoltarea ei de a lungul anilor. Drumul
sinuos de dezvoltare al psihologiei a reprezentat obiect de cercetare pentru numeroşi
cercetători. Pavelcu, de exemplu, în lucrare sa „Drama Psihologiei” spune că „nu
este o simplă metaforă când vorbim despre viaţă, de biografia unei ştiinţe, despre
strădania şi zbuciumul ei, despre căderile şi înălţările, durerile şi triunfurile,
încordările şi împăcările ei, adică despre „drama” pe care o poate trăi şi o trăieşte
orice om de ştiinţă. Frământările dramatice ale omului de ştiinţă sunt ale ştiinţei
însăşi şi invers .

Pentru înţelegerea drumului sinuos al psihologiei a fost de mare utilitate conceptul

operativ de “ruptură epistemologică”, propus de G. Bachelard în 1934. Prin acest
termen autorul şi-a propus să surprindă unele momente de străpungere şi sfărâmare
revoluţionară a unor “complexe de conştiinţă”, proprii fiecărui domeniu de
cunoaştere ştiinţifică aparte, proprii fiecărei epoci istorice în parte şi sintetizate în
termenul de “paradigmă”. Rezolvarea şi depăşirea acestăr „stări de conştiinţă” se
face pe bza posibilităţii elaborării unei noi paradigme, soluţie pentru depăşirea unor
perioade de criză anterioare.

Paradigmele fiecărei epoci sunt inconfundabile, iar pretenţia de a interpreta o etapă

istorică anterioară în termenii celei ulterioare corespunde unei grave erori de gândire,
din păcate larg răspândite chiar printre istorici. De aceea interesul psihologilor pentru
cunoaşterea paradigmelor de interpretare a vieţii psihice în fiecare epocă istorică în
parte prezintă un interes care depăşeşte cadrul nemijlocit al psihologiei. Psihologia
clădindu-se pe propriile sale paradigme, care reprezintă fiecare în parte câte o mică
piatră în trecutul acestei cunoaşteri ştiinţifice, pe care ulterior a putut lua naştere

3
 ştiinţa propriu-zisă a psihologiei, devine expresia unor sinteze profunde
indispensabile cunoaşterii îtregii deveniri naturale şi sociale a omului.

Aceasta este întărită de modul cum cunoştinţele despre psihic erau incluse în teoriile
filozofice, în cunoaşterea ştiinţifică a respectivelor timpuri, de unde istorici
psihologiei trebuie să le extragă cu multă abilitate. În respectivele teorii
cosmologice, mitologice sau religioase, psihologia era o ştiinţă implicată, una aflată
în spatele noilor concepţii, a noilor terminologii despre natură şi societate.

1.2 Naşterea obiectului psihologiei

Termenul de psihologie datează din secolul al XVI-lea. Înainte se vorbea doar de o

aşa-zisă “ştiinţă a sufletului”, pentru care era folosit grecescul “anima” care avea
acelaşi conţinut. Aristotel, de exemplu, cu termenul de “anima” spunea că erau
înzestrate toate vietăţile, inclusiv plantele. Thales merge chiar mai departe, spunând
că magnetul atrage diversele obiecte pentru că are în sine un “anima” . O concepţie
panteică inconfundabilă proprie celor vremi antice, dar care reapare şi astăzi în forme
mai subtile. Ulterior elementul de “anima” apare ca raportat la fenomenele de
conştiinţă. Omul din acel moment are nu numai simţire şi gândire, dar şi putere de
înţelegere şi valorificare a ceea ce reflectă. Ştie în ce măsură lucrurile depind de el, în
ce măsură el însuşi devine “măsură” a lucrurilor reflectate. Iar reflectarea conştientă o
include şi pe cea religioasă, exprimată în forma diverselor credinţe.

Paradigma care i-a reunit pe întemeietorii psihologiei şi care a dat temei constituirii
psihologiei ca ştiinţă de sine stătătoare s-a creat când ceea ce se reflecta la nivel
mental a putut deveni o realitate de conştiinţă substanţială. Ceea ce era de reflectat
din acest moment apare ca ceva palpabil, ca fiind de aceaşi natură cu celelalte lucruri
materiale. Conştiinţa putea fi concepută şi imaginată ca fiind formată dintr-o
multitudine de elemente psihice, din acţiuni, toate individualizabile, ca fiind trăite de
fiecare idivid la fel, în întreaga sa provenienţă (1); unde fenomenele de conştiinţă
devin accesibile nu doar prin observare internă, ci şi pe calea observaţiei externe (2).

Curs II.
Inceputurile psihologiei in Grecia Antica

4
Gândirea psihologică din vechea Grecie.

Heraclit - cosmosul şi dialectica “psiche”-ului; gândirea necesităţii şi a

cauzalităţii.
Parmenide - principiul conservării; psihicul ca expresia combinaţiilor
elementelor de bază.
Pitagoreicii - sufletul şi numărul.
Empedocle - ipoteza “revărsărilor; Explicarea diferenţelor individuale prin
combinarea celor patru elemente de bază.
Anaxagora - conceptul de nus; determinismul ca organizare; “mintea” ca
expresia superioară a organizării.
Democrit - determinsimul şi cauzalitatea; teoria sensibilităţii; proprietăţi
primare şi secundare; dificultatea interpretării fenomenelor de gândire.
Socrate - răsturnarea produsă în interpretarea sufletului, inteligenţa ca
atotinfluentul motor al întreţinerii.
Platon - proprietăţile sufleteşti şi reglarea etică a acestora; ştiinţa ca reamintire;
conceptul de aptitudine; problema determinantului spiritual.

Victoria democratiei in Grecia antica nu inseamna desfiintarea sclavagismului ci

o mare participare la treburile publice a maselor populare. O data cu instaurarea
democratiei apar din ce in ce mai multe conceptii materialiste despre lume.

Caracteristica generala a culturii democratice este raspandirea artei in randul

populatiei si intarirea pozitiilor materialiste in filosofie. Primii materialisti apar in
coloniile grecesti din Asia Mica in Millet, de unde “Scoala din Millet”.
Reprezentantii ei: Thales, Anaximandros, Anaximente. Cu ei incepe gandirea
filosofica greaca, ei s-au ocupat in primul rand de natura. Au sustinut ca
principiile tuturor lucrurilor sunt de forma materiala, iar elementele si principiul
lucrurilor este lucrul din care sunt construite toate celelalte din carese nasc si in
care pier.
Substanta se conserva schimbandu-si numai infatisarea ; ei cred ca nimic nu se
naste din nimic si nimic nu piere intru cat aceeasi natura se pastreaza mereu.

Fenomenele cunoasterii implica o identitate de natura intre obiectul cunoscut si

subiectul cunoscator. Principiul obiectului matur care trebuie cunoscut poate intra
in spiritul cunoscator, pentru c in fond , dupa ei, spiritul si obiectul au un acelasi
principiu, care desi este de natura materiala, e atat de subtil si mobil incat poate
patrunde oriunde.

1. Thales - (624-547 i.e.n.). Grecii il considera printre cei 7 intelepti. Spre

deosebire de teoriile antice care explicau diversitatea lumii prin reprezentari
antropomorfice, imagini poetice sau forte supranaturale, Thales considera ca
principiu al lucrurilor apa.

5
Antropomorfia – in sens restrans inseamna a atribui formelor umane pasiune, in
sens larg inseamna a atribui tuturor fiintelor si chiar lucrurilor ceea ce este
propriu omului.

Pornind de la observatii asupra unor fenomene ale naturii, ajunge la concluzia ca

umiditatea insoteste tot ce e legat de nutritie, nastere si viata, iar ea se datoreaza
apei. De aici generalizarea lui ca totul se transforma si provine din apa. Pentru el
sufletul este de natura materiala, si este inzestrat cu miscare. Vede sufletul ca
principiul al unei miscari spontane si eterne, de unde vine si imortalitatea lui.
Sufletul e caracterizat prin miscare, senzatie, si incorporalitate; El e ceva aparte,
diferit de corp. El atribuie suflet si magnetului.
Aristotel defineste conceptia lui Thales in felul urmator: “Exista un lucru care
este principiul originar al creatiei tuturor lucrurilor si la care toate lucrurile revin
prin descompunerea lor care subsista fara a se schimba sub diversitatea
aparentelor si care este elementul sau materia imperisabila a tuturor lucrurilor,
aceasta natura pentru Thales este aparte” (Aristotel -Metafizica).

2. Anaximandros (610-545 i.e.n.) – i se atribuie o seama de inventii stiintifice

ca:
- masuratori ale timpului
- primul care a trasat o harta a pamantului si marilor
- a contruit o sfera cereasca
- are prima incercare dea a reprezenta in mod sistematic universul
- a cercetat pentru prima data marimea astrilor si a orbitei solare si a lunii

Potrivit lui Anaximandros ifinitul e cauza oricarei nasteri si pierderi, si din

care s-au desfacut cerurile si toate lumile care sunt infinite la numar. Omul s-a
nascut din animale si din alte specii (Teoria evolutionismului). Despre conceptia
sa cu privire la suflet se stie putin, se crede ca el ar fi considerat sufletul ca fiind
construit din materie aeriforma. Ca urmare infinitul fiind complet indeterminat,
diferentierea dintre materie si spirit nu era decat virtuala si toate formele vii
cuprind si spiritul care este intim unit cu materia.

3. Aneximente (585-525 i.e.n.)

Principiul tuturor lucrurilor e o realitate concreta, infinita, intr-o vesnica miscare:

aerul . Lucrurile izvorasc din acest principiu prin si in virtutea condensarii si
rarefierii.
“Lucrurile difera dupa numarul de rarefieri si comprimari de la o substanta la
alta. Cand se rarefiaza devine foc, comprimandu-se face vant, apoi nor, mai
departe apa apoi vant, piatra si celelalte lucruri care sunt formate din acestea.”

El considera miscarea ca vesnica si prin aceasta arata devenirea. Pentru el sufletul

nostru este aer, el este principiul vietii si uitarii fiintei noastre. Astfel lumina
intreaga are ca principiu de unitate si existanta spiritul, adica aerul. El devine un
principiu de insufletire universala, dar nu putem deduce, nu stim cum explica el
prin acest principiu fenomenul vietii, sufletului si gandirii.

6
 4.Heraclit (504-460 i.e.n)
Principiul tuturor lucrurilor este focul, toate se nasc si se sfarsesc in foc.
Principii : - conflictul este cauza tuturor lucrurilor, el duce la echilibru si
armonie (legea contradictiilor).
- toate lucrurile formeaza o unitate datorita focului care e inteles ca o regula, idee
ce determina transferul;
- lucrurile sunt intr-o vesnica schimbare’
- sesizeaza contrastele, ca acelasi lucruri ne par contradictorii privite din puncte
de vedere opuse (ex. apa de mare e si buna si toxica)
- cunoasterea: - omul este inzestrat cu doua facultati de a cunoaste: - simtire si
ratiune

Simturile nu sunt demne de incedere, desii ochii si urechile ne dau multe

informatii. A gandi e cea mai mare virtute, iar intelepciunea inseamna sa spui
adevarul si sa actionezi potrivit naturii si sa-i dai ascultare. Se pare ca este primul
intelept care a deosebit facultatile sufletesti si a recunoscut ca inteligenta umana
poate ajunge sa cunoasca universul.

Privind limbajul crede ca fiecare lucru are numele sau natural. “Numele sunt
opere ale naturii. A descoperi adevaratele nume ale lucrurilor inseamna a
cunoaste adevarul”

5. Democrit (460-370 i.e.n.)

Determinismul şi cauzalitatea. Toate manifestările observate se subordonează

cauzelor materiale. Ideile despre lume şi cosmos le-a exprimat în categorii ca
necesitatea, cauzalitatea, ordinea. Întreaga lume după el este incomensurabilă,
legile care o guvernează sunt neschimbătoare, este compusă din elemente primare
indivizibile. Elementele cu viteza de mişcare cea mai rapidă sunt cele ale focului.
Sufletul este doar o parte a materiei. Legea descompunerii la care se supune
corpul se referă şi la suflet întrucât sufletul este corporal. Democrit repudiază
ideea imortalităţi sufletului.

Reflectarea senzorială. Se înscrie în concepţia sa generală, în acord cu care

cauzal reflectarea are loc sub inflenţa lucrurilor externe corpului. Senzaţia are loc
la atingerea nemijlocită a atomilor. Receptorii ochiului preiau influenţa atomilor
de la distanţă; cei ai pipăitului influenţa atomilor din apropiere. Atomii auziţi se
răspândesc în întregul organism - sensibilitatea vibratorie. La Democrit este
găsită reactuliazat principiul “asemănătorului prin asemănat”: corespunzător
ochii vor recepta doar anuţi atomi de lumină; urechea doar anumiţi atomi de
auz…

Proprietăţile principale şi secundare ale atomilor. Problema care a apărut, a fost

aceea a explicării imagini reflectate mental la realitatea materială atomică. Un
mod de gândire care în primă instanţă dă considerare doar dimensiunii cantitative
a reflectării; ulterior însă devin evidente efetele de reflectare a formelor, ale

7
culorilor, ale temperaturii. Căci doar în raport cu aprecierile oamenilor există
dulce şi amar, cald şi rece. În realitate acolo există doar atomi şi eter.

Senzaţia apare în acord cu principiul “deosebitului de deosebit”, complementar

“asemănătorului de asemănat” – un principiu de bază al reflectării senzoriale. În
acod cu acesta este deosebit caldul de rece, dulcele de amar etc.
“Mintea” ca o ordine superioară a organsimului. La baza tuturor formelor de
mişcare se afă mintea, nus-ul - realizată şi prin cuvânt.

6. Socrate (469-380 i.e.n.) tinea dicursuri pentru a surprinde mecanismele

gandirii interlocutorului si pentru a-i invata sa gandeasac corect si sa cunoasca
virtutea: de la fapte neinsemnate se ridica prin generalizare si abstractizare la
definitii si concepte.
Aristotel spunea “Trebuie sa atribuim lui Socrate doua lucruri: discursurile
inductive si definitia in general. Acestea sunt doua procedee prin care se pun
bazele stiintei”.
Inductia socratica pleaca de la compararea cazurilor particulare si urmeaza sa
stabileasca norme aplicabile conceptelor si sa formuleze definitii.

Uneori Socrate pleaca si de la definitii admise pentru a vedea daca ele corespund
cu realitatea si ce modificari sa le aduca pentru ca ele sa exprime totalitatea
caracterelor comune unui numar de observatii. Pentru prima data se vorbeste
despre procesul de generalizare fundamentala in psihologia gandirii. Invatatura
lui Socrate este arta de-a gandi bine si arta cunoasterii de sine, care este izvorul
virtutii.

Pentru Socrate adevarata stiinta este cunoasterea virtutii. Ca metoda foloseste

convorbirea, dialogul si ca procedeu rational-definitia. Dialogul este exercitiu
activ datorita caruia interlocutorul era ajutat sa priveasca in propria sa constiinta,
sa-si limpezeasca ideile, sa elimine contradictiile si sa constate ca nu stie ceea ce
credea ca stie. El face permanent apel la introspectie.

Metoda sa se desfasoara prin intrebare si raspuns. Sufletul este in mod rational si

exclusiv un act rational. Orice cunoastere se intemeiaza pe ratiune si nu pe
simturi. Dupa el cunoasterea virtutii este mai importanta decat practicarea ei,
sustinand ca nu crede ca o data cunoscut binele, cineva ar face in mod deliberat
rau si orice pacat se datoreaza doar ignorantei.

Nu pretuia bunurile materiale: “A nu avea nevoie de de bunuri de acest fel este

un lucru divin. A avea nevoie cat mai putin posibil este cel mai aproape de divin,
iar divinul este tot ceea ce este mai bun”

Cu privire la suflet ‘Exista ceva divin in noi, sufletul care conduce trupul si care
are prilejul de-a cunoaste divinitatea. Sufletul este nemuritor.’

7. Platon (428-347 i.e.n.)

8
 S-a pastrat in intregime opera lui (scrisa) cuprinzand 36 de dialoguri. Psihologia
nu exista pentru el ca stiinta aparte, desi problema psihologiei il preocupa in mare
masura. Psihologia lui este rudimentara si complicata, cu mituri metafice,
referitoare la nemurirea sufletului.

Face patrunzatoare observatii asupra fenomenelor psihice in special asupra

gandirii. Dupa el gandirea “este un discurs interior. Cunoaterea se face prin
concepte si notiuni. Orice discurs presupune o uniune a conceptelor.”
“Intelegem prin gand un – discurs pe care sufletul si-l adreseaza siesi asupra
obiectelor pe care le considera intreband si raspunzand, afirmand si negand ”.

A gandi inseamna a lega conceptele, a afirmma si nega. Intre concepte exista

raporturi de potrivire si nepotrivire si pentru ca judecata sa fie posibila trebuie sa
gasim in fluxul fenomenelor elemente permanente si intre acestea sa existe relatii
pe care mintea le poate descoperi.

In limbaj exista elemente ce desemneaza fara a uni si elemente ce unesc. Acestea

din urma sunt discursul adevarat, expresie a judecatii. Limbajul este o opera a
inteligentei, a celei colective, numele lucrurilor nu este atat de conventional ca sa
nu aiba legatura cu lucrul nici atat de natural ca sa-l poata inlocui.

Curs III
Tripleta de aur a filosofiei grecesti- Socrate, Platon, Aristotel

SOCRATE(439-380 i.e.n.)

Elaborează o noua perspectivă asupra sufletului. Lucrarile lui Socrate au fost

expuse oral. Socrate a fost omul dialogului, care reprezenta în accepţiunea sa
adevăratul discurs viu şi însufleţit; este adeptul comunicarii prin graiul adevarat şi
nu prin cuvântul scris. Pentru că, exista mentalitatea în acord cu care textele scrise

9
riscă să facă din oameni nişte pseudointelepti. Pentru Socrate scrierea este un
simulacru de discurs; scrierea este ceva paralelă cu pictura, ca o cale de
reprezentare a naturii.

Socrate îşi focalizează preocupările pe om, pe viaţa lui socială, pe relaţiile

interumane; însă, dialogul socratic stă sub însemnele dictonului: Cunoaste-te pe
tine însuţi. Aceasta reprezenta o invitaţie la aprofundarea problemelor legate de
conditia umană, la cunoasterea persoanei ca raportare la sine. Vechile conceptii
asupra sufletului apelaseră la elementele primare. Prin Socrate, accentul cade pe
om înteles ca fiinţa ce dispune de proprietăţi lăuntrice deosebite, nu doar ca formă
corporală apartinând naturii.

Din punctul de vedere al vechii filozofii a naturii omul nu putea fi explicat ca

gânditor. Dimpotrivă, sufletul la Socrate este înţeles ca raportare la sine. “Lumea
interioară a persoanei este alcătuită din gandire, decizie, intenţionalitate.”.

Puterea animantă a inteligentei. Calea lui Socrate spre cunoaşterea inteligenţei

trece pe la conştiinţă. Formulează în acest sens interesanta problemă a fericirii, a
cauzelor acesteia. În viziunea filozofului fericirea îi apare omului ca ceva
dispensabil. Pentru că fericirea este ceva ce nu se poate defini. În necunoastere sa
omul nu poate considera drept bun ceea ce nu este. De asemenea comportamentul
omului mai este pus în mişcare de rostul lucrurilor. Aici intervine inteligenta, care
asigură acţiunilor presupune claritate şi constanţă, care lipsesc de regulă în
influenţele ce ne parvin de la simţuri. Astfel, pentru explicarea cunoaşterii
inteligenţa îndreaptă acţiunile spre concept. Fiinta individuală se împlineşte sub
influenţa cunoaşterii conceptuale, care se realizează în defavoarea celei
senzoriale.

PLATON ( 427 – 347 i.e.n.)

Platon a fost gânditorul antic care nu a formulat explicit probleme despre viata
sufleteasca. Indirect însă a tratat lucruri de o foarte mare importanţă pentru
înţelegerea sufletului. Filozoful este reprezentantul tipic al ideologiei forţelor
reacţionare a acelor vremuri (epoca sclavagista). Pentru Platon, originea lumii şi a
omului se afla in Idee, în rostul produselor sale deosebite.

Reflectarea sufletului. Izvoarele teoriei cunoasterii platoniciene sunt: preluarea

din experienta filozofica anterioara a dihotomiei cunoastere senzoriala vs
cunoastere conceptuala (a); trasaturile sufletesti sunt proprii doar omului, ele
nefiind reproductibile la nivel senzorial (b); descrierea diferentelor intre situatiile
cand subiectul asculta de legile naturii, respectiv de cele morale (c).

Dualismul senzorial/cognitiv. Gandirea nu poate fi investigata pe cale

senzoriala, perceptia si ratiunea apartinand unor lumi total diferite. Cele doua
lumi sunt total diferite pentru ca au alt suport in baza carora functioneaza. Astfel,
ratiunea nu poate izvori din functiile corpului, nu poate fi raportata la corp, ea
trebuie sa aiba propriul sau suport. Platon se refera la un suflet inaltat la nivelele

10
 superioare de reflectare, actiunile la acel nivel fiind animate. Se remarca o nota de
dialog permanent a sufletului cu sine insusi: “Când sufletul se gandeste, el se
intovaraseste cu sine insusi”. El acorda un rol deosebit limbajului interior, care
are un rol decisiv in gandire. Deci, doar prin ratiune se ajunge la Idee, locul unde
se afla eterna esenta a lucrurilor si care nu poate fi vazuta cu aparatele receptoare.
Platon n-a ezitat sa foloseasca experienta mitologica. O importanta contributie a
fost aceea de a considera actiunile ca date si efectuate pe baza experientei.
Problemele constantei categoriale, a formelor si valorilor au fost asezate dincolo
de lumea senzoriala, trecatoare, si integrate lumii eterne a Ideilor.

Stiinta ca reamintire. In acceptiunea platonica, stiinta reprezinta curatirea

sufleteasca a ideii. Pentru ca sufletul curat sa poata fi separat de celelalte
senzoriale, este nevoie de anamnesis. Cunoasterea ideii inseamna cunoasterea
insemnatatii ideii, sufletul fiind nevoit sa se retrezeasca in permanenta.
Experienta lui Platon va demonstra dezvoltarea gandirii cu punct de plecare din
simturi. Miscarile mentale se pot indrepta obiectiv spre adevar. Cand acestea sunt
incarcate senzorial, ele sunt inca confuze, faza Ideii fiind aceea de cristal.

Conceptul de aptitudine la Platon. Platon a introdus conceptul de entitate

sufleteasca, deosebind ratinea, curajul, dorinta ca ocupand un loc precis in corp,
respectiv cap, piept, abdomen, criteriul metodologic al clasificarii fiind raportul
subiect/obiect. Diferentele sunt date de aptitudini diferite, spre deosebire de Ideea
pură, care este acelaşi la toţi oamenii.

ARISTOTEL (384 – 322 î.e.n.)

Aristotel ocupă un loc important în istoria psihologiei pentru faptul că, pentru
prima dată el separă cunoştintele despre suflet ca distincte şi ca aparţinând unui
domeniu de cunoastere aparte. Lucrarea pe care a dedicat-o cunoaşterii sufletului
se intituleaza De Anima (Despre suflet). Însă problemelor vieţii sufleteşti i se
acordă aceiaşi însemnatate şi în celelalte lucrări ale sale, în Etica, Retorica,
Metafizica, Istoria Animalelor ş.a.

Biologia – ca ştiintă a cunoaşterii sufletului

Aristotel a fost instruit de medici în domeniul ştiintelor naturii. La vârsta de 17

ani ajunge la Academia lui Platon, unde are şansa de a intra într-un cadru spiritual
total diferit de cel anterior. Aici cunoştinţelor sale despre natură nu li se dădea
prea multă însemnătate. În acord cu spiritul dominant din academia platonică
lumea naturii era doar una imaginară, iar când totuşi aceasta acţiona asupra
simţurilor atunci ajungea de a dreptul dispreţuită.
.
Aşa cum se ştie, începând cu fondatorii biologiei moderne, cu Buffon, Cuvier,
Darwin, marea majoritate a gânditorilor biologi clasici ai epocii moderne au
împărtăşit sentimente de uimire, unele pline de respect pentru Aristotel şi opera
lui; nu mai puţin cei care au activat pe tărâmul în curs de naştere al psihologiei.

11
Cu deosebire pentru modul cum psihicul raportat fiind platonic la determinismul
său etic, în fond a fost păstrat în domeniul ştiinţelor naturii, al biologiei. Deci
psihicul a fost raportat nu unui sistem cosmologic general - ca la ceilalţi gânditori
materialişti, ci la domeniul specializat al unei discipline de cunoaştere distincte, la
cea de cunoaştere a naturii vii, adică la biologie.

Descoperirea dialecticii Ideii de către Platon, i-a fost lui Aristotel de mare ajutor.
Aceasta i-a permis lui Aristotel despărţirea definitivă a sufletului de corp. Şi asta
nu pentru ca ulterior sufletul să fie înmânat ştiinţelor sociale sau moralei, ci să fie
păstrat tot ştiinţelor naturii. Procedând astfel, despărţirea sufletului de corp devine
reală şi nu doar una didactica şi de covenţie.

În introducerea la lucrarea sa despre suflet, Aristotel a specificat faptul că sufletul

este indispensabil în orice demers cognitiv. Viaţa fără suflet nu este posibilă;.
Căci sufletul completează organismul nu din afară, ci ca parte a corpului organic;
iar sufletul se compune din aceleaşi particule din care se compune şi lumea vie.
Desigur, afirmarea unei asemenea perspective de gândire a însemnat o luptă dârză
cu ceilalţi gânditori ai epocii sale. Probă grăitoare pentru asta sunt analizele sale
asupra categoriilor de formă şi conţinut, asupra raportului tot şi parte, posibilitate
şi realitate etc.

Funcţiile sufletului

Sufletul nu este ceva divizibil, el este un principiu al vieţii şi dezvoltării, este

ceva care se valorifică în realitate, în plină actiune. Aristotel i-a oferit sufletului
trei funcţii: vegetativ, motor şi inteligent. Ceea ce corespunde unei înţelegeri a
sufletului cu o valoare de generalizare deosebită. În această generalizare se află
totodată sintetizată unitatea comună a acţiunilor umane cu cele animale si vegetale,
o sinteză care îşi va găsi întărirea şi confirmarea prin progresele ulterioare ale
geneticii contemporane. Fiecare funcţie reprezintă un nivel distinct de dezvoltare
al sufletului, unde cele superioare le implică şi pe cele inferioare.

Ideea de dezvoltare mai apare şi la alti filozofi, cum au fost Heraclit, Leucip
s.a.m.d. Prin Aristotel însă cunoştinţele despre suflet se realizează unitatea dintre
macrocosmos şi microcosmos, o unitate care trebuie abordată în termenii aceleiaşi
legităţi generale a dezvoltării. Cum acest lucru este argumentat şi soluţionat de
Aristotel, anunţă în sine legile care vor avea să fie formulate în biogenetică, dar
după mai mult de un mileniu. Aristotel spune ca omul nu reproduce dezvoltarea
naturii sub toate formele sale, ci doar pe cele organice. Nu se sfieşte să aprecieze
uneori dimesnsiunea pură şi nedezvoltată a sufletului copiilor, care se aseamănă cu
cel al animalelor. Prin însăşi aceste însuşiri ale sale, omul este considerat un zoon
politikon.

12
Curs IV

Medicii antici si unele probleme de psihologie: Hipocrat si Galenus;

Psihologia ca stiinta s-a format nu numai prin contributia filosofilor ci si a

medicilor. Reprezentantii de seama ai medicinei antice cu contributii in
constituirea psihologiei ca stiinta sunt: Hipocartes (460-377 i.e.n) si Galen (131-
200 e.n).

13
 Hipocrates 460-377i.e.n
- Scrierile lui sunt culese in “Corpus Hipocratius “
- S-a preocupat de bolile mintale, multe din demonstratiile date de el fiind
valabile si azi, ca : paranoia, mania, melancolia, epilepsia; dar cu alt continut
- Sustine ca baza tuturor fenomenelor este natura, ca tot ceea ce se intampla
vizibil si in vizibil se intampla in natura.
Ca urmare, omul fiind o parte a naturii nu poate fi cunoscut decat prin natura.
Pentru a-l cunoaste mai bine trebuie sa cunoastem natura lucrurilor.
Doua sunt principiile doctrinei sale privind cunoasterea omului
1. rolul mediului
2. umoralismul
Pune bazele geo-mediului si geo psihologiei tocmai prin observatiile si
concluziile la care ajunge privind rolul mediului, in structurarea personalitatii
omului.
Considera ca : - locuitorii oraselor asezate spre S cu un aer cald si umed au
putina vigoare, apetit slab, viata scurta, putin rezistenti la boli;
- in orasele expuse la N cu aer uscat si rece, localnicii au viata lunga, sunt
vigurosi, au apetituri dezvoltate si pubertate tarzie, sunt rezistenti la boli, fac
usor pneumonie;
- in orasele expuse la E cu aer cald si uscat, caracterul oamenilor este bland,
spiritul ascutit, bolile sunt rare si usoare;
- in orasele expuse la V aerul e umed si sunt dese schimburi de temperatura,
oamenii sunt subrezi, stapaniti de boli cronice.
- Medicina geografica influenteaza starea de sanatate, temperamentul si
caracterul oamenilor;

Al doilea principiu al doctrinei sale umoralismul – Corpul omenesc e un agregat de

solide si lichide (umori). Sunt patru umori:
- singele
- flegma (linfa)
- bila galbena
- bila neagra, (atrabila)
carora le corespund patru calitati principale:
- umed
- cald
- rece
- uscat
“Ca asa cum orice predominare in corpul omenesc, orice anarhie creeaza o
ruptura a echilibrului; o perturbare a armoniei, tot astfel sanatatea, e echilibrul
umorilor, poate fi tulburat de o predominare a uneia din ele, provocand boala.
Urcarea temperaturii indica un exces de bila; frigurile din contra arata ca flegma
s-a amestecat cu sangele; sanatatea si boala sunt stari de echilibru sau
dezechilibru in proportiile umorilor ”
Fiecare umoare are o functie proprie:
- sangele nutreste organismul
- bila faciliteaza membrele si nervii
- atrabila intervine in procesele de excretie

14
Temperamentul individual dupa Hipocrates este expresia predominarii unei umori,
care poate varia si dupa anotimp. Astfel;
- limfa creste iarna
- sangele creste primavara
- bila creste vara
- atrabila creste toamna
Cele patru umori sunt implicate in structura temperamentului.
Acelasi medicament nu poate folosi unui flegmatic si coleric, provoaca reactii
diferite la fiecare. Boala e o lupta intre cauzele morbide si natura care tinde spre
vindecare.
“Arta medicala se compune din trei termeni: boala, bolnavul, medicul.”
“In terapeutica nu exista reguli absolute ci relative pentru ca nu exista boli ci
bolnavi si organisme diferite ce pot reactiona diferit la acelasi remediu ”

Concluzie : Conceptia celor patru temperamente e o conceptie de baza in

medicina hipocratica si reluata de Galen, va ajunge pana in zilele noastre sub
diferite metamorfoze.

Galen 131-200 i.e.n

Opera lui consta aproape in intregime in comentarii asupra lucrarilor lui
Hipocrates. Dupa el, sanatatea depinde de cantitatea si echilibrul celor patru
umori si a celor 4 calitati care le sunt specifice. Pornind de la principiul umorilor,
Galen distinge cele 4 temperamente dupa predominarea uneia dintre umori.
Fiecare dintre aceste temperamente poate fi cald sau rece, uscat sau umed, dupa
realitatea elementara care predomina asupra celeilalte

Temperamente simple: - 1. Predomina caldul

2. predomina recele cu echilibrul uscatului si
umedului
3. uscatul
4 umedul cu echilibrul caldului si recelui
Temperamente mixte: 1. predomina caldul si uscatul (colericul)
2.predomina caldul si umedul (sangvinic)
3. predomina recele si uscatul (melancolicul)
4. predomina umedul (flegmaticul)

Daca pentru Hipocrates teoria temperamentelor era pur fiziologica, pentru Galen
intervine si factorul psihic. Dupa el starile psihice au o baza fiziologica, depind de
temperament; adica de proportiile in care se combina elementele corporale,
principiul caldului, al recelui, uscatului si umedului. In ceea ce priveste sediul
fenomenelor psihice, nu este inima ca la Aristotel, ci creierul. Inima e sediul
pasiunilor. In ce priveste sensibilitatea, Galen deosebeste modificarea organului
de simt de catre impresiile exterioare si constiinta acestei schimbari si se intreaba
de ce in timpul somnului sensibil e abolita si nu avem nici constiinta miscarii pe
care le facem.

15
 “Sediul pasiunilor si a miscarilor involuntare e inima. Pasiunile se nasc in corp si
in partile inferioare ale sufletului si intim legate de aceastea. Asa explica el faptul
ca si animalele au pasiuni si ca violenta unei pasiuni e in functie de starea
corpului, ea atenuandu-se pe masura ce timpul trece (Galen)”
Partile inferioare ale sufletului in stransa legatura cu corpul obosesc si se
epuizeaza prin propria lor agitatie si se lasa din ce in ce mai mult conduse e
ratiune asa cum se lasa calul obosit de propria sa rezistenta, de cel care il
calareste.

Din teoria lui Galenus asupra temperametului se dezvolta o seama de idei care
stau la baza conceptiei moderne despre rolul temperamentului in structura
personalitatii

Curs V
Contributii la constituirea psihologiei ca stiinta in sec XVI-XVII

Reprezentanti :
1. Francis Bacon (1561-1626)
2. Thomas Hobbs (1588-1679)
3. Rene Decartes (1596-1650)
4. Baruch Spinoza (1632-1677)
5. John Locke (1632-1704)

1. Francis Bacon (1561-1626)

A fost considerat parinte al materialismului engelez si al intregii stiinte

experimentale moderne. Un gânditor care a servit cauza unei cunoaşteri ştiinţifice
descriptive, una fundamentată pe rolul central al experienţei în cunoaşterea naturii
şi a omului. El considera ca lumea e de natura materiala si ca materia e intr-o
continua schimbare. Izvorul oricarei cunoasteri sunt simturile iar obiectul de
cercetare este natura, materia.

Omul poate sa cunoasca natura si s-o supuna numai supunanduse ei, adica
calauzindu-se dupa legile ei. Teoria sa despre sufletul senzitiv, cu tot caracterul ei
naiv are meritul de-a concepe omul ca pe o fiinta materiala, corporala. Traind in
epoca marilor descoperiri stiintifice si-a asumat sarcina elaborarii unei noi
metode, care in opoziie cu scolastica sa favorizeza cercetarile stiintifice,
cunoasterea, dominarea naturii de catre om.

Operele sale au fost clădite astfel ca să servească această cauză dintr-o

perspectivă de gândire nouă. Conceptual în locul lanţului silogistic deductiv
riguros Bacon a aşezat metoda inductivă, o metodă cu nimic mai puţin riguroasă,

16
 dar al cărei concluzii permiteau compararea obiectivă a rezultatelor, făcea
posibilă aprecierea obiectivă a rezultatelor experieneţei - o perspectivă de
neimaginat pentru vechea gândire şi mentalitate scolastică.
Bacon a fost tot timpul convins că metoda propusă de el, a inductiei, serveşte
cercetarea ştiinţifică, că aceasta are ca scop cunoaşterea mai profundă a
fenomenelor naturale şi a celor sociale, că pe această bază diversitatea
manifestărilor fenomenale din natură şi societate poate dobândi o finalitate
cauzală deterministă. Descrierea metodologiei şi a mecansimului logic teoretic al
întregului acest determinism inductiv nu a mai reuşit însă a-l desăvârşi în
întregime, rămânând doar la nivelul unei ipoteze strălucitoare. Schiţa acestei
ipoteze s-a dovidit a fi o rază zâmbitoare pentru ce va urma în domeniul
cunoaşterii ştiinţifice a naturii şi a omului. A fost o perspectivă care pe toţi cei
care luat cunoştinţă cu ea, îi făcea să gândească într-un fel cauzal nou, unul
inconfundabil diferit. Se năştea modul mecanicist de înţelegere a
determinismului din natură şi societate.

In opera “Noul organom” opusa “Vechiului organom” deductiv a lui Aristotel, el

a propus bazele metodelor inductive moderne, caracterizate prin folosirea analizei
comparatiei, observatiei si experimentului. El a cerut eliberarea spiritului uman de
sub tirania diverselor erori, prejudecati si iluzii denumite de el idoli si a format
vestitele aforisme.
- “Stiinta este o putere”:
- “Oamenii nu pot stapanai natura decat supunandu-se legilor ei.”
- “A cunoaste cu adevarat inseamna a cunoaste prin cauze”.

Sustine ca simturile nu dau cunostinte certe. Senzatiile si reprezentarile noastre

sunt rezultatul actiunii realitatii obiective asupra organelor de simt. Lumea reala
are o existenta obiectiva independent de constiinta noastra. Nu neaga necesitatea
gandirii abstracte in cunoastere dar nu intelege rolul adevarat al acestei trepte de
cunoastere, subapreciind rolul deductiei.

Nu a fost un materialist consecvent pentru ca paralel cu vesnicia naturii admite si

existenta lui D-zeu. Sustine ca adevarul are o dubla intelegere si anume: - de
domeniul revelatiei, al credintei care apartine teologiei si - domeniul cauzalitatii
care apartine stiintei. Pornind de la aceasta idee el vede si in om doua suflete: cel
intelectual rational, creat de D-zeu si senzorial, material, corporal care poate fi
cunoscut. Multe din ideile lui au fost aprofundate de Thomas Hobbs.

2. Thomas Hobbs (1588-1679)

Este un empirist dupa care toata cunoasterea provine din senzatii. “Senzatia e
principiul cunoasterii principiilor insesi si toata stiinta e derivata din ea” .
Gandirea lui Hobbs are contingente cu psihologia in trei probleme importante:

17
a) mecanismul psihologic si procesele de cunoastere care este elucidat pornind
de la credinta ca orice cuvant provine din senzatii. Senzatiile sunt rezultatul
miscarii corpurilor care lovesc mecanic simturile noastre.
Explicatie : Cauza senzatiilor este corpul exterior sau obiectul care impresioneaza
organul propriul al fiecarui simt. Aceasta impresie se propaga prin intermediul
nervilor si a altor fibre, membrane ale corpului cauzand o rezistenta, o sfortare a
inimii de-a se elibera. Dupa el, calitatile sensibile nu exista in lucruri ci sunt
proiectarea in afara a sensibilitatii noastre, lucrurile neavand decat miscare. Cand
senzatiile sunt anterioare experientei prezente, ele formeaza imaginatia. Impresia
lucrurilor dureaza dupa ce ele s-au indepartat de simturile noastre.
“Cand dorim sa exprimam lucrul insusi, adica sa ni-l inchipuim noi numim
aceasta senzatie care slabeste continuu imaginatia. Dar cand voim sa aratam
insasi slabirea, sa aratam prin aceasta ca senzatia paleste, se invecheste, se sterge,
noi folosim termenul de memorie. Astfel imaginatia si memoria nu sunt decat
unul si acelasi lucru considerat din unul si acelasi punct de vedere cu nume
diferite”.
Se ocupa si de inlantuirea ideilor, sustinand ca exista o legatura permanenta in
gandurile noastre si asa cum nu avem imagine fara o senzatie corespunzatoare, tot
asa nu putem avea o tranzitie de la o idee la alta fara o trecere corespunzatoare de
la o impresie la alta. Cu alte cuvinte, miscarea simturilor produce la randul ei
miscarea ideilor sau imaginilor, astfel ca succesiunea acestora sa corespunda
totdeauna succesiunii senzatiilor. Intotdeauna cand te gandesti la ceva, gandul
urmator nu este atat de neprevazut pe cat pare; un gand urmeaza dupa altul, iar
perindarea de ganduri in conceptia lui se numeste “discurs mintal”, care poate fi
fara scop si poate fi dirijat. Gandul sau discursul mintal dirijat este de 2 feluri:
- unul comun omului si animalelor prin care se cauta cauzele unui fenomen.
- Gandul superior care consta nu numai in cantitatea cauzelor, dar si in studiul
efectelor produse de aceste cauze sau al folosului ce se poate trage din acest
lucru.
b) Limbajul
Pentru autor nu exista in univers decat lucruri individuale si singulare. Doar
numele lor sunt universale. Limbajul este doar un mijloc de notare sau
inregistrare a gandului pentru ca acesta nu se poate stabiliza dacat atunci cand
imbraca haina lucrurilor. Prin urmare este cel dintai ganditor care afirma unitatea
dintre gand si limbaj. Sustine ca limba este esentiala conditiei umane ”Fara limba
si limbaj n-ar fi intre oameni nici stat nici societate, nici contract, nici pace, tot
asa cum nu exista printre lei, ursi si lupi”.

Functiile limbajului :

1. de inregistrare si denumire a lucrurilor si fenomenelor din

afara
2. de a impartasi altora cunoasterea la care am ajuns, adica de-a
ne sfatui si de-a ne invata unii pe altii.
3. limbajul e un mijloc de a influenta pe altii si de-a a-i determina
sa execute anumite activitati
4. functia estetica, adica el ” ne da farmecul jocului de cuvinte”

18
c) Cercetarea pasiunilor si a caracterului
In abordarea acestor probleme este un pesimist. Omul e un animal
feroc si interesant. Omul pentru om este ca lupul pentru om sau ca lupul pentru
lup: homo momeni lupus.
“Vointa de-a face rau e innascuta omului in stare naturala. Dupa el
egoismul e legea naturala a firii omenesti si acest egoism apare in forma sa
exaltata ca inganfare si orgoliu. Cauzele acestei comportari sunt concurenta care
ii impinge pe oameni sa se atace pentru a-si asigura castigul, neincrederea pentru
a fi in siguranta si gloria pentru a-si crea o reputatie. ”
“Conurenta determina intrebuintarea violentei pentru ca unii sa stapaneasca
persoana altora, femeile, copii si turmele lor.”.

Neincrederea ii face pe oameni sa intrebuinteze forta pentru a se apara. Gloria

pentru nimicuri, pentru un ras, pentru un cuvant, o deosebire de opinie, un alt
semn oarecare de depreciere pe care unul l-a intrebuintat impotribva altuia direct
sau indirect impotriva familiei, tarii, profesiei sau numelui sau.

Pasiunile, dupa el provin din instinctul de conservare. Ele sunt determinate de

doua feluri de miscari:
1. una vitala, neintrerupta in tot cursul vietii ca: circulatia sangelui, pulsul
respiratia, digestia, in care nu intervine imaginatia (constiinta);
2. alta animala (voluntara) ca in cazul mersului, vorbirii si folosirii organelor in
care constiinta are rol hotarator.
Thomas Hobbs clasifica pasiunile in : - pozitive: bucuria, dorinta, iubirea
- negative: aversiunea, ura, frica.

Hobbs este primul filosof care incearca sa dea o explicare rationala, stiintifica in
psihologie.

3. René Decartes

A fost fondatorul noii filozofii mecaniciste, care a elaborat o nouă perspectivă de

gândire în ştiinţele naturii. A elaborat o filozofie dualistă, unde materia si
gândirea sunt de rang egal; considerate ca substanţe independente şi pe care doar
dumnezeirea le poate uni. Un dualism pe deplin justificabil în sistemul social
istoric al acelor vremi, al intereselor ambivalente scolastic medievale a vechii
ideologii si a celor noi izvorâte din necesitatea gândirii lucrurilor din perspectiva
dinamicii unor activitati productive cu acumulare de capital. În această gândire
se disting câteva trăsături distincte.

Descoperirea suportului mecanic reflex al activităţii psihice.

Cunoaşterea psihologică găseşte în Descartes pe părintele său mecanicist prin

descoperirea suportului mecanic reflex al activităţii psihice. În plus, metodologic

19
 el a contrbuit la preschimbarea vechii concepţii despre suflet într-una despre
conştiinţă.
Descoperirea categoriei de reflex a fost pregătită anterior de două alte orientări
investigative încrucişate. Pe de o parte, studiul experimental al organismelor vii a
creat premizele descoperirii că sistemul viu este unul auto-reglat. O orientare
susţinută de rezultatele lui Harley în domeniul descoperirii mecanismului circulaţiei
sanguine. Pe de alta parte, s-a distins deja acea concepţie generală, în acord cu care
înţelegerea evoluţiei vieţii, a comportamentelor vieţuitoarelor putea fi reductibilă la
unele modele de explicare mecanice.

Modul reflex de comportare al fiinţelor a fost imaginat din aceaşi perspectivă din
care Harley a descris mecanismul de circulaţie sanguin. Cu deosebirea că nivelul
cunostintelor despre funcţionare a sistemului nervos al acelor vremi era unul care
încă nu se putea compara cu cel detinut asupra circulaţiei sanguine.

Psiho-fiziologia lui Descartes depăşeşte deci perspectiva de gândire a lui Harley.

Acesta încetează la a se reduce doar la considerarea rezultatele influenţei unor cauze
interne organice, de astă dată psihicul fiind raportat la ansamblul influnţelor externe
asupra comportamentului.

Mecanismul reflex şi fenomenele psihice.

Prin descoperirea caracterului reflex al activităţii vietuitoarelor Descartes a ajuns

să distingă nu numai o cale pertinetă pentru studierea mecanismului nervos şi
muscular al mişcării, ci să şi formuleze un principiu fundamental de funcţionare
al psihicului. Astfel el a încercat să demonstreze că nu sufletul este cel care pune
în funcţiune mecanismlele diverse ale corpului, ci faptul că sfera largă de
manifestare a fenomenelor sufletesti psihice - simturile, reprezentarile
sentimentele – sunt o rezultantă a funcţionării acestor mecansime organice. Mai
mult, acestea stau la baza atât a simplelor acte neuro-motorii, ci şi a activităţii
psihice în întreaga ei complexitate.

Actiunea agenţilor stimulatori externi asupra organismului este mediată de

sistemul nervos. Pe această cale “spiritele acţiunilor externe” pot să ajungă în
creier; cu acest punct de plecare se dezvoltă răspunsuri neuro-musculare pe de o
parte şi altele psihice, adică senzaţii, reprezentări şi sentimente, pe de alta parte.

Descartes şi-a propus ca obiectiv descrierea mecanismelor care intră în funcţiune

atunci când avem o senzaţie, o emoţie… Iar aceste mecanisme ale producerii
respectivelor stări psihice, în concepţia sa, pot fi investigate şi intepretate ca şi
cum ele ar fi total neînsufleţite, ca şi cum ele ar acţiona asemenea unor automate.
Mestecatul, bătăile inimii, creşterea membrelor, respiraţia, starea de veghe

20
somnul etc, toate funcţionează asemena unui ceas sau alte mecanisme prevăzute
cu contragreutate.

Principiul reformulat al intrsopecţiei.

Sufletului Descartes i-a recunoscut doar o singura proprietate: aceea de a fi

observat nemijlocit. Iar ceea ce ajunge astfel observat, înseamnă că poate fi şi
gândit. În acest fel, metodologic sunt puse în aceaşi ordine de a putea fi
“gândite” nu numai senzaţiile, dar şi actele inteligente, actele reprezentate. Un
procedeu prin care se suspendă divizarea anterioară dintre sufletul rational şi cel
senzitiv. Aici unitatea sufletească a fost asigurată cu ajutorul reflectării
conştiente, a autocontrolului conştiinţei, în faţa căruia orice fenomen avea
însemnătate echivalentă.

În filozofia lui Descartes obiectul introspectiei devine atât de comuna gîndire

personală. În consecinţă, omul se poate îndoi de orice - inclusiv de ceea ce-i
acesta natural şi supra-natural, dar de nici o îndoială nu poate fi suspectată
judecata lui de fel de a gândi: adică postulatul ”eu gândesc”.
Recunoaşterea posibilităţii de a gândi obligă cu necesitate la recunoaşterea
existenţei şi a unui purtător al acestei gândiri. Adică cogito ergo sum.

Cu acest punct de plecare Descartes a demonstrat şi existenţa dumnezeirii. A

făcut-o însă doar după ce a demonstrat existenţa subiectului gânditor. Care
tocmai pentru că gândeste, se institue ca o esenţă independentă - în unitatea sa
cu natura şi cu dumnezeirea, pentru a da formă cunoaşterii, pentru a o face
credibilă. Desigur, o asemenea credinţă supremă putea fi conferita doar unui om
apartinând societăţii, unuia care recunoaşte această valoare măreaţă a sa pentru
viaţa lui individuală. Ceea ce reprezintă un admirabil compromis făcut teologiei.

Reuşind totuşi esentializarea într-atât a constiintei, Descartes a deschis câmpul

abordarii cauzale a fenomenleor psihice; a deschis calea spre studiul introspectiv
al constiintei.

Deschide epoca moderna a gandurilor europene prin materialismul sau in stiintele

naturii, prin conceptia unei fizici rationale cu legi formulate matematic, prin
afirmarea puterii gandirii critice, prin increderea acordata ratiunii umane,
distribuita deopotriva fiecarui individ pentru gasirea adevarului.

Decartes admite existenta a 2 principii independente unul de celalalt: material si

spiritual. Existenta corpului si a sufletului e determinata de existenta unei a treia
substante: Dumnezeu. Sufletul si corpul sunt complet diferite. Ele se inlantuiesc
intr-un organ nepereche din corp glanda pineala.
Calitatile sensibile sunt subiective, iar legaturile corpului cu sufletul sunt
mijlocite de “spiritele animale”.

21
 Decalara ca se indoieste atat de justetea reprezentarilor noastre despre lume cat si
de existenta lumii insasi. Dar indoindu-se de toate, el este nevoit sa recunoasca un
lucru, ca se indoieste adica cugeta si de aici trage concluzia cunoscuta “cuget deci
exist’.

Pornind de la faptul existentei propriului Eu, ajunge si la concluzia existentei

restului lumii. Este parintele rationalismului, considera ca simturile ne dau numai
o reprezentare confuza despre lucruri si astfel se induc in eroare. Adevarul este
cunoscut in mod nemijlocit prin ratiune. Auteticitatea adevarului este confirmata
nu de practica si experienta ci de claritatea si precizia notiunilor noastre. El
edifica o psihologie care poate fi numita materialista, bazata pe o fiziologie
experimentala.

4. SPINOZA Baruch (1632-1677)

În secolul al XVII-lea centrul filozofiei progresiste se afla în Olanda. Războiul

civil a învins aici mai înainte decât în Anglia. Ordinea rezultata a permis
dezvoltarea rapidă a culturii şi a ştiinţelor. Un reprezentant distinct al creaţiei
spirituale ale acestor vremuri a fost Spinoza. În acord cu el sufletul nu este o
esenţă independentă de corp, ci una care rezultă din multitudinea caracterelor
corporale şi ale lucrurilor.
Lucrurile sunt reprezentate de idei. Pentru că ideile nu se văd, aceasta nu
înseamnă că sunt asemenea unor fantome. Deoarece ideile sunt la fel de reale pe
cât sunt şi senzaţiile. În acord cu Spinoza, dimensiunea fenomenală a naturii este
infinită şi are două proprietăţi mai importante: întinderea şi gândirea.
Prin declararea celor două proprietăţi de nedespărţit ale naturii - a întinderii şi a
gândirii - Spinoza reuşeşte să dea o nouă soluţie problemelor psihoifizicii. Adică,
spune el, “nici corpul nu poate determina sufletul să gândească, si nici sufletul
corpul să se miste sau să se odihnească, şi la nimic altceva”. Se postulează astfel o
autonomie şi o independenţă a corpului în raport cu sufletul, chiar o respingere a
inter-influenţei reciproce corp-suflet.

Cele trei trepte ale cunoaşterii

În metodologia sa, Spinoza a fost un raţionalist mai riguros chiar decât Descartes.
Un asemenea raţionalism extrem îşi pune pecetea asupra învăţăturii lui asupra
aptitudinilor de cunoaştere. Generalizarea izvorâtă şi fondată pe experienţa
senzorială o consideră fragilă şi nesigură; aceasta reprezintă treapta cea mai joasă a
cunoaşterii.

Pe cea de a doua treaptă se află raţionalismul discursiv, cum ar fi cunoaşterea

geometrică sau psihologia generală. Pe trapta superioară şi mai sigură a cunosaterii
se află ştiinţa intuitivă (scientia intuitiva).

22
 Dintre aceste trei niveluri, doar primul este caracteristic pentru mecanismul de
funcţionare a raportului spirit-corp. Celelalte doua niveluri nu mai pot fi explicate pe
baza acestui model.

5. LOCKE John (1632-1704)

Odată cu noilor relatii medievale schimbate de întărirea drepturilor clasei de mijloc

a meşterşugarilor s-au adunat noi forţe aşezate sub drapelul empirismului baconnian.
Spre sfârşitul secolului al XVII-lea ideologul distinctiv acelei perioade a ajuns John
Lock, cu rol decisiv în fundamentarea spirituală a puterii burgheze monarhice din
Anglia.

Cele două izvoare ale experienţei

Deja din plecare sistemul lui Locke a purtat nota duplicităţii asupra experienţei. El a
sustinut că toată ştiinţa noastră se bazează pe experienţă; iar în cele din urmă, tot aici
îsi are izvoarele sale. Dar ce este luarea în experienţă ? În acord cu Locke aceasta are
două principale izvoare: simţurile şi reflexia. Cea din urmă reprezintă observarea
internă a acţiunilor ideatice ce au loc pe planul minţii. Adică experienţa cuprinde în
mod egal lucrurile reflectate senzorial, ca şi procesele sufleteşti trăite. Cu punct de
plecare din cele două izvoare, oamenii îşi extrag ideile, care întodeauna le indică
“ceea ce omul gândeşte, orice ar fi obiectul gândirii”.
Punctul de plecare al înţelegerii inteligente se află în simturi şi în cele mai
simple idei reflectate. “Pe din afară, oamenii ajung în posesia a mai multe sau mai
puţine idei, în măsura în care lucrurile, cu care vin in contact sunt mai mult sau mai
putin schimbătoare”; pe dinănutru, de măsura în care mental ele sunt obiect de
prelucrare ideatica”. Dar în cursul evoluţiei individuale, simplele idei senzoriale le
devansează pe cele reflexive; atenţia este fixată întodeauna la început pe lumea
externă; ulterior ea se centrează pe ce este în interior.
Din simplele idei se nasc ulterior cele complexe. Acest lucru are loc în
cursul evoluţiei individuale, de acumulare mentală a numeroase idei. Realitatea
ajunge să fie reflectă doar în măsura în care, ca rezultat al unor eforturi individuale,
se dobândesc cunoştinţe asupra acesteia.

Asociaţia de idei

Concepţia generală a lui Locke a a fost aceea în acord cu care conştiinţa se dezvoltă şi se
edifică din părticelele de experienţă. Aceasta va deveni ulterior un instrument de lucru al
psihologiei asociationiste. Tocmai de aceea Locke este considerat un precursor al acestei
psihologii, deşi el n-a adus contribuţii propriu-zise în raport cu Descartes sau Spinoza; decât
aceea de a fi introdus această denumire de “asociaţie de idei”.

Pentru zugrăvirea mişcării ideilor Locke se foloseşte de un factor complementar: asociatia. Cu

ajutorul acestuia, o anumită categorie de fenomene trec din sfera acţiunilor spontane, în cea a
mecanismelor corporale. Toate acestea cu ajutorul spiritelor vieţii, care odată pornite, cu paşii lor
cunoscuţi se continuă fără oprire. Însă aceste idei asociative ajung a se contrapune legăturilor
născute prin folosirtea raţiunii, rolul acestora în ansamblul vieţii sufleteşii fiind considerat unul

23
periculos. De aceea, le-a considerat chiar ca pe o sursa a înşelării, apelând la pedagogi şi la
politicieni ca, în numele raţiunii să se împotrivească asociaţiilor de idei. Numai că asociaţia si-a
dobândit între timp în sistemul gândirii psihologice un loc statornic pentru încă două sute de ani.

Curs VI
Constituirea psihologiei ca stiinta

In sfarsit in secolul XIX, psihologia a inceput sa-si afirme statutul de stiinta prin
delimitarea problematicii si a metodelor de investigatie. La inceputul secolului XX si
in decursul acestuia, si-a elaborat teoria pe baze stiintifice si si-a perfectionat
metodele de cercetare.
Cele mai mari curente si orientari in psihologie sunt:
- asociationismul
- behaviorismul
- gestaltismul

24
 - psihanaliza
- psihologia umanista

Asociationismul – este o doctrina psihologica care explica dezvoltarea vietii mentale

prin senzatiile traite de subiect si prin producerea in constiinta acestuia idei
imaginatii si asociatii. Ei vad in asociatie un act psihic fundamental si unic, apt sa
serveasca drept principiu explicativ al intregii constructii psihice. DAVID
HARTLEY (1705-1757) este un reprezentant distinct al teoriei asociaţioniste.

Behaviorismul – este doctrina psihologice aparuta la inceputul secolului XX numita

si teoria comportamentului. Conform acestei teorii obiectul psihologiei se reduce la
studiul reactiilor individului la diversi stimuli, eliminandu-se complet constiinta
omului. A debutat in America prin Jhon B Watson.

Gestaltismul – este curentul psihologic initiat de Max Wertheimer (1912). A aparut

ca reactie impotriva primelor doua curente, asociacionismul si behaviorismul.
Gestaltistii afirma prioritatea intregului asupra partilor. Introduc conceptul de camp
de organizare exprimat printr-un gestalt(forma, structura). Desi teoria lor a fost
demonstrata la nivelul perceptiei, foarte rapid ideea de gestalt s-a extins si in
domeniul altor procese psihioce(memoria, gandirea, motivatia, caracterul,
afectivitatea.).

Psihanaliza - caracterizata prin teoria si conceptia lui Sigmund Freud, care fara sa
descopere inconstientul il propune ca obiect de cercetare al psihologiei. A incercat sa
dea o interpretare unitara si integrativa psihicului si conduitei umane, sa explice
cauzalitatea si mecanismul vietii psihice, sa dezvaluie rolul diveselor niveluri ale
psihicului si dinamica raporturilor dintre constient, inconstient si preconstient
(subconstient).

Psihologia umanista - psihologia conduitei considera ca obiectul de cercetare al

psihologiei trebuie sa fie functiile psihice ale omului concret (nu general), activitatea
personala si personalizata a omului. “psihologia nu este altceva decat stiinta actiunii
umane ”Pierre Janet (1859-1947)

Psihologiei iau fost date nenumarate si extrem de diverse definiti, fiecare accentuand
unul sau sau altul dintre aspectele caracteristice acestui domeniu al cunoasterii
umane.

a. Definitii tip butada

Max Mayer arata ca psihologia este “stiinta studiata de psihologi”. Lasand la o

parte caracterul vicios al definitiei, intrucat considera psihologia obiect de studiu
al psihologului, iar pe psiholog-om care studiaza psihologia, nu putem sa nu
remarcam o oarecare utilitate a ei.

25
 Definitiile tip butada au marele merit de-a recunoaste caracterul de stiinta al
psihologiei, fapt care nu este deloc de neglijat in conditiile in care legitimitatea
psihologiei ca stiinta era contestata.

b. Definitii tip metafora – isi au originea in constatarile contradictorii ale

cercetarilor psihologice.Astfel, investigarea functiilor [psihice inferioare (senzatii,
perceptii, timp de reactie) care sunt relativ usor observabile, i-a condus pe unii
autori spre evidentierea existentei unor regularitati si generalitati ale manifestarii
lor, in timp ce studierea functiilor si proceselor psihice superioare (afectivitatea,
motivatia, vointa), a permis altora sesizarea caracterului lor unic. In acet context a
aparut dilema: psihologia este stiinta sau arta? Partizanii primului sens sustin si
argumenteaza legimitatea psihologiei ca stiinta, ceilalti dimpotriva sustin faptul
ca psihologia ar trebui incadrata in randul aretelor. S-a conturat si a treia
dimensiune de partizani si anume cei care sustin ca “Psihologiaeste o stiinta ce ar
trebui facuta arta”.

c. Definitii prin negare – Intr-un studiu intitula “Ce este psihologia?” (1946-
1947), constatand ca obiectul psihologiei a fost dezmembrat si trecut in sarcina
altor stiinte cum ar fi fizica, fiziologia, sociologia., Pavelcu afirma “Psihologia
nu-i fizica”, “Psihologia nu-I fiziologie”, “Psihologia nu-i sociologie”. Eliminand
ceea ce nu este psihologie, Pavelcu , se apropie de o delimitare mai clara a
obiectului propriu de cefrcetare a psihologiei. Potrivit lui Pavelcu
“Antidisciplinele ” sunt cele care gratie carora o disciplina se delimiteaza mai
bine, dar si cele contra carora ea trebuie sa se constituie. In esenta este vorba de
elaborarea psihologiei ca stiinta cu statut propriu intr-un cadru interdisciplinar.

d. Definitii etimologice. Cei mai multi autori au definit psihologia pornind de la

etimologia cuvantului. Cuvantul “psihologie” este compus din doua particule,
“psyche”(psihic) si “logos’’ (stiinta) , s-a afirmat ca ‘psihologia este stiinta
psihocului’. O asemenea definitie este contestata de logicieni. Pentru psihologi
psihologia este stiinta psihicului, astfel conturandu-se o noua introducere: “dar
psihicul ce este?”. Din moment ce se raspunde concludent si convingator la
aceasta intrebare, se contureaza clar si domeniul de investigare al psihologiei.

e. Definitii comprehensive. Sunt cele mai complexe deoarece incearca sa

surprinda elemntele centrale definitorii ale psihologiei ca stiinta. Wilhelm Wundt
(1832-1920) definea psihologia- intr-o lucrare publicata in 1852- ca find stiinta
experientei imediate, spre deosebire de fizica- stiinta experientei mediate.
William James (1842-1910 ) afirma, in celebrele sale “Principii de psihologie
(1890)” ca psihologia este stiinta vietii mintale, a fenomenelor si conditiilor reale.

Watson (1878-1958) defineste psihologia ca fiind “stiinta comportamentului”, a

faptelor exterioare, observabile si masurabile. Acest tip de definitie se apropie
mai mult de intelegerea clara si, inteligibila a specificului psihologiei. Aceasta
definitie surprinde mai exact continutul psihologiei, indiferent cum este numit
acesta (experiente imediate, stari de constiinta, fapte dependente de experienta,
comportamente).

26
Din multitudinea definitiilor date psihologiei selectam pe cea a lui Jean Piaget
(1896-1980) care defineste psihologia ca fiind stiinta care studiaza”ansamblul
conduitelor, inclusiv priza lor de constiinta”

Pentru psihologul roman Paul Popescu Neveanu (1926-1994) psihologia este o

stiinta care se ocupa de fenomenele si capacitatile psihice urmarind descrierea si
explicarea acestora in baza descoperirii unui ansamblu de legi, regularitati sau
modalitati determinative. (Popescu Neveanu, p.7). definitia cuprinde continutul
psihologiei si finalitatea cercetarilor ei.

Multa vreme americanii oscilau, in defnirea psihologiei, intre doua extreme. Cei
care urmau linia lui William James preferau sa considere psihologia “stiinta
starilor de constiinta”, pe cand cei fideli lui Watson o defineau ca “stiinta
comportamentului”. Prin ani ’70-’80 marea majortate a psihologilor americani au
optat pentru definirea psihologiei ca stiinta a comportamentului “Psihologia este
studiul stiintific al comportamentului umani si animal ”.

Vasile Pavelcu vedea in psihologie un “instrument practic al indreptarii, al

redresarii si inaltarii omului ”(Pavelcu.\1982,p.306). Daca la vremea aceea el
considera ca acest instrumen”este inca un deziderat” astazi exista toate conditiile
ca dezideratul sa se transforme in realitate. “a intelege omul pentru a-l
perfectiona, aceasta este adevarata menire a psihologiei (Rubistein, 1962, p. 306)
”

27
Curs 7
Introspectionismul

Introspectia apare intr-o dubla acceptie: atat in calitate de conceptie cat si ca metoda
de cercetare psihologica. Din perspectiva introspectiei psihicul este conceput ca un
cerc de fenomene ce isi au izvorul in ele insele, fara nici o legatura determinatica cu
exteriorul. Psihicul este o lume aparte, interioara, formata din trairi exclusiv
subiective: el este izolat de lumea externa si exista numai in masura in care se reflecta
in constiinta, existenta lui find redusa la trairea lui; psihicul este o realitate primara
nemijlocita, el constituie “o lume inchisa in sine”, un bun personal al fiecarui individ.
Continutul psihicului este “pur”, el nu are nici o legatura cu lumea externa,
materiala.

Titchener exprima extrem de sugestiv aceasta idee prin ceea ce el numea “eroarea
stimulului”. Dupa opinia lui, cand oamenii sunt invitati sa-si relateze trairile,
senzatiile, edeile, ei fac gresala de a se referi la obiectul perceptiei, reprezentarii,
sentimentului, gandirii. Asadar , in loc de a-si caracteriza trairea, ei se refera la
stimulul ei. Rupand perceptia, reprezentarea, ideile de obiectul generator, Titchener
face din psihic o existenta sui-generis, independenta de lumea externa, ajungand
astfel, la un fel de “existentialism psihologic”.

Pentru a studia aceasta realitate interioara, cercetatorul trebuie sa se dedubleze in

obiect si subiect al cercetarii. Introspectia isi are originea in Germania, in laboratorul
de psihologie infiintat de Wundt in 1879. Coreland cauzele si efectele observabile ale
fenomenelor psihice, cu descriptiile subiectilor antrenati intr-un exercitiu introspectiv
el spera sa obtina concluzii valide despre fenomenele lumii interne.

Cel care aduce introspectia in America este Titchener” acest englez care incarna in
America traditia germana”, dupa expresia lui E.G.Boring (1886-1968), un
binecunoscut istoric al psihologiei. Titchener a generat o orientare psihologica ce
poarta denumirea de structuralism. Considerat purtatorul de cuvant a lui Wundt in
Statele Unite, Titchener concepe constiinta ca o structura globala subiacenta tuturor
conduitelor, ea constituind unicul si autenticul obiect de studiul al psihologiei. Din
perspectiva structuralismului, sarcina psihologiei consta in a desprinde. A
dezmembra structurile psihice complexe in elementele lor componente si a le studia
pe fiecare dupa o seria de criterii.

28
Titchener credea ca pihologia nu trebuie sa-si formuleze scopuri practice, singurul ei
scop fiind acela al unei mai bune cunoasteri a constiintei prin introspectie. Aceasta
opinie era indreptata impotriva unei alte orientari psihologice din epoca, practicata
concomitent cu structuralismul si pe care insusi titchener a denumit-o functionalism.
Cunoscutsi sub denumirea de “scoala de la Chicago”, functionalismul a fost
promovat de James si de doi dintre studentii sai, John Dewey (1859-1952) si James
R. Angell (1867-1949). Functionalismul se preocupa de importanta, semnificatia si
rolul functiilor psihice in vederea adaptarii individului si a organismului sau la
conditiile de mediu.

Psihologia functionala arata James, este studiul operatiilor mintale si nu al

continutului, sarcina ei constand in a evidentia “activimul” proceselor mentale.
Structuralismul si functionalismul, orientari ce par a fi total divergente (prima este
abstracta si teoretica, avandu-si modelul in chimie, a doua concreta si practica, cu
modelul in biologie, in inyteractiunea dintre organism si mediu) au insa un punct de
convergenta. Ele se intalnesc in conceptia si metoda introspectionista pe care o
practicau.
Introspecta a fost vehement criticata inca de la aparitia ei, iar pe considerentul
practicarii ei psihologia a fost contestata ca stiinta.

Curs 8

Empirismul şi asociaţionsimul psiholgiei sec. al XVIII-lea.

DAVID HARTLEY (1705-1757)

Este un reprezentant distinct al teoriei asociaţioniste, care s-a manifestat într-o

perioadă pregătitoare decisivă pentru apariţia psihologiei ca ştiinţă.
Desigur, regulile în acord cu care se produce şi se dezvoltă procesul asociativ din
creier au fost deja semnalate de gânditorii din vechea perioadă elenă. Totusi, de abia în
secolul al XVII-lea se ajunde la o fundamentare propriu-zisă cauzal-mecanică a ceea
ce se poate produce în creier în timpul procesului asociativ. Atunci doar pentru prima
dată s-a încercat ca proceselor asociative să li se dea o explicaţie în acord cu celelalte
fenomene naturale din corp, adică o explicaţie care să fie în acord cu legile mecanicii.
Căci până ca şi fenomenele sufleteşti să fie abordate din aceiaşi perspectivă mecanică,
a fost nevoie să mai treacă puţin timp. Deşi era vorba tot de fenomene naturale,
acestea erau clădite în interiorul creierului, se manifestau ca produse ale activităţii
mentale.

Cel care a făcut primul pas reuşit în această direcţie a fost D. Hartley. Se spune că a
fost predestinat ca profesional să urmeze o asemenea carieră profesională. La început,

29
ca un tânăr cuvincios, a ascultat de îndemnul părinţilor şi porneşte spre a-şi clădi o
carieră teologică. Aici însă în mod surprinzător renunţă la cuvinciozitatea părintească,
pentru a urma una cu totul diferită, cea medicală. Tot restul vieţii însă va rămâne legat
de ambele destine profesionale, atât de teorlogie, cât şi de medicină. Din
complementarea celor două direcţii va rezulta teoria sa asupra asociaţiei. Inspirându-se
din ambele Hartley va conferi categoriei de asociaţie putere explicativă pentru toate
activităţile psihicului. În cartea sa “Constatări despre om” (1749) vor fi aşezate
fundamentele teoretice ale asociaţionismului clasic.

Legile după care se defăşoară activităţile psihice nu au fost extrase din fenomenele
psihice, ci din influenţele materiale pe care se bazează. Adică, acolo unde au loc
diverse procese asociative, acestea corespund întru totul vibraţiilor substratului nervos.
Era un sistem învăluit abil într-un balast politico-ideologic. Astfel, acest sistem formal
a rezistat întregii reacţiuni conceptuale conservatoare scolastice a vremurilor sale.

În acord cu teoria lui Hartley vibraţiile corporale reprezentative pentru viaţa psihică
diferă între ele prin natura lor, după cum ele sunt senzoriale sau mentale. El nu mai
precizează “cum primele le pot fundamenta pe cele din urma sau cum se leagă de
acestea”. Acest punct de vedere evidenţia cum ordinea fenomenelor mentale, a ideilor
şi a legăturilor ce se stabilesc la acest nivel este dictată de o ordine materială, de cea a
legăturilor dintre ele. În ceea ce priveşte procesele materiale, pe care bază sa fie
explicate fenomenele psihice, Hartley a avut în vedere toate fenomenele fiziologice
care se produc la nivelul sistemului nervos. Un mod de gândire cu care

Hartley s-a înscris pe calea unui determinism paralelist. Căci relaţia dintre conştiinţă şi
materie o soluţionează asemenea lui Spinoza: psihofizic. Inter-relaţia cauzală dintre
lucruri depăşind sfera unităţii individuale psiho-fizice, influenţează şi hotăreşte atât
asupra proceselor ce au loc in corp, cât şi asupra celor ce au loc la nivel mental, al
gândirii. Astfel, Hartley porneşte nu din unitatea naturii, ci din cea individuală, pentru
care a putut conferi doar un singur suport: pe cel al proceselor ce au loc în organism. O
perspectivă în fond paralelă cu ce se produce la nivelul propriu-zis al psihicului.

Hartley abordează problema asociaţiei în ansamblul celor care determină existenţa şi

funcţionarea psihiului. Aceştia sunt contactul senzorial şi experienţa. În ceea ce
priveşte determinanţii asociaţiei, la Hartley aceştia sunt: proximitatea temporală şi
repetabilitatea practică. Adică, elementelor senzoriale A,B,C,…. le corespund ideile a,
b, c …; repetabilitatea ideilor a,b.c. … dobândeşte putere evocatoare, astfel că, într-o
situaţie proximă, prezenţa unui singur element senzorial A este deja suficientă pentru
ca în suflet sa fie evocate ideile b,c… .

În sistemul lui Hartley, elementul primar al experientei nu este o “idee senzorială”, ci

însăşi senzaţia, ca un produs psihic anterior conştiinţei. Acesta se naşte ca rezultat al
influenţelor exercitate de diverşi agenţi stimulatori asupra diverselor părţi ale
organismului. În interiorul organismului acţiunile neuropsihologice sunt cele de care
decid asupra posibilităţii de împreunare (asociere) sau despăţtirii elementelor ideatice.
Apare formulat aici inconştientul lui Leibniz, definitoriu pentru natura psihicului. Ori

30
 Hartley raportează acest inconstient la substratul nervos. A formulat în acest sens o
concepţie în acord cu care particulele ce dau naştere unor forme se manifestă la nivelul
sistemului nervos, a creierului deci, unde evoluează cu viteză mare.

Vibrarea particulelor la nivelul creierului serveşte ca bază fiziologică pentru apariţia

ideilor, a acţiunilor mentale, adică la aceea de a deven acte conştiente. Vibraţiile din
diverse părţi ale creierului trezesc senzaţii şi nu doar mişcări musculare.

Printr-o asemenea explicaţie, Hartley face un pas important înainte pentru

reprezentarea reflectării conştiente gradate, pentru explicarea a ceea ce se întâmplă
anterior propriu-zisei reflectări conştiente.

CHARLES BONNET (1720-1793)

Biolog eleveţiat care a dezvoltat o teorie de compromis între tendinţele asociaţioniste

şi cele subiectiviste, încercând să unifice într-un tot evidenţele de natură fiziologică şi
psihologică într-o teorie a unei esenţe independete a conştiinţei. În 1755 publică la
Londra lucrarea lui “Studii despre suflet”, mai apoi în 1759 lucrarea sa “Studii
analitice despre aptitudinile sufleteşti”.

O încercare de unificare a preformismului cu întâietatea reflectării senzoriale.

Bonnet a fost inclus în rândul preformiştilor, care au declarat că toate formele posibile
ale vieţii exită prefăcute. În acord cu concepţia sa sufletul uman ca şi cel animal este
ceva etern. Dar eternitatea sufletului depinde de trup, ca şi de influenţele externe din
mediu. Întrega reflectare mentală îşi are punctul de plecare în simţuri. Fără simţuri -
spune Bonnet - sufletul n-ar fi în stare să simtă nici măcar propria-şi existenţă.
Sufletul reprezintă în acelaşi timp o forţă activă, care se manifestă prin reflexele
suprasenzoriale. Fiecărui simţ îi corespund nervi distincţi unde senzaţiile se propagă
vibrator. Legăturilor senzoriale le corespund legături nervoase, stabilite pe calea
circuitelor vibratorii ale nervilor. O psihologie şi fiziologie deja diferită de cea a lui
Hartley. Pentru că sufletul dispune de capacitatea reflectării conştiente, o conccepţie
care îl apropie pe Bonnet de asociaţionisşti, de concepţia acestora despre aptitudini.

Bonnet a avut meritul de a formula ipoteza substratului morfologic nervos al activităţii

psihice. Diferenţele senzoriale le-a explicat prin diferenţele dintre modul de stabilire a
legăturilor dintre nervi. Ideile înăcute le-a explicat pe baza circuitelor neuronale cu
care individul se naşte. Dar nu în sensul că unele concepte şi gânduri ar putea fi
înăcute, care se constitue ca elemente de bază a experienţei. Totul porneşte de la
elementele primare ale senzaţiilor, carepreexistă la nivelul sistemului nervos. Se
postulează astfel, de fapt, o întrepătrundere dintre activitatea psihică şi cea nervoasă
indeterministă. Începutul însă a fost făcut, pentru ca în activitatea nervoasă să se caute
suportul material al activităţii psihice.

31
LEIBNIZ Gotfried Wilhelm (1646-1716)

În farâmitata si ramasa în urma Germanie a secolului al XVII studiul modului

variat de comportare al oamenilor, al particularitatilor si al actiunilor lor psihice, al
naturii si legilor care ordoneaza si directioneaza aceste activitati s-a facut întraltfel.

Leibniz a fost cel care pentru prima data a anulat identitatea dintre
constiinta si psihic. Însa din perspectiva istoriei psihologiei cel mai mare merit îi
revine acolo de unde a introdus notiunea de psihic neconstient. Sursa a numeroase
erori ale activitatii psihice se nasc acolo - spune Leibniz - de unde toate formele
existente de activitate trebuie sa fie neaparat constiente.
Leibniz face distinctie dintre fenomenele psihice si cele de constiinta.
În disputele pe care le-a purtat cu Locke, a fost sustinatorul punctului de vedere în
acord cu care sufletul se gândeste în permanenta. La Leibniz perceptia neconstienta
este însasi reflexia, al carui statut se raporteaza la activitatea constienta.

În acord cu conceptia lui Leibniz sufletul nu este o tabula rasa, ci un aparat

preformat. Nu este vorba de întelegerea adevarului lucrurilor, ci de dispozitia, de
caracterele, de înclinatiile cu care percepem lucrurile; acestea instrumenteaza
descoperirea adevarului. Astfel, la fel cum se constata existenta unor diferente între
ceea ce numim pietre sau marmura fara alte date sau experienta precedente, pe aceasi
baza un muncitor va croi din respectivele materiale ceea ce-i este sau nu lui util din
ele.
Ar fi totodata incorect sa se considere în aceiasi termeni însusirea neconditionata a
conceptelor generale, ca si cum acestea n-ar avea nevoie de interventia activa a unor
actiuni pe masura.

Demna de retinut mai este influenta lui Leibniz asupra fiziologiei sistemului nervos
pentru ca el a formulat posibilitatea unor elemente obiective de sustinere prepsihice a
activitatii psihice. Cercetarile activitatii neuronale si musculare au demonstrat curând
ca între actele constiente si voluntare si mecanismele corporale nu sunt de loc separate
unele de altele, ca ele se întrepătrund foarte strâns.

Sistemul lui Leibniz a îmbogatit psihologia cu numeroase elemente de baza:

- a formulat natura activa a psihicului, predispozitia sa de dezvoltare neintrerupta;
- a semnalat interrelatia strânsa si complexa dintre activitatea constienta si cea
neconstienta ;
- a semnalat însemnatatea deosebita a unor momente de sinteza ;
- a a formulat problema particularitatilor cauzalitatii psihicului ca una distincta;
- a formulat problema principiului analogiei pentru exlicarea fenomenelor psihice.

32
 Curs IX
Psihanaliza (caracterizare, Freud – creatorul psihanalizei);

Sigmund Freud este cel care, fara a descoperi inconstientul il propune ca obiect de
cercetare al psihologiei . El introduce conceptul de “aparat psihic ”, elaboreaza o
viziune dinamica asupra componentelor acestuia , pune la punct o tehnica de sondare a
inconstientului, schimba insasi finalitatea psihologiei.

Inainte de 1920 “aparatul psihic” era imaginat de Freud ca dispunand de trei niveluri
supraetajate: inconstientul, preconstientul, si constientul, rolul esential revenindu-i
inconstientului. Topografic acesta din urma este o “anticamera spatioasa”, pe cand
constiinta reprezinta o incapere “mai stramta”, plasata “in fundul ei”. Sub raport
functional inconstientul contine pulsiuni ce se comporta ca “fiintele vii”, pe cand
constiinta este doar “spectatoare”, ea observa si permite sau nu satisfacerea pulsiunilor
inconstientului. Functia ei se inscrie pe linie negativa , nicidecum pozitiva. Ea nu are
rol in socializarea individului sau in adaptarea lui actuala la solicitarile mediului de
viata, ci doar de-a suprima, de-a refula, de-a trimite inapoi in inconstient acele pulsiuni
care incearca sa “scoata capul” la vedere. Cat priveste preconstientul, acesta-atat
topografic, cat si functional- este total insignifiant. El este un fel de « statie de tranzit «
unde tendintele inconstientului si ale constiintei vin si poposesc temporar inainte de-a
trece in structurile opuse fiecareia dintre ele.

Inconstientul este sediul instinctelor sexuale inscrise in chiar structura biologica,

somatica a organismului. Ele sunt cele care “fierb” care “clocotesc”, ele sunt cele a
caror singura “ratiune” de a exista este “descarcarea”, si consumarea lor adecvata,
reducerea tensiunii, procurarea placerii.

Freud considera ca inconstientul functioneaza dupa “principiul placerii”, caruia ii

acorda statutul de principiu fundamental al vietii, in timp ce constiinta actioneaza dupa
“principiul realitatii”, principiu care presupune gandirea, adica stabilirea unui plan de
actiune, rezolvarea unor situatii problematice. Atata vreme cat intre aceste instante
exista echilibru, viata psihica a individului este normala, se desfasoara firesc. Cu cat
conflictul dintre libido (forta, puterea instinctelor sexuale) si constiinta este mai mare,
cu atat instinctele refulate cauta cai proprii de a se atisface, chiar impotriva “vointei” si

33
“vrerii” constiintei. Astfel ele se satisfac sub forma unor acte comportamentale
curioase, ciudate sau absurde, numite de Freud acte ratate (lapsusuri inexplicabile,
uitari totale de nume proprii, de cuvinte straine, erori de citit si scris), sub forma
visului si, in cazuri mai grave, sub forma unor stari morbide, nevrotice.

Dupa opinia lui Freud, actele ratate, visele si nevrozele (tratate in psihopatologia vietii
cotidiene, 1904 si Introducere in psihanaliza, 1916-1917) au o cauzalitate de ordin
sexual care se manifesta nu direct, ci indirect, prin intermediul unor simptome care
sunt substitutii inconstientului, a “ceva ”care este prezent, dar ramane inca inaccesibil
cunoasteri si intelegerii rationale. Perturbarile comportamentale , ca forme de
manifestare ale inconstientului si sexualitatii, sunt inatalnite atat la adult, cat si la
copil. Primul act al copilului mic, suptul, este un act sexual, al produce placere
sexuala. Apoi, erectiile precoce, “masturbatiile”, sugarului, exibitionismul infantil fac
parte din aceeasi categorie . La toate acestea se adauga si celebrul “coplex al lui
Oedip”, potrivit caruia copilul mic manifesta un atasament sexual fata de parintele de
sex opus si coplementar, rivalitate fata de parintele de acelasi sex.

Freud prelungeste sexualitate nu numai “in jos”, coborand-o pana la nivelul copilariei,
ci si “in sus” explicand prin intermediul ei o multitudine de fenomene ale vietii sociale
a omului.”Exista situatii, scria el, cand instinctele sexuale renunta la placerea partiala
pe care o produce satisfacerea lor s la cea procurata de actul procreatiei, inlocuind-o
printr-un alt scop care a incetat sa mai fie sexual, devenind social. Denumim acest
proces “sublmare” ”

Freud este interesat de gasirea unei metode cu ajutorul careia sa reinstaureze

echilibrul, sa readuca la normal functionarea “aparatului psihic”. Aceasta metoda
psihoterapeutica a fost denumita “metoda psihanalizei” si consta in readucerea in
constiinta bolnavului a elementelor psihice ptogene in vederea “dizolvarii” si
inlaturarii raului provocat de formarea simptomelor substitut.
Dupa 1920 constientizand o serie de limite a onceptiei de pana atunci, Freud, fara a
renunta la tezele fundamentale, isi revizuieste postulatele de la care pornise. Daca pana
atuni accentul cade pe inconstient si sexualitate, o data cu lucrarea “Sinele si Eul”din
1922, se orienteaza spre segmentele superioare ale vietii psihice, pe care le analizeaza
mult mai manuntit si mai nuantat. “Aparatul spihic” este impartit in trei organizari
structurale, denumite: Sine, Eu, Supraeu sau ID, Ego, Superego.

Sinele este echivalentul inconstientului din vechea clasificare, sediul instinctelor,

sursa primara a energiei psihice, care trebuie consumata, fundamentul pe care se
construieste personalitatea individului.

Eul este o “portiune a Sinelui” care sub influenta lumii exterioare, a mediului
inconjurator sufera o dezvoltare speciala, in sensul ca din simplu organ receptor si
protector in raport cu stimulii, devine un intermediar intre Sine si lumea exterioara

Supraeul este o structura speciala care se incheaga ca un “precipitat” in perimetrul

Eului, prin care se prelungeste influenta paterna si materna si influenta mediului social
mai general (familial, rasial, scolar). Dintre aceste instante cea mai importanta dupa

34
 opinia lui Freud este cea de-a doua adica Eul. “Functionarea Eului, scria el, sta in
satisfacerea simultana a cerintelor Sinelui, Supraeului, si Realitatii.”

Potrivit lui Freud Eul indeplineste trei mari categorii de fuctii: unele fata de realitatea
exteriooara(percepe realitatea, memoreaza, invata, transforma lumea externa in
avantajul sau); altele fata de Fine (controleaza instinctele, decide asupra asupra
satisfacerii,amanarii sau suprimarii lor); fata de Supraeu (tine seama de cadrul moral
pe care acesta il impune).
Freud a avut un rol important in redimensionarea obiectului psihologiei chiar daca nu
putem vorbi de o schimbare radicala a obiectului psihologiei deoarece el a inlocuit un
element psihic (constiinta) cu un alt element (inconstientul) tot psihic. Asadar el se
pastreaza in limitele vietii psihice interioare. Insa modul cum este conceputa
interioritatea psihica a omului, complexitatea si dinamica acestuia ne fac sa credem
ca Freud si psihanaliza sa se detaseaza net din contextul orientarilor care considera
viata psihica interioara ca obiect al psihologiei. La aceasta se adauga si finalitatea
ameliorativa a psihanalizei, in esenta psihoterapeutica, fapt care redimensioneaza
psihologia atat sub aspect teoetico-metodologic cat si practic actional.

Scopul psihologiei asa cum il vede Freud, este, in esenta, umanist pentru ca vizeaza
transformarea fondului turbulent al inconstietului, a naturii sale biologice animale
intr-o natura cu adevarat umana, vizeaza, deci, socializarea sau resocializarea omului
si eliberarea lui de toate “infantilismele” care il chinuie.

Curs X
Neofreudismul (caracterizare generala - reprezentanti);

Cu toate contributiile pe care psihanaliza le-a adus la redimensionarea obiectului

psihologiei, fapt care i-a si determinat pe unii autori s-o considere o adevarata
“revolutie” in psihologie, ea a generat si “revizuiri” sau “reformari” fapt care a dus,
in timp, la aparitia neo-freudismului.

Cei mai straluciti reprezentanti ai neo-freudismului sunt Karen Horney si Erich

Fromm, ambii nascuti in Germania si emigrati in America dupa o practica
psihanalitica in Europa.

35
 Noul mediu socio - cultural in care a trebuit sa traiasca si sa lucreze, caracteristicile
societatii occidentale postbelice ca si o serie de excese din teroria lui Freud i-au
determinat pe amandoi sa renoveze freudismul ortodox. Revendică curentelor
psihanalitice dezvoltate după anii ’30 care renunţă la tezele sexualiste şi biologiste
acceptând importanţa factorului cultural

Neofreudisti conserva ideile principale ale lui Freud referitoare la natura umana, la
fortele ei propulsatoare si la tulburarile psihice unctionale. Ei considera la fel ca si
freud ca conduita omului este determinata de impulsuri emotionale inconstiente,
numai ca acestea nu sunt generate de instinctele sexuale innascute, ci de factori
sociali “nevrozele sunt provocate de factori culturali” scria Karen Horney in “Our
Inner Conflicts”.
E. Fromm era ferm convins ca pe om nu-l formeaza instinctele si infranarea lor ci
istoria. Caracterul omului , pasiunile si grijile lui sunt produsul culturii; defapt omul
insusi este creatia si realizarea cea mai importanta a eforturilor neintrerupte ale
omenirii, a caror “naratiune” Fromm o denumeste istorie.
Sunt 2 curente principale in neo-freudism:
- psihoterapia socială (tendinţa culturalistă în psihanaliză) via E. Fromm
(umanism socio-psihanalitic) (individul e purtătorul socialului şi nu elementul
constitutiv lui), K. Horney (anxietate fundamentală),
- neopsihanaliza clinică via J. M. Lacan (hermeneutica psihanalitică), O. Rank
(traumatismul naşterii), W. Reich (orgasmul e intrinsec oamenilor normali) (energia
biologică inhibată devine sursa comportamentelor iraţionale şi ca atare revoluţia
sexuală se declară necesitate stringentă)

Karen Horney pune în concept Anxietatea Fundamentală şi Claustrarea. Copilul

trebuie să se adapteze la frică prin pattern-ul motivaţional sau Nevoi Neurotice -
dorinţe excesive şi irealiste - ce se cristalizează apoi în trăsături de personalitate –
caracter ori temperament.

Taxonomia Nevoilor Neurotice :

- afecţiune şi aprobare
- trebuinţa unui partener
- limitarea la o viaţă meschină
- putere
- exploatarea celorlalţi
- recunoaştere sau prestigiu social
- admiraţie personală
- realizare personală
- suficienţă şi independenţă
- perfecţiune şi infailibilitate

Erich Fromm instituie umanismul socio-psihanalitic sau freudo-marxismul.

Societatea însăşi favorizează alienarea individului generând situaţii nevrotice. Omul
ignoră modul de eliberare a energiilor imense pe care le posedă.

36
 Neo-freudismul ramane un bun castig in deschiderea obiectului psihologiei spre
influentele externe, sociale.

Curs XI
Gestaltismul (caracterizare generala, Wertheimer, Kohler, Kofka);

Gestaltismul se bazează pe principiul de organizare a informaţiei în câmpuri -

fizic / cerebral / perceptiv şi astfel se instituie relaţiile de izomorfism - identitate de
structură aplicată la 2 ansambluri diferite de elemente - datorită cărora obiectul pe
care îl percepem seamănă cu obiectul fizic şi nu cu proiecţia sa retiniană.

Legea Pregnanţei ortoformă explică trecerea de la câmpul omogen la cel

eterogen.
K. Koffka inventariază particularităţile Legii Pregnanţei :

- proximitatea
Elementele contingentale sunt dispuse partizan.
- similaritatea
Ranforsează coerenţa unităţii.
- simetria
Axele de izoflexe ameliorează design-ul formei.
- închiderea
Configuraţia proscrie lacuna. Fenomenul Phi relevă potenţa cinetică a punctelor
luminoase activate cronodistal. Stroboscopia permite ventilarea imaginilor pentru a se
crea efectul Movie.
- continuitatea
Elementele orientate unidirecţional facilitează percepţia.
- montajul
Acţionează la pragul Minimum Perceptibile. Structurile apar segregate în baza unui
gestalt a cărui percepţie depinde - constată Külpe - de cultura şi potenţa intelectuală a
subiectului - Gândirea e atât de grea încât unii preferă să judece. Starea de
expectaţie după cum observă P. Fraisse influenţează atributele atenţiei.
- filtrarea
Realitatea se percepe prin prisma unei stări emoţionale şi a propriei experienţe.
Montajul perceptiv denotă predispoziţia la aspirarea şi tratarea anumitor informaţii în
câmpul procesualităţii psihice. Percepţia scalenă apare ca un compromis între
experienţa trecută şi cea actuală.

Primele 5 principii sunt intrinseci sau de constelare fiind independente de voinţa

şi experienţa subiectului având în atenţie organizarea stimulului aşa cum declară M.
Wertheimer cel convins şi de faptul că formele şi structurile sunt unităţi de bază ale
vieţii psihice şi nu creaţii ale omului. Ultimele 2 stipulente gestaltice se consideră
extrinseci - vizează experienţa subiectului implicată în pedantarea câmpului
perceptiv. De remarcat faptul că-n realitate accepţia noţiunilor extrinsec şi intrinsec
se face din perspectiva ranversabilităţii.

37
 Şcoala de la Berlin

Afirmă prioritatea întregului asupra părţilor în baza teoriei formelor ce pledează

pentru configuraţie. Psihologia Percepţiei dezvoltă legi de integralitate /
structuralitate / selectivitate / semnificaţie / constantă perceptivă / proiectivitate a
imaginii perceptive. Ele se interpenetrează dezvăluind aspecte esenţiale formei şi
totodată urmăresc decrementarea erorilor redundante ori supliment via redondanţă -
confruntare şi verificare.
Vittorio Benussi şi Fritz Heider au fost interesaţi şi avizaţi în studiul privind
perceperea figurilor răsturnate. Gestaltiştii doreau salvarea psihologiei de
elementarism - senzualism - asociaţionism. Köhler a impus noţiunea de Insight ca
percepţie dirijată printr-o cunoaştere instantanee analizând învăţarea la cimpanzei nu
ca la Hobhouse prin învăţare perceptivă şi nici prin Trial and Error aşa cum credea
Thorndike ci subit ca intuire a aplanării şi soluţionării problemei într-un moment de
salt al cunoaşterii ce-şi suprimă interstiţiul pentru a se declara inmediată în conştiinţă.

Kurt Lewin a introdus noţiunea de Câmp Social ca amfiteatru pentru taxonomia

conflictelor :

 apetenţă - apetenţă
 aversiune - aversiune
 apetenţă - aversiune

În baza modelului interacţionist proiectează Psihologia Topologică.

T. Dembo ridică în atenţie bariera internă (lacuna) şi externă (canonul). Orice

câmp al conştiinţei se organizează - după Henry Ey - în raport cu vectorul
experienţei.
Invenţiile conceptuale ale gestaltismului - forma, câmpul, organizarea, legile
organizării perceptive, varianţa, intuiţia, gândirea productivă.
.
Un nou Building se edifică în sistemele lui Piaget respectiv Chomsky unde i se
acordă structurii statutul de realitate autentică fără a i se nega geneza de categorie a
priori. Piaget vede-n structură proprietăţi de totalitate (caracteristicile întregului nu
sunt reductibile la proprietăţile elementelor luate separat şi nici la suma atributelor
acestor elemente) - transformare (structura e percepută nu ca obiect static ci ca
proces) - autoreglare. Nu există structuri fără geneză şi nici geneză fără structuri.
Evoluţia filogenetică depinde de dezvoltarea embriogenetică şi de formarea
ontogenetică a fenotipului de-a se integra structurilor transformante cu potenţial
proecartiv şi nu doar invers. Structuralismul fără geneză a fost intrinsec tuturor
concepţiilor anterioare ideii de evoluţie.

Răspândirea concepţiei epistemologice a lui Piaget odată cu amendamentul Chomsky

(behaviorismul lui Skinner este criticat) şi intervenţia ciberneticii în domeniul
inteligenţei permit gestaltismului să devină rampa de lansare pentru cognitivism.

38
Teoria Structurilor Generative aparţinând lui Chomsky vine în prelungirea
dezideratelor lui Piaget. Limba operează pe nivelul de suprafaţă şi la adâncime
(generativitatea exprimă creativitatea limbii). Structurile Generative convoacă
devenirea fiinţei în fiinţa devenirii reprezentând matricea genurilor finite de entităţi
care se autogenerează la infinit şi sunt modele de producere ca arhetipuri de
construcţie şi organizare a lumii. Fiinţa este un nucleu de potenţialitate şi
generativitate sau o structură deschisă care o exprimă pe cea logică a lumii.

Curs XII

NEO-GESTALTISMUL

M. Wertheimer şi K. Duncker au înţeles cum gândirea trece peste deductiv şi

inductiv pentru că se doreşte un sistem productiv capabil să itinereze memoria
timpului în termeni combativi.
Szekely a fost interesat în rezolvarea de probleme - accentul e deplasat de pe
deductiv şi inductiv pe reproductiv.

William Stern introduce noţiunea de stadiu prioritar rulată în Psihologia

Developmentală şi în Psihologia Diferenţială.

Gordon Allport este un neogestaltist care concepe personalitatea ca pe o structură

dinamică aflată în plină dezvoltare şi transformare. Personalitatea reprezintă o
structură în timp ce trăsătura de personalitate reclamă ultima realitate a organizării
psihice. Dispoziţiile generale în economia psihicului adoptă trăsături cardinale /
centrale / secundare. Individul care se străduieşte să atingă integralitatea şi
desăvârşirea a existat în toate formele vieţii sociale - nomade / feudale / capitaliste /
comuniste. Personalitatea nu e exclusiv nomotetică şi nici exclusiv ideografică ci ea
caută un echilibru între cele 2 extreme afirmându-se ca un tot organizat.
Heńri Ey interpretează conştiinţa în termeni de Câmp al Prezentului ca
organizare a vieţii psihice şi Model Personal al Lumii :
 verticalitate - trecere succesivă de la o structură la alta ori de la un nivel la
celălalt
 facultativitate - nevoia de schimbare a perspectivei impune
developarea experienţei
 legitimitate - organizare riguroasă şi anti-entropică a sistemului
cognitiv în ordinea implicaţiilor necesare bazate pe o anumită structură operaţională.
Conştiinţa nu e o locaţie ci o mişcare prin care omul se personalizează şi iese în
Lume evadând în Istorie. Şt. Lupaşcu arată că Logica Dinamică a Contradictoriului se
articulează într-o multiplicitate care se dovedeşte veridică. Între eterogenitate
(guvernează materia vie) şi omogenitate (girează materia fizică macro) există o semi-
actualizare şi semi-potenţializare (starea T sau terţul inclus) cărora le corespunde
lumea cuantică şi psihismul.
Gestaltismul a devansat şi inspirat diverse orientări structuraliste :
- structuralismul antropologic al lui Cl. L. Strauss
- structuralismul genetic al lui J. Piaget ce consideră structura ca dinamică prin
relaţia ei de interdependenţă cu dezvoltarea

39
 Structura generativă a lui N. Chomsky ce devine paradigma fundamentală a
epistemologiei contemporane prin care se depăşeşte atât atomismul
(asociaţionismul) cât şi holismul (gestaltismul). Devansează structuralismul static
şi susţine complementaritatea dintre analiză şi sinteză în cunoaştere.

Curs XIII

Behaviorismul si neobihaviorismul (caracterizare generala-reprezentanti

Watson, Thorndike, Skinner);

daca introspectia a avut sustinatori in Europa, ea corespunzand in mare masura

filosofiei subiective si contemplative din acea perioada, nu aceeasi soarta a avut-o si
in America. Aici impotriva unei astfel de psihologii au inceput sa apara, la inceput
tmid, apoi din ce in ce mai sustinut, reactii advesrse manifestate in diverse planuri si
din diverse directii. In felul acesta s-a pregatit terenul pentru o noua conceptualizare a
obiectului psihologiei, in locul vietii interioare punandu-se comportamentul. Cel care
a dat lovitura de gratie psihologiei traditionale introspective a fost J.B.Watson. el era
nemultumit de sterilitatea si lipsa de aplicatie practica a celor doua orientari ale
psihologiei traditionale, structuralismul si functionalismul, la moda pe timpul sau in
America.
In ce masura descompunerea starilor mentale in elementele lor componente este utila
omului pentru a-si dirija viata, a-si ghida conduita, a-si satisface trebuintele, a se
adapta la mediu.

“Nimeni nu a atins vreodata un suflet “ – spunea Watson

Daca psihologia vrea sa devina intr-adevar stiinta, o stiinta practica, deschisa utila si
accesibila tuturor ar trebui sa realizeze urmatoarele deziderate:
In primul rand sa-si schimbe obiectul, sa inlature constiinta si s-o inlocuiasca cu
comportamentul, singurul care poate fi studiat in mod obiectiv, care poate fi masurat,
cuantificat

In al doile rand, ea trebuie sa-si schimbe metoda de inestigare, sa arunce peste bord
introspectia si sa puna in locul ei metode obiective, capabile a satisface cerintele unei
stiinte pozitive.

40
In al treile rand, psihologia ar trebui sa isi schimbe finalitatea, adica sa tinteasca nu
numai spre descrierea sau spre explicarea fenomenelor psihice, ci si spre formularea
unor legi ale comportamentului in stare a funda actiunea eficace a omului asupra
natutrii. Singura cale de formare a comportamentului , afirma Watson, o reprezinta
obisnuinta, invatarea, procese ce incep inca din uter, sub influenta stimulatoare a
mediului, aceasta din urma fiind totul, iar ereditatea neavand nici un rol.
Tot ceea ce se interpune intre stimul si raspuns este neavenit si trebuie deci ignorat
sau inlaturat. Intreaga sfera a vietii psihice este impartita in trei clase de organizari
comportamentale: a) viscerale – cuprind comportamentele, prin care se exteriorizeaza
emotiile, frica, furia, mania; b) motorii – inglobeaza comportamentele manpulative,
posturale, locomotorii; c) – laringeale – contin comportamentele verbale datorate
miscarilor laringelui. Unitatea acestor comportamente da nastere la personalitatea
umana.
Watson credea ca observarea si descrierea comportamentului erau suficiente pentru
predictia si controlul lui.

Intră în devenire prin Psihologia văzută de un behaviorist publicat în 1913 de J.

Watson.
Behaviorismul se postulează pe poziţiile psihologiei obiective alături de
reflexologia
lui Behterev şi fiziologia lui Pavlov pentru a se opune subiectivismului ambasat
de Psihologia Conştiinţei - W. James şi Introspecţionism - W. Wundt.
Comportamentul - arată J. Watson - este ansamblul de raspunsuri ajustate stimulilor
care el declanseaza.

Behaviorismul clasic studiază comportamentul animal sau uman după schema

S(timul) – R(eactie). Edward Lee Thorndike a formulat în 1911 Legea Efectului
după care comportamentul e determinat de consecinţele sale - o conexiune pasibilă de
modificări escortată sau urmată de o stare satisfăcătoare devine consolidată şi
prevalent expectată.
B. F. Skinner - ctitorul învăţământului programat - dezvoltă behaviorismul prin
Condiţionarea Operantă via Analiza Experimentală
a Comportamentului.
Pavlov via Condiţionarea Reflexă - clasică sau responsivă - explică în realitate
comportamentul prin condiţii de antecedenţă :
- precedenţa (declanşarea stimulului condiţionat să aibă loc înaintea celui întăritor)
- coincidenţa (acţiunea stimulilor să fie concomitentă)
- repetiţia (să aibă loc în condiţiile tandemizării stimulilor)
- eliberarea (stimulii trebuie să acţioneze în afara perturbării lor de către alţii)
Skinner ca şi G. Müller sau J. Konorski având în vedere aceleaşi condiţii a
relevat un nou tip de condiţionare reflexă - instrumentală sau operantă. Astfel se
asociază cu stimulul ranforsator o mişcare sau altă operaţie - de apărare ori
tergiversare - încât subiectul obţine recompensa. În timp ce crearea unui dentist prin
condiţionarea pavloviană ar părea la prima vedere imposibilă simpla apariţie a unui
dentist este evidenţa succesului unei condiţionări operante.
Pe baza şi-n pofida afirmaţiei că studiul reacţiei este suficient pentru
anticiparea comportamentului behavioriştii nu au reuşit să eludeze faptul că acelaşi

41
subiect S poate provoca reacţii diferite R (varigenţă) după cum diverşi S pot stimula
sau declanşa aceeaşi reacţie (convergenţă). Tropismul - termen introdus de J. Loeb -
se datorează după cum spune René Zazzo simetriei oricărui organism şi asimetriei
excitaţiei.

NEO-BEHAVIORISMUL (Tolman, Skinner, Hull)

Noua orientare , desi nu renunyta total la postulatele initiale ale behaviorismului

traditional, introduce atat de multe modificari, incat uneori ajunge aproape la
autonegare si autodistrugere, chiar daca numai in aparenta. Alaturi de incercarile mai
vechi de renovare a behaviorismului, cum ar si behaviorismul fiziologic (Max
Mayer), care ia in considerarea mecanismele sistemului nervos in functionarea
comportamentului, behaviorismul biosocial (A.P.Weiss), centrat pe implicarea mai
pronuntata a omului in mediul socialetc, apar variantele propriu zise de
neobehaviorism.

E.C. Tolman innoieste behaviorismul in cel putin doua aspecte esentiale: intre stimul
si reactie el introduce o serie de variabile asa-zis intermediare (impulsurile
fiziologice, ereditatea, maturitatea, varsta, experienta anterioara, capacitatile
cognitive), refacand in felul acesta, imaginea reala si unitara a omului, atat de grav
deteriorata de Watson; el considera ca omul nu actioneaza in gol si la intamplare ci
determinat si orientat de o serie de scopuri, de expectatiile pe care le are. Aceaasta
ideea a lui Tolman il aduce spre parasirea relatiei determinative S-R, in favoarea unei
“spontaneitati” interne a activitatii umane.

Skiner (1938) si Hall (1943) au renovat si ei behaviorismul traditional, primul

aratand ca “o stiinta adecvata a comportamentului trebuyie sa tina seama de

42
evenimentele care au loc in planul launtric al organismului, sub piele, chiar daca nu
in calitte de mediatori fiziologici ai comportamentului, ci ca parte componenta a
comportamentului insusi (Skinner , 1971)”, celalalt, Hall, prin teoria sistemica asupra
comportamentului, care cuprinde referiri la explicarea scopurilor,a intuitiei, si a altor
fenomene greu abordabile pentru behaviorismul watsonian.

Dupa Skinner, originea comportamentului trebuie cautata in mediul fizic si social, si

nu in ideile, sentimentele, starile de spirit ale indivizilor.

Acorda o mare importanta proceselor intaririi(conditionarii) operante . Pentru el

comportamentul exploratoriu al subiectului are efecte supra lumii inconjuratoare,
efecte care la randul lor actioneaza asupra organismului, modificand probabilitatea
produceriii aceluiasi raspuns de catre acesta. Daca un tip de reactie este intarit, el va
manifesta probabilitatea de-a se repeta mai frecvent. Aceasta este ceea ce Skinner
numeste conditionare operanta.

Cea mai recenta forma de behaviorism, post-sknnerian, este behaviorismul teleologic,

centrat pe raspunsul la intrebarea: de ce acest sau acel comportament, gand sau
sentiment apare. Behaviorismul teleologic reprezinta un fel de pendulare intre
Tolman (pentru care evenimentul exterior si contextul in care el apare sunt
componente importante ale asteptarii) si Skinner (pentru care subiecte de interes sunt
evenimentele externe si nu evenimentele interne). Noua forma de behaviorism
impartaseste moralitatea tolmaniana si externalitatea skinneriana. Dupa opinia uor
autori behaviorismul este, potential, cel mai bun mod de a studia viata mintala,
directionand chiar psihologia cognitiva moderna.

Curs XIII
Constituirea psihologiei ca stiinta experimentala si aplicata in Romania

Personalitati : - Eduard Gruber (1861-1896)

- Nicolae Vaschide (1873-1907)
- Constantin Radulescu Motru (1868-1957)

43
 - Florian Stefanescu Goanga (1881-1958)
- Mihai Ralea (1896-1964)

Eduard Gruber (1861-1896) este autorul primelor cercetari de Psihologia artei din
Romania
Lucrari realizate : “Contributia la psihologia experimentala (1888)”
- “Stil si gandire 1889”
- “Luminozitatea specifica a culorilor 1893” – prima lucrarea de psihologie
trecuta ca teza de doctorat in laboratorul din Leipzig de catare un roman
- “Auditia colorata si fenomene similare”
In lucrrile sale subliniaza ca prin operele literare se patrunde mai adanc in natura
intima psihologica si in mecanismul intim intelectual al scriitorilor. Potrivit lui
Gruber scopul psihologiei literare este “studiul intrupaii gandirii in stil.” Prin grija
lui ia fiinta laboratorul de psihologie experimentala din Iasi in 1893. activitatea lui
didactica este foarte scurta, de doi ani, dar in acest timp el tine primul curs de
psihologie experimentala in Romania.. Gruber a fost descoperit de A. Binet care
timp de e 2 luni la invitatia ministrului invatamantului din acea perioada a tinut
cursuri de initiere in Romania. In 1896 moare intr-o clinica de boli nervoase.
Nicolae Vaschide (1873-1907) - isi ia licenta in psihologie in 1895 cu o teza despre
senzatiile vizuale. Audiaza si el cursurile lui A. Binet care este impresionat de
interventiile facute si ca urmare a fost invitat sa lucreze in Franta unde si-a desfasurat
aproape intrega activitate. Are o contributie deosebita la progresul psihologiei
experimentale lucrand la cele mai imporante .laboratoare din Franta. Impreuna cu A.
Binet studiaza influenta muncii intelectuale, fizice, a conditiilor si a altor procese
psihice asupra presiunii sangvine la om si problemele de psihologie in scoala
primara.
Din 1899 de desparte de Binet si lucreaza cu Toulouse, in special in probleme de
ordin metodologic pentru a asigura acuratetea stiintifica a cercetarilor in psihologie.
Au creat impreuna aparatutra destinata in special masurarii senzatiilor si numeroase
teste.. publica impreuna studiul “Aparete de masurare a senzatiilor” si cartea “Tehnici
de psihologie experimentala 1904”. Mai tarziu publica cartea “Logica morbida” in
care trateaza psihologia gandirii normale si a celei demente.
Impreuna cu Pierron studiaza somnul si visele profetice, valoarea semiologica a
viselor si telepatia.
Constantin Radulescu Motru – 1868-1957 – studiaza pshologia la Paris, Munchen
si Leipzig.
Intors in tara ocupa o catedra la Universitatea din Bucuresti, unde tine cursul
“elemente de psihologie experimentala”.
In 1906 infiinteaza laboratorul de psihologie experimentala din Bucuresti.
Carti publicate: - “Problemele psihologiei (1898)”
- Curs de psihologie (1923)
- Personalismul energetic (1927)
- “Endocrinologie si psihologie (1925)”

A infiintat publicatiile: - “Studii filosofice” (1897-1918)

- “Revista de filosofie” (1923-1943)
- “Revista de psihologie exeperimentala si practica”(1931)

44
 - “jurnalul de psihotehnica” (1937)
A conceput psihologia ca o stiinta exacta, a relevat legatura de dependenta a
proceselor psihice de cele fiziologice si rolul factorilor sociali in dezvoltarea psihica,
a demonstrat rolul sistemului nervos in relatia organism-mediu. Lanseaza teoria
personalismului in lumina careia personalitatea umana este o forma de energie.
Personalitatea este”de la origine o statornicire de aptitudini in vederree unei munci de
indeplinit”, “omul se desavarseste prin munca, el se personalizeaza pe masura ce se
deprinde cu munca”.
A inteles importanta cercetarilor experimentale pentru dezvoltarea psihologiei si le-a
sprijinit, imbogatind teoria si infiintand laboratorul de psihologie experimentala..
defineste Psihotehnica ca fiind “stiinta care se ocupa de aplicatiunile adevarurilor
psihologice pe terenul de actiune omeneasca in care tehnica muncii are un rol
hotarator. Ea urmareste in special sa descopere conditiile optime in care munca se
poate realiza cu profit moral si material atat pentru individul care munceste cat si
penytru grupul social al acestia.”. a incurajat si sprijinit aplicarea psihologiei in
diverse domenii de activitate, in special in scoala, industrie si armata.

Florian Stefanescu Goanga (1881-1958 )- a lucrat 5 ani in laboratorul de psihologie

experimentala de la Leipzig, unde a facut cercetare sia scris importante lucrari. Intors
in tara a ocupat catedra de psihologie experimentala de la Unoversitatea din Cluj. A
militat pentru promovarea spiritului stiintific in activitatea didactica si in cea de
cercetare. Aconsiderat ca cercetarea in domeniul psihologiei nu poate progresa cu
mijloace empirice. Ca urmare in 1922 ia fiinta Institutul de psihologie experimentala,
comparata si aplicata din Cluj. Tot din 1922 ingtroduce in activitatea didactica a
catedrei sale ore de lucrari practice in scopul pregatirii temeinice a specialistilor din
domeniu. Din 1923 introduce cursurile: - “Introducere in psihologia experimentala”,
“Introducere in tehnica experimentala statistica”, “Exercitii practice de laborator”.
Ca dovada a interesului sa pentru buna pregatire a specialistilor incepand din 1928
trimite cadre didactice la specializare in strainatate precum: Nicolae Margineanu – in
Austria, Germania, SUA, Anglia, Dimitrie Todoran, etc. A format prima coala
romaneasca de psihologie la Cluj. Era preocupat de organizarea metodica a munci, de
cerectare stiintifica, de elaborarea unor metode de investigatie: teste, chestionare, fise
de observatie,pentru cunoasterea individualitatii,a inteligentei, a diferitelor functii
intelectuale, a emotivitatii, a temperamentului, acracterului. Militeaza pentru
organizarea unor servici de psihologie aplicata in domeniul: cai ferate, posta si
telegraf, armata, justitie, sanatat, asistenta sociala, Ministerul muncii. A cerut
introducerea in toae scolile din tara a fisei personale de observre si a examenelor
psihologice pentru cunoasterea individualitatii elevilor.
Arata necesitatea unei orientari scolare si profesionale si subliniaza rolul scolii in
indrumarea corecta a elevilor spre diverse domenii, in functie de aptitudini si nevoi
sociale. A dezvoltat teoria asupra predispozitiilor native si a dezvoltat in unele studii
ale sale raportul dintre maturizare si invatare si rolul mediului si al educatiei in
dezvoltarea personalitatii

Mihai Ralea (1894-1964) – psiholog, sociolog eseist, filosof, pleca la studii la paris
in 1918

45
In 1922 obtine titlul de doctor in Stiinte economice si politice.
In 1923 devine doctor in litere, profesor la Universitatea din Iasi si Bucuresti
Este director al Istitutului de psihologie din Bucuresti. A contribuit la infiintarea
Asociatiei psihologilor din Romania.
La Iasi intre 1926-1938 a tinut un curs de psiholohie cu caracter clinic pe 4-5 ani.
Cursul lui are urmatoarea structura : I psihologie generala, II. Caracterologie si
tipologie, III.Psihologie sociala, IV. Psihologie comparata.
La Universitatea din Bucucresti , in special in ultima psrte a vietii a fost preocupat de
Istoria psihologiei. In acest domeniu a scris: - “Pragmatism si psihologie”
- “Istoria psihologiei”
- “Relatia dintre imagine si gand (1916) ”
- “Problematica inconstientului (1925)”
In aceste lucrari ideea fundamentala promovata este capacitatea omului de a-si
depasi conditia biologica prin inhibitie, prntr-un regim\de viata ascetic pus in
slujba creatiei de valori.

Bibliografie

EBBINGHAUS H, (1920.)- Manual de Psihologie, - Institutul grafic „Lumea

Nouă” Bucureşti
FREUD S. (1995) Psihanaliza şi arta, Editura Trei, Bucureşti
JUNG C.G. (1996), Simboluri onirice ale procesului de individuaţie, Editura
Teora, Bucureşti
LÜCK H. (1997), Istoria Psihologiei, Editura Eurobit, Timişoara
MÂNZAT I. (1993), Curente şi Teorii Psihologice Moderne, Editura UB,
Bucureşti

MÂNZAT I. (1993), Psihologia Religiei, Editura UB, Bucureşti

MÂNZAT I. (1994), Istoria Universală a Psihologiei, Editura UTM, Bucureşti

MIUŢ P. (2001), Psihologie Comunitară, Editura Universitatea de Vest,

Timişoara
PAVELCU V. (1965) – Drama Psihologiei. – Ed. Ştiinţifică, Bucureştu.

PERCIUN V. (2000), Psihanaliza, Editura Eurostampa, Timişoara

PERCIUN V. (2001), Psihologia Medicală, Editura Eurostampa, Timişoara

PETROMAN P. (2002), Afirmarea Psihologiei, Editura Eurostampa, Timişoara

ŞCHIOPU U. (1997), Dicţionar de Psihologie, Editura Babel, Bucureşti

ZLATE M. (2000), - Introducere in psihologie, Editura Polirom, Iasi.

46