Introducere în Psihologia economică uman, menţinând că primul este esenţial şi dirijează existenţa, comportamentul,

manifestarea externă a omului.

și socială
1. Apariţia şi constituirea ştiinţei psihologiei.
2. Psihologia la etapa contemporană: obiective şi orientări.
3. Cadrul de studiu, obiectul şi definiţia psihologiei.
4. Metodele de studiu ale psihologiei. Noţiuni generale. Etapele studiului
psihologic.
5. Noțiune de psihologie socială și psihologie economică – ramuri ale ştiinţei
psihologice.
1. Apariţia şi constituirea psihologiei.
Termenul „psihologie” vine din greaca veche, întrunind două rădăcini:
„psyche” – suflet şi „logos” – învăţătură, ştiinţă. Pentru prima dată noțiunea de
psihologie a fost folosită de către Goclenius (1547-1628), dar n-a căpătat o
utilizare largă. În uz noţiunea dată intră abia în secolul XVIII-lea după ce a fost
utilizată de către Cristian Wolf (1679-1754) în titlurile a două cărţi: „Psihologia
raţională” şi „Psihologia empirică”. Se poate considera că aceasta a fost prima
încercare de a diviza psihologia în două compartimente, în două părţi ce se
completează reciproc: teoretică şi practică.
Primele cercetări psihologice care s+au păstrat şi au ajuns cunoscute au fost
realizate încă în antichitate, unde psihologia apare în cadrul filosofiei. Probleme ce
țineau de psihicul, sufletul uman erau cercetate în special de către Platon și
Aristotel.
Primele scrieri psihologice, ajunse până la noi din antichitate, încercau să ofere
un răspuns la întrebarea eternă a omului. Este vorba de tratatul lui Aristotel,
filozoful grec care a trăit în secolul al IV-lea î.Hr., întitulat „De anima”, ceea ce în
traducere înseamnă „Despre suflet”. Marele filozof a abordat problema „sufletului”
de pe poziţii naturaliste, încercând să explice raportul dintre spirit şi organismul
Alt filozof antic Platon (427-347 î.Hr.), a tratat sufletul ca rezervator de idei.
Cugetătorii greci au ţinut să-şi explice şi alte fenomene: senzaţiile (Epicur), locul
unde acestea se realizează (Alcmeon), temperamentul – condiţia a diferenţei
dintre oameni (Hipocrate), rolul conştientului şi inconştientului în
manifestările comportamentale ale omului (Galen).
În Evul Mediu oamenii de ştiinţă apelează din nou la teoriile antice, cu
deosebire la cele ale lui Aristotel, aceasta ducând la orientarea spre cercetarea
practică psihologică. Astfel, în 1862 – este creat primul aparat de cercetări
experimentale în domeniul psihologiei de psihologul german Wilhelm Wundt.
În 1874 vede lumina tiparului cartea lui Wilhelm Wundt „Principii ale
psihologiei fiziologice”, iar în 1879 autorul ei a creat la Leipzig primul laborator
de psihologie experimentală. Acest an este considerat drept anul naşterii
psihologiei ca ştiinţă autonomă. În scurt timp laboratorul lui Wundt s-a
transformat într-un fel de şcoală psihologică, căpătând renume internaţional.
Precum orice altă ştiinţă tânără, psihologia a cunoscut mai multe orientări, şcoli,
fiecare contribuind la constituirea şi afirmarea domeniului ei teoretic şi practic.
Etapele în dezvoltarea psihologiei
De obicei, se disting patru etape în dezvoltarea psihologiei, în care această
știință a fost în mod consecutiv știința sufletului, a conștiinței, a comportamentului
și a mecanismelor psihicului. Cu toate acestea, unele puncte importante lipsesc din
istoria psihologiei. Prin urmare, are sens să evidențiem mai multe etape în
dezvoltarea științei psihicului.
Etapa 1. Însuflețirea totală a naturii. Încă din vremurile primitive, oamenii
au încercat să explice toate fenomenele de neînțeles din viața umană prin prezența
unei substanțe speciale - sufletul. În acele zile, se credea că sufletul trăiește
pretutindeni - în oameni, animale, plante, fenomene naturale. De atunci, expresii
precum „soare blând”, „vânt aspru”, „îngheț sever” au prins rădăcini în discursul
nostru. Această însuflețire generală a naturii se numește animism.
Etapa 2. Psihologia ca știință a sufletului. Dezvoltarea acestei etape a
psihologiei este asociată cu operele filozofilor antici greci. În special, Democrit a

1 2
crezut că sufletul este o particulă a naturii și își respectă legile. Hipocrate - a
dezvoltat doctrina temperamentelor. El credea că temperamentul unei persoane
este asociat cu predominanța unui fel de lichid în corpul său. De exemplu, natura
bilioasă și temperată a colericului este cauzată de un exces de bilă (în greacă -
„chole”), iar natura lentă și calmă a flegmaticului este determinată de mucus, care
predomină printre alte fluide corporale. Hipocrate a dezvăluit mecanismele
psihicului în mod incorect, dar fenomenologia (descrierea fenomenelor) s-a
dovedit a fi atât de precisă încât această taxonomie a temperamentelor (colerică,
sanguină, melancolică și flegmatică) este folosită astăzi.
Reprezentant al filozofiei idealiste, Platon credea că sufletul este imaterial și
nemuritor. În opinia sa, este format din trei părți: pofta (în stomac), curajul (în
inimă) și rațiunea (în cap). Unii oameni sunt dominati de pofta, altii de ratiune, iar
altii de curaj. Primul duce o existență primitivă, semi-animală, al doilea devine
filozof, iar al treilea - războinici sau eroi.
Platon a dezvoltat, de asemenea, doctrina „ideilor” - esențe veșnice și
neschimbătoare care formează lumea invizibilă superioară situată de cealaltă parte
a naturii. Lucrurile reale conform lui Platon sunt doar umbre slabe ale ideilor.
Platon este considerat fondatorul „dualismului” (o doctrină care consideră corpul și
psihicul ca două începuturi independente, antagoniste).
Aristotel este autorul primei lucrări cunoscute despre psihologie, Despre
suflet. El a propus ideea indivizibilității sufletului și a corpului. El a fost primul
care a introdus conceptul reprezentărilor ca imagini ale obiectelor care acționează
asupra simțurilor. El a indicat principalele tipuri de asociații (prin similitudine,
contiguitate, contrast).
Etapa 3. Psihologia ca știință a sufletului divin și nemuritor.
Această etapă coincide cu așa-numitul „Ev Mediu”, când Biserica creștină
domina în toate științele. Această eră poate fi considerată o perioadă de stagnare în
psihologie. În aceste vremuri, a prevalat conceptul sufletului ca un fel de substanță
necorporală, pe care Dumnezeu la naștere îl pune în corpul unei persoane și, după
moartea sa, îl ia înapoi. Trupul a fost declarat muritor și sufletul nemuritor.
Biserica creștină a subliniat contradicția dintre „sufletul divin” și „trupul păcătos”,
care a provocat dezvoltarea bolilor psihosomatice.
Etapa 4. Psihologia ca știință a conștiinței (conștiința a fost numită
capacitatea unei persoane de a gândi și a simți). Principala metodă aici este
introspecția (introspecția). Rene Descartes a introdus conceptul de reflex -
răspunsul corpului la iritație. În acest moment, se remarcă o revenire la dualism -
ceea ce nu putea fi explicat prin reflexe se explica prin activitatea sufletului. Unii
oameni de știință au mers mai departe și au abandonat cu totul conceptul sufletului,
încercând să reducă toate tipurile de activitate umană la mișcare mecanică. În
3 4
special, astfel de puncte de vedere au fost promovate de filosoful englez Thomas
Hobbes, apoi de Jules La Mettrie, care a scris cartea Man-Machine. Pe lângă
această lucrare, el a mai scris două lucrări - „Istoria naturală a sufletului” și „Omul
- mai mult decât o mașină”, în care a apărat o viziune materialistă asupra
psihicului.
O altă direcție a gândirii științifice din acea perioadă - „empirismul”, care a
apărat prioritatea experienței față de rațiunea pură. Reprezentantul său luminos este
John Locke, care a prezentat ipoteza unei „ardezii goale”, adică o conștiință goală
cu care o persoană vine în această lume și care este treptat umplută în procesul de
experiență de viață.
Remarcabilul naturalist rus Ivan Mihailovici Sechenov în cartea sa
„Reflexele creierului” a încercat să explice multe fenomene mentale din punctul de
vedere al teoriei reflexelor. El a descoperit fenomenul „inhibiției centrale” în
sistemul nervos și a sugerat prezența reflexelor care apar din interiorul corpului
uman. Deține, de asemenea, legile contracției musculare, în special „legea odihnei
active”, care afirmă că cea mai bună odihnă este o schimbare de activitate.
Etapa 5. Psihologia ca știință a comportamentului. Această etapă începe la
începutul secolului al XX-lea, când psihologul american John Watson a subliniat
neconcordanța conceptului de conștiință Dekarto-Locke și a afirmat că psihologia
ar trebui să se îndepărteze de studiul conștiinței și să se concentreze doar pe ceea
ce este observabil, adică pe comportamentul uman. În cadrul acestui concept,
psihologii ar trebui să studieze doar acțiunile și reacțiile oamenilor și animalelor,
fără a încerca să pătrundă în mecanismele activității mentale. Unul dintre
reprezentanții proeminenți ai acestei tendințe a fost BF Skinner, care a arătat că
lucrurile vii sunt capabile de învățare eficientă prin „încercare și eroare”. Această
direcție a psihologiei se numește behaviorism. Principala metodă aici este crearea
de situații experimentale, fixarea reacțiilor la expunere și observare. Din punctul de
vedere al Behavioriștilor, psihicul este o abstractizare care nu poate fi studiată prin
metode științifice (Fig. ).
Figura: Opiniile Behavioriștilor asupra principiului lucrului creierului
Behavioriștii au folosit mecanismul reflex condiționat pentru a explica actele
comportamentale complexe. De asemenea, au descoperit reflexe condiționate de al
doilea fel (reflexe instrumentale) - baza transformării mediului extern - o etapă de
tranziție către activitatea umană conștientă.
 Etapa 6. Psihologia ca știință a inconștientului. În paralel cu știința
comportamentului, s-a dezvoltat știința inconștientului, adică despre ceea ce se află
în afara conștiinței umane. Fondatorul acestei tendințe în psihologie este considerat
Sigmund Freud, care a prezentat conceptul unei structuri pe trei niveluri a
psihicului uman.
Pentru a identifica aceste trei componente ale psihicului, Z. Freud a
dezvoltat o nouă metodă - psihanaliza, care vă permite să intrați în contact cu
inconștientul prin slăbirea controlului conștiinței, folosind principiul „asociațiilor
libere”.
Etapa 7. Studiul mecanismelor de funcționare a psihicului. Această etapă a
început în prima treime a secolului al XX-lea și continuă până în prezent. În acest
caz, psihologia se bazează pe realizările biochimiei, fiziologiei și medicinei.
Reprezentantul acestei direcții poate fi considerat Ivan Petrovich Pavlov, care a
descoperit o serie de tipare de activitate mentală. Numele său este asociat cu
încercări experimentale de a înțelege mecanismele creierului. A descoperit și a
studiat reflexele condiționate, care sunt baza materială a memoriei și a asociațiilor.
Printre oamenii de știință, reprezentanți ai acestei etape, se poate numi James
Olds, care a fost primul care a dezvăluit mecanismele apariției emoțiilor, Roger
Sperry, care a descoperit asimetria interemisferică a creierului, Abraham Maslow,
care a creat conceptul de „piramidă a nevoilor urgente”, și alți cercetători.
Datorită cercetărilor efectuate de oameni de știință de diferite specialități,
psihologii au reușit să înțeleagă mai bine structura și mecanismele creierului uman.
2. Psihologia la etapa contemporană: obiective şi orientări.
În secolul XX psihologia a cunoscut o dezvoltare imperioasă. Ştiinţă tânără
se dezvoltă în mai multe direcţii, recurgând la cercetări teoretice şi empirice,
experimentale.
Reflexologia – un curent în psihologie care afirmă în calitate de obiect
mecanismele psihofiziologice ale activităţii sistemului nervos central. Cercetătorul
rus I. P. Pavlov (1848 - 1936) a descoperit şi a studiat reflexele condiţionate,
provocându-le adaptiv prin utilizarea de stimuli artificiali. Teoria reflexelor
condiţionate a avut un ecou larg, fiind adoptată integral de către behaviorism şi de
5 6
adepţii teoriei învăţării. Totodată, teoria celor două sisteme de semnalizare, creată
de I. P. Pavlov a stimulat dezvoltarea psiholingvisticii moderne, iar tipologia lui
temperamentală este până astăzi utilizată în psihologie. Orientarea reflexologică se
menţine şi până în prezent în psihologie.
Psihanaliza – teorie şi concepţie care a oferit o interpretare unitară a psihicului
şi a conduitei, propunând în calitate de obiect nivelul conştient al activităţii psihice.
Cu totul în altă cheie a abordat psihicul Sigmund Freud (1856-1939), fondatorul
uneia dintre principalele orientări ale psihologiei, numită freudism sau
psihoanaliză. Această orientare se afirmă în primele decenii ale secolului XX,
generând şi aplicând metode originale de cercetare a fenomenelor psihice şi de
tratament al unor patologii.
În calitate de obiect al psihologiei, Sigmund Freud a desemnat inconştientul şi
sexualitatea.
După Freud structura psihicului uman cuprinde 3 componente:
1. Inconştientul (necesităţile dorinţele, atracţiile ascunse ale omului);
2. Conştiinţa (Eul);
3. SupraEul (normele sociale, morale, cenzura, morala, zona exigenţelor etc.).
Freud susţinea că tendinţele şi dorinţele generate de către inconştient, venind în
conflict morale ale personalităţii, tind să genereze conflict inter, sau să reapară sub
o formă travestită. Visele, un mijloc de manifestare a ideilor, dorinţelor refulate,
prezintă o interpretare a necesităţilor generate de inconştient. Intensificarea
conflictului provocat de refulare poate duce la neuroze, tratarea cărora se poate
realiza prin diminuarea procesului de refulare şi conştientizarea de către bolnav a
impulsurilor refulate.
Această orientare condiţionează apariţia şi afirmarea şcolii de „psihologie
analitică”, creator al căreia este discipolul lui Freud, Carl Jung (1875-1961), care
a inclus în structura psihicului conştientul, inconştientul personal (achiziţiile
personale şi automatismele), inconştientul colectiv (stratificările impersonale,
angoasele copilăriei, conexiunile mitologice). Teoria psihanalitică emisă de Jung,
diferă de cea a lui Freud prin trei aspecte importante:
 1. După Freud, forţa motrică a dezvoltării personalităţii este factorul biologic,
instinctul, după Jung este factorul social (mediul în care se dezvoltă
personalitatea).
2. Conştientizarea freudiană a fost extinsă de către Jung, care a propus
existenţa unui inconştient colectiv.
3. Pentru Jung, libido-ul este mai degrabă spiritual, decât sexual.
Jung a fost interesat de „tipurile de personalitate”. El distinge 2 tipuri:
- introvertă
- extravertă.
Alţi reprezentanţi ai neofreudismului sunt K. Horney şi E. Fromm. Horney îl
critică pe Freud pentru accentuarea excesivă a originii biologice a fenomenelor
psihice, şi pentru ignorarea de către el a factorilor culturali. După Horney toate
relaţiile omeneşti în familie, între rude, la şcoală, în dragoste au un caracter de
concurenţă.
Fromm respinge teoria biologică a lui Freud. El consideră omul o fiinţă
socială. Fromm analizează influenţa factorilor sociali şi a mediului în dezvoltarea
personalităţii.
Behaviorismul – este o doctrină psihologică care afirmă în calitate de obiect
al psihologiei reacţiile exterioare ale individului la diferiţi stimuli S (stimul) – R
(reacţie).
În traducere termenul englez „behaviour”, semnifică – comportament.
Fondatorul acestei teorii este John Watson (1878-1958).
Conform acestei teorii, obiectul psihologiei constă în studiul reacţiilor
externe ale individului la acţiunile stimulilor.
În evidenţă este pusă relaţia S (stimul) – R (reacţie), eliminându-se rolul
conştiinţei omului, al psihicului lui. După Watson obiectul psihologiei constă în
studiul reacţiilor externe ale individului la acţiunile stimulilor. În concepţia lui,
comportamentul uman include faptele, spusele lui, tot ce are el înnăscut şi format
pe parcursul vieţii. Un alt reprezentant este Skinner, care elaborează teoria
învăţării umane. Conform acestei teorii la baza învăţării umane stă mecanismul de
7 8
întărire secundară (diverşi stimuli morali, materiali etc.). De fapt, behaviorismul a
apărut ca o reacţie împotriva introspecţiei şi ca o orientare spre experiment.
Neobehaviorismul a acordat atenţie şi influenţelor sociale. În acest sens pot fi
numite teoria constructelor personale (Kelly), a personalităţii (Allport), a învăţării
(Thorndike, Skinner).
Actualmente behaviorismul se combină din ce în ce mai mult cu
gestaltismul.
Gestaltismul – afirmă în calitate de obiect al psihologiei componentele
senzoriale ale cunoştinţelor manifestate în conduite şi în experienţă.
Gestaltismul, apărut în Germania l-a avut ca promotor pe Max Wertheimer
(1870-1943). Acest curent psihologic şi-a ales pentru analiză componentele
senzoriale ale cunoştinţelor, manifestate în experienţă şi conduită sub formă de
patternuri de bază (gestalturi). Dacă behavioriştii, în special au fost centraţi pe
studiul comportamentului extern, gestaltiştii studiază comportamentul intern
(psihicul, conştiinţa etc.).
Fenomenele psihice, în concepţia gestaltiştilor trebuie studiate în ansamblul
lor integral, nu separat. Cunoaşterea trebuie efectuată de la compus la simplu.
Conform teoriei lor, reacţia la un stimulent este însoţită nu numai de influenţa
acestui stimul, dar de complexul psihic.
De exemplu: Unul şi acelaşi peisaj poate produce impresii diferite, în funcţie
de starea sufletească în care ne aflăm când îl privim. Dezvoltarea psihică a
personalităţii, cât şi cea cognitivă integrală şi stabilirea corelaţiei dintre elementele
structurale ale obiectivului.
Structura nu trebuie divizată în părţi îşi pierde calităţile esenţiale. Ca o
reacţie împotriva gestaltismului, dar şi ca o continuare a lui, se afirmă psihologia
conduitei, reprezentată de Pierre Janet, care propune drept obiect al psihologiei
conduita ca un ansamblu de acte, manifestări văzute şi invizibile.
În concepţia gestaltiştilor, faptele psihice, sunt forme, care reprezintă moduri
de organizare, o articulaţie interioară, anumite raporturi între părţi.
 Părţile sunt condiţionate de întreg şi o parte dintr-un întreg este cu totul 2. motivaţia datorată creşterii legată de satisfacerea nevoii de dragoste şi
altceva decât aceeaşi parte izolată. apreciere.
Orientarea gestaltistă a dus la apariţia unui şir de teorii în psihologie: Ierarhia motivelor constă în următoarele trepte.
distanţa cognitivă (L. Festinger), echilibrul cognitiv şi atribuirea (F. Heider), actele
comunicării în grup (T. Newcomb), ajustarea comportamentelor individuale la
normele grupului. (S. Asch).
1

Vreme de mulţi ani psihologia a fost dominată de două şcoli importante:

Nevoi de
1) psihanalitică, care pune accentul pe fiinţele umane instinctive, autorealizare

iraţionale, influenţate de conţinutul inconştientului; Nevoi estetice

2) behavioristă, care consideră oamenii fiinţe mecanice, controlate de
efectele mediului. Nevoi cognitive

Spre jumătatea secolului XX, în psihologie a apărut o a treia forţă, care

consideră fiinţa umană ca fiind un individ liber şi generos, cu potenţial pentru Nevoi de apreciere

creştere şi dezvoltare.
Psihologii umanişti consideră că obiectul de studiu al psihologiei ar trebui Nevoi de apartenenţă

să fie experienţa conştientă, subiectivă a individului.

Nevoi de securitate
Reprezentanţii acestei şcoli sunt C. Rogers şi A. Maslow, Allport.
C. Rogers – psiholog clinician, cercetează activitatea legată de persoanele
Nevoi fiziologice
afectate de tulburări emoţionale. El porneşte de la premisa că oamenii sunt
fundamental buni, fiecare individ este unic şi are nevoie de o imagine pozitivă.
Dezvoltă teoria conceptului de sine, unde avem:
1. sine perceput (percepe lumea); Fig. 1. Piramida lui Maslow.

2. sine ideal (cum ar vrea să fie).

Sănătatea psihologică a personalităţii constă în compatibilitatea sinelui Allport analizează trăsăturile umane, divizându-le în trăsături principale, care

perceput şi a sinelui ideal. Problemele psihologice apar atunci când nu corespund. stimulează comportamentul nostru şi trăsături instrumentale, care definitivează

Alt reprezentat fiind A. Maslow şi este preocupat de motivele care îi comportamentul (politeţea, stăpânirea de sine). La fel, finalizează trăsăturile

impulsionează pe oameni, consideră că există 2 tipuri de motivaţii: sociale: status, rol social, etc.
1. motivaţia datorată lipsei (foamea, setea etc.);

9 10
 Carl Rogers „Psihologia este ştiinţa care studiază Sinele unic şi individual
Aştept rolul al omului concret”.
Din definiţiile de mai sus, rezultă cel puţin patru obiecte de studiu al
psihologiei:
1. Pentru unii psihologi, acesta este constituit din viaţa psihică interioară.
Aceştia sunt cei care au reprezentat, în psihologie orientarea introspecţionistă şi
Înţeleg rolul orientarea psihanalitică.
2. Pentru alţii, în schimb, obiectul psihologiei îl constituie ceea ce se vede,
ceea ce poate fi observat, adică comportamentul. Aceştia sunt behavioriştii.
3. Un alt curent consideră că obiectul de studiu al psihologiei îl reprezintă
Acceptarea sau conduita înţeleasă ca ansamblul manifestărilor interne, invizibile, şi a celor externe
respingerea vizibile.
4. Unii psihologi au propus ca obiectul psihologiei să-l reprezinte omul
concret, viu, empiric, adică sinele lui individual şi unic.
Psihologia este ştiinţa care studiază fenomenele psihice, care reprezintă forme
Îndeplinirea de existenţă ale activităţii psihice. Fenomenele psihice se divizează în felul
rolului
următor:

Fenomene
psihice

Fig. 2. Procese psihice Însuşiri psihice Stări psihice

3. Cadrul de studiu, obiectul şi definiţia psihologiei.

cognitive volitive afective Afectul
Psihologia este o ştiinţă generală despre om, un domeniu ce se ocupă de studiul e Temperament Stresul
fenomenelor psihice – al proceselor, însuşirilor, stărilor, cât şi al interrelaţiilor Caracter Depresia

Acțiuni volitive,
Reprezentări

luarea deciziilor
dintre acestea şi realitatea umană.

Sentimente
Comportament Bucuria
Psihologia este ştiinţa care studiază psihicul, recurgând la un ansamblu de

Percepţii
Senzaţii
Tristeţea ș.a.

Pasiuni
Aptitudini

Emoţii
metode obiective în scopul cunoaşterii existenţei umane. de aici rezultă că
psihologia nu are numai finalităţi teoretice, ci şi practice. Ea se rezumă nu doar la
stabilirea şi explicarea legilor, conduitelor şi comportamentelor, ci elaborează şi
modalităţi sau recomandări de controlare şi dirijare în vederea optimizării vieţii şi
activităţii omului. De-a lungul timpului, psihologii au denumit cu termeni diferiţi
Procesele psihice – sunt modalităţi de manifestare a activităţii psihicului,
obiectul de studiu al disciplinei lor. Iată câteva dintre aceste definiţii.
specializate în cunoaşterea ideal-subiectivă a realităţii.
Wilhelm Wundt „Psihologia este ştiinţa, experienţei imediate, spre
Însuşirile psihice sunt particularităţi dominante ale personalităţii care se
deosebire de fizică – ştiinţa experienţei mediate”.
manifestă în trăsături şi determină profilul psihologic al omului.
William James „Psihologia este descrierea şi explicarea stărilor de
Stările psihice – reprezintă acele trăiri lăuntrice ale omului, care determină
conştiinţă în calitate de stări de conştiinţă”.
comportamentul, în diverse perioade şi situaţii ale vieţii sale.
Sigmund Freud „Psihologia este studiul ştiinţific al inconştientului”.
J. B. Watson „Psihologia este ştiinţa comportamentului”.
S-ar putea spune că nu există domeniu al activităţii umane care să nu
Pierre Janet „Psihologia este ştiinţa conduitei, studiul omului în raport cu
dispună de implicaţii psihologice şi deci să nu-şi fi dezvoltat o psihologie aparte.
universul şi mai ales în raporturile sale cu ceilalţi oameni”.

11 12
 Studiul psihologiei este util deoarece:
 Furnizează informaţii despre o categorie nouă de fenomene (cele
psihice);
 Facilitează posibilitatea de a interveni şi ameliora cele mai diverse
activităţi ale omului;
 Oferă garanţia autocunoaşterii;
 Oferă temeiuri educaţiei şi totodată asigură posibilitatea trecerii de la
cunoaştere la autocunoaştere, de la educaţie la autoeducaţie, de la reglare
la autoreglare, de la control la autocontrol etc.
4. Metodele de studiu ale psihologiei.Noţiuni generale.
Etapele studiului psihologic.
Orice ştiinţă se dezvoltă just şi cu succes doar în cazul când ea utilizează
metode ştiinţific argumentate pentru argumentarea faptelor. În psihologie se
folosesc diferite metode de studiere a activităţii psihice a omului, iar alegerea
metodei este determinată de problema pe care o abordează cercetarea. În
elaborarea cercetării psihologice se ţine cont de următoarele trei principii:
- principiul obiectivităţii (orice fenomen psihic să fie privit aşa cum este în
realitate şi să fie studiat doar în legătură reciprocă cu condiţiile externe ale vieţii
şi activităţii omului);
- principiul de studiere a manifestărilor psihice în procesul dezvoltării lor
(cercetările psihologice să scoată în evidenţă nu doar calităţile formate ale
personalităţii, ci şi particularităţi noi ale psihicului, care poate abea apar);
- principiul analitico-sintetic al studierii personalităţii (studierea analitică ne
permite să cunoaştem elementele psihicului în diferite condiţii ale vieţii şi
activităţii omului, iar studierea sintetică ne permite să dezvăluim legătura
reciprocă a tuturor manifestărilor psihice izolate şi să găsim acele calităţi stabile
ce-l caracterizează pe om în întregime).
Metodele de lucru ale psihologie sunt nişte operaţii şi mijloace cu ajutorul
cărora se descoperă faptele din care se formează teoria ştiinţifică. Psihologia
utilizează în cercetările sale următoarele metode:
2. metode de colectare a informaţiei (de psihodiagnoză);
3. metode empirice;
4. metodele de prelucrare a datelor (cantitative (statistice), calitative);
5. metode de interpretare.
13
Mai există şi altă clasificare a metodelor şi anume:
1. longitudinale (centrate pe evoluţia proceselor psihice);
2. transversale – cuprind nu doar structurile psihice, dar şi stările, tensiunile
psihice, adaptarea etc.
Metodele de colectare a informaţiei pot fi colective sau de analiză de caz:
a) cele colective presupun condiţii de stimulare de activitate, tensiune etc., la
grupuri de aceeaşi vârstă, sex, nivel de cultură, identitate socială etc. Acestea ne
permit depistarea reacţiilor la un stimul oarecare;.
b) Metoda analizei de caz se caracterizează printr-o descriere mai completă a
persoanei printr-un set de tehnici psihologice aplicate.
În cercetările psihologice sunt utilizate următoarele metode:
1. observaţia psihologică;
2. metoda experimentală;
3. metoda testării psihologice;
4. metoda convorbirii psihologice;
5. chestionarea psihologică;
6. metoda studiului de caz;
7. metoda sociometrică.
Observaţia psihologică constă în urmărirea intenţionată şi înregistrarea
exactă, sistematică a diferitor manifestări comportamentale. Avem două tipuri de
observaţie: directă sau participativă (atunci când observatorul se încadrează în
grupul pe care-l cercetează) şi indirectă sau non-participativă (atunci când subiecţii
experimentaţi nu cunosc că sunt supuşi observaţiei).
Metoda experimentală a fost utilizată intens începând cu a II-a jumătate a
sec XIX de către W. Wundt şi Ribot. Ea constă în crearea unor condiţii artificiale,
de laborator pentru studiul subiecţilor experimentali. Experimentul psihologic se
realizează sub două forme: natural (subiecţii sunt cercetaţi în condiţii obişnuite) de
laborator (în condiţii artificiale).
Metoda testării psihologice este cea mai utilizată metodă. Testele sunt
nişte probe standardizate care vizează determinarea cât mai exactă a unor procese,
însuşiri şi stări psihice. Testele sunt de două tipuri: individuale şi de grup. Testele
mai pot fi: verbale, nonverbale, psihometrice, proiective.
Metoda convorbirii psihologice reprezintă o conversaţie angajată între
cercetător şi subiectul cercetat, care presupune:
1. relaţia directă (faţă-n faţă)
2. evitarea răspunsurilor incomplete.
Chestionarea psihologică decurge sub formă de anchetă. Ancheta
presupune recoltarea sistematică a unor informaţii despre viaţa psihică a unui
individ sau a unui grup social.
Metoda studiului de caz se caracterizează printr-o descriere mai completă
a „persoanei”, printr-un set de tehnici psihologice aplicate, adică analiza unei
situaţii concrete.
14
 Metoda sociometrică (Iacob Moreno) se utilizează în cercetarea unui grup
mic (16-20 persoane) şi determină următoarele: a) măsurarea relaţiilor
interpersonale într-un grup; b) măsurarea relaţiilor de simpatie şi antipatie între
membrii unui grup, cât şi atitudinile lor; c) caracteristica climatului moral-
psihologic în grup şi a gradului de sociabilitate între membrii grupului.
Etapele studiului psihologic:
I. etapa pregătitoare
II. etapa experimentală
III. etapa de prelucrare
IV. etapa de interpretare
5. Noțiune de psihologie socială și psihologie economică – ramuri ale ştiinţei
psihologice.
Psihologia socială ca ramură a psihologiei cu statut independent s-a format
la mijlocul sec. XX. Ea studiază faptele, legităţile şi mecanismele
comportamentului uman, comunicarea şi activitatea interpersonală, particularităţile
psihologice ale comunităţilor de oameni. Psihologia socială studiază:
 Mecanismele conştiinţei şi comportamentului comunităţilor sociale,
grupuri, indivizi, relaţiile interpersonale şi rolul acestor mecanisme în
diverse sfere ale societăţii;
 Studiază fenomenele şi legităţile psihologice, care apar în rezultatul
comunicării interpersonale;
 Studiază comportamentul uman în cadrul grupelor sociale, influenţa
individului asupra grupelor sociale şi invers.
Dezvoltarea acestei discipline reprezintă o convergenţă a contribuţiilor ce au
venit din direcţii diferite. Filosofi precum Hobbes, în Anglia şi Rousseau, în Franţa
s-au ocupat de problemele naturii umane şi ale relaţiilor dintre om şi societate.
Darwin şi discipolii săi au pus accentul pe continuitatea între comportamentul
uman şi cel animal şi au pregătit calea ce a condus la introducerea conceptului de
instinct care a avut un mare rol în psihologia socială. Sociologi, precum, Comte şi
Tarde în Franţa, G. H. Mead în Statele Unite au fost printre primii ce au pus în
15
evidenţă problemele interacţiunii sociale ce preocupă şi astăzi cercetătorii. Gustav
Le Bon a atras atenţia asupra psihologiei maselor. În psihologie Lewin a pus bazele
dinamicii de grup. Primele 2 cărţi întitulate „Psihologia socială” au fost publicate
în 1908, una de către psihologul britanic W. McDougall şi alta de sociologul
american E. A. Ross. Chiar dacă preocupările de Psihologie socială vin din diferite
ţări, SUA reprezintă locul în care această disciplină s-a dezvoltat în mod deosebit.
Există 2 explicaţii principale ale acestui fenomen: pe de o parte, SUA se confruntă
cu anumite probleme, (etnice, crima) într-o manieră mai accentuată decât în alte
ţări. Pe de altă parte optimismul caracteristic americanilor i-a condus pe aceştia la
căutarea de soluţii pe care au crezut că le găsesc în psihologie. În prelungirea
acestor preocupări au apărut o serie de psihologii „aplicate”. Sondajele de pildă,
servesc nu numai la predicţia rezultatele unei alegeri, dar şi la studiul pieţelor, la
eficacitatea publicităţii etc.
Încercări de intercalare a economiei şi psihologiei se referă la sec. XVIII-
XIX, era o necesitate în concepţiile economiştilor de a ţine cont de factorii
psihologici pentru explicarea comportamentului economic al oamenilor. Adevărata
istorie a psihologiei economice începe cu ultima parte a sec. XIX, odată cu
lucrările lui Karl Menger şi succesorii săi, din şcoala psihologică austriacă, care
constituie după opinia noastră o primă etapă în evoluţia psihologiei economice. În
1871 el scrie lucrarea „Bazele economiei naţionale” şi fundamentează o şcoală de
gândire economică numită „Şcoala marginalistă” alături de Böhm-Bawerck, Von
Wieser, Sax etc., a căror influenţă a fost considerabilă în acea perioadă. Ei
proclamă faptul ca analiza psihologică constituie baza oricărei teorii economice şi
că numai prin introspecţie putem să cunoaştem trebuinţele de valoare de care
depinde întregul mecanism economic.
O altă etapă în evoluţia psihologiei economice o situăm în perioada anilor
1920-1945, în care o serie de economişti încearcă să revizuiască temeiurile ştiinţei
lor şi legătura ei cu psihologia. Psihologia aplicată la viaţa economică se ocupă cu
utilizarea ştiinţifică şi cu rolul factorului uman în producţia, distribuţia şi consumul
16
bunurilor economice. Utilizarea ştiinţific-raţională a factorului uman în producţia
economică este dependentă de următoarele condiţii fundamentale:
1) adaptarea omului la munca pe care este chemat s-o îndeplinească sau, în alţi
termeni stabilirea unui acord deplin între dispoziţiile, aptitudinile şi capacităţile
individuale şi cerinţele muncii profesionale. Această adaptare se realizează prin
plasarea „omului potrivit la locul potrivit” şi formează obiectul şi scopul orientării
şi selecţiei profesionale.
Orientarea şi selecţia profesională se întemeiază pe următoarele adevăruri:
a) structura psihică precum şi aptitudinile şi capacităţile individuale
diferă din punct de vedere calitativ şi cantitativ de la persoană la
persoană;
b) fiecare profesiune pretinde spre a putea fi îndeplinită cu succes la
însuşiri fiziologice şi psihice specifice;
c) aptitudinile şi capacităţile profesionale ale indivizilor se pot nu numai
constata ci şi măsura obiectiv prin examenul psihotehnic.
2) A doua condiţie esenţială în utilizarea ştiinţifică a energiei umane în producţie
este pregătirea şi învăţarea pe baza celor mai raţionale principii şi metode a muncii
profesionale pe care individul orientat şi selecţionat este chemat s-o efectueze.
3) Condiţiile anterioare se completează cu a treia: organizarea ştiinţifică a muncii.
Aceste condiţii specifice procesului muncii se rezumă în următoarele:
- organizarea mişcărilor, a ritmului muncii, a timpului de muncă şi mediului tehnic.
Prolema psihologică ce se pune în directă conexiune cu aceste aspecte ale
procesului muncii este raportul dintre efort şi oboseală.
4) Deoarece progresele uimitoare ale industriei au avut ca urmare faptul că munca
se desfăşoară din ce în ce mai mult în marea întreprindere şi în uzină, organizarea
muncii implică şi organizarea ştiinţifică a întreprinderii. Această organizare se
bazează în special pe stabilirea raporturilor raţionale dintre şef şi lucrător. Cu
organizarea întreprinderii ne găsim pe punctul de trecere spre psihologia aplicată la
distribuţia (repartiţia) bunurilor economice.
17
Aici se înserează problema salarizării şi cointeresării muncitorilor. Strâns
legată de distribuţie se găseşte circulaţia bunurilor economice, care pune pentru
psihologia vânzătorului caută să stabilească mijloacele şi condiţiile acestuia pentru
asigurarea unei desfaceri cât mai largi a bunurilor economice. Vânzătorul se
adresează unui cumpărător. Consumatorul are însă trebuinţele şi dorinţele lui
specifice, are, astfel zis, psihologia sa proprie. Din această cauză, psihologia
aplicată la consumaţia bunurilor economice se ocupă îndeosebi de psihologia
cumpărătorului.
Mijloacele pe care vânzătorul (sau producătorul care e în acelaşi timp şi
vânzător) le foloseşte în vederea facilitării consumaţiei şi a intensificării circulaţiei
şi desfacerii produselor economice se cuprind la un loc sub termenul de reclamă.
Psihologia economică are menirea să se ocupe şi cu acest aspect al vieţii
economice căutând să stabilească principiile psihologice care stau la temelia
eficacităţii reclamei.
Astfel se poate susţine că psihologia economică este o ramură de studiu a
psihologiei care studiază mecanismele şi procesele psihologice ce stau la baza
comportamentului economic. Ea studiază în special trei domenii de bază:
1. piaţa de consum – în centrul atenţiei concentrându-se comportamentul
consumatorilor;
2. sfera bussinesului – comportamentul antreprenorial şi de afaceri;
3. sfera relaţiilor cetăţean – societate-problema reacţiilor oamenilor la politica
economică, privilegiile sociale, politice impozitelor etc.
18