Mihaela Păiși Lăzărescu

FUNDAMENTELE
PSIHOLOGIEI
Suport de curs
 DOMENIUL ŞI
OBIECTUL DE
CERCETARE AL
PSIHOLOGIEI

- Etimologic termenul de
psihologie provine de la
grecescul „psyche” care
semnifică suflet, spirit, duh
şi „logos” care semnifică
cuvânt, cunoaştere, ştiinţă;
îmbinând cele două
semnificaţii putem spune că
psihologia este ştiinţa
despre psihic, suflet; ştiinţa
 care studiază viaţa interioară
a omului şi manifestările
sale comportamentale

I. Principalele momente în
constituirea psihologiei ca
ştiinţă
- Psihologia are „un trecut
lung, dar o istorie scurtă”
(Ebbinghaus)
- Orice ştiinţă are un domeniu
al cunoaşterii pe care îl
investighează, îl delimitează
şi îl sistematizează, îi
descoperă legile proprii
 pentru a formula explicaţii
şi pentru a realiza aplicaţii
sau intervenţii practice;
1. etapa preştiinţifică
- de când omul devine
conştient de sine, se
delimitează de lumea
animală, îşi pune
întrebări despre propria
existenţă şi despre tot
ceea ce-l înconjoară;
- un prim răspuns la
aceste întrebări -
animismul – sufletul =
viaţă(se transferă,
 părăseşte corpul fizic
etc.); sufletul =umbră
(însoţeşte corpul înstare
de veghe); sufletul
=reflex (realitatea se
reflectă ca într-o
suprafaţă lucioasă, ca în
apă etc); suflet = nucleu
(destin);
2. etapa filosofică
- începe în Antichitatea
târzie (sec VI – V î.e.n.),
fiind integrată Filosofiei
antice greceşti şi
 durează până în sec al
XIX-lea;
- modelul materialist
(Democit, Epicur etc) –
consideră materia ca
unicul început al
existenţei, factorul
primordial, determinant;
conştiinţa, gândirea sunt
factori secundari;
psihicul este materie
identică cu creierul sau o
secreţie „rarefiată” a
acestuia; Democrit
consideră că tot ceea ce
 există în realitate, deci şi
psihicul este constituit
din atomi de natură
materială; atomii
psihicului se deosebeau
de atomii tuturor
celorlalte obiecte prin
forma lor, ei fiind sferici
( sfera întruchipa
perfecţiunea);
- modelul idealist (Platon,
Hegel etc.)- spiritul,
conştiinţa este factorul
prim şi determinant, iar
materia, lucrurile
 materiale sunt factori
secundari; Platon
consideră sufletul o
proiecţie a spiritului
divin, iar Hegel îl
consideră ca fiind
expresia ideii universale
absolute);
3. etapa ştiinţifică
- începe în 1879 (anul de
naştere al psihologiei ca
ştiinţă) prin constituirea
primului laborator de
psihofiziologie – W.
Wundt – Leipzig;
- încă din sec al XIX-lea
s-a demonstrat (cu toată
opoziţia majorităţii
filosofilor vremii şi a
reprezentaţilor unor
ştiinţe pozitive) că există
un domeniu al
cunoaşterii pe care îl
poate cerceta, s-au
formulat primele legi
care guvernează viaţa
psihică, s-au efectuat
primele experimente în
domeniul vieţii psihice;
- se înfinţează laboratoare
şi centre de cercetare
psihologică în SUA,
Franţa, Rusia etc. în
România primul
laborator de psihologie
experimentală se
înfinţează la
Universitatea din Iaşi
(1893) de către E.
Gruber, în 1906 C.
Rădulescu-Motru, elev
al lui Wundt înfinţează
laboratorul de psihologie
experimentală la
 Universitatea din
Bucureşti, iar în 1921
Florian Ştefănescu –
Goagă a organizat
laboratorul de psihologie
experimentală la
Universitatea din Cluj;
- un pas important în
constituirea psihologiei
ca ştiinţă îl reprezintă
construirea şi utilizarea
pe scară largă a primului
test psihologic veritabil
de către A. Binet şi Th.
H. Simon (1905), o
 „scară metrică de
inteligenţă” prin
intermediul căreia se
diferenţiau copiii
normali de cei cu
dificultăţi de învăţare;
- în definirea obiectului
de studiu al psihologiei
s-au conturat două
etape: psihologia clasică
şi psihologia
contemporană
Psihologia clasică – 1879 –
până în prima jumătate a sec.
al XX-lea
- asociaţionismul – Al.
Bain, H. Taine, H.
Ebbinghaus, Ed.
Techner, W. Wundt; se
consideră că viaţa
psihică este o simplă
sumă (conglomerat) a
unor elemente
indivizibile – senzaţiile;
pe baza lor, prin
asociaţii prin contrast şi
prin contiguitate spaţio-
 temporală se formează
percepţii, reprezentările,
gândirea, între ele
existând doar deosebiri
de ordin cantitativ şi nu
calitativ;
- gestaltismul – W.
Kohler, K. Koffka, M.
Wertheimer, O.
Dunker; gestalt =
configuraţie, structură;
psihicul este un
ansamblu organizat la
niveluri diferite de
complexitate; caracterul
organizat al psihicului
este înnăscut,
prederminat; primul
nivel este cel al
percepţiei, ca o
structură care apare prin
interacţiunea omului cu
obiectele din mediu;
gândirea, caracterizată
prin existenţa unui mare
număr de relaţii şi
intercondiţionări între
situaţiile externe şi
stările funcţionale
 interne ale creierului
este un nivel superior;
- introspecţionismul –
Th. Lipps, W. James,
N. Ach, O. Kulpe;
obiectul de studiu al
psihologiei este conţiinţa
( o lume subiectivă
internă închisă, fără nici
o legătură cu stimulii
externi, cu reacţiile
comportamentale); ea se
manifestă sub forma
unor trăiri, reprezentări,
idei ale subiectului,
 inaccesibile observaţiei
şi măsurării obiective;
singurra modalitate de a
cunoaşte conţinutul
conştiinţei este
introspecţia (analiza
propriilor acte de
conştiinţă);
- behaviorismul – J.
Watson, Ed. Thorndike,
B. F. Skinner, Ed.
Tolman, S. Stevens;
behavior =
comportament; J.
Watson neagă existenţa
conştiinţei, afirmând că
este o ficţiune, o
invenţie a filosofilor;
singura realitate
psihologică autentică
este comportamentul –
o mulţime de reacţii de
răspuns la acţiunea
stimulilor externi (între
stimul şi răspuns se
stabileşte o relaţie
cauzală directă);
comportamentul devine
obiectul de studiu al
psihologiei; se consideră
 că astfel psihologia este
obiectivă şi ştiinţifică
pentru că atât stimulul
cât şi răspunsul sunt
nemijlocit observabile şi
măsurabile;
- neobehaviorismul –
consideră că memoria,
gândirea şi motivaţia pot
să modifice
comportametele;
- psihanaliza – S. Freud,
A. Adler, G. Jung,
Karen Horney, E.
Fromm, J. Lacan etc.
pe baza studiului
nevrozelor Freud
introduce conceptul de
„aparat psihic” şi
formulează ideea
caracterului dual
antagonic al structurii
vieţii psihice a omului;
pe lângă conştient
„aparatul psihic”
dispune şi de un alt nivel
– inconştientul, care
constitue principala
cauză a tuturor
manifestărilor
comportamentale, ,
precum şi de un
preconştient sau
subconştient care se
interpune între cele două
nivele fundamentale;
inconştientul se
ghidează după principiul
plăcerii despre care se
afirmă că oferă energia
nobilă, creatoare, iar
conştientul după
principiul realităţii care
presupune gândire,
 rezolvarea unor situaţii
problematice;
- psihologia acţiunii şi a
conduitei – P. Janet, H.
Wallon, J. Piaget, S.L.
Rubinstein, A. N.
Leontiev etc.; obiectul
de studiu al psihologiei
îl constitue nu numai
funcţiile şi procesele
psihice izolate ci şi
acţiunile complexe
orientate spre scop sub
forma conduitelor
( totalitatea
 manifestărilor vizibile,
orientate către afară,
precum şi a
manifestărilor invizibile
de organizare şi reglare
a ei);

Psihologia contemporană –
după cea de-a doua jumătate
a sec. al XX-lea
- apariţia teoriei generale
a sistemelor şi a
ciberneticii(1948) a
determinat o
restructurare
 fundamentală a întregii
cunoaşteri ştiinţifice,
inclusiv a celei
psihologice;
- pe baza acestei
metodologii se trece de
la stadiul delimitărilor în
curente şi şcoli opuse,
antagonice la cel de
unificare şi integrare, pe
baza principiului
complementarităţii (al
întregirii reciproce a
diferitelor unghiuri de
abordare a vieţii
 psihice); se depăşeşte
disocierea şi opunerea
planului subiectiv intern
şi a planului
comportamental extern;
- din punct de vedere
genetic acţiunea în plan
extern precede
structurile psihice
interne, care se formează
pe baza acţiunilor
externe;
- formarea şi consolidarea
structurilor psihice
interne determină
 calitatea şi eficienţa
oricărei acţiuni externe;
- structurile psihice nu pot
fi măsurate cu
instrumente clasice ele
fiind de natură ideală;
- cunoaşterea
conţinuturilor
structurilor psihice are
un caracter mijlocit; ele
pot fi cunoscute prin
intermediul acţiunilor şi
comportamentelor
externe;
Psihologia este ştiinţa
despre realitatea
psihocomportamentală, ca
unitate contradictorie şi
dinamică a laturii
subiective interne
(percepţii, reprezentări,
gândire, memorie, trăiri
emoţionale etc.) şi a celei
externe (reacţii, acţiuni,
activităţi)
 NOŢIUNEA DE PSIHIC

În psihologia
contemporană, definirea
noţiunii de psihic se
realizează prin „raportarea
psihicului la un criteriu
exterior lui însuşi” (Zlate,
M.,2000).
 raportat la lumea
externă, la realitatea
înconjurătoare naturală –
psihicul este o reflectare
subiectivă a lumii
obiective, o re-producere
 în plan subiectiv a
realităţii obiective;
 Raportat la lumea
externă, la conexiunea sau
interacţiunea cu obiectele
şi fenomenele lumii -
psihicul este o formă (o
expresie) a vieţii de
relaţie;
 Raportat la
substratul material –
psihicul este o funcţie a
materiei superior
organizate, a creierului;
  raportat la realitatea
socială – psihicul este
condiţionat şi determinat
social-istoric şi socio-
cultural;
 raportat la factorul
timp – psihicul este
evolutiv, prezentând
trăsături specifice
diferitelor perioade de
vârstă;

„ Psihicul este o expresie a

vieţii de relaţie, un fenomen
inseparabil legat de
structurile materiale şi
cuantice, o reproducere în
subiectiv a realităţii naturale
obiective, un produs al
condiţionărilor şi
determinărilor socio-istorice
şi socio-culturale.” (Zlate,
M.,2000)

Psihicul ca reflectare
subiectivă a lumii obiective
 reflectar
ea = proprietatea generală
a materiei de a-şi modifica
starea sa iniţială sub
acţiunea altui sistem şi de
a păstra un timp urmele
acestei acţiuni; reflectrea
mecanico-fizică –
modificarea formei
plastilinei prin modelare
manuală; reflectare
chimică – reacţiile care se
produc prin combinarea
substanţelor; reflectarea
fiziologică – procesele
metabolice, transformarea
hranei în proteine, glucide
etc.; reflectarea psihică –
specifică regnului animal
 reprezintă un ansamblu de
operaţii, procedee şi
procese de extragere,
prelucrare, stocare,
transformare, integrare şi
utilizare a informaţiei;
 conţinutu
l reflectării subiective este
obiectiv, de natură
informaţională;
 informaţ
ia = o dimensiune generală
a universului, alături de
substanţă şi energie, dar
lipsită de proprietăţi
 metrice, nu poate fi
percepută nemijlocit, pe
calea simţurilor, ci indirect
prin efectele pe care le
determină la nivelul
sistemului considerat;
 reflectare
a psihică este subiectivă =
are caracter selectiv şi
activ (produce atât
schimbarea obiectului
reflectat cât şi a subiectului
ce reflectă), este
interiorizată şi
individualizată, filtrează,
 asimilează, selectează
informaţia în funcţie de
stările sale, aparţine unei
anumite persoane şi se
realizează în anumite
contexte;
 lumea
obiectivă =ceea ce există
independent de noi, care
este aceeaşi pentru toţi;
 reflectare
a psihică este de natură
ideală = este opus
materialului,
substanţialului, este lipsit
 de proprietăţi concrete –
greutate, volum, lungime,
culoare, gust etc.;

Psihicul este o reflectare

subiectivă, de natură ideală a
obiectelor şi fenomenelor
externe, a relaţiilor dintre
acestea şi a semnificaţiei lor
pentru noi.

Psihicul ca formă a vieţii de

relaţie
 psihicul
 permite raportarea
permanentă la mediul
ambiant, la realitatea
fizică, fiziologică, şi
socială;
 în
relaţie cu aceste realităţi
omul îşi construieşte
propria interioritate, în
absenţa unor asemenea
relaţii cu ambianţa viaţa
psihică poate fi serios
perturbată;

Psihicul este o funcţie a

materiei superior
organizate, a creierului
 psihicul
este funcţie a sistemului
nervos, a creierului; fiecare
proces psihic are la bază
un mecanism
neurofiziologic;
 creierul
este mecanismul psihicului
nu şi sursa lui; celulele
nervoase de la nivelul
cortexului nu pot produce
procese psihice în absenţa
stimulărilor externe;
 sursa
psihicului se află în lumea
externă, în acţiunea
stimulilor din mediul
natural şi socio-cultural;
stimulii recepţionaţi prin
intermediul organelor de
simţ şi transmişi către
scoarţa cerebrală sunt
procesaţi în zonele
specifice ale aceştia fapte
psihice - imagini, noţiuni,
judecăţi, raţionamente,
idei, trăiri emoţionale etc.
 în plan
filogenetic se constată un
paralelism legic între
nivelul de dezvoltare
structural-funcţională a
sistemului nervos şi cel al
dezvoltării şi complexităţii
structurilor psiho-
comportamentale;
animalele care posedă un
sistem nervos rudimentar,
slab dezvoltat manifestă
reacţii comportamentale
simple; animalele cu
sistem nervos dezvoltat
manifestă comportamente
 complexe (foloseşte calea
ocolului), inteligente
(bazându-se pe experienţa
sa anterioră poate rezolva
o problemă şi într-o
situaţie nouă) , au
capacitatea de a învăţa;
 în plan
ontogenetic se constată
diferenţă calitativă între
organizarea
psihocomportamentală a
copilului şi cea a adultului;
dezvoltarea şi maturizarea
structural-funcţională a
 creierului uman se încheie
în jurul vârstei de 18-20
ani;
 modelul
interacţionist-dinamic al
funcţionării structurilor
cerebrale pune în evidenţă
existenţa a două grupe de
funcţii: funcţii precis şi
stabil localizate, legate
întotdeauna şi la toţi
oamenii de anumite zone
ale creierului (funcţiile
senzoriale şi motorii) şi
funcţii relativ şi variabil
 localizate, care se leagă de
structuri şi zone diferite la
diferiţi oameni (memoria,
gândirea, aptitudinile etc.);
 funcţiile
precis şi stabil localizate
sunt determinate genetic,
iar funcţiile relativ şi slab
localizate se selectează şi
se conectează în cursul
vieţii;

Psihicul este condiţionat şi

determinat social-istoric şi
socio-cultural
 psihicul
se dezvoltă în relaţie cu
semenii, în raporturile
strânse dintre ei;
 modelele
umane pe care se clădeşte
psihicul poartă amprenta
societăţii respective şi a
nivelului de cultură al
acesteia;
 maturizar
ea psihosocială a omului se
exprimă în integrarea lui
deplină în sistemul social
şi în asimilarea de roluri
 active în viaţa socială;

Psihicul este evolutiv,

prezentând trăsături
specifice diferitelor
perioade de vârstă
 organizar
ea psihocomportamentală a
omului nu este statică şi
invariabilă de-a lungul
vieţii, de la naştere până la
moarte;
 în
evoluţia psihicului se pot
delimita trei etape:
 ascendentă, de optimum
funcţional şi de regresie.

CONCEPTELE DE BAZĂ
ALE PSIHOLOGIEI
 Psihologi
a studiază psihicul uman
prin studiul
comporamentului, al
conduitei şi activităţii
acestuia;
 Comport
amentul este definit ca
ansamblul reacţiilor şi
 acţiunilor exterioare ale
individului, care pot fi direct
observate;
 Orice
comportament extern are o
cauză internă care nu poate
fi observată în mod direct;
între latura internă,
subiectivă şi manifestările
exterioare, obiective există
interacţiune;
 Conduit
a reprezinră modul de a
acţiona corespunzător
imboldurilor, scopurilor şi
 informaţiilor cognitive de
care dispune subiectul prin
memoria sa şi modul cum
acesta se orientează în
situaţia dată;
 Activitat
ea este un raport, o relaţie
între organism şi mediu, în
care are loc un consum
energetic, cu o finalitate
adaptativă;
 În sens
restrâns activitatea
reprezintă totalitatea
manifestărilor de conduită
 exterioară şi mintală care
duc la rezultate adaptative;
aceasta reprezintă modul
general de organizare în
care sunt integrate faptele
psihocomportamentale.
 Se pune
însă problema ca, dincolo de
întreg, să surprindem
unitatea fundamentală sau
componenta reprezentativă,
aşa cum sunt atomul şi mo-
lecula în fizică şi chimie,
sau celula în biologie.
Activitatea nu este altceva
 decât o înlănţuire de acţiuni
sau o organizare ierarhică a
acestora, în vederea
realizării unui scop unic;
 Acţiunea
, care întotdeauna este
învăţată, urmând modelele
culturale, prezintă o
complexitate variabilă şi
implică inevitabil motiv,
scop şi o anume structură
operaţională. Motivul este
un imbold, un impuls prin
care se declanşează şi este
întreţinut energetic actul.
Scopul este cel care
anticipează rezultatul sau
efectul urmărit. În situaţia
dată, energiile converg către
scop, care este amplasat
undeva în timp. Pentru
realizarea scopului este
necesar să se recurgă la o
serie de mijloace sau
procedee, tehnici. Îmbinarea
acestora defineşte structura
operaţională. Într-o altă
ordine de idei, acţiunea
poate să fie divizată într-un
segment orientativ
 reglatoriu şi într-un al
doilea, executiv. În orice
caz, în acţiune sunt cuprinse
elemente ale tuturor
funcţiilor psihice,
informaţionale (senzoriale şi
cognitive, emoţionale şi
voluntar-reglatorii). În
acţiune se reflectă întregul
sistemul psihic uman.
 operaţia
are o semnificaţie
instrumentală sau tehnică; în
actul practic el semnifică un
anumit mod de lucru, de
rupere sau de întregire, de
răsucire, învârtire, cuplare,
legare, dezlegare ş.a.m.d. În
psihologie, operaţia se
defineşte ca un mod specific
de deplasare şi
transformare, global, de
prelucrare a informaţiilor.
Exemplificăm : asociere-
disociere, selecţie, reunire
sau separare, punere în
corespondenţă, diferenţiere
şi stabilire de asemănări,
simbolizări, retenţie,
reactualizare, modalitate
 complexă de analiză şi
sinteză, ceea ce face ca
inventarul sau clasificarea
operaţiilor psihice — care
uneori se construiesc „din
mers” şi sunt indefinit de
variabile — să nu poată fi
niciodată încheiat.
 În
prelucrarea informaţiilor, cu
un sens apropiat de cel al
operaţiilor, se recurge
deseori şi la termenul de
schemă. Cât priveşte
originea operaţiilor mentale
 se consideră că acestea
rezultă din interiorizarea,
comprimarea sau
schematizarea acţiunilor
externe desfăşurate. Astfel,
pe de o parte, se produce
extragerea din acţiune a
unui model operaţional, pe
de alta, se explică trecerea
de la acţiuni simple la
acţiuni complexe, prin
îmbinare, în acestea din
urmă, a diverse operaţii.
Informaţia a devenit un
termen general în ştiinţele
moderne. Exemplară rămâne
însă informaţia de ordin
psihic. Avem în vedere pro-
totipul informaţiei, care este
relaţia dintre un stimul-sursă
şi un receptor care codifică şi
reproduce, subiectiv, prin
decodificare, stimulul
originar. Am putea spune că
informaţia este o modelare a
ceva prin mijloacele
subiectului, care ajunge la un
model subiectiv al faptului
sau relaţiei obiective. La
nivelul percepţiei, lucrurile
sunt mai simple, întrucât un
obiect văzut este modelat
printr-o imagine vizuală.
Există însă mase de
informaţii supuse unor
codificări mai înalte, ce
presupun informaţii despre
informaţii, implicând operaţii
superioare de prelucrare şi
elaborare a informaţiilor, cum
este în cazul gândirii. Cu
aceasta ajungem la un alt
concept şi anume acela de
structură.
Structura: un mod stabil de
organizare a unui obiect sau
fenomen, cum ar fi scheletul
de beton al unei construcţii
sau dispoziţia organismului
după aparatul osteomuscular
sau tipul de construcţie a
frazei într-o limbă, după
regulile ei gramaticale, etc. În
ordinea
psihocomportamentală
termenul este larg utilizat,
desemnând, de exemplu,
structurile sau configuraţiile
perceptive (modelul
schematic al figurii umane
sau al oricărui alt obiect),
schemele intelectuale,
organizarea emoţională,
modalităţile logicii şi stilului
cognitiv, dispoziţia
trăsăturilor de caracter şi
altele.
Ansamblul structurilor
invariante şi stocul de
informaţii (memoria) de care
dispune şi pe care se
întemeiază psihicul uman
alcătuiesc programul
acestuia. Sunt, de fapt, o
mulţime de programe
specializate ce se
completează şi se
restructurează mereu şi după
care subiectul se conduce în
activitatea sa.
Stările privesc în fiecare
moment caracteristicile de
ansamblu ale vieţii psihice, în
sensul regimului energetic şi
funcţional, reprezentând
secvenţe ale vieţii psihice a
subiectului, cu deosebire ale
trăirilor sale emoţionale. Ne
referim la veghe-somn,
încordare-relaxare,
mobilizare-demobilizare,
activism-oboseală,
concentrare-dispersie,
echilibru-dezechilibru, calm-
nelinişte, plăcere-neplăcere
etc.
Noua ştiinţă a ciberneticii se
ocupă de comandă şi control
în sistemele informaţionale
vii sau artificiale. Informaţia
despre ceva (semantică sau
reproductivă) se poate
transforma în informaţie de
comandă ce se adresează unei
instanţe executive. Originar,
comanda este dată din afară
şi apare ca reglaj. Când
copilul este învăţat şi exersat
să meargă, să vorbească, să
numere etc., el este reglat de
educator. Pe măsură ce se
elaborează programul
activităţii respective,
subiectul ajunge să
întreprindă activitatea din
proprie iniţiativă,
conducându-se după modelul
pe care şi l-a însuşit. Este un
fapt de autoconducere,
autocomandă şi autocontrol,
într-un cuvânt de autoreglaj.
În autoreglaj sunt implicate,
deci, comanda şi controlul,
iar după nivelul de
complexitate al activităţii
într-o situaţie dată,
multitudinea sau modificările
comenzilor şi controalelor se
îmbină într-un proces de
coordonare cu o complexitate
variabilă. Fiind dată comanda
declanşatoare, de la
segmentul executiv provin,
succesiv, informaţii despre
modul cum comanda este
executată şi faza în care s-a
ajuns (control), ceea ce
prilejuieşte emiterea unor
comenzi suplimentare,
corective de trecere de la o
fază la alta sau de stopare a
acţiunii. Astfel, activitatea se
desfăşoară secvenţial şi se
modulează după situaţii şi în
conformitate cu un plan. În
general, activităţile
specializate ce traversează,
succesiv, diverse faze sau
etape se numesc procese.
Procesele psihice sunt
procese informaţionale
dotate cu autoreglaj.
Specializarea lor priveşte atât
informaţia, cât şi autoreglajal.
Procesele psihice sunt
concepte de importanţă
majoră în alcătuirea
sistematicii psihologice.

LEGI ŞI EXPLICAŢII ÎN
PSIHOLOGIE
- Pentru a încadra psihologia
în sistemul ştiinţelor este
necesar să se găsească şi să
 se demonstreze ansamblul
de legi proprii activităţii
psihice şi com-
portamentului.
- în ştiinţele naturii, relaţiile
necesare şi esenţiale, cum
este aceea de cauză-efect, se
impun cu evidenţă şi
constituie partea cea mai
importantă a obiectului de
studiu.
- în ştiinţele sociale şi umane
legile sunt contestate pentru
că nu pot fi toate reduse la
modelul de bază al
 cauzalităţii şi pentru că
acţiunea legilor este relativă
şi ele nu au un caracter aşa
de imperativ ca în cazul
gravitaţiei sau
magnetismului.
- relativitatea legilor nu
înseamnă absenţa lor, ci,
dimpotrivă este legată de
numărul mare al relaţiilor
necesare, de multitudinea şi
varietatea factorilor
determinativi ce intervin în
unul şi acelaşi fenomen
psihic.(învăţarea este
dependentă atât de efortul
de înţelegere, cât şi de
numărul repetiţiilor menite
să producă efecte de
memorare, atât de
semnificaţia şi interesul
pentru cunoştinţe, cât şi de
organizarea lor sistematică
etc. Un material
neinteresant şi
nesemnificativ necesită
multe şi variate repetiţii.
Dacă materialul stârneşte un
viu interes el poate fi însuşit
dintr-o dată, fără să se
 recurgă la repetiţii
obositoare.)
- fiind o ştiinţă
interdisciplinară psihologia
face apel la o serie de legi
mixte cum sunt cele
psihofizice,
psihobiochimice,
psihofiziologice şi, de
asemenea, psihopedagogice,
psihosociale,
psiholingvistice etc.
- în cadrul sferei subiective şi
mintale sau a vieţii
emoţionale apar raporturi
 legic e. Toate aceste
raporturi legice sau
modalităţi de determinare,
prezintă o varietate ce
depăşeşte cu mult
cauzalitatea, adăugând legi
genetice, legi funcţionale,
legi structurale, legi
finaliste, legi dialectice.
- există legi particulare,
proprii unuia sau altuia
dintre procesele psihice, şi
legi fundamentale, care sunt
proprii întregului domeniu
psihocomportamental.
Explicaţiile necesită
construirea de modele
explicative, prin coordo-
narea tuturor relaţiilor
necesare şi condiţiilor ce
intervin în anumite cazuri.
SISTEMUL PSIHIC
UMAN, PROCESELE
PSIHICE
 Organismul uman este
un sistem global, celelalte
componente morfo-
funcţionale apărând ca
subsisteme;
Sisteme ale organismului
uman: muscular, osos,
locomotor, circulator,
respirator, excretor, endocrin,
digestiv, limfatic, genital si
sistemul nervos (central si
periferic)
 nici unul din com-
ponentele de bază nu
poate fi eliminat fără ca
întreg sistemul să înceteze
să existe, ca atare;
 in structura fiecarui
sistem exista o serie de
organe care indeplinesc
diferite functii ce
contribuie la
functionalitatea sistemului
in ansamblu si a
organismului; daca unul
dintre organe nu
 functioneaza intreg
sistemul este afectat;
 viaţa, funcţionarea de
ansamblu a organismului,
este rezultatul
interacţiunilor dintre toate
organele şi funcţiile
parţiale ale acestuia;
 dispoziţia diverselor
organe şi funcţii au o
ierarhie obligatorie şi
componentele nu pot fi
dispuse la acelaşi nivel ca
într-o structură;
 Un sistem este un
ansamblu de elemente
aflate în interacţiune
ordonată,
nonîntâmplătoare, din
care rezultă proprietăţi ale
ansamblului diferite de
proprietăţile elementelor
componente;
 Fiecare proces psihic
constituie un modul sau
subsistem de activitate
informaţională specializată
şi care este dotată cu
autoreglaj.
 De aceea, vom deosebi
procesele psihice după
conţinutul lor
informaţional, după
structurile lor funcţionale
şi operatorii şi, de
asemenea, după modul în
care ele se organizează şi
se reglează.
 După aceste trei criterii
se constată o deosebire
între cele opt procese psi-
hice, şi anume : senzaţie,
percepţie, reprezentare,
 gândire, memorie, ima-
ginaţie, emoţie şi voinţă..
 Se mai adaugă şi alte
două tipuri de desfăşurări
procesuale care nu
furnizează informaţii
specifice ci le facilitează
sau le comunică. Ne
referim la limbaj şi la
atenţie.
 În aceste condiţii,
procesele pot fi divizate în
senzoriale, cognitive sau
intelectuale şi reglatorii.
 După nivelul şi
succesiunea în care ele se
formează se disting, de
asemenea, procese primare
şi procese secundare,
caracteristice pentru om.
 procesele psihice nu
există şi nu acţionează
separat unul de altul ci se
întemeiază unul pe altul, se
interpenetrează şi
funcţionează simultan şi
interdependent. Ele
alcătuiesc un sistem sau un
bloc care presupune legi de
nivel sistemic şi produce
efecte globale, cum este, în
principal, conştiinţa.
 SISTEMUL PSIHIC
UMAN
Conceptul de sistem a
fost elaborat în baza studiului
anatomo - fiziologic al
organismului
Preluat din biologie,
modelul sistemului a fost
aplicat şi identificat în cele
mai diverse domenii, cum
sunt societatea, economia,
limba, mediul înconjurător
(ecosistem), aparatele şi
maşinile, formaţiunile
cosmice etc. Ştiinţa
contemporană dezvoltă o
teorie generală a sistemelor,
degajând caracteristicile
comune pentru absolut toate
felurile de sisteme şi o serie
de teorii ale sistemelor
speciale (biologice, sociale,
psihice sau fizice).
Importantă este reunirea
teoriei sistemelor cu teoria
informaţiilor şi cu
cibernetica.
În psihologie, teoria
sistemelor, informatica şi
cibernetica au determinat o
veritabilă revoluţie, întrucât
au prilejuit o reevaluare a
tuturor conceptelor
psihologiei tradiţionale.
Astfel, s-au pus în evidenţă
interacţiuni obligatorii, de
pildă între percepţie,
memorie, gândire şi
imaginaţie. Se înţelege că
gândirea şi imaginaţia nu sunt
posibile fără memorie şi că
aceasta din urmă, în varianta
ei cognitivă, nu este posibilă
fără gândire ş.a.m.d. S-a
deschis astfel şi calea pentru
a descoperi constituţia
psihologică a ceea ce
reprezintă conştiinţa umană.
În acelaşi timp, se clarifică şi
raporturile dintre psihismul
subiectiv şi comportament.
 Sistemul psihic uman
(S.P.U.) este un sistem
energetic-informaţional de o
complexitate supremă,
prezentând cele mai înalte şi
perfecţionate mecanisme de
autoorganizare şi autoreglaj
şi, fiind dotat cu dispoziţii
selective antireduntante şi cu
modalităţi proprii de
determinare, antialeatori.
S.P.U. face parte din
macrosistemele fizic, bio-
logie, sociocultural.
Hipercomplexitatea S.P.U.
este de la sine înţeleasă dacă
e să ne gândim la
arhitectonica creierului
omenesc, format din 24
miliarde de neuroni
specializaţi, fiecare din ei
întreţinând, prin 10 milioane
de ramificaţii, legături cu
ceilalţi neuroni. Este un
veritabil univers instalat în
centrul macrosistemelor
social şi cultural, beneficiind
de infinita complexitate a
acestora, de acumulările şi
organizările socioculturale
dezvoltate istoriceşte. Este
ceea ce ne face să înţelegem
şi extraordinara acumulare şi
organizare informaţională a
sistemului ce reuşeşte să
cuprindă până la urmă, mai
ales la nivelul superior,
intelectual, întregul univers.
Sistemul psihic este
energetic; în primul rând,
pentru că este un sistem viu,
cu regim bioenergetic,
exprimat de impulsurile
nervoase; în al doilea rând,
pentru că în gestiunea
sistemului au o mare
importanţă stările locale sau
generale ale acestuia, stări de
sensibilizare emoţională, de
activare sau dezactivare
tonică, de focalizare sau
distribuţie într-o anumită
organizare, ceea ce
echivalează cu anumite
situaţii subiective. Or, toate
acestea sunt legate de energii,
care sunt calificate ca
neuropsihice sau, simplu,
psihice, spirituale şi morale.
Ele nu îndeplinesc neapărat
funcţii cognitive, dar
reprezintă fenomene psihice
deosebit de importante în
constituirea, dezvoltarea şi
manifestarea personalităţii
umane.
Fiind un sistem evolutiv,
S.P.U. se constituie, în
principal, pe baza unor
complexe procese de
autoorganizare: creştere şi
învăţare, interiorizare şi
exteriorizare, asimilare şi
acomodare, funcţionare şi
implantare de funcţiuni. Sub
alt unghi, autoorganizarea în-
seamnă autoprogramare.
S.P.U., rezultat progresiv din
autoorganizare, este menit să
realizeze interacţiunile dintre
fiinţă şi lume şi să
mijlocească fiinţarea în
lumea omenească. În
consecinţă, relaţiile
informaţionale nu se referă
doar la lume, ci şi la propria
fiinţă. Deci o caracteristică a
sistemului psiho-
informaţional este
ambilateralitatea.
 Pentru ca subiectul să
parcurgă, cu certitudine,
drumuri în viaţă, să-şi urmeze
firul vieţii şi să acţioneze,
fiind permanent asaltat de o
infinitate de informaţii, atât
din mediul intern, cât şi din
cel extern, el trebuie să fie
foarte selectiv în raport cu
noianul stimulaţiilor. Cele
mai multe, în loc să-1
orienteze l-ar dezorienta. Şi
aici intervine rostul
dispozitivelor
antiredundante. Este
redundantă informaţia care
este de prisos.
Abstracţia este rezultatul
unei astfel de selecţii în care
informaţia de prisos, privind
aspectele variabile, concrete,
accidentale, este lăsată de-o
parte. Prin această rafinare a
mecanismelor cerebrale
antiredundante gândirea ome-
nească pătrunde la
cauzalitate. Pe aceeaşi cale,
se ajunge la selecţie în ce
priveşte motivele, pulsiunile
lăuntrice, dându-se prioritate
numai unora dintre ele şi se
stabilesc scopurile.
Pentru ca subiectul uman
să dispună de autonomie, de
independenţă şi să nu fie la
discreţia noianului de
solicitări externe, el trebuie
să dispună de o organizare
subiectivă, mintală, foarte
riguroasă pe baza căreia să
adopte decizii. Această
organizare intelectuală
superioară se numeşte
raţiune. Raţionalitatea
cuprinde modelele logice şi
funcţionează în virtutea anei
necesităţi proprii, adică este
stringentă. Pentru subiectul
uman, raţiunea este
principalul dispozitiv
antialeatoriu, deci orientat
împotriva întâmplării. Prin
raţiune şi voinţă omul nu
cade pradă întâmplărilor,
contingenţelor, nu pluteşte ca
o frunză pe valuri, ci devine
el însuşi un factor
determinant; în cadrul
personalităţii, devine un
factor de autodeterminare.
 S.P.U. este un sistem
informaţional dotat cu cele
mai perfecţionate şi plastice
modalităţi de autoreglaj.
Autoconducerea presupune
că fluxul informaţional se
divide în informaţii
semantice, reproductive,
constatative şi informaţii de
comandă, rezultate din acea
prelucrare ce duce la decizie.
Prima secvenţă a
autoreglajului, în S.P.U
constă în aceea că un
subsistem elaborează şi
transmite o comandă unui alt
subsistem executiv. Cea de a
doua secvenţă, realizată prin
retroaferentaţie (conexiune
inversă), realizează
informarea subsistemului ce a
declanşat comanda asupra
modului cum o îndeplineşte
subsistemul executiv şi
asupra stării în care se află el.
Deci, prin cea de a doua
secvenţă se realizează
controlul. În continuare,
urmează alte comenzi şi se
succed, rând pe rând,
controale şi comenzi; în acest
mod, autoreglajul se
transformă în coordonare ce
ajunge să fie şi o modulaţie
optimă a comportamentului şi
a activităţii psihice, în
general.

S.P.U. este, în fapt, un

ansamblu de funcţii şi
procese psihice senzoriale,
cognitive şi reglatorii ce se
află în interacţiune, sunt dis-
puse ierarhic şi activează si-
multan. Din această
complexă interacţiune
sistemică rezultă fenomenul
de conştiinţă.

Structura S.P.U.
1. Procese psihice –
cognitive – senzoriale
(senzații, percepții,
reprezentării)
- logice –
gândirea,
memoria,
imaginația
- afective – afecte,
emoții, sentimente
- volitive – vointa
- reglatorii – motivația
2. Activități psihice –
limbajul, atenția, jocul,
învățarea munca, creația
3. Însușiri psihice –
temperament, aptitudini,
caracter
 Activitatea umană

Psihicul, conştiinţa se
formează în activitate, în
comportament şi doar prin
comportament, prin activitate
noi le cunoaştem obiectiv
Activitatea, ca modalitate
fundamentală de existenţă a
psihicului prin care se
stabilesc relaţii cu mediul, se
desfăşoară pe trepte diferite
de complexitate, are
numeroase forme care se
întrepătrund schimbându-şi
locul şi conţinutul.
În sens larg activitatea
se defineşte ca un „raport
selectiv între subiect şi un
anumit ansamblu de sarcini
cu conţinut obiectiv şi cu
grade diferite de
complexitate, dificultate, în
cadrul căruia îşi foloseşte
forţele sale fizice şi psihice
pentru atingerea unui anumit
scop”
Activitatea exprimă
atitudinea concretă a omului
faţă de lumea existentă, în
care se relevă real calităţile
personalităţii, ce au un
caracter mult mai complex
decât funcţiile şi procesele
analitic accentuate. Prin
activitate omul acţionează
asupra naturii, obiectelor,
fenomenelor, cât şi asupra
oamenilor
Importanţa activităţii în
viaţa omului este enormă.
Prin activitate, omul produce
modificări în condiţiile
obiective externe, în propriile
lui stări interne, în relaţiile cu
mediul; în activitate, omul îşi
realizează ideile, îşi satisface
aspiraţiile, îşi construieşte noi
planuri, noi idealuri; prin
activitate, omul se adaptează
condiţiilor interne şi externe
la un nivel din ce în ce mai
înalt. Dat fiind faptul că
activitatea este atât cauză, cât
şi efect al dezvoltării
biopsihosociale a omului, ea
este resimţită de acesta ca o
adevărată necesitate psihică,
ca o cerinţă imperioasă a
integrităţii fiinţei lui.
 Într-un sens mai restrâns,
prin activitate înţelegem
totalitatea manifestărilor de
conduită exterioară sau
mintală, care conduc la
rezultate adaptative.
Specificul activităţii umane
constă în faptul că dispune de
conştiinţa scopului că este
profund motivată, că
operează cu instrumente
construite de om, că este
perfectibilă şi creativă.
Activitatea umană diferă
considerabil de comportarea
animalelor, chiar dacă ea este
destul de complicată. În
primul rând, activitatea
omului are un caracter
conştient, în al doilea rând,
este legată de pregătirea,
întrebuinţarea şi păstrarea
uneltelor de muncă, în al
treilea rând, activitatea
omului poartă un caracter
social.
Activitatea este
determinată de condiţiile
social-istorice. În funcţie de
cerinţele societăţii diferă şi
activitatea omului. Procesele
psihice asigură omul cu
condiţii necesare pentru
activitate. Ele sunt o
caracteristică obligatorie
oricărei activităţi umane.

Structura activităţii
În structura activităţii se
includ următoarele
componente:
Scopul este imaginea
rezultatului scontat, deci
acelui rezultat, ce urmează să
fie obţinut în urma activităţii.
Se are în vedere imaginea
conştientă a rezultatului:
aceasta este reţinută în
conştiinţă tot timpul, în care
se realizează acţiunea.
Motivul este ceea de ce omul
acţionează (accentul
stimulator). Motivul este un
sistem de
acţiuni interne (idei, gânduri,
reprezentări), ce servesc în
calitate de stimul pentru
realizarea activităţii. Motivul
poate fi definit ca fiind
mobilul, care declanşează,
susţine energetic şi orientează
acţiunea.
Mijlocul reprezintă tot ceea
ce trebuie făcut, întreprins şi
tot ceea ce trebuie folosit în
calitate de instrument sau
unealtă (în sensul larg al
termenului) pentru rezolvarea
sarcinilor şi realizarea
scopurilor. Mijlocul apare ca
verigă intermediară între
motiv şi scop, şi, structural,
cuprinde două categorii de
elemente: interne, subiective
şi externe, obiective.
Din punct de vedere
operațional (cibernetic),
structura activității presupune
două blocuri funcționale
principale și conexiunea
inversă dintre ele: blocul de
comandă și control intern și
blocul executiv extern.
Blocul de comandă și
control intern cuprinde
procesele de analiză și
evaluare a sarcinii ( motivul),
procesele de elaborare a
planului (modelul mintal),
procesele de analiză și
alegere a mijloacelor
(modelul mintal al
mijloacelor) procesele de
elaborare anticipată a
scopului (reprezentarea
mintală a scopului)
Blocul extern de execuție
dispune de o serie de
elemente structurale –
mișcări, operații, acțiuni –
organizate ierarhic.
Mișcările sunt actele de
răspuns la influenţele
mediului, funcţia fiziologică
a organismelor vii. Ele sunt
conduse de aparatul
locomotor complex, de
sistemul nervos superior
organizat, de organele de
simţ dezvoltate etc.
Operațiile reprezintă
mijloacele de realizare a
activității (apucare, separare,
eliminare, tăiere etc. Ele nu
au nici scop nici motiv
propriu datorită subordonării
lor diferitelor actiuni.
 Acţiunile sunt unităţile de
bază în analiza activităţii.
Acţiunea este procesul,
orientat spre realizarea
scopului. Activitatea umană
se manifestă în formă de
acţiuni sau şiruri de acţiuni.
Ele sunt subordonate
întotdeauna activităţii şi nu
dispun decât de o
independenţă relativă în
raport cu ea.
În plan psihologic, acţiunile
se caracterizează prin
necoincidenţa scopului şi
motivului, în
sensul că dispun de un scop
propriu, dar şi de o motivaţie
proprie, aceasta fiind
„împrumutată” de la
activitate.
Acțiunile, având un scop,
sunt întotdeauna voluntare
(există însă și situații în care
scopul poate să fie vag, mai
puțin conștientizat și pot să
apară acțiuni impulsive care
nu trebuie confundate cu cele
involuntare)
Formele activității
1. După natura produsului,
activitatea poate fi:
predominant materială sau
predominant spirituală;
2. După procesul psihic
implicat în realizarea ei
poate fi:cognitivă, afectivă,
volitivă:
3. După locul ocupat în
sistemul relațiilor
individuale poate
fi:principală (dominantă) și
secundară (subordonată);
4. După evoluția sa
ontogenetică – joc,
învățare didactică, muncă
productivă, creație;
 5. După gradul de
conștientizare a
componentelor poate fi: în
întregime conștientă (sub
forma voinței) și
automatizată (deprinderile)
Activitatea apare ca fiind o
expresie a aspirațiilor,
atitudinilor, aptitudinilor,
trăsăturilor temperamentale și
caracteriale ale omului, o
manifestare a întregii
personalități, factor
determinant și rezultantă a
dezvoltării ființei umane.
 DEPRINDERILE

Definiţie
Deprinderile sunt acte
conştient elaborate care au
tendinţa de a se desfăşura
mecanic şi uniform,
dobândite în cursul
experienţei şi perfecţionate
prin repetare.

Caracterizare generală
- se automatizează acele
componente ale activităţii
care se repetă frecvent, se
execută în acelaşi fel şi se
exersează mult;
- se reduce la minimum
controlul voluntar şi
conştient, analitic;
- se desfăşoară la nivel
subconştient, fiind uşor
controlate conştient, sunt
acţiuni postvoluntare;
- prin automatizare acţiunea
se schematizează şi se
prescurtează, se elimină ceea
ce este de prisos, se
articulează bine secvenţele ei;
- se învaţă şi se consolidează
prin permanentizarea unor
sarcini şi a unor preocupări.

Fazele formării
deprinderilor
1. Faza iniţială – presupune
familiarizarea cu conţinutul
sarcinii şi cu acţiunile pe care
le reclamă rezolvarea ei;
- se realizează prin
instruirea verbală şi prin
demonstraţii
(exemplificări);
 - se formează un model
mintal corect şi clar al
schemei viitoarei acţiuni.
2. Faza învăţării analitice –
se delimitează principalele
verigi şi componente ale
activităţii şi se exersează
fiecare în parte.
3. Faza organizării
(articulării) şi sistematizării
– elementele acţiunii încep să
se sudeze într-o structură
unitară;
 - sunt eliminate pauzele
dintre elementele
componente;
- între componente trebuie
să se realizeze relaţii de
semnalizare, interdependenţă
şi condiţionare reciprocă.
4. Faza automatizării –
constă în consolidarea
structurii integrale:
- se realizează pe baza
exerciţiului;
- controlul conştient şi
efortul voluntar se
diminuează treptat;
 - acţiunea se desfăşoară
fluent, lejer, mecanic;
- deprinderea câştigă în
viteză, corectitudine şi
eficienţă.
5. Faza perfecţionării şi
desăvârşirii – deprinderea se
realizează cu măiestrie,
devine o abilitate;
- se include în structura
aptitudinilor, respectiv în
latura ei executivă;
- se realizează cu mare
precizie, viteză şi
corectitudine.
Exerciţiul - reluarea
repetată a componentelor
activităţii, insistându-se
asupra corectitudinii
- exerciţiul trebuie să fie
adecvat cu structura
deprinderii care urmează
să se formeze, să aibă de
fiecare dată un scop precis
(de a perfecta o anumită
componentă, de a atinge un
anumit parametru);
- eficienţa lui se exprimă
prin scăderea erorilor şi
realizarea parametrilor de
viteză şi precizie;
- în cazul deprinderilor
simple după 2-3 exerciţii se
realizează o creştere rapidă a
curbei;
- în cazul deprinderilor
complexe la început se
înregistrează un lent, iar apoi
o creştere rapidă, după care
se constată un moment de
stagnarea progresului (un
platou - în care continuarea
numărului repetiţiilor nu mai
schimbă rezultatul), se
impune utilizarea unor
metode care conduc către
depăşirea platoului.

Felurile deprinderilor
a. după gradul de implicare
a subiectului
- deprinderi active – realizate
prin efort, prin învăţare
specială (scrierea, citirea
etc.);
- deprinderi pasive –
reprezintă o adaptare la
anumite situaţii (a îndura
frigul, a sta în bancă).
b. după gradul de
complexitate
- deprinderi simple (a folosi
lingura, a prinde mingea
etc.);
- deprinderi complexe –
presupun articularea unui
mare număr de operaţii şi
mişcări (scrierea, citirea
etc.).
c. după procesul psihic
căruia i se subsumează
- deprinderi senzorio-
perceptive – automatizarea
verigilor motorii ale actului
perceptiv şi consolidarea
operaţiilor de detecţie,
comparare, evaluare, testare
şi identificare a stimulilor;
sunt rezultatul învăţării
perceptive;
- deprinderi verbal –
perfecţionarea şi
automatizarea schemelor
mişcărilor articulatorii şi
consolidarea legăturilor
logico-gramaticale şi
semantice dintre cuvinte;
- deprinderi intelectuale –
elaborarea şi automatizarea
sistemului operaţiilor gândirii
cu cele trei proprietăţi de
bază – reversibilitatea,
reflexibilitatea şi
asociativitatea – precum şi
elaborarea unor algoritmi de
rezolvare a problemelor;
- deprinderi motorii –
organizarea, sistematizarea şi
integrarea în scheme
funcţionare unitare a
mişcărilor expresive, de
comunicare şi instrumentale.
d. după forma de activitate
care se utilizează
- deprinderi de joc;
- deprinderi de învăţare;
- deprinderi sportive;
- deprinderi de muncă;
- deprinderi de conduită
socială.

Interacţiunea deprinderilor
Transferul (facilitarea) –
când o deprindere veche,
consolidată favorizează
formarea şi învăţarea uneia
noi (învăţarea limbilor străine
apropiate);
Interferenţa – o deprindere
veche frânează formarea
alteia noi:
- interferenţa proactivă
(trecerea de la o maşină de
scris la alta cu tastatura
modificată);
-o deprindere nouă
insuficient consolidată sau
formată cu erori –
interferenţa retroactivă
(învăţarea a două limbi
străine în acelaşi timp);
- cauze care duc la inferenţă:
slaba diferenţiere între cele
 două deprinderi, timpul
foarte scurt între formarea
uneia şi formarea celeilalte,
, insuficiente consolidări.

Priceperile:
- îmbinarea optimă a
deprinderilor cu
cunoştinţele dintr-un
anumit domeniu şi cu
predispoziţiile native
specifice acesteia;
- este flexibilă şi poate fi
aplicată în condiţii variate.
 Obişnuinţa:
- reprezintă o deprindere
asociată cu o trebuinţă
funcţională;
- ea apare ca o necesitate, se
realizează cu regularitate;
- neîndeplinirea ei este trăită
ca o frustrare penibilă.
MOTIVAŢIA
Definiţie
Motivaţia este totalitatea
imboldurilor interne ale
conduitei care il stimulează,
îl determină si il
directioneaza pe om să
acţioneze pentru
satisfacerea starilor de
necesitate fie înnăscute sau
dobândite, fie conştiente
sau inconştiente simple
trebuinţe fiziologice sau
idealuri abstracte
Caracterizare generală
 stare de necesitate =
orice oscilaţie sau tensiune
negativă care apare în
echilibrul biologic şi psihic
al personalităţii;
 orice stare de
necesitate (motiv) are două
laturi: - obiectivă – apariţia
propriu-zisă a oscilaţiei sau
tensiunii în echilibrul iniţial
al sistemului organismului
si subiectivă – semnalizarea
şi reflectarea modificării
obiective la nivel conştient,
 pe baza căreia se
declanşează
comportamentul
corespunzător de
satisfacere.
 motivaţia apare ca o
componentă principală a
oricărui comportament
pentru că ea stimulează din
interior desfăşurarea
acestuia şi totodată îi
asigură o mare parte din
energia psiho-nervoasă de
care trebuie să dispună ca să
se realizeze.
 comportamentele pot
fi stimulate şi de condiţiile
de mediu, dar au şi o cauză
interioară reprezentată de
motive şi structuri
motivaţionale (în exact
aceleaşi condiţii de mediu,
persoane diferite au
comportamente diferite,
pentru că sunt motivate într-
un fel propriu, personal)
 este „cauza internă” a
comportamentului, sursa
activismului intern şi
independenţa
 comportamentului de
influenţe ale stimulilor
externi;
 Stimulii externi nu
furnizeaza energie
organismului decat prin
intermediul conditiilor
interne; ,,Factorul extern în
sine care declanseaza (sau
stopeaza) un proces
oarecare - scrie B. Zorgo –
nu poate fi considerat motiv
al fenomenului declansat,
fara raportarea sa la o
 necesitate, o intentie sau
aspiratie a subiectului”;
 reprezintă ansamblul
factorilor (numiţi generic
motive) care declanşează
activitatea individului, o
orientează către anumite
scopuri şi o susţine
energetic;
 pe de altă parte
motivaţia exprimă
dependenţa omului de
factorii externi; în funcţie de
experienţă ea sensibilizează
diferit persoana la stimuli
 exteriori, ceea ce face ca
aceeaşi situaţie să producă
reacţii diferite unor diferite
persoane;
 motivaţia reprezintă o
cauză externă transpusă în
plan subiectiv, intern;
 datorită motivaţiei
omul are o conduită
nonlineară, înalt
probabilistă;
 din punct de vedere
genetic motivaţia este
prezentă încă de la naştere
(sub formă specifică –
 nevoi, trebuinţe organice şi
fiziologice);


Funcţiile motivaţiei
a) semnalizează un
dezechilibru fiziologic sau
psihologic producând o
activare iniţială a activitatii
umane, o stare de alertă
generală predispozantă pentru
activitatea ce va urma;
b) declanşează și susține
(potenteaza) energetic
efectiv acţiunile menite să
restabilească echilibrul;
c) autoreglează, orienteaza
si directioneaza conduitele
prin direcţionarea, prin
selecţionarea stimulilor şi
condiţiilor şi prin modularea
energiei pentru desfăşurarea
activităţilor mentale şi
practice;

Structuri ale motivaţiei

Pulsiunile şi tendinţele -
stări motivaţionale simple,
slab organizate şi puternic
integrate, de natură biologică,
inconştientă,
Trebuinţele – semnalizează,
în plan subiectiv, un anume
dezechilibru organic sau
psihic, generează o stare de
alertă iniţială, care însă nu
este deocamdată suficientă
pentru a pune pe om în
mişcare. Când dezechilibrul
creşte, trebuinţa atinge o
asemenea intensitate încât
devine impulsul capabil să
declanşeze activitatea de
restabilire a echilibrului
- nesatisfacerea lor
provoacă dereglări la
nivelul organismului;
- pot fi primare,
înnăscute (trebuinţe
alimentare, de somn,
de odihnă, de mişcare);
- secundare, dobândite
(trebuinţe de
cunoaştere, estetice, de
afiliere socială,
morale).
 după ordinea sau
prioritatea de satisfacere
trebuintele iau forma unei
piramide (piramida motivelor
– A. Maslow)
- de la baza piramidei către
vârf :
- trebuinţe fiziologice (foamea,
setea, trebuinţe sexuale);
- trebuinţe de securitate (de
siguranţă, de apărare,
protecţie, echilibru
emoţional);
- trebuinţe de afiliere socială
(de apartenenţă la un grup, de
dragostea altora);
- trebuinţele Eului (de stimă şi
consideraţia celorlalţi –
aprobare socială, prestigiu);
- trebuinţe de autorealizare
(autodepăşire a propriilor
posibilităţi, de realizare a
sinelui);
- trebuinţe de cunoaştere –
cognitive (de a cunoaşte, de a
şti şi de a înţelege, a
explora);
- trebuinţe estetice (de frumos,
plăcut, de simetrie, de
ordine);
- trebuinţe de concordanţă
(realizarea, autoîmplinirea);
Maslow grupează aceste
trebuinţe în două categorii:
- trebuinţe de deficienţă
(care apar în urma unei
lipse),
- trebuinţa de creştere
(dorinţa de a avea
succes, de a şti, de a-şi
satisface aptitudinile).
Legi de funcţionare a
trebuinţelor
- ordinea de prioritate a
trebuinţelor:
- trebuinţă este cu atât mai
improbabilă cu cât este mai
continuu satisfăcută;
- trebuinţă nu apare ca motiv
decât dacă cea anterioară ei
a fost satisfăcută;
- efectul perturbator al
nesatisfacerii cronice a unei
trebuinţe este cu atât mai
mare cu cât trebuinţa
 respectivă se situează mai
aproape de baza piramidei;
- activarea şi satisfacerea
trebuinţelor se
subordonează legii
alternanţei
- trebuinţă activată şi
satisfăcută se retrage şi lasă
loc activării şi satisfacerii
alteia.

Motivele – spre deosebire de

trebuinţă care, dacă nu atinge
o anumită intensitate, rămâne
doar un motiv potenţial,
motivul direct al unei
activităţi este activ, împinge
la acţiune. El are un segment
energizant şi altul orientativ
şi direcţional care formează o
unitate. În segmental
orientativ poate fi cuprinsă o
trebuinţă, dar şi alte
componente cum ar fi:
conştiinţa existenţei unei
aptitudini care trebuie
valorificată sau un sentiment
puternic faţă de cineva sau o
imagine, o idee valoroasă,
chiar o idee acceptată de
respectiva persoană
Ele nu acţionează
independent unele de altele,
ci interdependent formând, în
structura personalităţii,
adevărate reţele, configuraţii
sau constelaţii de motive.

Interesele – sunt structuri

motivaţionale care constau în
orientări selective, active şi
relativ stabile spre obiecte,
fenomene, domenii de
activitate
- forme bine structurate,
puţin stabile şi
consolidate
- asigură o legătură
selectivă şi activă cu
un obiect sau domeniu
de activitate;
- nesatisfacerea lor este
mai puţin bulversantă;
- interese de cunoaştere,
turistice, estetice,
tehnice, filosofice etc.
- Există interese
generale şi personale,
pozitive şi negative,
profesionale şi
extraprofesionale (de
timp liber). Cea mai
răspândită clasificare
este cea în funcţie de
domeniul de activitate
în care se manifestă
(tehnice, ştiinţifice,
literar-artistice,
sportive etc.).
Independent de
domeniu, foarte
importante sunt
interesele creative
caracterizate prin
 căutarea unor noi
soluţii, a unor
procedee inventive, a
unor proiecte originale.
Paleta largă şi variată a
intereselor unei
persoane este şi un
semn distinctiv al
maturizării sale, a
extensiei Eului său.
-
Convingerile - sunt idei
adânc implantate în structura
personalităţii, puternic trăite
afectiv, care se impun cu
necesitate şi stimulează
puternic activitatea, poziţiile
personale, opiniile, etc.
- sunt idei forta
- Sunt susţinute de valori, de
judecăţi morale şi
certitudini intelectuale.
- Susţin activităţi foarte
importante. Cine are
convingeri ferme şi
constante, are condiţii
interne superioare pentru
orientare în viaţa şi pentru
autoreglare
Nu orice idee este o
convingere, ci doar cea care
reprezintă pentru individ o
valoare, o certitudine
subiectivă, care îl ajută să
stabilească ceea ce este
valabil, optim, necesar, să
distingă între bine şi rău,
frumos şi urât, adevăr şi
minciună. Aşadar, sunt
convingeri numai ideile-
valoare care se contopesc cu
trebuinţele şi dorinţele
individului, cu aspiraţile şi
năzuinţele lui, cu trăsăturile
lui de personalitate. Ele îşi au
rădăcinile în afectivitatea
insului, în emoţiile,
sentimentele şi pasiunile sale.
Ele se impun în
comportament, îl orientează
permanent, de aceea sunt nu
doar constant promovate, ci
şi virulent apărate, mai ales
atunci când sunt contrazise şi
atacate. In aceste împrejurări
ele devin adevărate idei-forţă.
Convingerile intră în
funcţiune în împrejurările de
alegere sau conflict valoric.
Dacă sunt foarte puternice ele
pot acţiona chiar împotriva
instinctului de conservare.
Mulţi oameni celebri, cum ar
fi filosofii Giordano Bruno,
Thomas Morras au murit
pentru convingerile lor

Aspiraţiile – forme bine

structurate, cu funcţie de
activare proiectivă (fixarea
obiectivelor de atins);

Idealuri – reprezintă
proiecţii ale individului în
sisteme de imagini şi idei
care îi ghidează întreaga
existenţei; forme bine
structurate, cu valoare
proiectivă centrată pe
devenirea ulterioară a
personalităţii,
- se constituie pe baza
interiorizării unor modele şi
etaloane şi acţionează ca
mecanism reglator intern al
liniei generale de viaţă şi de
conduită a individului.
- Idealul de viaţă este un tip
de motiv care constă în
 proiectarea în imagini şi
idei cu privire la propria
devenire, pornind de la
posibilităţile prezente ale
respectivei persoane şi de la
condiţiile oferite de
societate.
- se sprijină pe trebuinţa de
autorealizare care
stimulează căutarea unor
modele, autocunoaşterea şi
elaborarea propriului model
de realizare
- Ele reflectă şi
transfigurează atât
experienţa proprie, cât şi
experienţa semenilor
devenind, în cele din urmă,
anticipări, generalizări şi
optimizări ale proiectului
existenţial. Idealul nu
reprezintă o simplă formulă
cognitivă de viaţă, preluată
necritic din afară, prin
imitaţie, ci este plămădit de
individ în funcţie de
particularităţile lui proprii.
Numai în felul acesta el se
integrează valorilor
personalităţii, iar cu timpul
devine o valoare personală,
reuşind să motiveze
comportamentul. În
structura psihologică a
idealului se includ trei
elemente fundamentale :
sensul şi semnificaţia vieţii
(direcţia spre care se orien-
tează o persoană, definită în
funcţie de modul de
existenţă socială, cultură
spirituală, valoare morală) ;
scopul vieţii (ca obiectiv al
vieţii, ca valoare personală
supremă ce prefigurează
destine, componentă
intelectual-voluntară dar şi
axiologică a idealului) ;
modelul de viaţă (ghidul
propus a fi urmat şi atins,
un fel de Eu ideal care
călăuzeşte viaţa). Idealul
(moral, filosofic, estetic,
politic, existenţial etc), ca
ceva ce nu există, dar ar
putea fi, ca motiv central al
existenţei, ca opţiune
valorică şi programatică de
viaţă, ca „stea călăuzitoare”
reprezintă o adevărată forţă
 spiritudă, decisivă pentru
individ.

După criteriul genetic

- forme înnăscute –
determinate genetic –
pulsiuni, tendinţe, trebuinţe
biologice-fiziologice,
impulsul curiozităţii,
- forme dobândite –
condiţionate şi mediate
socio-cultural – interese de
cunoaştere, profesionale,
sociale, morale, religioase
etc.
După consecinţele
satisfacerii motivelor
Motivaţia pozitivă şi
motivaţia negativă. Prima
este produsă de stimulările
premiale (lauda, încurajarea)
şi se soldează cu efecte
benefice asupra activităţii sau
relaţiilor interumane, cum ar
fi apropierea activităţilor,
angajarea în ele, preferarea
persoanelor etc. Cea de a
doua este produsă de
folosirea unor stimuli
aversivi (ameninţarea,
blamarea, pedepsirea) şi se
asociază cu efecte de
abţinere, evitare, refuz.
- motive pozitive – care
contribuie la menţinerea şi
consolidarea sănătăţii şi
statutului socio-profesional;
- motive negative – trebuinţa
de alcool, de droguri,
impulsul agresiunii etc

După criteriul poziţiei

motivului în raport cu
activitatea
Motivaţia intrinsecă şi
motivaţia extrinsecă
- motivaţie intrinsecă
(directa) – motivul care
determină activitatea
este intern, îşi are sursa
în însăşi activitatea
desfăşurată şi se satisfac
prin îndeplinirea acelei
activităţi, desfăşurarea
activităţii ne atrage fără
o obţine o recompensă
(interesul de cunoaştere
- citim o carte care ne
 interesează, jucăm tenis
fiindcă ne place),
- motivaţie extrinsecă
(indirecta) – motivul
care o declanşează
urmăreşte îndeplinirea
unui scop, îşi au sursa în
afara activităţii
desfăşurate (citim o
carte pentru a obţine o
notă bună, jucăm tenis
pentru a obţine un
premiu); activităţile nu
ne interesează, ele sunt
doar un mijloc,
- motivaţia intrinsecă este
superioară motivaţiei
extrinseci; la copil
motivaţia este
predominant
extrinsecă; trebuie ca
plecând de la motivaţia
extrinsecă să se treacă
la motivaţie intrinsecă.
- Dacă sursa generatoare se
află în subiect în nevoile şi
trebuinţele lui personale,
dacă ea este solidară cu
activitatea desfăşurată de
subiect, atanci vorbim de
existenţa unei motivaţii
directe sau intrinseci.
Specificul acestei forme de
motivaţie constă în
satisfacerea ei prin însăşi
îndeplinirea acţiunii
adecvate ei. Când cineva se
plimbă pentru plăcerea de a
se plimba, citeşte o carte
pentru că îl interesează,
joacă tenis pentru că este
atras de această acţiune,
învaţă din nevoia de a-şi
ţine trează trebuinţa de
orientare şi investigaţie
spunem că este animat de o
motivaţie intrinsecă. Dacă
sursa generatoare a
motivaţiei se află în afara
subiectului, fiindu-i
sugerată acestuia sau chiar
impusă de o altă persoană,
dacă ea nu izvorăşte din
specificul activităţii
desfăşurate, atunci avem de
a face cu o motivaţie
indirectă sau extrinsecă. Un
copil care învaţă pentru
notă sau pentru că i s-a
promis un cadou, un tânăr
 care optează pentru o
profesiune datorită
salariului mare garantat
pentru practicarea ei sunt
impulsionaţi de motivaţii
extrinseci.
- Motivaţia cognitivă şi
motivaţia afectivă. Prima
îşi are originea în
activitatea exploratorie, în
nevoia de a şti, de a
cunoaşte, de a fi stimulat
senzorial, forma ei tipică
fiind curiozitatea pentru
nou, complex, pentru
 schimbare. Motivaţia
afectivă este determinată de
nevoia omului de a obţine
aprobarea din partea altor
persoane, de a se simţi bine
în compania altora. Când
copiii învaţă pentru a-şi
satisface părinţii sau pentru
a nu pierde aprobarea,
dragostea lor, spunem că
sunt animaţi de o motivaţie
afectivă.
- Motivaţia pozitivă,
intrinsecă şi cea cognitivă
sunt, ca tipuri, mult mai
productive decât motivaţia
negativă, extrinsecă,
afectivă. Dacă însă luăm în
considerare şi alţi factori,
cum ar fi vârsta subiecţilor,
temperamentul sau
caracterul lor vom constata
că, de pildă, la şcolarii mici
mai productivă este
motivaţia extrinsecă decât
cea intrinsecă, poate şi
pentru simplul fapt ca
aceasta din urmă fiind mai
complexă, ţinând de
 structurile de personalitate,
nici nu s-a format încă.
- Mijloacele prin care putem
creşte gradul de eficienţă al
diferitelor forme ale
motivaţiei sunt, desigur,
numeroase. Motivaţia
cognitivă, de exemplu,
poate fi crescută prin
conflictul de idei care
produce îndoială, incertitu-
dine, dorinţa de rezolvare.
Cât priveşte motivaţia
afectivă, aceasta poate fi
crescută prin retragerea sau
 doar prin ameninţarea cu
retragerea aprobării celor
dragi. Asemănător se
poate proceda şi în cazul
celorlalte forme ale
motivaţiei.
.
Motivatie si performanta.
Optimumul motivaţional
Motivaţia nu trebuie
considerată ca un scop în
sine, ci pusă în slujba
obţinerii unor performanţe
înalte. Performanţa este un
nivel superior de îndeplinire a
scopului. Din perspectiva
diferitelor forme ale
activităţii umane (joc,
învăţare, muncă, creaţie) ceea
ce interesează este valoarea
motivaţiei şi eficienţa ei
propulsivă. In acest context,
problema relaţiei dintre
motivaţie şi performanţă are
şi o importanţă practică, nu
doar teoretică.
Relaţia dintre intensitatea
motivaţiei şi nivelul
performanţei este dependentă
de complexitatea activităţii
(sarcinii) pe care subiectul o
are de îndeplinit. În sarcinile
simple (repetitive, rutiniere,
cu componente automatizate,
cu puţine alternative de
soluţionare) pe măsură ce
creşte intensitatea motivaţiei,
creşte şi nivelul performanţei.
In sarcinile complexe însă
(creative, bogate în conţinut
şi în alternative de rezolvare)
creşterea intensităţii
motivaţiei se asociază, până
la un punct, cu creşterea
performanţei, după care
aceasta din urmă scade. Se
întâmplă aşa deoarece în
sarcinile simple existând
unul, maximum două
răspunsuri corecte
diferenţierea lor se face cu
uşurinţă, nefiind influenţată
negativ de creşterea
impulsului motivaţional. În
sarcinile complexe, prezenţa
mai multor alternative de
acţiune îngreuiază acţiunea
impulsului motivaţional,
intensitatea în creştere a
acestuia fiind nefavorabilă
discriminării,
discernământului şi
evaluărilor critice.
Eficienţa activităţii depinde
însă şi de relaţia dintre
intensitatea motivaţiei şi
gradul de dificultate al
sarcinii cu care se confruntă
individul. Cu cât între
mărimea intensităţii
motivaţiei şi gradul de
dificultate al sarcinii există o
mai mare corespondenţă şi
adecvare, cu atât şi
eficienţa activităţii va fi
asigurată. În acest context, în
psihologie a apărut ideea
optimului motivaţional,
adică a unei intensităţii
optime a motivaţiei care să
permită obţinerea unor
performanţe înalte sau cel
puţin a celor scontate.
De optimum motivaţional
putem vorbi în două
situaţii :
a. când dificultatea sarcinii
este percepută (apreciată)
corect de către subiect. În
acest caz, optimum moti-
vaţional înseamnă relaţia de
corespondenţă, chiar de
echivalenţă între mărimile
celor două variabile. Dacă
dificultatea sarcinii este mare,
înseamnă că este nevoie de o
intensitate mare a motivaţiei
pentru îndeplinirea ei; dacă
dificultatea sarcinii este
medie, o motivaţie de
intensitate medie este su-
ficientă pentru soluţionarea ei
etc ;
b. când dificultatea sarcinii
este percepută (apreciată)
incorect de către subiect.
În acest caz ne
confruntăm cu două
situaţii tipice : fie cu
subaprecierea semnificaţiei
sau dificultăţii sarcinii, fie cu
supraaprecierea ei. Ca
urmare, subiectul nu va fi
capabil să-şi mobilizeze
energiile şi eforturile co-
respunzătoare îndeplinirii
sarcinii. Într-un caz el va fi
submotivat, va activa în
condiţiile unui deficit
energetic, ceea ce va duce, în
final, la nerealizarea sarcinii.
In cel de al doilea caz,
subiectul este supramotivat,
activează în condiţiile unui
surplus energetic care l-ar
putea dezorganiza, stresa, i-ar
putea cheltui resursele
energetice chiar înainte de a
se confrunta cu sarcina. Când
un elev tratează cu uşurinţă
sau supraestimează impor-
tanţa unei teze sau a unui
examen va ajunge la eşec.
În aceste condiţii pentru a
obţine un optimum
motivaţional este necesară o
uşoară dezechilibrare între
intensitatea motivaţiei şi
dificultatea sarcinii. De
exemplu, dacă dificultatea
sarcinii este medie, dar este
apreciată (incorect) ca fiind
mare, atunci o intensitate
medie a motivaţiei este
suficientă pentru realizarea
ei (deci o uşoară
submotivare). Dacă
dificultatea sarcinii este
medie dar este considerată
(tot incorect) ca fiind mică, o
intensitate medie a motivaţiei
este de ajuns (deci o uşoară
supramotivare).
- între intensitatea motivaţiei
şi performanţa activităţii
există o dependenţă:
a. în cazul activităţilor
simple determinate de
motivelor primare
(biologice) – pe măsură ce
creşte intensitatea
motivelor se constată o
modificare a indicatorilor
verigilor executive ale
comportamentului;
b. în cazul activităţilor
complexe (bogate în
conţinut şi alternative de
rezolvare), cum este
învăţarea, creşterea
intensităţii motivaţiei se
asociază până la un punct,
cu creşterea performanţei,
ca apoi , datorită
dificultăţilor să apară
reacţii care să producă
dezorganizări, ce conduc
chiar la scăderea
performanţei; intensităţile
extreme pot exercita o
 influenţă negativă, chiar
frenatoare ;
- sarcinile foarte simple sunt
facilitate de intensităţi mai
puternice; cu cât sarcinile
devin mai complicate, cu atât
intensitatea motivului trebuie
să scadă, pentru ca el să
devină facilitator;
- când dificultatea sarcinii
este apreciată corect atunci
optimum este o
corespondenţă între ea şi
nivelul stimulării; în cazul
submotivării sau
supramotivării este
preferabilă o intensitate
medie a motivaţiei.
- legea Yerkes-Dodson –
„optimumul motivaţiei
pentru învăţare descreşte o
dată cu creşterea
intensităţii sarcinii”;
împreună cu legea intensităţii
moderate a afectivităţii
acţionează ca un mecanism
reglator unitar.

Nivelul de aspiraţie –
standardul pe care o persoană
speră să-l atingă într-o
sarcină dată
- succesul într-o activitate
face să crească nivelul de
aspiraţie, eşecul îl coboară
(pot există şi excepţii datorate
trăsăturilor de personalitate,
mediului familial şi
educaţiei),
- el trebuie să fie în
concordanţă cu propriile
posibilităţi.
 PROCESE PSIHICE
SENZORIALE
SENZAŢIILE
DEFINIREA ŞI
CARACTERIZAREA
GENERALĂ A
SENZAŢIILOR

Definiţie:
Senzaţiile sunt procese
psihice elementare care
semnalizează, sub formă de
imagini simple şi primare,
însuşirile concrete
(intuitive), separate, ale
obiectelor şi fenomenelor,
precum şi stările interne ale
organismului, în momentul
acţiunii directe a stimulilor
asupra organului de simţ
specializat pentru recepţia
lor.

 legătura
informaţională cea mai
simplă a omului cu
realitatea este realizată prin
intermediul senzaţiilor;
toate celelalte raporturi mai
complexe nu se pot constitui
 fără a avea o bază
senzorială;
 deşi
senzaţiile sunt fenomene
reale ale vieţii psihice, omul
nu are senzaţii decât în
prima lună de viaţă şi în
condiţii de laborator; în mod
obişnuit, ele sunt integrate
proceselor mai complexe.
 senzaţiile
reflectă doar însuşiri
separate, dar omul trăieşte
într-o lume a obiectelor şi
de aceea, cu necesitate, le
 integrează în procesele
perceptive;
 sunt
imagini primare pentru că
ele reprezintă rezultatul
imediat al acţiunii
stimulului asupra
analizatorilor şi durează
atâta timp cât durează
acţiunea stilului asupra
analizatorului;
 ca
imagine primară dispune şi
de alte câteva însuşiri, şi
anume :
a) intensitatea senzaţiei –
este determinată de
intensitatea stimului şi de
starea subiectului;
b) calitatea – determinată
de specificul stimulului şi
caracteristicile
structurale şi funcţionale
ale analizatorului;
c) durata – determinată de
prezenţastimulului, dar
nu încetează imediat
după dispariţia
stimulului; fenomenul de
post-efect;
 d) tonalitatea afectivă
(ecoul, rezonanţa afectivă
în funcţie de experienţa
personală a subiectului);
 însuşirile senzaţiilor
depind de particularităţile
stimului şi ale subiectului:
a) interesul subiectului
pentru o anumită
categorie de stimuli;
b) aptitudini – presupune o
dezvoltare superioară a
unei anumite modalităţi
senzoriale;
c) atitudinea faţă de stimul
determină o creştere sau o
scădere a sensibilităţii
senzoriale;
d) locul stimulului în
cadrul activităţii –
stimulii centrali produc
cu rapiditate senzaţii;
e) culturalizarea
senzaţiilor în sensul
dezvoltării şi
perfecţionării
principalelor modalităţi
senzoriale;
ANALIZATORUL —
STRUCTURĂ ŞI
FUNCŢIE

Analizatorul este un
ansamblu structural-
funcţional care face posibilă
producerea senzaţiilor
 senzaţiile
sunt rezultatul activităţii
reflexe a analizatorilor ca
răspuns la stimulările
exterioare simple
 analizator
ul are o activitate reflexă
unitară; lipsa oricărei verigi,
şi mai ales, a celei centrale,
face imposibilă apariţia
senzaţiei pentru care este
specializat acel analizator;
funcţionarea insuficientă a
unora sau altora dintre
componente perturbă
realizarea senzaţiilor cores-
punzătoare (poate apare
cecitate cromatică prin
afectarea conurilor, poate fi
perturbată capacitatea de
 percepere a limbajului —
tulburare denumită afazie
senzorială etc.).

Elementele componente ale

analizatorului:

Receptorul – este compenta

periferică a analizatorului
 este
componenta care transformă
energia excitanţilor exteriori
în influx nervos;
 neurocib
ernetic, această transformare
 este o codare (o trecere de la
stimulul fizic exterior într-
un cod neurofiziologic :
impulsurile nervoase);
 receptor
ul vizual este retina cu
conurile unităţii receptoare
care conţin iodopsină, o
substanţă care se
descompune în prezenţa
luminii; prin acest proces se
produc biocurenţii care vor
fi transmişi celorlalte verigi
ale analizatorului. Împreună
cu componentele auxiliare,
 retina constituie prima
verigă a analizatorului
vizual. Aceasta este
specializată în urma unui
îndelungat proces de
adaptare la mediul terestru.

Calea de conducere a
influxului nervos este veriga
intermediară;
 ea
include fibre nervoase
senzitive şi o serie de centri
subcorticali care fac o
analiză şi o sinteză primară
 a influxurilor nervoase şi un
prim filtraj senzorial, astfel
încât la scoarţa cerebrală nu
se transmit toate stimulările
mediului, ci numai acelea
care au semnificaţie
adaptivă pentru om;
 căile de
conducere transferă
informaţia la scoarţa
cerebrală.

Veriga centrală (blocul

cortical) reprezintă aria
corticală.
 ea este
reprezentată de o zonă
corticală specializată în
operaţii de decodificare,
adică de transformare a
impulsurilor nervoase în
fapt psihic. Fiecare
analizator are zona sa
corticală (cel vizual în
occipital, cel auditiv în
temporal, cel tactilo-
chinestezic în
circumvoluţiunea centrală
posterioară etc.).
 aceasta
are o porţiune centrală,
numită nucleul
analizatorului, în care se fac
cele mai fine operaţii de
decodificare, şi o alta
periferică, mai extinsă, cu
funcţii de integrare a
senzaţiilor în ansambluri,
numită zonă de asociaţie.
 În aceste
zone se realizează operaţiide
prelucrare-interpretare a
semnalelor sosite de la
receptor (decodare) în urma
 cărora apare un fapt psihic,
senzaţia conştientizată;

Conexiunea inversă este o

cale conducere eferentă,
descendentă (descoperită
către a doua jumătate a
secolului al XX-lea).
 funcţia ei
principală este de a asigura
autoreglarea analizatorilor,
în vederea recepţionării cât
mai bune a stimulilor.
 transmite
rea impulsurilor nervoase cu
 mesaj auto-reglator, de la
centrii corticali spre
periferia analizatorului, se
realizează pe calea nervilor
senzitivi;

PRINCIPALELE
MODALITĂŢI
SENZORIALE

În clasificarea senzaţiilor au
fost utilizate mai multe
criterii, însă două s-au impus:
 a) tipul aparatului
specializat pentru recepţie
(denumindu-se astfel senzaţii
auditive, vizuale, olfactive,
gustative, cutanate etc.)
b) natura conţinutului
informaţional, adică ce tip de
însuşiri concrete sunt
semnalizate prin acea
modalitate senzorială ; astfel
s-au distins : 1. senzaţii care
furnizează informaţii despre
obiectele şi fenomenele lumii
externe : vizuale, auditive,
cutanate, olfactive, gustative ;
2. senzaţii care furnizează
informaţii despre poziţia şi
mişcarea propriului corp :
proprioceptive, chinestezice
şi de echilibru ; 3. senzaţii
care ne informează despre
modificările mediului intern :
foame, sete, durere etc.

Senzaţiile vizuale sunt

rezultatul acţiunii undelor
electromagnetice asupra
analizatorului vizual.
 Ochiul
uman s-a adaptat pentru
recepţionarea undelor din
registrul 390—800
milimicroni; între aceste
limite se află toate lungimile
de undă corespunzătoare
culorilor fundamentale ale
spectrului luminii terestre;
dacă un obiect absoarbe
toate undele luminoase, el
este văzut ca fiind negru sau
apropiat de negru, dacă le
reflectă pe toate, în egală
măsură, este văzut ca alb,
iar dacă le reflectă selectiv,
este văzut ca având una din
 cele şapte culori ale
spectrului.
 Orice
senzaţie vizuală se
caracterizează prin
câteva proprietăţi de
bază :
a) Tonul cromatic este dat
de lungimea de undă
corespunzătoare (pentru
roşu, 760 milimicroni,
pentru verde, 500
milimicroni etc). Tonul
cromatic diferenţiază
culorile unele de altele.
 b) Luminozitatea exprimă
locul pe care îl ocupă aceeaşi
culoare pe o scală în care
cea mai luminoasă culoare
este albul, iar cea mai puţin
luminoasă este negrul.
c) Saturaţia exprimă
puritatea culorii. Cele mai
multe obiecte nu au culori
pure. Ele reflectă o lungime
de undă de bază, dar şi alte
lungimi de undă. Dacă
lungimea de undă
corespunzătoare unei culori
are cea mai mare pondere în
totalul undelor reflectate,
atunci obiectul este văzut ca
saturat de acea culoare. Dacă
lungimea respectivă de undă
este reflectată într-o mică
proporţie faţă de toate
celelalte, atunci acea culoare
tinde către cenuşiu. În limbaj
curent, se spune că este
„spălăcită”.
 Combinar
ea acestor trei însuşiri duce
la un număr mare de nuanţe
cromatice. Un om obişnuit
reuşeşte să diferenţieze
 circa 500 de nuanţe
cromatice, pe când un pictor
distinge câteva mii.
 În viaţa şi
activitatea oamenilor,
culorile au, în primul rând,
un rol de semnalizare
(semnalizează existenţa
unor obiecte, procese, reguli
etc). Dar ele au şi o
încărcătură energetică
dependentă de lungimea de
undă care le corespunde şi
prin care influenţează fiinţa
umană, activizând-o sau
calmând-o. Sunt culori
vesele, antrenante (roşu,
galben), şi culori terne,
mohorâte (negru, cenuşiu).
De asemenea, culorile pot
dobândi semnificaţii
elaborate socio-cultural şi
pot fi astfel preferate sau nu.
Influenţele psihofiziologiee
şi semnificaţiile
socioculturale se pot
conjuga cu anumite
particularităţi ale
personalităţii. De aceea,
preferinţa pentru unele cu-
 lori şi respingerea altora
poate fi caracteristică pentru
o persoană. Pe această bază,
s-au constituit teste
proiective de personalitate,
bazate pe interpretarea
preferinţelor pentru culori.

Senzaţiile auditive sunt

produse de undele sonore cu
o frecvenţă cuprinsă între16
şi 20.000 cicli pe secundă
(infrasunetele - sub 16 cicli
pe secundă - şi ultrasunetele -
peste 20.000 de cicli pe
secundă nu sunt accesibile
decât cu aparate speciale) ;
 Propriet
ăţile senzaţiilor auditive :
frecvenţa vibraţiilor
(numărul de vibraţii pe
secundă) va determina
înălţimea sunetului,
amplitudinea undei (gradul
de deplasare a undei faţă de
poziţia de echilibru), va da
intensitatea, iar forma undei
(determinată de natura
sursei sonore şi constând
dintr-o undă fundamentală
 şi apoi alte unde mai scurte
care i se asociază) se va
exprima în timbrul după
care se poate identifica
sursa acestui sunet.
 Periodicit
atea undelor
caracterizează sunetele
muzicale, iar
neperiodicitatea este
proprie zgomotelor.

Senzaţiile cutanate includ

două submodalităţi :
a) senzaţiile tactile, rezultate
din atingerea şi presiunea
asupra obiectelor ;
b) senzaţiile termice.
 Senzaţiile
tactile (de contact sau de
presiune), apar ca urmare a
contactului direct al
suprafeţei cutanate cu
suprafaţa obiectelor. Prin
intermediul lor pot fi
obţinute informaţii privind
netezimea, asperitatea,
duritatea obiectelor.
Împreună cu senzaţiile
 chinestezice, contribuie la
perceperea întinderii şi
formei obiectelor. Cele mai
sensibile zone tactile sunt :
vârful degetelor, regiunea
buzelor, vârful limbii. Cele
mai puţin sensibile sunt
fruntea şi spatele;
 Senzaţiile
termice apar ca urmare a
diferenţei de temperatură
dintre corpul propriu şi cea
a obiectelor exterioare cu
care omul intră în contact.
Acest fapt este uşor de
dovedit dacă se face
următorul experiment: cele
două mâini se ţin, un anumit
timp, în două vase ; într-
unul se găseşte apă caldă,
iar în celălalt apă rece. Apoi
ambele mâini se introduc
într-un vas cu apă la o
temperatură intermediară.
Mâna ţinută în apă caldă va
simţi acum rece, iar cealaltă,
cald, deşi este unul şi
acelaşi lichid. Senzaţiile
termice permit cunoaşterea
proprietăţilor calorice ale
obiectelor şi totodată se
includ în mecanismele de
termoreglare.

Senzaţiile olfactive
semnalizează proprietăţi
chimice ale obiectelor.
Excitantul care le determină
sunt particulele de substanţe
volatile care pătrund în
fosele nazale (unde se află
receptorii specializaţi) o
dată cu aerul respirat sau
prin mişcări speciale de
inspirare.
 Senzaţii
le olfactive pot fi intense
sau slabe, au calităţi va-
riate care poartă
denumirea sursei
(exemplu : miros de
benzină, miros de tran-
dafiri). Ele servesc
cunoaşterii proprietăţilor
obiectelor şi sunt,
totodată, implicate în
mecanismele de apărare
( o serie de substanţe
nocive sunt evitate,
datorită proprietăţilor lor
 odorifice) şi în reglarea
apetitului. Fiind însoţite
întotdeauna de o
tonalitate afectivă,
pozitivă sau negativă, ele
contribuie la buna sau
proasta dispoziţie a
omului.

Senzaţiile gustative reflectă

calităţile chimice ale
substanţelor solubile care
pătrund în cavitatea bucală.
 Există
mai multe feluri de
senzaţii de gust, dar patru
sunt fundamentale: sărat
(provocat de clorura de
sodiu), amar (chinină),
dulce (zaharină), acru
(acidul acetic). Din
combinarea acestora, în
proporţii variate, rezultă
toate celelalte gusturi.
Senzaţiile gustative
contribuie la cunoaşterea
însuşirilor substanţelor, la
apărarea faţă de cele
nocive şi la reglarea
comportamentului
 alimentar. Şi ele au o
tonalitate afectivă
pozitivă sau negativă.

Senzaţiile proprioceptive
semnalizează starea de
postură a membrelor, a trun-
chiului şi a capului.
Excitantul lor este intern,
reprezentat de tensiunea
musculară a acelor muşchi
antrenaţi în poziţia staţionară.

Senzaţiile chinestezice apar

în cursul efectuării mişcărilor
şi informează despre direcţia,
durata şi intensitatea efortului
pentru realizarea lor. Au un
deosebit rol în reglarea fină a
mişcărilor şi integrarea
acestora în acţiuni voluntare
complexe. Când, dintr-o
cauză sau alta, lipsesc sau
sunt tulburate, omul nu-şi
mai poate adecva mişcările la
obiect. Formele de bază ale
chinesteziei sunt : a)
chinestezia aparatului
locomotor ; b) chinestezia
manuală ; c) chinestezia
verbo-motorie.

Senzaţiile de echilibru
semnalizează schimbarea
poziţiei capului faţă de
trunchi şi a corpului în
întregime, când se fac mişcări
de rotire şi balansare. Ele au
rol în :
a) stabilirea centrului de
greutate a corpului în
condiţiile în care se
petrec schimbări ale
poziţiei acestuia
 b) menţinerea
echilibrului vertical în
timpul mersului şi al
direcţiei de deplasare;
c) redresarea stării de
echilibru în situaţiile în
care se produc alunecări,
căderi, etc.

Senzaţiile organice sunt

determinate de modificări ale
chimismului intern al
organismului : scăderea
concentraţiei de substanţe
nutritive în sânge, a apei, a
oxigenului etc. Senzaţiile
organice îndeplinesc, în
primul rând, o funcţie
adaptativă pentru că,
semnalizând deficitul,
stimulează omul să acţioneze
astfel încât să se restabilească
echilibrul. Ele contribuie la
menţinerea stării de sănătate
fizică şi la realizarea bunei
dispoziţii.

Senzaţiile de durere
semnalează tulburările
funcţionale sau distrugerile
de ţesuturi organice. Se
deosebesc unele de altele prin
tip (dureri periferice cutanate,
dureri profunde musculare,
dureri viscerale), intensitate
(uşoare, puternice), durată
(unele sunt fulgerătoare,
altele continue), prin
tonalitate afectiv accentuată,
concretizată în suferinţă. Au
un rol fundamental în
apărarea organismului şi sti-
mulează acţiunile de
îndepărtare de sursele nocive
şi de ameliorare a durerii.
LEGILE GENERALE
ALE SENSIBILITĂŢII
Legea pragurilor absolute
şi diferenţiale
 pragul
minimal absolut -
intensitatea cea mai mică
a unui stimul care poate
determina o senzaţie
specifică. Astfel, pentru
sensibilitatea vizuală el
este de 1—2 cuante,
pentru cea auditivă de 16
—20 vibraţii pe secundă,
 pentru cea tactilă de 3—4
g pe mm2 etc.
 prag
absolut maxim - cea mai
mare cantitate dintr-un
stimul care mai determină
încă o senzaţie specifică.
Dincolo de pragul maxim,
excitantul produce
suprasolicitare şi nu mai
apar senzaţii specifice, ci
durerea. De aceea se şi
spune că o lumină prea
puternică este orbitoare,
un sunet foarte intens este
 asurzitor, etc. Valoarea
generală a pragurilor este
stabilită statistic. Unele
persoane pot avea un prag
mai mic şi se spune că au
o sensibilitate mai mare;
altele pot avea un prag
mai mare decât cel
obişnuit şi se spune că au
sensibilitate scăzută.

Legea pragurilor absolute

între mărimea pragului şi cea
a sensibilităţii există un
raport invers. (Deci, cu cât
pragul este mai mic cu atât
sensibilitatea este mai mare şi
invers).

 prag
diferenţial - acea canti-
tate minimă care,
adăugată la stimularea
iniţială, determină o nouă
senzaţie. Astfel, dacă se
aplică pe mâna unui
subiect mai întâi o
greutate de 100 g şi apoi,
fără ca acesta să vadă,
adăugăm încă o greutate,
 ea trebuie să reprezinte
1/30 din cea iniţială, adică
în cazul dat 3,3 g. La
sensibilitatea vizuală acest
prag este de 1/100, iar la
cea auditivă de 1/10.
Legea pragurilor
diferenţiale - dacă stimulul
creşte în progresie
geometrică, iar sensibilitatea
în progresie aritmetică (legea
Weber / Fechner)

Legea contrastului
senzorial
 constă în
scoaterea reciprocă în
evidenţă a doi stimuli cu
caracteristici opuse;
 un stimul
negru pe fond alb se
sesizează mult mai uşor şi
mai repede decât pe un alt
fond cu care nu este în
contrast.
 există
două feluri de contrast: un
contrast succesiv,
exprimat în creşterea
sensibilităţii pentru
excitantul care urmează,
aşa cum este cazul cu
relaţia dintre un sunet mai
înalt care urmează unuia
jos, şi un contrast simul-
tan, cel mai frecvent
realizat în cadrul
sensibilităţii vizuale. În
ordinea descrescătoare
există următoarele relaţii
de contrast care facilitează
receptarea semnalelor
cromatice : negru pe
galben, verde pe alb,
verde pe roşu. Primul
 însă, dacă acţionează un
timp mai îndelungat,
devine obositor.
Contrastul cromatic este
foarte mult utilizat în
psihologia industrială şi în
psihologia transporturilor,
la fel cel auditiv, iar cel
gustativ în industria
alimentară.

Legea adaptării senzoriale

 se referă
la modificarea
sensibilităţii analizatorilor
 sub acţiunea repetată a
stimulilor. Astfel, dacă un
stimul slab acţionează mai
multă vreme, adaptarea se
realizează în sensul
creşterii sensibilităţii
(astfel încât el este din ce
în ce mai bine
recepţionat), iar la
acţiunea unui stimul
puternic, prin scăderea ei;
 adaptarea
senzorială permite
realizarea legăturilor
informaţionale optime,
 chiar când se modifică
condiţiile de interacţiune
cu stimulii.
 Această
lege acţionează la nivelul
tuturor analizatorilor, dar
este mai deosebită în văz,
tact şi olfacţie.
 Cea mai
puternică adaptare este
cea vizuală. Când într-o zi
de iarnă cu multă zăpadă
şi soare ieşim dintr-o în-
căpere întunecoasă, în
primele momente nu
 vedem nimic, dar după 4
—5 minute vedem
normal. Adaptarea la
întuneric se realizează mai
rapid în primele 10—15
minute, apoi mai lent,
durând 3—4 ore. Ea creşte
de 200 000 ori faţă de
valoarea de la start.
 Adaptare
a olfactivă este realizată în
1—3 minute, iar cea la
atingerea obiectelor chiar
după 3 secunde, când
 impresia de presiune
scade deja cu 1/5.
 Adaptare
a auditivă este mai slabă.

Legea interacţiunii
analizatorilor
 se
exprimă în faptul că o
senzaţie care se produce
într-un analizator
influenţează producerea
senzaţiilor în alţi
analizatori,
 intensificându-le sau
diminuându-le;
 zgomotul
produs de decolarea unui
avion determină mai întâi
o diminuare a sensibilităţii
vizuale cu 20% şi apoi o
creştere a acesteia peste
valoarea medie. Dacă se
emite un sunet de
intensitate mică, dar
continuu, şi concomitent
cu el se aprinde şi se
stinge o lumină, sunetul
este recepţionat ca având
 o intensitate variabilă.
Dacă se consumă
substanţe dulci-acrişoare,
creşte capacitatea de
adaptare în trecerea de la
lumină la întuneric. Dacă
se stimulează doar un
ochi, în timp ce celălalt
este închis, se constată o
creştere a sensibilităţii şi
la acesta din urmă;
 se poate
explica pe baza legii
inducţiei reciproce, care
acţionează la nivelul
 creierului. Această lege
este utilizată pentru a
creşte sensibilitatea la
anumiţi stimuli sau pentru
a accelera procesele de
adaptare senzorială, atunci
când activitatea o cere (de
exemplu, în condiţiile
adaptării vizuale rapide,
când trebuie să se
acţioneze prompt în medii
slab luminate);
 sinestezi
a, care constă în faptul că
stimularea unui analizator
produce efecte senzoriale
caracteristice pentru un alt
analizator, deşi acesta nu a
fost special stimulat. Si-
nestezii frecvente sunt
între văz şi auz.
Stimularea sonoră de o
anumită calitate poate
produce şi efecte de
vedere cromatică şi
invers. În limbaj curent se
spune că unele sunete sunt
catifelate sau unele culori
sunt dulci etc. Sinestezia
pare a fi o premisă a
 dotaţiei artistice în
pictură, muzică,
coregrafie.

Legea semnificaţiei
stimulului.
 Semnific
aţia mare a unui stimul
face să crească
sensibilitatea faţă de el, să
fie mai repede receptat şi
chiar să contrazică o lege
mai generală, cum este
cea a relaţiei între
 intensitatea stimulului şi
intensitatea senzaţiei;
 un stimul
mai slab, dar mai
semnificativ, poate fi mai
repede şi mai bine detectat
decât altul cu o intensitate
normală sau chiar
superioară. La animale,
semnificaţia rezultă din
valoarea biologică a
stimulilor. O căprioară
rămâne indiferentă la
foarte multe zgomote
puternice din jur, dar
devine atentă şi recepţio-
nează cu promptitudine pe
cele slabe care-i
semnalizează pericolul. La
om se adaugă şi o
semnificaţie socio-
culturală. Un mecanic
auto cu experienţă
sesizează cu uşurinţă
modificări ale zgomotelor
motorului pentru că
acestea au o mare valoare
diagnostică. Prin urmare,
se poate creşte
sensibilitatea la anumiţi
stimuli, sporind
semnificaţia lor. În
realizarea oricărei senzaţii
toate legile acţionează
corelat.
PERCEPŢIA
DEFINIŢIE.
CARACTERIZARE
PSIHOLOGICĂ
GENERALĂ
DEFINIŢIE
Percepţiile sunt procese
senzoriale complexe şi,
totodată, imagini primare,
conţinând totalitatea
informaţiilor despre
însuşirile concrete ale
obiectelor şi fenomenelor în
condiţiile acţiunii directe a
acestora asupra
analizatorilor
 Imaginea
perceptivă este bogată în
conţinut. Ea cuprinde atât
însuşirile semnificative, cât
şi pe cele mai puţin
importante, de detaliu. Ca-
racteristicile cromatice ale
obiectelor sunt sesizate în
varietatea nuanţelor lor, a
intensităţii şi luminozităţii
condiţionate de contextul în
care se află acele obiecte.
 Percepţia
unui anumit obiect este
 concomitentă cu cea a
elementelor care îl înconjură
şi cu care se află într-un
anumit spaţiu şi timp. Prin
urmare, orice percepţie este
realizată totdeauna „aici şi
acum”, şi numai în mod
artificial poate fi desprinsă
de contextul real în care ea
apare.
 imaginea
perceptivă îndeplineşte o
funcţie informaţională
specifică şi are un rol
reglator deosebit pentru
 activitate. Imaginea
obiectului şi a contextului în
care el se află conduce
desfăşurarea mişcărilor şi
reglează traiectoria,
amplitudinea, succesiunea,
ritmicitatea şi coordonarea
acestora.
 Percepţiil
e auditive, vizuale şi tactilo-
chinestezice sunt absolut
indispensabile pentru
realizarea vorbirii, citirii şi
scrierii.
 este o
imagine primară – apare
numai în relaţia directă cu
obiectul, în prezenţa
obiectului;
 durată
imaginii perceptive
corespunde duratei
prezenţei stimulului
(obiectului) asupra
organelor de simţ;
 intensitat
ea percepţiei este
proporţională cu intensitatea
stimulilor;
 este o
imagine unitară şi integrală
– cuprinde toate însuşirile
concrete ale obiectului,
organizate într-o structură
unitară, nu este o sumă de
senzaţii;
 este o
imagine bogată în conţinut
– cuprinde atât însuşiri
importante cât şi de detaliu,
caracteristicile cromatice ale
obiectelor sunt realizate în
varietatea nuanţelor lor, a
intensităţii şi luminozităţii
 condişionate de contextul în
care se află acele obiecte;
 nu se
reduce la o simplă sumă de
senzaţii; ea conţine şi
informaţii care nu aparţin
părţilor obiectului, privesc
relaţiile dintre părţi
(recunoaştem obiecte, litere,
cifre etc. chiar dacă unele
părţi ale acestora nu sunt
vizibile);
 este
obiectuală – adică este
 imaginea unui anumit obiect
concret;
 este
contextuală – se realizează
concomitent cu celelalte
elemente aflate într-un
context spaţio – temporal;
orice percepţie este realizată
„aici şi acum”;
 este
inteligibilă (categorială)-
are întotdeauna o
semnificaţie semantică;
 are un
caracter activ, dinamic;
 are o
funcţie informaţională şi
îndeplineşte un rol reglator
pentru activitate (imaginea
obiectului şi contextul
determină traiectoria,
amplitudinea, succesiunea,
ritmicitatea şi coordonarea
mişcărilor);

Rolul activităţii, al
limbajului şi experienţei
anterioare în procesul
percepţiei
 Calitatea
imaginii perceptive depinde
în grad înalt de relaţia activă
cu obiectul şi de integrarea
percepţiei într-o activitate.
 Ceea ce
are cea mai mare importanţă
pentru activitate devine
obiectul central al percepţiei
şi este redat clar, complet şi
precis. Dacă obiectul este
manevrat în timpul
activităţii va fi mai bine
perceput decât dacă este
doar contemplat. Astfel i se
 pot explora activ
contururile, poate fi
deplasat, măsurat, comparat
şi pus în legătură cu alte
obiecte, etc.
 În
desfăşurarea acestor procese
intervin mecanismele
verbale care au, mai ales, o
funcţie integratoare. Se
poate apela la un
experiment foarte simplu
pentru a ne convinge de
acest lucru. Dacă se cere
cuiva să spună ce crede că
 reprezintă o figură lacunară,
va trece un anume timp
până când va obţine răs-
punsul, dar dacă se dau, în
acelaşi timp, şi integratori
verbali, imaginea se va
întregi foarte repede,
răspunsurile vor veni cu o
mai mare viteză şi vor fi
mai corecte.
 Într-un
proces perceptiv care se află
în desfăşurare, sunt
integrate întotdeauna
elemente de experienţă
 anterioară a subiectului cu
respectiva categorie de
obiecte. Aceasta cuprinde,
cel mai adesea, o schemă
perceptivă a cărei
reactualizare şi implicare
determină o mai mare
operativitate şi mai rapidă
organizare a percepţiei
actuale.

FAZELE PROCESULUI
PERCEPTIV
În condiţiile percepţiei
curente a realităţii, omul are
impresia că imaginile apar
instantaneu. În realitate,
oricare percepţie presupune
parcurgerea mai multor faze:

- Detecţia este prima fază a

actului perceptiv şi constă în
sesizarea şi conştientizarea
doar a prezenţei stimulului
în câmpul perceptiv, fără să
se poată spune ceva despre
caracteristicile lui. În timpul
desfăşurării ei, subiectul se
orientează spre stimul, îşi
fixează privirea, îşi
 încordează atenţia. Acum
abia se depăşeşte pragul de
minimum vizibile.
- Discriminarea presupune
detaşarea stimulului de fond
şi remarcarea acelor însuşiri
care-1 deosebesc de ceilalţi
stimuli asemănători. Se
depăşeşte astfel pragul mini-
mum separabile.
- Identificarea se referă la
cuprinderea, într-o imagine
unitară, a informaţiilor
obţinute şi raportarea
acesteia la modelul
 perceptiv corespunzător,
subiectul putând astfel
cunoaşte ceea ce percepe.
Dacă acel obiect a mai fost
perceput, se produce o
recunoaştere a lui. Prin
aceasta se depăşeşte un al
treilea prag, numit minimum
cognoscibile.
- Interpretarea este faza
finală, ce depăşeşte procesul
perceptiv propriu-zis şi
constă în integrarea verbală
şi stabilirea semnificaţiei
obiectului perceput, a
 posibilităţii utilizării lui în
activitate. Intervin, de astă
dată, mecanismele
înţelegerii şi confruntarea cu
planul de desfăşurare a
activităţii, ceea ce dă sens
procesului perceptiv.

LEGILE PERCEPŢIEI
 Legea integralităţii
percepţiei exprimă faptul
că însuşirile obiectului sunt
semnalate, nu separat, ci în
interrelaţii complexe,
alcătuind o imagine
unitară, cuprinzând atât
însuşirile principale, cât şi
pe cele de detaliu, de fond
şi de context. Însuşirile se
percep împreună şi se
impun împreună aşa că,
dacă un obiect cunoscut
este văzut numai parţial, în
virtutea unităţii structurii
obiectului, subiectul se
comportă aşa ca şi cum l-ar
fi văzut în întregime.
 Legea structuraliţăţii
perceptive. Însuşirile
obiectului nu au aceeaşi
intensitate şi nu comunică
aceeaşi cantitate de
informaţie. De aceea, cele
relevante ocupă, în
structura imaginii, primul
plan, în timp ce toate
celelalte trec pe un plan
secund. Astfel, imaginea
perceptivă este organizată
ierarhic, iar explorarea
operativă a unui obiect se
face având mai ales în
 vedere punctele de maximă
concentrare informaţională
 Legea selectivităţii
perceptive pune în
evidenţă caracteristica
omului de a fi o fiinţă
activă în relaţiile cu lumea.
Asupra omului acţionează
continuu o multitudine de
excitanţi variaţi ca
intensitate, durată, calitate,
dar el nu-i reflectă, în
acelaşi grad, pe toţi. În
strânsă legătură cu
activitatea sa, omul se
fixează, cu precădere,
asupra unui anumit aspect
al lumii şi acesta devine
„obiectul percepţiei” şi este
reflectat complet, clar şi
precis. Toate celelalte
elemente înconjurătoare
din „câmpul percepţiei”
sunt reflectate mai vag, mai
puţin precis, mai lacunar.
Obiectul percepţiei nu este
fix. În funcţie de
necesităţile activităţii, orice
lucru poate fi într-un
moment obiect, iar în altul
element al câmpului
percepţiei. Această
dinamică a obiectului şi
fondului în percepţie poate
fi uşor constatată cu
ajutorul aşa-numitelor
figuri duble.
- Selectivitatea în
percepţie este
dependentă de o serie de
factori, cum ar fi :
interesul pentru un lucru
sau o persoană
(exemplu, mulţime
dintr-o gară este
percepută amorf şi
indistinct dar persoana
aşteptată se distinge cu
claritate) ; conturarea
specială a unui element
ajută rapida diferenţiere
dintr-o imagine
complexă; contrastul
cromatic al elementului
căutat faţă de fond
grăbeşte perceperea lui ;
mişcarea obiectului
căutat uşurează selecţia
dintre altele foarte
asemănătoare ; schema
 operativă actualizată,
corespunzătoare
obiectului căutat,
permite mai buna
detectare şi discriminare
; indicarea verbală
prealabilă accelerează
descoperirea obiectului
în câmpul perceptiv.
- Legea selectivităţii este
folosită, uneori, pentru
asigurarea reliefării
obiectelor şi impunerea
mai uşoară a lor în
 câmpul central al
percepţiei.
 Legea constanţei
perceptive explică o serie
de fenomene posibile
numai în viaţa psihică a
omului. Se ştie că mărimea
imaginii fotografice
descreşte o dată cu
creşterea distanţei faţă de
obiectul fotografiat. În
cazul ochiului uman,
micşorarea imaginii
retiniene suportă corecturi
prin intermediul
mecanismelor de
convergenţă a globilor
oculari şi de modificare a
curburii cristalinului. La
aceasta se adaugă
experienţa anterioară a
subiectului cu acel obiect,
astfel încât în limita a 23—
30 m obiectul îşi păstrează
dimensiunile (constanţa
mărimii). Prin mecanisme
corectoare asemănătoare şi
prin transferul experienţei
tactilo-chinestezice se
asigură şi constanţa
formei, aşa încât, dacă
obiectul îşi schimbă
poziţia şi astfel se modifică
unghiul sub care se văd
suprafeţele lui, el este
perceput totuşi ca având
aceeaşi formă. Când
lumina în mediul ambiant
scade, obiectele îşi
păstrează, într-o anumită
limită, culorile, datorită
experienţei anterioare.
Putem vorbi, astfel, de o
constanţă a culorilor.
Omul se comportă faţă de
 aspectul lor cromatic în
mod corespunzător, deşi
ele nu mai sunt văzute
astfel (sau în cel mai bun
caz sunt văzute în culori
foarte estompate).
 Legea seminificaţiei.
Tot ce are semnificaţie
pentru om se impune în
câmpul său perceptiv
contrazicând, astfel, o lege
a fizicii privind relaţia
dintre mărimea cauzei şi
mărimea efectului. Ceea ce
este perceput, este
 semnificativ, dacă se leagă
de trebuinţele, interesele,
scopurile, aşteptările
omului. Acel obiect care
este semnificativ, chiar
dacă este mai slab printre
altele mai evidente, se
impune şi este mai bine
perceput.
 Legea
proiectivităţii imaginii
perceptive exprimă o
particularitate deosebită
proprie numai percepţiei.
Neurofuncţional, imaginea
se realizează la nivel
cortical, dar psihologic ea
este proiectată la nivelul
sursei, adică al obiectului
care a determinat-o.
Explicarea acestui
fenomen se bazează pe
luarea în considerare a
funcţiilor chinesteziei
oculare şi a integrării, într-
un tot unitar, a informaţiei
vizuale cu cea
proprioceptivă. Implicarea
chinesteziei oculare în
proiectarea imaginii
perceptive poate fi pusă în
evidenţă prin modificarea
mecanică a acesteia la unul
din ochi. Astfel, se poate
apăsa uşor unul din globii
oculari şi imaginea se va
deplasa faţă de obiectul
care va continua să fie
văzut corect, de celălalt
ochi. Deci, imaginea se va
dubla pentru că în acel
ochi nu se mai proiectează
normal.
FORMELE COMPLEXE
ALE PERCEPŢIEI
1. PERCEPŢIA
ÎNSUŞIRILOR
SPAŢIALE ALE
OBIECTELOR (forma,
mărimea, distanţa,
relieful, poziţia şi distanţa).
 Perceper
ea formei se realizează atât
pe cale vizuală, cât şi tactilo-
chinestezică: între cele
două modalităţi perceptive
se stabilesc relaţii de
întărire, control şi
confirmare reciprocă. În
cadrul acestei corelaţii, văzul
are o funcţie integratoare
deoarece, prin specificul
recepţiei vizuale pe retină, se
proiectează punct cu punct
un obiect puternic luminat
câteva secunde şi apoi, fie că
închidem ochii, fie că mutăm
privirea pe un perete, vom
constata persistenţa-unei
pete luminoase care
păstrează forma acelui
obiect. Mai mult chiar,
perceperea vizuală a formei
 înseamnă nu numai imagine
retiniană, ci şi parcurgerea
contururilor prin mişcări
oculare saltiforme.
 În
perceperea mărimii
obiectelor sunt importante
mai multe componente:
imaginea retiniană,
chinestezia oculară,
experienţa tactilo-
chinestezică. Două obiecte
care au aceeaşi formă, dar
mărimi diferite, vor
determina diferenţe în
explorarea contururilor lor în
funcţie de mărimea pe care o
au. Dacă ele sunt aşezate la o
asemenea distanţă încât să
creeze o imagine retiniană
egală, se vor produce
corecturi în perceperea
formei mai mari prin gradul
de convergenţă şi divergenţă
a globilor oculari şi prin
modificarea curburii
cristalinului în trecerea de la
perceperea figurii mici la cea
mai mare.
 Tridimen
sionalitatea sau relieful
obiectelor este reflectat, în
percepţie, prin corelarea
următoarelor componente:
disparitatea imaginilor
retiniene, gradul de
iluminare a suprafeţelor
diferit orientate spre sursa de
lumină, diferenţa între gradul
de convergenţă oculară,
atunci când se percep
planurile apropiate faţă de
cele îndepărtate (feţele
obiectului) la care se
asociază experienţa
perceptivă tactilo-
chinestezică. Disparitatea
imaginilor retiniene rezultă
din existenţa celor doi ochi
şi a distanţei dintre ei, de
circa 7 cm, care face să fie
modificat unghiul sub care
se vede acel obiect de către
un ochi şi de către celălalt,
iar imaginile să fie uşor
diferite.La nivel central se
realizează sinteza
informaţiilor care vin de le
 cei doi ochi, însă unul din ei
este conducător.
 Perceper
ea poziţiei obiectelor într-un
spaţiu dat şi a unora faţă de
altele necesită repere de
tipul: sus, jos, la dreapta, la
stânga, în faţă, în spate.
Acestea trebuie stabilite
după anumite repere. Pentru
spaţiul apropiat, aceste
repere sunt date de ceea ce
se numeşte verticala
gravitaţională şi orizontala
perpendiculară pe ea.
 Verticala gravitaţională este
percepută atât vizual, cât
şi prin semnele posturale.
 În
perceperea distanţelor mari
intervin mai mulţi factori, şi
anume : mărimea imaginii
retiniene, care este
semnificativ micşorată la
distanţe mari, ea nemaifiind
compensată ; prezenţa
detaliilor de structură la
obiectele apropiate şi lipsa
lor la cele îndepărtate ;
existenţa unor obiecte
interpuse şi care devin un fel
de repere pentru evaluarea
distanţei până la cel
îndepărtat ; perspectiva
lineară, adică aparenta
apropiere a liniilor paralele,
când ele se îndepărtează de
cel ce percepe ; modificarea
însuşirilor cromatice ale
obiectelor îndepărtate care
tind să fie mai şterse şi să
capete nuanţe verzi-
albăstrui, datorită straturilor
de aer care se interpun, etc.
 2. PERCEPŢIA
TIMPULUI
 Percepţia
timpului este mai dificilă şi
mai uşor de denaturat, pentru
că îi lipsesc reperele
evidente şi certe.
 Pentru
perceperea timpului, omul
foloseşte trei sisteme de
referinţă:
- sistemul fizic şi cosmic,
reprezentat de repetarea
formelor naturale, cum
sunt : ziua şi noaptea,
 succesiunea
anotimpurilor, mişcarea
astrelor ;
- sistemul biologic,
constând în ritmicitatea
funcţiilor organismului
(stări de somn şi veghe,
alimentaţia, ciclurile
metabolice;
- sistemul socio-cultural,
activitatea, existenţa
umană amplasată istoric
etc. La aceasta se adaugă
mijloacele tehnice de
măsurare a timpului.
 Percepţia, propriu-zisă a
timpului se realizează în
două forme :
- percepţia succesiunii
evenimentelor;
- perceperea duratei. În
realizarea acestei forme de
percepţie intervin acei
analizatori a căror
activitate este relevant
eşalonată în timp, aşa cum
este auzul, tactilo-
chinestezia; durata
percepută nemijlocit este
cuprinsă între o sutime de
secundă şi două secunde.
Aprecierea duratelor este
influenţată de o serie de
factori ; astfel, starea
emoţională a subiectului
influenţează aprecierea
duratei care îl desparte de
anumite evenimente. Dacă
acestea sunt plăcute, durata
i se pare lungă până ele vor
apărea. Dacă evenimentele
aşteptate sunt neplăcute,
timpul pare a se scurge
foarte repede. La
reprezentarea acestor
 momente, aprecierile se
inversează : perioadele
fericite par scurte, cele
încheiate cu evenimente
neplăcute par lungi; dacă
un interval de timp este
saturat cu activităţi, el va fi
apreciat ca fiind foarte
scurt, în timp ce unul gol
va părea mai lung.

3. PERCEPŢIA MIŞCĂRII
 Aceasta se referă, de
fapt, la obiectele în mişcare
şi nu la mişcarea în sine. Un
 obiect care se mişcă îşi
schimbă poziţia faţă de altele
care rămân fixe, devin repere
şi jalonează traiectoria sa de
mişcare. Se produc, astfel,
mai multe feluri de semnale
şi sunt implicate mai multe
mecanisme: imaginea
retiniană şi persistenţa
excitaţiei, datorită urmăririi
obiectului prin mişcările
capului şi globilor oculari,
etc.
 Persistenţa imaginii
retiniene (postefectul) are o
foarte mare importanţă în
crearea impresiei de
continuitate. Fenomenul a
fost relevat de mult, mai
intâi în condiţii de laborator.
Astfel, într-o cameră obscură
au fost aşezate pe un suport
două becuri care se
aprindeau şi se stingeau
succesiv la un anumit
interval. Când acest interval
era mare, subiecţii percepeau
distinct cele două surse
luminoase. Când el a
reprezentat 1/16 dintr-o
 secundă, subiecţii au văzut
că lumina se mişcă dintr-un
punct în altul. Fenomenul,
numit mişcarea aparentă,
stă la baza tehnicii
cinematografice.
 În aprecierea mişcării,
sunt foarte importante
reperele. Dacă ele lipsesc,
pot apărea iluzii ale
mişcării. Este cunoscută
iluzia plecării trenului în
care ne aflăm, când de fapt
pleacă cel de lângă el. La fel,
apar foarte mari dificultăţi în
aprecierea mişcărilor cu
viteze foarte mici
(deschiderea corolei florilor)
sau foarte mari (viteza razei
laser). Se percepe şi se
apreciază mai bine mişcarea
la nivelul solului, pe
orizontală şi în plan apropiat,
şi foarte greu, mişcarea pe
verticală şi în plan
îndepărtat.

OBSERVAŢIA ŞI
SPIRITUL DE
OBSERVAŢIE
 Relaţia
foarte strânsă cu activitatea,
cu limbajul şi cu gândirea
explică trecerea de la
formele simple, spontane,
superficiale ale percepţiei la
cele complexe şi la
observaţie.

Observaţia este activitatea

perceptivă intenţionată,
orientată spre un scop,
reglată prin cunoştinţe ge-
nerale, organizată şi
condusă sistematic,
conştient şi voluntar.

 Diferenţa
dintre percepţia spontană şi
observaţie se reflectă şi în
expresii diferite. Astfel,
pentru percepţia spontană se
folosesc verbe ca: a vedea, a
auzi, a simţi un miros, a
simţi o atingere etc. Pentru
observaţie : a privi, a asculta,
a mirosi, a palpa.
 O mare
importantă o are formularea
unui scop precis în raport cu
 care se vor selecta, din
câmpul perceptiv,
elementele corespunzătoare.
Scopul dă o anumită
semnificaţie acestor
elemente şi aceasta
stimulează concentrarea
activităţii perceptive şi
activizarea mecanismelor
discriminative.
 Observaţi
a se realizează, de obicei,
asupra unor obiecte
complexe, ceea ce presupune
că exploatarea perceptivă
 este derulată în timp, pre-
zintă anumite faze şi este
necesar un plan de
desfăşurare. Acesta are atât
un rol pregătitor, cât şi unul
de control.
 un rol
deosebit îl au mecanismele
verbale, şi anume : a) prin
intermediul limbajului se
stabilesc scopul observaţiei
şi planul desfăşurării
acesteia ; b) prin indicatori
verbali propuşi subiectului
sau elaboraţi de către el se
explorează, activ, câmpul
perceptiv, scoţându-se în
evidenţă însuşirile mai slabe
din punct de vedere fizic, dar
mai importante din punctul
de vedere al scopului
urmărit; c) prin cuvânt, sunt
actualizate acele cunoştinţe
care vor fi integrate actelor
observative ; d) cuvântul
fixează rezultatele parţiale şi
finale ale observaţiei ; e)
simbolurile verbale fac
posibilă generalizarea
schemelor logice ale
activităţilor perceptive.

Spiritul de observaţie,
definit ca aptitudine de a
sesiza cu uşurinţă, rapi-
ditate şi precizie ceea ce
este slab, ascuns, nerelevant
în aparenţă, dar
semnificativ pentru
scopurile omului.

ILUZIILE PERCEPTIVE

Iluziile perceptive sunt

percepţii care deformează
unele aspecte ale realităţii.

 Explicare
a acestor fenomene se face
ţinând cont de câmpul
perceptiv, care acţionează
concomitent cu obiectul
central al percepţiei,
determinând în plan
neurofuncţional procese
inductive pozitive şi
negative, care pot influenţa
recepţionarea unor semnale
şi pot determina
 subestimarea sau
supraevaluarea unor
elemente ale obiectului
perceput. Tot la fel,
centrarea activităţii
perceptive poate determina
dilatarea subiectivă a
elementelor aflate în focarul
ei.
 Supraesti
mări sau subestimări pot fi
cauzate şi de relaţiile de
contrast între excitanţi. De
aceea, o persoană de statură
mijlocie poate părea înaltă
între altele mai scunde şi
poate părea mult mai mică
între cele care-o depăşesc
mai mult. Sau să ne amintim
iluzia plecării trenului
propriu în lipsa reperelor de
distingere a mişcării
celuilalt. Pe baza înţelegerii
efectelor de câmp s-au
construit apoi aşa-numitele
iluzii optico-geometrice, din
care unele au mare aplicare
în scenografie.
REPREZENTAREA
REPREZENTAREA CA
PROCES ŞI IMAGINE
MINTALĂ SECUNDARĂ
DEFINIŢE
Reprezentarea este procesul
psihic de reflectare
mijlocită, selectivă şi
schematică a proprietăţilor
concrete, mai mult sau mai
puţin semnificative, ale
obiectelor şi fenomenelor
date în experienţa
senzorială anterioară a
subiectului
 imaginea,
în reprezentare, păstrează o
mare asemănare cu cea
perceptivă prin faptul că ea
cuprinde însuşiri intuitive,
figurative dar aceasta nu este
o simplă urmă a percepţiei,
ci un proces psihic mai
complex în desfăşurarea
căruia se implică şi operaţiile
intelectuale. Formele mai
complexe ale reprezentărilor
apar numai atunci când şi
operaţiile mentale ating un
 anumit nivel de dezvoltare.
Totuşi, reprezentarea nu
derivă automat din gândire.
Sunt persoane care pot avea
o gândire avansată, dar slabe
capacităţi de reprezentare.
 imaginea
reprezentării este
secundară, în raport cu cea
perceptivă, ea apărând pe
baza percepţiei. Dar din
punctul de vedere al valorii
pentru cunoaştere,
reprezentarea este mai
importantă. Bogăţia
 experienţei perceptive este
numai o condiţie pentru
dezvoltarea reprezentărilor.
Există o diferenţă uşor
sesizabilă între numărul
percepţiilor, care este foarte
mare într-un interval
considerat, şi cel al
reprezentărilor similare.
 reprezent
area nu este numai un simplu
fapt de evocare din memorie.
Mai ales dacă avem în
vedere reprezentările
generale, (cum sunt, de
 exemplu, figurile
geometrice, schemele
figurative de dispozitive
tehnice etc.), cărora nu le
putem găsi un corespondent
în realitate, ci sunt generate
de procesul reprezentării,
sunt construcţii şi
reconstrucţii mintale.
 procesul
reprezentării este puternic
influenţat de acţiunile
practice ale subiectului cu
obiectele, în cadrul cărora se
realizează selecţia unor
 însuşiri şi estomparea altora
(acest fapt se reflectă în
structura imaginii).
 în
formarea reprezentărilor un
rol important îl are funcţia
reglatoare a cuvântului,
manifestată astfel:
- cuvântul evocă re-
prezentarea deja formată
şi cerută de sarcini
cognitive şi practice;
- dirijează construirea
unor imagini mai bogate
sau mai schematice, mai
 fidele obiectului
reprezentat sau mai
îndepărtate;
- asigură înlănţuirea şi
organizarea unei serii
întregi de imagini;
- este instrument de
organizare şi
transformare a
imaginilor;
- prin cuvânt,
reprezentările sunt in-
tegrate proceselor de
gândire şi imaginaţie.
 reprezentările se
aseamănă sub raportul
conţinutului cu percepţiile,
din punctul de vedere al
procesului de producere ele
se apropie de gândire. În
procesul reprezentării se
împletesc analiza şi sinteza
senzorială, care urmează
coordonatele acţiunii directe
cu obiectul, cu operaţiile
intelectuale şi cu funcţia
reglatoare a cuvântului.
 Reprezentarea are o
dublă natură : una
 intuitivă-figurativă şi alta
operaţional-intelectivă şi,
de aceea, face trecerea la
procesele cognitive
superioare.
CALITĂŢILE
REPREZENTĂRILOR

 deşi apar
în absenţa obiectelor şi au o
intensitate mai slabă în
comparaţie cu percepţia,
însuşirile importante pe care
le semnalizează se impun în
structura imaginii mentale.
 De exemplu, reprezentarea
unui arbore este mai ştearsă
decât percepţia lui, dar
cuprinde, în mod accentuat,
toate componentele
semnificative : rădăcină,
tulpină, coroană.
 reprezen
tarea constituie o imagine
„panoramică“, adică ea
reconstituie în plan mental şi
apoi redă integral şi
simultan toate informaţiile
despre un obiect, în timp ce
percepţia cuprinde numai
acele însuşiri care pot fi
percepute din poziţia pe care
o avem faţă de acel obiect
(numai ceea ce se poate
vedea). Reprezentarea unui
motor cu ardere internă
conţine toate elementele
structurale şi toate corelaţiile
funcţionale. Dacă acelaşi
motor ar fi perceput, nimic
din structura lui internă nu ar
putea fi surprins. De
asemenea, dacă aceeaşi
informaţie ar fi transmisă
prin cuvinte, ar trebui să
 relatăm succesiv despre
fiecare componentă şi despre
fiecare legătură. Fără
imaginea „panoramică” dată
de reprezentare, ar fi greu să
înţelegem funcţionarea
acestuia. De aceea,
manualele, tratatele,
dicţionarele descriu unele
specte, prezentând, totodată,
şi imaginea, pentru a uşura
înţelegerea.
 ca şi
percepţiile, reprezentările, în
cea mai mare parte, sunt
figurative, adică
semnalizează însuşiri
concrete intuitive de formă,
mărime, culoare. Numai că,
în timp ce percepţia le
reflectă absolut pe toate,
reprezentarea nu cuprinde
detaliile, acestea fiind omise
sau estompate, dar evocă,
obligatoriu, însuşirile,
intuitive caracteristice
pentru un obiect sau pentru
un grup de obiecte.
Reprezentarea unui munte
nu cuprinde amănuntele
 referitoare la forma exactă
a crestelor, la vegetaţie şi
nuanţele coloristice diferite,
dar redă cu claritate
ascuţimea crestelor,
înălţimea lor deosebită,
caracterul abrupt al pantelor
etc., deci ceea ce este absolut
caracteristic pentru această
formă de relief.
 percepem
, de exemplu, o carte în
acelaşi timp cu momentul şi
locul în care se află (se află
pe masa aceasta şi în acest
moment al zilei). Aceeaşi
carte poate fi, însă,
reprezentată desprinsă de
contextul spaţio-temporal în
care a fost percepută,
detaşată deci de câmpul
perceptiv. În reprezentare,
această detaşare de câmp
poate fi totală. Mai mult
chiar, obiecte şi fenomene
aparţinând anumitor locuri şi
momente pot fi transpuse în
altele, fără a perturba
cunoaşterea. Astfel de
schimbări sunt însoţite de
 conştiinţa absenţei
obiectului şi reflectarea
„trecutului ca trecut”.
 dacă în
percepţie un obiect este
reflectat cu toate nuanţele
sale cromatice, în
reprezentare acestea se reduc
la culorile fundamentale şi
acest fapt exprimă un nivel
mai ridicat de generalizare
intuitivă. Pentru ca mintea
omului să folosească
însuşirea cromatică a
vegetaţiei nu mai are nevoie
 de varietatea tonurilor de
verde. Dar dacă activitatea
desfăşurată, cum este cea a
pictorului, cere să fie
evocate variante cromatice,
acest lucru poate fi realizat
prin procesul reconstitutiv al
reprezentării.
 dacă
percepţiile reflectă obiectul
respectând întru totul forma,
mărimea, poziţia,
reprezentările, mai ales cele
generale, au o mai are
libertate faţă de schemă
 structurală a obiectului
individual, putând-o
modifica în funcţie de
cerinţele cunoaşterii şi
practicii. Putem, astfel, să
reprezentăm legarea în serie
sau în paralel a unor becuri
fără a mai respecta întocmai
locul lor de pe panoul din
laboratorul de fizică.
 Toate
caracteristicile relevate mai
sus pun în evidenţă nivelul
înalt al generalizării în
reprezentare. Este o
 generalizare
(schematizare) intuitivă,
superioară celei perceptive
pentru că este susţinută de
operativitatea gândirii şi
semnificaţiile verbale. Ea
duce la reţinerea însuşirilor
configurative caracteristice
pentru o grupă de obiecte,
pe care o poate înlocui, în
plan mental, fiind astfel un
„simbol generalizat”.
 Reprezen
tarea pregăteşte, astfel,
generalizarea conceptuală,
fără însă a se confunda cu
aceasta.

CLASIFICAREA
REPREZENTĂRILOR
Clasificarea lor s-a făcut după
mai multe criterii, cel mai des
folosite fiind:
a) după analizatorul
dominant în producerea lor ;
b) după gradul de
generalizare ;
c) după nivelul operaţiilor
implicate în geneza lor.
 după
analizatorul dominant,
sunt:

Reprezentările vizuale sunt

cele mai numeroase în
experienţa fiecărei persoane.
- este detaşată de fond şi
proiectată pe un ecran intern
uniform, este degajată de
detalii cromatice, culorile
reducându-se la cele fun-
damentale.
- este mai ales
bidimensională. Cea
 tridimensională, a
corpurilor, este mai greu de
realizat, necesitând o dotare
mai specială şi un exerciţiu
mai îndelungat.
- Reprezentările vizuale sunt
prezente în foarte multe
activităţi ale omului, dar au
o dezvoltare deosebită la
pictori, arhitecţi şi la
inginerii proiectanţi.
Însuşirea diferitelor
discipline şcolare necesită
dezvoltarea reprezentărilor
specifice pentru acestea, aşa
 cum sunt reprezentările
geografice, geometrice,
tehnice etc.

Reprezentările auditive
reproduc atât zgomotele, cât
şi sunetele muzicale şi
verbale singulare şi mai ales
structurile melodice sau
verbale.
- O melodie este reprezentată
sub aspectul ritmului, al
variaţiei de intonaţie sau al
vârfurilor de înălţime.
- Reprezentările verbale se
referă la ritmuri, intensităţi,
particularităţi fonetice; în
general, reprezentările
auditive tind să reducă
succesivitatea specifică per-
ceperii sunetelor la
simultaneitate.
Reprezentările verbale sunt
deosebit de utile în procesul
însuşirii limbilor străine,
întrucât modelul pronunţiei
sau al accentuării, păstrat în
reprezentare, reglează
 vorbirea în curs de
desfăşurare.
- Reprezentările melodice au
un rol asemănător în munca
dirijorilor şi compozitorilor.

Repezentările chinestezice
constau în imagini mentale
ale propriilor mişcări.
- în timpul reprezentării
chinestezice se produc
micromişcări în grupurile de
muşchi corespunzătoare.
Sunt actele ideomotorii,
care pregătesc desfăşurarea
 viitoarelor mişcări. Pe
aceasta se bazează
realizarea antrenamentelor
ideomotorii care presupun
doar reprezentarea
mişcărilor. Rezultate
importante s-au obţinut pe
această cale în activitatea
sportivă. Cei care au realizat
mai înainte un antrenament
ideomotor şi-au elaborat
apoi mai repede şi mai bine
deprinderile necesare.
 După gradul de
generalizare, distingem
 reprezentări individuale şi
reprezentări generale.

Reprezentările individuale
sunt imagini ale acelor
obiecte, fiinţe, fenomene
deosebit de semnificative
pentru o persoană. (Fiecare
păstrează în minte
reprezentarea părinţilor, a
casei părinteşti, a şcolii etc.)
- cuprinde multe detalii, iar
însuşirile caracteristice nu
se detaşază prea uşor şi
evident.
Reprezentările generale
cuprind, în structura lor, mai
ales însuşirile comune pentru
o întreagă clasă de obiecte şi
pe baza acestora orice nou
exemplar poate fi recunoscut
ca aparţinând aceluiaşi grup.
- Gradul de generalitate
poate fi diferit; unele
reprezentări, cum sunt cele
geometrice, ating cel mai
înalt grad de generalitate şi
sunt foarte aproape de
concept. Ele au cea mai
 mare importanţă în for-
marea conceptelor.

 După nivelul
operaţiilor implicate în
geneza lor, reprezentările
sunt reproductive şi
anticipative. Cercetările
asupra acestor categorii de
reprezentări au fost făcute
de J. Piaget şi colaboratorii
săi.

Imaginile reproductive
evocă obiectele sau
fenomenele percepute
anterior. Aceste evocări pot fi
foarte simple, cum sunt cele
denumite statice, care reflectă
obiectul în nemişcare, aşa
cum se vede o bilă aşezată pe
suprafaţa unei mese. Cele
care reflectă mişcarea au fost
numite cinetice; exemplu,
rostogolirea bilei. Dacă re-
flectă schimbările pe care le-a
suferit, efectiv, obiectul, se
numesc de transformare. În
cazul discutat, dacă bila ar fi
din plastilină, ea s-ar putea
alungi sau turti. Imaginile
reproductive cinetice şi de
transformare sunt posibile
începând cu vârsta de 7—8
ani.

Imaginile anticipative sunt

mult mai complexe. Ele se
referă la mişcări sau
schimbări care încă nu au fost
percepute. Sunt rezultatul
intervenţiei operaţiilor
gândirii şi procedeelor
imaginaţiei. Sunt, la rândul
lor, statice, cinetice şi de
transformare. Apar, de
asemenea, mai târziu, adică
în jurul vârstei de 7—8 ani.
Sunt deosebit de importante
în activitatea mentală şi
trebuie special sprijinită
formarea lor.

Alte criterii folosite în

clasificarea reprezentărilor
sunt: tipul de activitate în
care se integrează
(reprezentări literare, istoripe,
geografice etc.) ; procesul
psihic mai complex în care se
integrează (reprezentări ale
memoriei, reprezentări ale
imaginaţiei) ; după prezenţa
sau absenţa intenţiei şi a
efortului voluntar (reprezen-
tări involuntare, reprezentări
voluntare).

ROLUL
REPREZENTĂRILOR ÎN
ACTIVITATEA
MINTALĂ
 În primul
rând, reprezentările
îndeplinesc o funcţie de
prezentare, adică readuc
în minte imaginile
obiectelor şi fenomenelor
care nu mai sunt prezente,
permiţând gândirii să
prelucreze în mod
complex o multitudine de
date ale experienţei
anterioare. Aceste imagini
nu sunt obiectele însele, ci
simbolurile figurative ale
acestora. Aşa au şi fost
 numite reprezentările :
simboluri figurative.
 Reprezent
area poate fi un sprijin
necesar în construirea
sensului cuvintelor. De
aceea, dicţionarele
enciclopedice definesc
cuvintele, dar dau şi
imaginile pentru că
acestea aduc informaţii
care nu pot fi redate prin
cuvinte.
 Cuprinzân
d în structura lor însuşiri
comune şi caracteristice,
reprezentările pregătesc şi
uşurează generalizările
din gândire. Formarea
noţiunii de dreptunghi, la
elevii mici, porneşte, de
obicei, de la identificarea,
în mediul înconjurător, a
suprafeţelor cu o astfel de
formă şi numai după ce
percepţiile repetate şi
dirijate verbal au dus la
formarea reprezentării, se
poate trece la însuşirea
noţiunii. Generalizările
 cuprinse în reprezentare,
deşi nu sunt încă însuşiri
esenţiale (care sunt
specifice noţiunii),
cuprind în ele
generalitatea, ceea ce
reprezintă un pas
considerabil în trecerea
spre noţiune.
 În multe
activităţi de gândire,
reprezentarea constituie
un punct de plecare şi
suport intuitiv pentru
desfăşurarea şirului de
 raţionamente în vederea
rezolvării unor probleme.
Adesea, în geometrie, a
face figura înseamnă a
rezolva pe jumătate
problema. Gândirea
tehnică este susţinută şi
favorizată de capacitatea
de a avea reprezentări
dinamice şi este ţinută pe
loc de imaginile statice.
 Multe din
generalizările gândirii
sunt verificate logic, dar
sunt controlate şi prin
 aplicarea la situaţiile
reprezentate. Adesea,
acest control îl
anticipează pe cel logic.
 O funcţie
foarte importantă o au
reprezentările în cadrul
procesului complex al
imaginaţiei atât în cea
reproductivă, cât şi în cea
creatoare. Actele
imaginative constau în
combinarea şi
recombinarea imaginilor
din experienţa anterioară.
De aceea, nivelul de
dezvoltare al
reprezentărilor, bogăţia şi
varietatea lor sunt o
condiţie favorabilă pentru
activitatea mintală în
general.
 INTELECTUL
Definiţie
Intelectul desemnează
un sistem de relaţii,
activităţi şi procese psihice
superioare (inteligenţă,
gândire, memorie,
imaginaţie, limbaj), sistem
ce se constituie şi
funcţionează plenar la
nivel uman, depăşind
experienţa senzorială, dar
bazându-se pe ea, uzând
de proprietăţi specifice ale
creierului uman şi
realizându-se
(construindu-se) numai
prin modelare culturală şi
integrare socioculturală.

- etimologic – lat.
Intellectus =facultatea de
a percepe lucrurile
distinct;
- familiar =facultatea de a
înţelege.
Accepţiuni (în psihologie):
a. modalitate de organizare şi
desfăşurare a
comportamentului bazată pe
operaţii de discriminare-
comparare-ajustare:
-este opus
comportamentului
instinctual - înnăscut,
automat, necondiţionat,
fără luarea în calcul a
condiţiilor obiective reale;
- comportament inteligent -
dobândit, caracter
anticipat şi mediat prin
modele informaţionale
interne ale mijlocului şi
scopului, implicând
 comparaţia, evaluarea şi
decizia.
b. ansamblu prelucrărilor şi
transformărilor
informaţionale în plan intern,
subordonate desprinderii unor
relaţii, semnificaţii,
generalizări transferuri.

Intelectul animal – formă

elementară, bazată pe
prelucrări şi structuri
imagistic – intuitive;
- capacitatea de a discrimina
adecvat stimulii din câmpul
 perceptiv, de a stabili relaţii
ei prin raportare la stările
proprii de necesitate şi de a
elabora scheme (modele)
anticipative ale acţiunilor .
Intelectul uman – nivel
superior de dezvoltare:
- are la bază prelucrarea
mijlocită a informaţiei,
elaborarea generalizărilor şi
abstractizărilor,
descoperirea şi reformularea
relaţiilor cauzale dintre
fenomene şi a legilor care le
guvernează;
- procesele intelectuale sunt
mediate şi susţinute de
limbaj şi de alte sisteme de
semne, prin cunoştinţele
stocate în memorie şi
actualizate selectiv, prin
modelele şi schemele
culturale;
- porneşte de la datele
senzoriale, se bazează pe ea
dar se desprinde de
experienţa senzorială;
- se fixează pe scheme şi
structuri formal-abstracte,
simbolice;
- se manifestă în procesul de
conceptualizare (au caracter
generic), de decizie, de
rezolvare a problemelor de
diferite categorii şi grade de
complexitate, de elaborare
de teorii explicative, de
elaborare a posibilului şi
chiar a fantasticului;
- corelează cele trei
segmente ale timpului
trecut-prezent şi viitor.

Componentele intelectului:
- latura memorativă
(memoria);
- latura imaginativă
(imaginaţia);
- latura logico-raţională
(gândirea).
 GÂNDIREA
Definiţie:
Gândirea este procesul
psihic cognitiv de
însemnătate centrală prin
care se realizează
reflectarea mijlocită şi
generalizat-abstractă – sub
forma noţiunilor
(conceptelor), judecăţilor
şi raţionamentelor – a
însuşirilor comune
esenţiale şi necesare ale
obiectelor şi a relaţiilor
legice, cauzale dintre ele.
Caracterizare generală
- spre deosebire de procesele
senzoriale, gândirea reflectă
însuşirile de profunzime,
esenţiale şi necesare ale
obiectelor şi fenomenelor
(însuşirile esenţiale nu sunt
accesibile direct simţurilor,
ele pot fi cunoscute în mod
abstract, prin eliminarea
însuşilor aparente, de
suprafaţă, direct percepute);
- realizează o reflectare de
tip predictiv, anticipativ; are
o funcţie creatoare –
elaborează modele, proiecte
şi planuri ideale pe baza
cărora în activitatea practică,
concretă se realizează noi
obiecte, noi configuraţii;
- funcţionează pe baza
datelor cunoaşterii senzorial
– perceptive şi pe baza
imaginilor din reprezentare,
dar nu se reduce la acestea;
- produsele gândirii – idei,
concluzii, sisteme cognitive
încheiate
Caracterul procesual
(discursiv) al gândirii
- este un proces multifazic –
extinzându-se în trecut –
prezent - viitor (foloseşte
informaţia despre trecutul
obiectului pentru a explica
prezentul lui, integrează
informaţia despre trecutul şi
prezentul obiectului pentru a
determina (prevedea) starea
lui de viitor;
- gândirea procesează
(prelucrează, transferă,
controlează, modifică)
informaţiile obţinute în mod
direct sau stocate în memorie;
procesarea ascendentă este
un demers inductiv care
porneşte de la fapte şi date
concrete spre generalizări, de
la datele experienţei
individuale, de la imaginele
perceptive şi ale
reprezentărilor; procesarea
descendentă este un demers
deductiv care porneşte de la
legi, reguli, norme, principii
pe baza cărora se deduc
atribute, categorii de obiecte;
 Caracterul mijlocit:
- ea nu operează direct
asupra realităţii, ci asupra
informaţiilor furnizate de
percepţii şi reprezentări şi
stocate în memorie;
- ea nu apare ca o continuare
în linie dreaptă a proceselor
senzoriale ci reprezintă un
moment de discontinuitate,
de salt, de restructurare
calitativă a mecanismelor şi
principiilor comunicării
informaţionale a omului cu
lumea externă;
- limbajul este instrumentul
fundamental care permite
desfăşurarea operaţiilor
gândirii;

Caracterul general-
abstract:
- ea se desfăşoară în direcţia
evidenţierii însuşirilor
generale şi esenţiale ale
obiectelor şi fenomenelor şi a
subordonării diversităţii
cazurilor particulare unor
modele ideale generale –
noţiuni, principii, legi;
- a face abstracţie = a
elimina, a lasă de o parte, a
selecta însuşile esenţiale,
necesare, a unor invarianţi;
- a generaliza = a extinde
însuşirile esenţiale la o
întreagă categorie de obiecte,
fenomene, situaţii sau
evenimente
Structura psihologică
internă a gândirii
- este un sistem unitar,
integrat, ea posedă cea mai
închegată şi coerentă schemă
de organizare structural-
funcţională (evidentă în
cadrul logicii):
- latura de conţinut –
sistemul de noţiuni, judecăţi
şi raţionamente;
- latura relaţională –
sistemul de operaţii;
 - latura operatorie –
sistemul de produse.

Gândirea ca sistem de
noţiuni
Noţiunea (conceptul) –
unitatea informaţională de
bază a gândirii.
- este un construct mintal
exprimat prin cuvânt /cuvinte
care include însuşiri şi
proprietăţi comune, esenţiale
şi necesare ale unei clase de
obiecte (grup, mulţimi de
obiecte);
- se ajunge la o noţiune prin
abstractizare şi generalizare;
- ea se află cu obiectul într-un
raport de designare
convenţional-logică;
- reflectă obiectul în forma lui
statică, desprins de contextul
relaţional-dinamic;
- nu se subordonează
criteriilor de adevăr şi fals;
- nu toate cuvintele exprimă o
noţiune (prepoziţiile,
conjuncţiile şi interjecţiile nu
exprimă noţiuni);
- ea este rezultatul unui
proces de gândire, iar
gândirea este o structură
noţională.
Structura noţiunilor
Conţinutul – ceea ce este
esenţial în categoria (clasa)
respectivă de obiecte
reflectate de noţiune (o
însuşire este esenţială când
nu poate să lipsească, iar la
esenţial se ajunge prin
abstractizare);
Sfera – totalitatea obiectelor
care fac parte din categoria
de obiecte reflectate de
noţiune.
Expl. Conţinutul noţiunii
patrulater – poligon cu patru
latur
Sfera noţiunii patrulater:
paralelogram, dreptunghi,
pătrat, trapez, romb.
Clasificarea noţiunilor
a. după gradul esenţialităţii
şi necesităţii
- noţiuni empirice
(preconcepte):
 sunt specifice copiilor,
deşi nu dispar nici din
 sistemul cognitiv al
adulţilor;
 condensează trăsături
concrete, particulare,
însuşiri locale, restrictive,
aspecte neesenţiale şi
întâmplătoare;
 sunt fie fragile, fie rigide
şi conservatoare;
 sunt puternic
individualizate, specifice
fiecărei persoane;
 au la bază o logică
naturală, dominant
 inductivă şi analogică (deşi
este implicată şi deducţia).
- noţiuni ştiinţifice:
cuprind însuşiri esenţiale şi
generale ale obiectelor şi
fenomenelor;
debutează cu o definiţie
logică, deci cu o precisă
integrare în sistemul
cognitiv;
sunt produsul cercetării
ştiinţifice şi învăţării
cognitive.
b. după natura însuşirilor
pe care la reflectă
- noţiuni concrete:
reflectă însuşiri generale
ale obiectelor şi
fenomenelor concrete,
privite ca întreg, nemijlocit
perceptibile (copac, floare,
om, animal etc.);
ea poate fi reprezentată.
- noţiuni abstracte:
reflectă însuşiri abstrase,
numai anumite însuşiri şi
relaţii, detaşate de suportul
lor obiectual concret,
intuitiv, real (mărime,
bunătate, onestitate);
 nu se referă la obiecte în
întregul lor, ci la însuşiri
ale mai multor clase de
obiecte (mărimea nu există
ca entitate concretă dar
există obiecte care au
această însuşire);
nu poate fi reprezentată.
c. după sfera de cuprindere
- noţiuni individuale –
reflectă însuşiri esenţiale
ale unui singur obiect
(câine, brad etc.);
- noţiuni particulare –
reflectă însuşiri esenţiale
 comune unui grup mai
mare de obiecte
asemănătoare, desemnează
clase (animal, conifere
etc.);
- noţiuni generale
(universale) – reflectă
însuşirile esenţiale comune
mai multor clase sau tuturor
claselor posibile (fiinţă,
figuri geometrice etc.).

Sistemul (piramida
noţiunilor):
 - prin intermediul gândirii
noţiunile se articulează unele
cu altele şi se ierarhizează;
- sistemul noţiunilor are
forma unei piramide în care
la bază se află noţiunile
individuale, apoi noţiunile
particulare, apoi noţiunile
generale şi la ultimul nivel
categoriile (reflectă însuşirile
cele mai generale ale
obiectelor şi fenomenelor;
noţiuni de maximă
generalitate).
Judecata:
- reflectă obiectul în relaţie
cu alte obiecte sau exprimă
însuşiri care în noţiunea luată
separat nu sunt evidente;
- prin ea se afirmă sau se
neagă ceva despre altceva,
cunoaşterea dobândeşte
atributul adevărului sau
falsului;
- este adevărată dacă ceea ce
se leagă în judecată este legat
şi în realitate şi este falsă
dacă ce se leagă în judecată
nu este legat în realitate.

Raţionamentul:
- este o structură
informaţională discursivă
(desfăşurată) şi ierarhizată;
- gândirea porneşte de la
anumite date (judecăţi) şi
ajunge la obţinerea altora noi
(concluzii).
Forme ale raţionamentului:
- inductivă – de la judecăţi
particulare se ajunge la o
concluzie exprimată printr-o
judecată generală, ce se
referă la toate cazurile, chiar
dacă ele nu au făcut parte
din experienţa noastră
perceptivă (Fierul se dilată
la căldură; Argintul de
dilată la căldură; mercurul
se dilată la căldură; Fierul,
argintul, mercurul sunt
metale. Metalele se dilată la
căldură.);
- deductivă – de la o
judecată universală se
ajunge la o concluzie
exprimată printr-o concluzie
individuală (Orice metal
este bun conducător de
electricitate; Fierul este
metal; Fierul este bun
conducător de
electricitate.);
- analogică – două sau mai
multe judecăţi, cu
conţinuturi informaţionale
generate de obiecte diferite,
se pun în relaţie de
similitudine (Creierul este
un procesor de informaţie;
Computerul este un
procesor de informaţie;
 Creierul şi computerul sunt
sisteme cu funcţii
asemănătoare, adică
analoge).

Învăţarea noţiunilor
(învăţarea cognitivă)
- prin învăţare se dobândesc
noi comportamente;
- ea poate fi spontană sau
conştientă îndreptată spre
anume obiective sau
conţinuturi (învăţarea
şcolară);
 - ea antrenează şi implică
toate procesele şi funcţiile
psihice;
- contribuie la modelarea,
structurarea proceselor
psihice, ea fiind generativă
sau formativă şi
constructivă.
Învăţarea cognitivă este o
formă a învăţării şcolare
prin care se însuşesc
noţiunile (cunoştinţele) şi
operaţiile intelectuale
corespunzătoare obiectelor
de studiu.
- în procesul învăţării
cognitive au loc:
formarea noţiunilor şi
sistemelor de noţiuni;
trecerea de la noţiunile
empirice la cele
ştiinţifice;
dezvoltarea operaţiilor
gândirii.
- ea presupune înţelegerea
integrală şi aprofundată a
materialului supus învăţării;
- utilizează metode active
(cel care învăţă operează
 direct cu noţiunile
respective);
- prin apelul la euristică se
poate ajunge la performanţe
creative;
- fiind centrată pe operaţiile
gândirii este opusă
memorării mecanice a
noţiunilor.

Gândirea ca sistem de
operaţii
- componenta operatorie
constă dintr-un ansamblu de
acţiuni şi procedeele mintale
de transformare a
informaţiilor, de relaţionare şi
combinare a schemelor şi
noţiunilor în vederea obţinerii
unor cunoştinţe noi sau
rezolvării unor probleme
Tipuri de operaţii ale
gândirii
a. operaţii fundamentale
(prezente în orice act de
gândire):
Analiza - este operaţia de
descompunere în plan mintal,
cu ajutorul limbajului a unui
obiect în elemente
componente şi de apreciere a
semnificaţiei fiecărui element
în cadrul întregului;
- permite delimitarea
esenţialului de neesenţial, a
necesarului de accidental.
Sinteza – constă în
reconstituirea în minte a unui
obiect (întreg) din elementele
sau însuşirile sale date izolat;
- porneşte de la analiză, dar
nu este o simplă însumare a
părţilor componente;
- se realizează o relaţionare
logică a informaţiilor
 secvenţiale cu scopul
evidenţierii întregului, a
legilor interne de
guvernare;
- presupune includerea
obiectului dat într-o clasă,
corelarea lui cu alte
obiecte;
- produsul ei are o valoare
cognitivă superioară,
realizându-se înţelegerea
ansamblului.
Comparaţia – presupune
evidenţierea pe plan mintal
a asemănărilor şi
 deosebirilor esenţiale al
obiectelor şi fenomenelor
pe baza unui criteriu;
- se desprinde ceea ce
obiectele au comun sau
diferit;
- raţionamentul analogic este
superioară de comparaţie ce
duce la descoperirea de noi
informaţii.
Abstractizarea – constă în
relevarea şi reţinerea unor
însuşiri sau relaţii şi
eliminarea sau lăsarea „în
afară” a altora (se reţine pe
 plan mintal ceea ce este
esenţial, definitoriu pentru
clasa respectivă de obiecte
şi se înlătură pe plan
mintal ceea ce nu este
esenţial, ceea ce este
întâmplător);
- este o operaţie
predominant analitică.
Generalizarea – presupune
extinderea rezultatului
sintezei (noţiune, principiu,
lege) asupra tuturor
cazurilor particulare care
posedă proprietăţile date;
- aspectul intensiv -
însuşirile esenţiale şi
generale sunt reunite într-
un model informaţional
unic, o clasă, o categorie de
obiecte, fenomene, relaţii;
- aspectul extensiv –
modelul informaţional la
care s-a ajuns este extins şi
la alte obiecte care nu au
făcut parte din inducţia
iniţială (când raportăm un
obiect individual la o clasă
sau o categorie);
- este corelativă cu
abstractizarea, fiind
dominant sintetică;
- gândirea se ridică de la
individualul concret la din
imaginea perceptivă, la
generalul (universalul)
abstract din noţiune.
Concretizarea – este
operaţia de aplicare a
noţiunilor, principiilor şi
legilor generale în analiza,
interpretarea şi explicarea
realului, în diversitatea
laturilor şi formelor sale;
 - este opusă abstractizării,
gândirea parcurge drumul
de la abstract la concretul
logic, care redă obiectul în
multitudinea determinărilor
sale esenţiale;
- a nu se confunda cu
exemplificarea = prin care
se face accesibilă
înţelegerea unei noţiuni sau
legi sau se verifică gradul
de însuşire al noţiunilor.
b. operaţii instrumentale
particulare (la care gândirea
recurge în anumite situaţii
concrete):
- se particularizează în
funcţie de domeniul de
cunoaştere în care este
implicată gândirea (fiecare
ştiinţă are anumite procedee,
scheme logice sau strategii
pentru cercetarea şi
rezolvarea problemelor cu
care se confruntă).
Algoritmica – este strategia
gândirii ce utilizează
algoritmii;
- algoritmii = serii strict
ordonate de operaţii ce
intervin succesiv până se
ajunge la îndeplinirea
respectivei sarcini;
- structuri operaţionale
standardizate ce conduc cu
certitudine la soluţii.
- expl. Algoritmi matematici
(al adunării, înmulţirii
etc.), gramaticali, biologici,
economici.
Euristica – este strategia
gândirii ce conduce la
descoperiri şi invenţii;
- ea antrenează producţia
intelectuală divergentă;
- utilizează sisteme
operaţionale plastice şi
deschise, cuprinde
procedee de elaborare a
ipotezelor şi de testare
eficientă a acestora;
- are o desfăşurare în evantai
prin care desprind mai
multe căi posibile, subiectul
trebuind să efectueze o
analiză comparativă a
variantelor, pe baza unor
criterii şi reguli cu caracter
 general şi să aleagă pe cea
convenabilă.

Tipologia gândirii
a. după raportul dintre
datele iniţiale şi produsul
final (gândire convergentă şi
gândire divergentă)
Gândirea convergentă –
este eminamente
unificatoare, sintetică;
- reduce diversitatea la
unitate (dintr-un număr
iniţial mare de date sau
elemente se obţine un
 număr mic de produse
finale);
- apare în formarea
noţiunilor, în
descoperirea unor legi
generale, pe baza corelării
datelor observaţiilor
cotidiene şi experimentale,
în elaborarea de scheme şi
rezumate, în corelarea mai
multor judecăţi în vederea
desprinderii unei
concluzii etc.
Gândirea divergentă – este
explorativă, generativă,
creativă;
- presupune realizarea unuia
şi aceluiaşi produs mintal
final pe căi diferite, fie
capacitatea de a găsi cât
mai multe variante de
soluţii sau răspunsuri la
una şi aceeaşi sarcină
(problemă);
- rezultatul final apare în
urma căutărilor,
încercărilor şi tatonărilor
mintale ale subiectului;
 - este o componentă a
creativităţii, ea posedând
flexibilitate, fluiditate şi
originalitate.
b. după raportul analitic
– sintetic (gândire analitică şi
gândire sintetică)
Gândire analitică –
predomină analiza;
- este centrată pe detalii, pe
disocieri succesive;
- operează în intensiune, în
profunzimea lucrurilor.
Gândire sintetică –
predomină sinteza;
 - este centrată pe ansamblu,
pe sistem întreg,
subsetimează detaliile;
- operează în intensiune,
surprinzând generalul,
universalul din lucruri.
c. după raportul concret
(intuitiv)- abstract (formal)
– (gândire intuitiv-concretă şi
gândire abstract-formală)
Gândire intuitiv-concretă –
predomină capacitatea de
operare în sfera
sarcinilor şi situaţiilor
concrete, intuitive;
- se bazează pe operaţii sau
scheme figurale (percepţii
şi reprezentări).
Gândirea abstract –
formală - predomină
capacitatea de a opera în
sfera construcţiilor
teoretice pure a structurilor
logico-simbolice, desprinse
de orice suport intuitiv,
imagistic.

Gândirea ca proces de
înţelegere
 - determină gradul de
conştientizare de către om a
lumii în care trăieşte;
- constă în desprinderea şi
utilizarea corectă a
semnificaţiilor şi sensurilor
cuvintelor, în stabilirea
corectă a legăturilor dintre
fenomene, în formarea unor
idei corecte despre natura şi
semnificaţia lucrurilor;
- realizarea ei se bazează pe
combinarea informaţiilor şi a
experienţelor acumulate
pentru a dezvălui
semnificaţia datelor noi;
- sunt implicate două
procese: asimilare a
situaţiilor noi de către
structurile informaţional-
cognitive elaborate anterior şi
acomodare prin structurile
informaţional-cognitive
anterioare se reorganizează şi
se modifică potrivit
specificului şi semnificaţiei
datelor şi situaţiilor noi.
Gândirea ca proces de
rezolvare a problemelor
Problema – un obstacol de
ordin informaţional
cognitiv în relaţiile dintre
subiect şi lumea sa, „o
dificultate teoretică şi
practică”, o lacună a
cunoaşterii, un sistem de
întrebări asupra unei
necunoscute;
- în plan subiectiv ea se
conştientizează şi se
trăieşte sub forma unei
tensiuni, a unei disonanţe;
Categorii de probleme –
după gradul de structurare a
modalităţii de abordare-
rezolvare:
a. probleme bine definite
– se rezolvă prin strategii
algoritmice;
b. probleme slab definite
– se rezolvă prin strategii
euristice;
Fazele procesului rezolutiv:
a. perceperea problemei -
corectă sau alterată;
completă sau lacunară;
 b. formarea reprezentării
sau a modelului intern –
premisă a operaţiilor
rezolutive;
c. reformularea problemei
– aducerea ei într-o formă
inteligibilă şi coerentă,
identificarea tipologică;
d. alegerea şi aplicarea
metodei – algoritmică sau
euristică, se efectuează
transformări pentru găsirea
soluţiei;
e. verificarea rezultatului –
dacă este corect se stopează
procesul, dacă este eronat se
trece la descoperirea erorilor
sau la alegerea altei metode
de rezolvare.
 LIMBAJUL

Precizări terminologice
Comunicarea (conform
teoriei generale a
comunicării) este un proces
de transfer de informaţii
între două sisteme separate
în timp.
Conţinutul comunicării:
informaţional (imagini,
noţiuni, idei), afectiv -
emoţional (conduite
afective), motivaţional
(trebuinţe, aspiraţii,
imbolduri), volitiv (iniţiază,
declanşează, stopează,
activităţi).
Sistemul de comunicare
cuprinde:
- emiţătorul – cel care
produce şi transmite
mesaje;
- receptorul sau
destinatarul – cel care
primeşte mesajul;
- canalul – mijloceşte
transmiterea mesajului de
la emiţător la receptor;
- semnalul – entitatea fizică
prin care se obiectivează
mesajul (sunete, semne
grafice, lumini etc.);
- codul – legea sau regula de
punere în corespondenţă
între semnale şi mesaj, şi
între literele a două
alfabete când pentru
transmiterea mesajului
folosesc semnale de natură
diferită.
Forme ale comunicării
(după instrumentul de
codificare):
 a. verbală – mediată prin
limbă şi limbaj verbal;
b. nonverbală – utilizează
alte instrumente de
codificare decât cuvintele:
prin corp (aparenţa fizică,
gesturile, mimica), spaţial
sau teritorial, prin imagini.

Limba – suportul şi
instrumentul comunicării:
- este un sistem de semne şi
reguli logico-gramaticale
elaborat social-istoric, care
serveşte ca instrument de
codificare şi transmitere a
informaţiei în procesul real al
comunicării;
- un sistem de coduri prin
care se comunică;
- reprezintă totalitatea
mijloacelor lingvistice
(fonetice, lexicale şi
gramaticale);
- există o limbă a animalelor
bazată pe sunete nearticulate
şi paternuri motorii specifice
şi limba umană bazată pe
sunete articulate şi grafeme
ce are la bază reguli logico-
gramaticale;
- este elaborată social-istoric
şi există independent de
existenţa celor care o
utilizează;
- are un caracter stabil – ea
se schimbă greu în decursul
timpului.

Limbajul – ansamblu de
elemente cu valoare de
designare, care serveşte ca
instrument de codificare şi
transmitere a informaţiei în
cadrul unui grup şi a unor
situaţii particulare.
- este un fapt individual şi
social (se însuşeşte numai
prin relaţia socială cu
adulţii).

Caracteristicile limbajului
verbal
Limbajul verbal –
instrumentul specific uman
de realizare a comunicării
 interindividuale şi de
codificare-vehiculare a
procesărilor informaţionale
la nivelul creierului;
- reprezintă modul de
organizare, integrare şi
funcţionare a limbii la nivel
individual;
- comportamentul
comunicaţional-verbal,
structurat pe baza limbii.
Laturile limbajului:
- fizică (fonetico-grafică);
- semantică (conţinuturi
informaţionale).
Reguli logico-gramaticale
pe care se bazează
limbajul:
- sintactice (formale);
- semantice (de conţinut şi
sens).

Funcţiile limbajului
- funcţia de comunicare –
transmiterea unei informaţii
de la o persoană la alta;
- funcţia de cunoaştere –
de integrare, conceptualizare
şi, în general, de elaborare a
gândirii; simbolismul verbal
mediază toate operaţiile
gândirii;
- funcţia simbolică de
reprezentare – de substituire
a unor obiecte, fenomene,
relaţii prin formule verbale
(cuvântul = semnal al
semnalelor);
- funcţia expresivă – de
exprimare a unui conţinut
semantic nu numai prin
cuvinte, ci şi prin intonaţie,
mimică, pantomimică,
gestică;
 - funcţia de reglare – de
determinare, conducere a
propriilor stări interne şi
propriilor acte
comportamentale, precum şi
emiterea către cei din jur a
mesajelor de atenţionare,
avertizare, susţinere-
încurajare, blamare,
persuasiune (convingere);
- funcţia ludică – presupune
asociaţii verbale de efect,
consonanţă ritmică etc.;
- funcţia dialectică – de
formulare şi rezolvare a
contradicţiilor sau
conflictelor problematice;
- funcţia cathartică – de
descărcare a tensiunilor
interioare, acumulate în timp.

Verigile funcţionale ale

limbajului
Veriga de recepţie şi
decodificare cuprinde:
- receptarea –asimilarea
structurilor obiective ale
limbii şi interiorizarea
modelelor lor ca etaloane de
recunoaştere;
 - receptarea şi înţelegerea
limbajului (oral sau scris)
adresat de cei din jur;
- stabilirea legăturii dintre
conţinutul mesajelor şi
motivele, scopurile activităţii.
Veriga de execuţie,
motorie cuprinde:
- elaborarea şi stocarea
schemelor mişcărilor
articulatorii ce corespund
sunetelor şi a schemelor şi
mişcărilor ce corespund
literelor;
 - operatorii de selectare şi
actualizare a schemelor
articulatorii şi grafice.
Veriga conexiunii inverse
cuprinde:
- circuitul între veriga de
execuţie şi cea de recepţie;
- are rol în corectarea erorilor
de pronunţie şi scriere.

Formele limbajului
a) după gradul de implicare a
subiectului: limbaj activ şi
limbaj pasiv
 Limbaj activ – asigură
iniţiativa în comunicare.
Limbaj pasiv – asigură
recepţia şi înţelegerea
limbajului.
b) după natura suportului –
cod şi planul de
desfăşurare: limbaj extern
şi limbaj intern
Limbaj extern: se
desfăşoară în plan extern, în
comunicarea cu cei din jur;
- se realizează în două
variante: - oral şi scris.
Limbajul oral – este forma
naturală şi fundamentală a
limbajului:
- presupune două
componente vorbirea
(emiterea) şi ascultarea
(receptarea);
- în ontogeneză este primul
care se constituie şi stă la
baza limbajului scris;
- este însoţit de elemente
extraverbale (gestica,
mimica, intonaţia, timbrul
etc.);
- se serveşte de elemente
situative contextuale şi de
stările interne ale
subiectului;
- are caracter adresativ
pregnant;
- poate fi eliptic, aluziv,
indirect;
- permite reveniri, precizări.

Forme ale limbajului oral:

- monologul- subiectul
vorbitor se află numai în
poziţia de emiţător;
 - dialogul – locurile între
emiţător şi receptor se
schimbă succesiv.

Limbajul scris – o formă

culturală a limbajului care
presupune citirea şi
scrierea:
- necesită elaborarea frazelor
în raport cu un plan
prealabil;
- se desfăşoară relativ lent;
- este necesară o exersare
permanentă;
- este bine reglementat de
norme gramaticale, lexicale
şi ortografice;
- claritate, sistematizare,
evidenţiază mai bine decât
cel oral capacitatea de
gândire;
- trebuie să fie corect
alcătuit, să fie explicit,
complet, accesibil;
- se realizează pe baza
analizatorului kinestezic şi
vizual.
Limbaj intern
(comunicarea cu noi înşine
în activitatea mintală,
intelectuală):
- serveşte cu precădere
activităţii mintale (suport al
acesteia), prin codificarea
conţinutului vieţii psihice
în simboluri verbale;
- este rezultatul integrării şi
consolidării schemelor
verigii efectorii a
limbajului extern;
- ideomotricitate – se
înregistrează mişcări
 articulatorii la nivelul
coardelor vocale;
- se caracterizează prin
comprimare, concizie şi
maximă viteză de realizare
(utilizează prescurtări,
condensări – substituie
cuvintele cu imagini);
- predicativitate (centrat pe
acţiuni şi calităţi).

Funcţii ale limbajului

intern: -
- în activitatea mintală -
anticipare, proiectare,
planificare, rezolvarea
problemelor.
- în desfăşurarea
limbajului extern – înainte
de a fi rostite sau scrise
cuvintele sunt selectate şi
activate în minte.
- în comunicarea cu noi
înşine – autointerogaţie,
autoanaliză, autoîncurajare,
automustrare, dialogare etc.
- în activitatea onirică –
suportul de codificare şi
structurare a conţinutului
viselor.
 MEMORIA
Definiţie
Memoria este procesul
psihic de întipărire,
păstrare şi reactualizare
(recunoaştere şi
reproducere) a experienţei
anterioare (cognitive,
afective, volitive).

Caracterizare generală
- este o capacitate generală a
întregii materii, fie ea vie sau
nevie;
 - defineşte dimensiunea
temporală a organizării
noastre psihice, integrarea ei
pe cele trei segmente ale
orizontului temporal – trecut
– prezent şi viitor;
- Eul dobândeşte
continuitatea identităţii în
timp;
- reflectă trecutul ca trecut,
dar este implicată şi în
prezent, participă la
desfăşurarea curentă a
activităţii noastre psihice;
 - conţinutul memoriei este
divers şi eterogen – imagini,
cuvinte, propoziţii, idei, trăiri
afective, mişcări etc.;
- ea se datorează
plasticităţii creierului
(proprietatea de a-şi modifica
starea internă sub influenţa
stimulilor externi) şi
capacităţii de înregistrare
(engramare), păstrare şi
reactivare (reactualizare) a
„urmelor” acestor stimuli;
- este în interacţiune cu
toate procesele, însuşirile şi
capacităţile psihice (reţine şi
organizează datele oferite de
simţuri, le sistematizează cu
ajutorul gândirii, prin eforturi
de voinţă şi în funcţie de
anumite interese etc.

Caracteristicile memoriei
(trăsături esenţiale)
- activă – nu constă într-o
simplă depozitare de
informaţii; ea dispune de
operatori proprii precum
prelucrări, evaluări şi
reorganizări logice ale
materialului stocat; unele
informaţii sunt simplificate,
altele îmbogăţite în funcţie de
trebuinţele, sentimentele pe
care le trăim.
- situaţională (contextuală)
– înregistrarea şi stocarea se
realizează prin raportarea la
coordonate spaţio-temporale.
- selectivă – se înregistrează
şi se păstrează acele
informaţii, experienţe care
corespund particularităţilor
de vârstă, sex, intereselor şi
scopurilor actuale sau
viitoare.
- mijlocită – se realizează
prin utilizarea unor procedee
mnemotehnice speciale
(repetiţii, sublinieri, scheme,
exemplificări, aplicarea
informaţiilor, noţiunilor,
formulelor în rezolvarea
efectivă a unor sarcini etc.).
- inteligibilă, (organizată
logic şi sistemic) – presupune
înţelegerea celor memorate şi
reactualizate, precum
presupune şi faptul că între
elementele memorate se
stabilesc legături de
semnificaţie, de asemănare-
contrast, de subordonare şi
incluziune.

Indicatorii (parametrii,
calităţile) memoriei
- volumul – cantitatea de
material pe care o putem
reţine şi actualiza după o
singură prezentare a
materialului; el indică
memoria pură.
 - trăinicia – durata de
păstrare activă a celor
memorate (între o oră şi toată
viaţa); ea depinde de
particularităţile
psihofiziologice ale
individului şi de
caracteristicile materialului,
de semnificaţia lui, de
frecvenţa solicitării, de
organizarea şi sistematizarea
internă.
- fidelitatea – exprimă
gradul de corespondenţă
calitativă dintre materialul
memorat iniţial şi materialul
reprodus; ea poate fi absolută
(fidelitate maximă – foarte
rar întâlnită) sau parţială (cea
mai frecventă).
- confabulaţia – o formă a
alterării fidelităţii manifestată
prin reproducerea unor
informaţii, evenimente ireale,
dar pe care subiectul
consideră că le-a memorat
cândva.
- completitudine – reflectă
raportul cantitativ, de volum
dintre materialul memorat
anterior şi cel reprodus la un
moment dat; este
condiţionată de
particularităţile
psihofiziologice ale
subiectului şi de
caracteristicile materialului.
- promptitudine –
rapiditatea fixării
şi .încadrarea în timp util a
reactualizării, cu cât trăinicia
a ceea ce am memorat este
mai mare, cu atât
promptitudinea este mai bună
O memorie este bună dacă
toţi aceşti indicatori au
valori ridicate şi este slabă
dacă aceşti indicatori iau
valori scăzute.
Procesele memoriei
Memorarea: procesul de
întipărire, fixare, engramare a
informaţiilor.
Păstrarea: reţinerea pentru
un timp mai scurt sau mai
îndelungat a celor memorate.
Reactualizarea: scoaterea la
iveală a celor memorate şi
păstrate în vederea
utilizării,valorificării lor prin
intermediul recunoaşterii sau
reproducerii.
- recunoaşterea: se produce
în prezenţa obiectului sau
elementelor materialului
despre care trebuie furnizată
informaţia;
- reproducerea: constă în
reactualizarea şi relatarea
informaţiei anterior stocate,
în absenţa obiectului de
referinţă.

Formele memoriei
a. după prezenţa
sau absenţa intenţiei şi a
controlului voluntar:
involuntară şi voluntară
Memoria involuntară
- toate cele trei procese ale
memoriei se realizează fără
intenţie, spontan, fără un
control deliberat („trebuie” şi
„vreau”);
- prin aceasta se constituie
cea mai mare parte din
experienţa anterioară;
 - înregistrează tot ceea ce se
întâmplă dar nu ne putem
reaminti totul;
- deşi mai puţin organizată şi
sistematizată ea joacă un rol
important în achiziţionarea
experienţei generale de viaţă;
- se fixează şi se conservă
acele fapte care
impresionează sau au
importanţă pentru subiect,
care îndeplinesc un anumit
rol în cadrul activităţilor
curente, respectiv de
mijloace ale acţiunii sau de
scopuri;
- funcţionează după
principiul hedonic (se
memorează ceea ce are
semnificaţie directă pentru
subiect).
Memoria voluntară:
- presupune stabilirea
conştientă a scopului de a
memora;
- este proprie numai omului;
- ea presupune o oarecare
organizare: prezenţa
scopului, un efort de voinţă,
utilizarea unor procedee
speciale pentru facilitarea
fixării (fragmentarea textului,
repetiţii etc.);
- funcţionează după
principiul realităţii (se
memorează numai ceea ce
trebuie);
- rol principal în realizarea
ei îl au trăsăturile voinţei
(forţa – gradul de mobilizare
neuropsihică, perseverenţa –
repetarea unui material până
se realizează o fixare
completă, tenacitatea –
repetarea materialului de
memorat indiferent de
dificultatea sarcinii) şi
trăsăturile atenţiei
(concentrarea, stabilitatea şi
distributivitatea);
- are un caracter
multimediat – beneficiază de
rolul reglator al limbajului
verbal şi de utilizarea unor
procedee speciale de
facilitare (procedee
mnemotehnice:
sistematizarea materialului,
stabilirea unor repere de
recunoaştere - identificare,
stabilirea unor legături logice
între secvenţe, etc. );
- sfera ei de cuprindere
poate fi mai mare decât cea a
memoriei involuntare;
- este mai productivă, mai
eficientă decât memoria
involuntară;
- este implicată în învăţarea
organizată, sistematică din
şcoală.
b. după gradul de
înţelegere al celor
 memorate: mecanică şi
logică
Memorie mecanică:
- se realizează prin simpla
repetare, fără ca subiectul să
stabilească legături logice
între elementele lui, fără să-i
dezvăluie semnificaţia şi
sensurile; se realizează
legături de contiguitate
spaţio-temporală sau pe
succesiunea elementelor în
fluxul informaţional;
- se datorează atât
particularităţilor
subiectului (nu are fondul
aperceptiv şi mecanismele
logice necesare analizei şi
înţelegerii), cât şi
materialului care este prea
complicat pentru subiect sau
nu permite stabilirea unor
legături logice (silabe şi
cuvinte fără sens, numere de
telefon, date istorice etc.);
- este slab productivă
ducând la o învăţare formală
(se memorează doar formele
verbale).
Memorie logică:
 - se realizează pe baza
înţelegerii, conştientizării
legăturilor logice interne
dintre elementele
materialului, pe raportarea lor
adecvată la situaţiile reale pe
care le reprezintă, pe
dezvoltarea capacităţii de
aplicare; se bazează pe
asociaţii de tip cauzal, logic,
raţional.
- este superioară memoriei
mecanice atât cantitativ cât şi
calitativ, prin autenticitate
(dă posibilitatea reunirii într-
un tot organic a conţinutului
logic şi a formei verbale),
economicitate (se realizează
cu efort de memorare mai
redus bazat pe mai puţine
repetiţii), productivitate
crescută (asigură rezolvarea
promptă şi eficientă a
sarcinilor);
- se restructurează calitativ
toate procesele memoriei:
păstrarea dobândeşte
caracter activ, materialul
fiind supus unor operaţii
de reorganizare,
 reevaluare şi integrare
(apare fenomenul de
reminiscenţă –
îmbogăţirea şi întregirea
materialului cu elemente,
aspecte şi semnificaţii
noi);
volumul păstrării este
condiţionat de specificul
sarcinii şi obiectivului
(de a memora şi păstra
integral sau selectiv);
reactualizarea este
subordonată criteriilor
de semnificaţie şi
 utilitate (sunt
reactualizate acele
elemente care corespund
scopului activităţii,
naturii sarcinii
etc.);cunoştinţele
reactualizate sunt supuse
evaluării pentru a stabili
măsura în care ele
corespund scopului,
dorinţelor .

c. după
modalitatea
informaţională
 preferenţială: vizuală,
auditivă, tactilă, gustativă
şi chinestezică, imagistic -
intuitivă şi verbal
simbolică
Memoria vizuală:
- este dominantă în
recepţionarea, selectarea şi
stocarea informaţiilor
primare, senzoriale (forme,
culori, situaţii spaţiale,
fizionomii etc.);
- tip vizual.
Memoria auditivă
 - dominantă este capacitatea
de recepţie, fixare, păstrare,
reproducere a materialului
sonor (voci umane, sunete
din natură, structuri muzicale
etc.);
- tip auditiv.
Memorie imagistic
intuitivă:
- performanţă mnezică în
raport cu materialul intuitiv-
concret (obiecte şi situaţii
reale, imagini, schiţe etc.).
Memorie verbal simbolică:
 - performanţă mnezică în
raport cu materialul verbal –
simbolic, abstract.

d. după durată
păstrării: senzorială, de
scurtă durată (MLS) şi de
lungă durată (MLD)
Memoria senzorială:
- constă în păstrarea urmelor
secvenţelor anterioare ale
stimulului până la sosirea
secvenţelor următoare cu care
ase articulează şi integrează;
 - face posibilă apariţia
imaginii perceptive.
Memorie de scurtă durată
(memorie de lucru sau
memorie operaţională):
- durează între 1 – 2 sec şi 5
min;
- volumul ei = 7±2
elemente.
Memorie de lungă durată:
- cuprinde totalitatea
informaţiilor recepţionate
care pot fi păstrate un timp
nelimitat (ore, zile, ani, toată
viaţa);
 - are un caracter dinamic;
- constituie premisa
esenţială a conştiinţei
continuităţii existenţei
noastre în timp.

Educabilitatea memoriei
- educabilitatea = poate fi
optimizată, perfecţionată şi
dezvoltată;
- condiţia educabilităţii =
exerciţiul sistematic şi
permanent (mai ales la
vârstele tinere).
Factori ai optimizării
memoriei

Factori obiectivi
a. materialul care trebuie
memorat:
- natura materialului
(imagistic-intuitiv sau verbal-
simbolic, serial-descriptiv sau
logic-explicativ): materialele
intuitiv - senzoriale, verbal -
semnificative se întipăresc şi
se reactualizează mai uşor
decât cele simbolic -
abstracte sau verbal –
nesemnificative (imaginile
mai uşor decât cuvintele,
cuvintele mai uşor decât
silabele, etc.)
- gradul de organizare
şi sistematizare a
materialului: cu cât este mai
organizat cu atât contribuie
mai mult la perfecţionarea
schemelor logice interne ale
memoriei; materialele
omogene, cu elemente
asemănătoare se reţin mai
uşor decât cele cu un grad
ridicat de neomogenitate;
- volumul materialului
– un volum mare se
memorează mai greu (dacă
materialul de memorat creşte
în progresie aritmetică,
timpul de memorare creşte în
progresie geometrică);
- gradul de noutate al
materialului – cu cât este mai
nou cu atât reţinerea
presupune efort mai mare;
- modul de prezentare
al materialului- este mai
dificilă reţinerea materialului
prezentat simultan decât a
celui prezentat serial;
- locul şi rolul pe care-
l ocupă materialul în cadrul
activităţii (condiţie, scop sau
mijloc); cel care reprezintă
scop se reţine mai repede
decât cel care reprezintă
mijloc sau condiţie;
- locul elementelor sau
unităţilor în cadrul seriei – se
fixează şi păstrează
elementele de la începutul şi
sfârşitul seriei (efectul listei);
b. contextul: stimulator,
favorizant sau frenator,
inhibator.

Factori subiectivi
- gradul de implicare a
subiectului;
- stările lui dispoziţionale
interne (sănătatea, odihna,
cultura;
- interese şi trebuinţe;
- vârsta.

Procedee de optimizarea
memoriei
 - prelucrarea activă şi
ordonarea logică a
materialului;
- stabilirea unor repere, a
unor puncte de sprijin, a unor
asociaţii, a unui suport
extern;
- receptarea materialului
simultan pe două canale
senzoriale (vizual şi auditiv);
se memorează 10% din ceea
ce citim, 20% din ceea ce
auzim, 30% din ceea ce
privim, 50% din ceea ce
vedem şi auzim simultan,
80% din ceea ce rostim şi
90% din ceea ce explicăm şi
efectuăm simultan;
- recurgerea la procedee de
susţinere a vigilenţei, a
clarităţii conştiinţei prin
efectuarea unor exerciţii
fizice etc.;
- fixarea cu claritate a
scopului memorării şi a
duratei memorării;
- stabilirea unor legături
afective, motivaţionale, a
unor interese pozitive între
subiect şi materialul de
memorat

Uitarea este un fenomen

psihic opus memoriei care
se manifestă sub forma
erorilor în recunoaştere sau
reproducere şi în
imposibilitatea de a
reactualiza materialul
memorat.

- este un fenomen natural şi

relativ necesar, normal şi
pozitiv; ea evită
supraîncărcarea memoriei şi
asigură echilibrul sistemului
cognitiv al individului;
- îndeplineşte funcţii de
reglare şi autoreglare a
comportamentului mnezic al
individului, deoarece dă
posibilitatea „eliminării” a
ceea ce este inutil;
- prin intermediul ei se pune
ordine în tezaurul memoriei
(sunt scoase din circuitul
activ elementele a căror
folosire a încetat, trecându-se
în circuitul pasiv).
Cauzele uitării
- nesolicitarea îndelungată a
materialului;
- insuficienta consolidare în
etapa memorării;
- stări emoţionale negative;
- lipsa de interes şi de montaj
voluntar adecvat;
- starea de oboseală şi de
surmenaj.
- consumul de droguri, alcool
etc.
Teorii care explică uitarea
1. teoria ştergerii urmelor –
ca urmare a nesolicitării
materialului.
2. teoria interferenţei –
efectele negative pe care le
au cunoştinţele memorate
anterior (retroactivă –
informaţia nouă influenţează
negativ pe cea veche şi
proactivă – informaţia veche
o influenţează negativ pe cea
nouă).
3. teoria uitării motivate (S.
Freud) – se uită ceea ce este
asociat cu evenimente
neplăcute, dureroase sau
ameninţătoare (prin
fenomenul represiei sau
refulării).

Forme ale uitării

- uitare totală (amnezie
totală): ştergerea, dispariţia
integrală a datelor memorate
şi păstrate şi se concretizează
în imposibilitatea de a
reactualiza.
- uitare parţială (amnezie
parţială):recunoaşteri şi
reproduceri parţiale, mai
puţin exacte şi adecvate,
uneori chiar eronate.
- uitare situaţională
(lapsusuri, blocaje
temporare): reamintirea după
o anumită perioadă de timp
datorită intrării în funcţie a
procesului de reminiscenţă.

Apariţia uitării
a. instantaneu apare în situaţii
de şoc traumatic sau psihic;
b. treptat apare pe fondul unei
funcţionări normale a
creierului şi are o anumită
dinamică (curba uitării H.
Ebbinghaus – în primele 20
ore se uită 60-70% din
volumul materialului
memorat, după care ritmul
descreşterii se reduce la 15-
20% din materialul iniţial).

Combaterea uitării
- eşalonarea repetiţiilor
(stabilirea unui interval optim
între repetiţii);
- stabilirea unui număr optim
de repetiţii.

Memorie şi învăţare
- memoria nu se confundă cu
învăţarea, ea este activ
implicată în învăţare;
- învăţarea este o activitate
complexă în care sunt
implicate şi alte procese
psihice precum şi trăsături de
personalitate;
- învăţarea presupune pe
lângă memorie şi aplicarea
celor memorate în situaţii
noi.
 IMAGINAŢIA
Definiţie
Imaginaţia este procesul
psihic intelectual (cognitiv)
de selectare şi combinare în
imagini noi a elementelor
din experienţa anterioară
(generarea de imagini fără
corespondent în experienţă)

Caracterizare generală
- etimologic desemnează
capacitatea de a forma
imagini; în vorbirea curentă
se numeşte fantezie, putere
de închipuire;
- produsul activităţii
imaginative - imagini ale
unor obiecte care nu pot fi
percepute direct, imagini ale
unor obiecte noi, posibile,
imagini ale unor obiecte
dorite, dar încă nereale pentru
persoana respectivă, idei,
proiecte şi planuri complexe
obiectivate în inovaţii,
invenţii, descoperiri, opere
literare, muzicale plastice
etc.;
 - datorită ei omul îşi poate
planifica viitorul, anticipând
rezultatele activităţii;
- sursa imaginaţiei -
experienţa stocată în
memorie;
- spre deosebire de memorie
a cărei performanţă este
fidelitatea cu care reproduce,
imaginaţia are ca
performanţă noutatea (cu cât
produsul este mai diferit faţă
de realul de la care porneşte)
fiind mai aproape de gândire,
în sensul că este orientată
spre viitor;
- în timp ce gândirea
presupune rigoare logică,
raţionalitate, reguli şi norme
riguroase imaginaţia este
mult mai liberă, ea depăşind
barierele realului perceptibil
ajungând până la fantastic şi
fantasmagoric;
- imaginaţia nu are limite
având o notă de inedit, de
noutate.

Niveluri ale imaginaţiei

Din punct de vedere al
mecanismelor interne prin
care se realizează imaginaţia
se desfăşoară la următoarele
niveluri:
- nivelul oniric –
concretizat în vise; visul din
timpul somnului este o suită
de imagini, idei şi emoţii
mai mult sau mai puţin
coerente care se produc în
anumite momente ale
somnului; este o formă
involuntară şi pasivă a
imaginaţiei (subiectul este şi
actor şi spectator în acelaşi
timp); este însoţit de
sentimentul realului (nu
există conştiinţa trecutului ca
trecut); conţinutul visului
este determinat de stimulii
din mediul extern sau
intern; visul poate avea un
caracter simbolic în cazul
unor dorinţe nepermise,
imaginile fiind deghizate.
- nivelul reveriei (visul cu
ochii deschişi) – presupune
elaborarea unei suite de
imagini şi idei puţin
organizate, combinate în
funcţie de dorinţele şi
aşteptările subiectului
(realizarea dorinţelor în plan
imaginar); se realizează în
stare de relaxare; atunci când
se prelungeşte ea devine
dăunătoare;
- nivelul intenţional
orientat – reprezintă forma
organizată şi structurată a
imaginaţiei, subordonată unui
scop bine determinat.

Formele imaginaţiei
a) după prezenţa sau
absenţa intenţiei:
- involuntare (visul din
timpul somnului şi reveria);
- voluntare (imaginaţia
reproductivă, creatoare, visul
de perspectivă).
b) după gradul de implicare
a subiectului
pasive (visul din timpul
somnului);
active (formele voluntare).
c) după gradul de
organizare a produsului:
 absurde (visul din timpul
somnului ca produs,
produsele imaginative ale
unui bolnav psihic);
constructive (produsele
formelor voluntare, active).
d) după conţinutul şi
specificul activităţilor
umane:
- artistică (literară, plastică,
muzicală);
- tehnică (primată în
invenţii şi inovaţii);
- ştiinţifică (proiecte de
cercetare, descoperiri,
elaborarea de modele
explicative);
- arhitectural-constructivă
(redarea unor forme şi stiluri
noi în construcţii);
- managerială (căutarea de
noi soluţii, eficiente în
administrarea instituţiilor şi
întreprinderilor);
- politică (intuirea
tendinţelor din viaţa socială şi
abilitatea de a elabora
programe şi modele noi de
soluţionarea problemelor).
Imaginaţia reproductivă
(reconstitutivă) – constă în
elaborarea mentală, pe baza
descrierilor verbale a
imaginilor unor obiecte sau
fenomene existente în trecut
sau prezent dar care n-au fost
percepute de subiect;
- aceste imagini sunt noi
doar pentru aceea persoană;
ele rezultă din combinarea şi
transformarea informaţiilor
stocate în memorie, pe baza
descrierii verbale sau a unei
scheme oferite de altcineva;
 - se deosebesc de imaginile
memoriei pentru că nu au
corespondent în percepţiile
anterioare ale subiectului
(sunt cu atât mai valoroase cu
cât reconstituie mai exact
obiectele sau fenomenele
vizate).
Imaginaţia creatoare – este
activitatea mintală de
generare a unor imagini şi
combinaţii imagistice care să
reflecte posibilul, fără a avea
corespondent în experienţa
anterioară a subiectului;
 - este forma cea mai
complexă şi valoroasă a
imaginaţiei fiind implicată în
creativitate;
- produsul ei este un proiect
mintal cu un grad mai mare
sau mai mic de originalitate;
- se caracterizează prin
bogăţia şi noutatea
procedeelor, prin valorificare
eficientă a sugestiilor din
inconştient.
Visul de perspectivă –
proiectarea mintală a
drumului propriu de
dezvoltarea în concordanţă cu
posibilităţile individuale şi cu
condiţiile obiective.
Empatia – este
„transpunerea imaginativă a
cuiva în gândirea, simţirea şi
acţiunea altcuiva”, cu scopul
de a-l înţelege mai bine sau
de a interpreta evenimentele;
este necesară în activitatea
actorilor şi profesorilor.

Procedeele imaginaţiei
 schimbar
ea – prin diminuarea sau
 exagerarea proporţiilor
(Guliver în tara piticilor,
Setilă, Gerilă);
 amalgam
area – combinarea de
elemente şi trăsături esenţiale
ce aparţin unor obiecte
diferite şi reunirea lor într-un
tot (centaurul, sfinxul);
 schimbar
ea raporturilor cauzale –
specifică poveştilor (un om
cu capul tăiat trăieşte dacă
acesta se aşează la loc);
 completa
rea realităţii cu elemente de
fantezie – decorarea unor
peisaje (case de cristal, fructe
de aur);
 personifi
carea sau
antropomorfizarea naturii
– atribuirea lucrurilor din
natură calităţi umane.
 VOINŢA
Definiţia
Voinţa este un proces psihic
complex, prin intermediul
căruia omul îşi mobilizează
şi îşi canalizează forţele şi
capacităţile fizice şi
spirituale în vederea
învingerii obstacolelor care
apar pe traiectoria
activităţii

Caracterizare generală
 este o
formă superioară de reglaj
 (autoreglaj), de tip conştient
şi mediat verbal;
 obstacol
ul rezultă din confruntarea
posibilităţilor individului cu
condiţiile obiective ale
activităţii;
 natura
obstacolului care
declanşează mecanismul
reglator al voinţei poate fi:
exterior, material (am
pierdut cheia şi nu pot
deschide uşa), interior,
fiziologic (starea de
 oboseală), psihologic (lipsa
unor cunoştinţe într-o
situaţie de examen);
 finalitatea
actului voluntar este în
funcţie de modul de evaluare
a obstacolului;
 raportul
dintre obstacol şi intensitatea
efortului voluntar poate fi:
- subapreciat (acţiunea va
fi însoţită de eşec),
- supraapreciat (acţiunea va
fi realizată eficient, dar
 cu mare consum
energetic),
- reflectat corect – optim
voliţional - (cazul cel mai
bun, care asigură
finalitatea optimă a
acţiunii).
 efortul
voluntar nu este înnăscut, ci
se formează în cursul
ontogenezei;
 efortul
voluntar se poate specializa,
devenind capabil de a se
 manifesta în activităţi cu
aceleaşi tipuri de sarcini;
 capacitate
a de a manifesta efort
voluntar este foarte mare,
însă nu este nelimitată (se
poate ajunge la oboseală,
surmenaj psihic şi la
scăderea performanţelor);
 în
formarea voinţei un rol
important îl are nivelul de
dezvoltare a limbajului, a
structurilor lui semantice;
limbajul îndeplineşte un rol
 reglator esenţial în
declanşarea, organizarea şi
desfăşurarea acţiunilor
mintale şi motorii;
 prin
intermediul limbajului se
formulează scopul acţiunilor
voluntare;
 acţiune
voluntară - se desfăşoară pe
baza conştientizării
motivului, a scopului, a
mijloacelor de atingere a
scopului, a efectelor, a
eventualelor erori şi a
intervenţiei corectoare a
subiectului.
Structura şi fazele actului
voluntar
1. Apariţia impulsului şi
stabilirea prealabilă a
scopului:
Impulsul – o tensiune
interioară care tinde să se
exteriorizeze, să se activeze,
să devină veriga motorie;
poate fi generat de un stimul
intern sau de unul extern;
când intensitatea lui
depăşeşte un anumit prag se
conştientizează sub forma
unei dorinţe şi prin
formularea scopului
(imaginea ideală, exprimată
prin limbaj a finalităţii
acţiunii, a rezultatului dorit).
2. Analiza şi lupta
motivelor (a alternativelor
posibile):
Deliberarea - apare în
situaţia în care unui motiv i
se opun altele, contrare sau
dacă acţiunea presupune
existenţa mai multor
posibilităţi de realizare;
 - implică efort
suplimentar de cunoaştere, a
condiţiilor de împlinire a
motivelor, de analiză
conţtientă a urmărilor lor, de
evaluare a acestora.
3. Luarea hotărârii:
Decizia - formularea
hotărârii,
- alegerea unui motiv şi scop
şi inhibarea momentană
sau renunţarea la celelalte
posibilităţi;
- poate fi dificilă, uneori
dramatică;
 - este importantă dorinţa de
succes, dar şi teama de
eşec, sistemul propriu de
valori etc.;
- apare intenţia de a acţiona
care include: motivul ales,
scopul corespunzător,
mijloacele de realizare a
scopului, planul de
desfăşurare a acţiunii,
posibile consecinţe ale
acţiunii.
4. Execuţia:
- este formată din operaţii
concrete (în plan mintal sau
material) şi operaţii
automatizate care conduc la
atingerea scopului;
- reprezintă realizarea
efectivă a planului şi
atingerea reală a scopului;
- pot să apară dificultăţi care
presupun o mobilizare
deosebită a efortului;
- dacă mobilizarea şi
susţinerea efortului nu se
realizează acţiunea poate
eşua;
5. Verificarea şi
evaluarea rezultatelor
parţiale (intermediare) şi
transformarea lor în
informaţie inversă pentru
comanda şi efectuarea
operaţiilor următoare.

Calităţile voinţei
Perseverenţa – menţinerea
timp îndelungat a efortului în
direcţia realizării scopului (la
un nivel de perfecţiune impus
de subiect sau aşteptat de cei
din jur), în ciuda unor
numeroase şi mari obstacole;
 - nu trebuie confundată cu
încăpăţânarea care presupune
a persevera în mod greşit şi
atunci când nu merită să se
continue acţiunea.
Fermitatea şi tăria
(puterea) voinţei –
capacitatea de a suporta
dificultăţile, privaţiunile,
severitatea criticii etc. pentru
a menţine hotărârea luată sau
convingerea;
- opus, slăbiciunea voinţei –
imposibilitatea de a
manifesta efort voluntar
 cerut, chiar dacă cel în
cauză este conştient de
importanţa acestui fapt
pentru sine.
Independenţa şi iniţiativa –
gradul de autodeterminare şi
originalitatea liniei proprii de
conduită; luarea deciziei se
face pe baza unei analize
personale a situaţiei şi a
consecinţelor posibile,
adoptând o atitudine de
critică raţională faţă de
opiniile celor din jur;
 - opusul ei este
sugestibilitatea – adoptarea
necritică a sugestiilor celor
din jur.
Autocontrolul –
conştientizarea, aprecierea şi
adecvarea permanentă a
tendinţelor, motivelor şi
proceselor intelectuale,
precum şi a acţiunilor
concrete anumitor exigenţe,
principii şi idealuri morale,
politice, sociale etc.
Promptitudinea – constă în
rapiditatea deliberării şi
luarea hotărârii adecvate, în
situaţii când există crize de
timp;
- opusul ei este nehotărârea
manifestată prin îndelungi
oscilaţii nejustificate între
scopuri sau mijloacele
realizării lor.
 AFECTIVITATEA

Definiţie:
Afectivitatea este
ansamblul proceselor
psihice care reflectă sub
forma unor trăiri subiective
specifice, raportul de
concordanţă sau
discordanţă dintre
dinamica evenimentelor
interne (stările proprii de
necesitate, motivaţie) şi
dinamica evenimentelor
externe (stimulii, situaţiile
obiective şi proprietăţile
lor).

Afectivitatea este o
componentă bazală a
psihicului, inconştient sau
conştient. Ea îl deosebeşte pe
om de cel mai perfecţionat
calculator, acesta fiind lipsit
de trăiri afective

Caracterizarea generală
- conţinutul reflectoriu = ele
reflectă relaţia subiectului cu
un obiect, cu o situaţie sau cu
sine însuşi (procesele afective
reflectă obiectele sau
situaţiile aşa cum sunt ele,
tinzând către obiectivitate);
- când între stimulii interni şi
realitatea înconjurătoare
există o concordanţă trăim
stări afective pozitive
(plăcere, bucurie etc.) iar
când apar nepotriviri,
contradicţii trăim stări
afective negative;
- subiectivismul proceselor
afective se explică prin
gradul diferit de satisfacere
sau nesatisfacere a motivaţiei
(stărilor interne);
- este în raport cu întreg
organismul, fiind o reacţie
concomitent organică, psihică
şi comportamentală, o
„vibraţie a lumii” în întreaga
fiinţă;
- ele sunt declanşate de
procesele cognitive dar
reflectă relaţiile subiectului
cu obiectele (cu mediul
extern sau inter). Pe măsura
diferenţierii şi identificării
stimulului, reacţia emoţională
primară, nespecifică, va fi
înlocuită cu trăirea
emoţională specifică,
adecvată naturii semnificaţiei
stimulului.

Rolul afectivităţii:
a. activare (alertă energetică)
– determinat de deficitul de
informaţie despre stimul şi
prin care se accelerează
procesul percepţiei sau al
interpretării, se susţine
energetic activitatea;
b. selectare, evaluare şi
potenţare a atitudinii şi
comportamentului –
determinat de semnificaţia
stimulului;
c. orientarea activităţii
psihice în raport cu stările
de necesitate ale subiectului
spre deosebire de procesele
de cunoaştere care se
subordonează însuşirilor
obiectului;
d. realizează adaptarea
individului la mediu
reglându-i comportamentul
prin semnale emoţional
afective – de alarmare
psihofiziologică, de selectare
şi clasificare adaptiv-
pragmatică a influenţelor
externe, de informare inversă
suplimentară în stabilirea şi
restabilirea echilibrului intern
şi personalităţii;
- efectul reglator al
afectivităţii depinde de
intensitatea şi durata trăirii şi
nu de semnul ei;
- depăşirea limitelor optime
conduce fie către blocare
acţiunii, fie la modificarea
parametrilor ei dinamici
(viteză, precizie, durată,
coordonare), fie la
modificarea totală a direcţiei
ei de desfăşurare;
- funcţia reglatoare este
implicată în trei momente
principale ale activităţii:
 în momentul iniţial
prin stabilirea scopurilor
şi a mijloacelor, prin
determinarea direcţiei şi
indicatorilor energetici,
 în momentul
desfăşurării (al
execuţiei) prin evaluarea
efectului adaptiv al
operaţiilor şi rezultatelor
parţiale, prin susţinerea-
potenţarea energetică
pentru atingerea
obiectivului final,
 în momentul final
prin acceptarea şi
integrarea rezultatului
obţinut sau prin
respingerea lui şi
 reorientarea spre altă
acţiune;

Trăsăturile
(proprietăţile) proceselor
afective:
 polaritat
ea – constă în tendinţa
acestora de a se situa în
jurul unui pol pozitiv sau
negativ, în funcţie de
satisfacerea sau
nesatisfacerea stărilor de
necesitate interne (plăcere-
neplăcere, bucurie-tristeţe,
 simpatie-antipatie, iubire-
ură etc.); trăirile pozitive
ridică tonusul activităţii şi
facilitează desfăşurarea ei
(sunt stenice), iar cele
negative scad tonusul,
frânând desfăşurarea ei
(sunt astenice)
 intensita
tea – reprezintă forţa sau
încărcătura energetică a
trăirii emoţionale; este
proporţională cu intensitatea
stimulului afectogen,
 - trăirile afective pot fi:
puternice, medii, slabe,
- hipoafectivul are trăiri
afective slabe,
hiperafectivul are trăiri
afective puternice chiar
şi atunci când ele trebuie
să fie moderate.
 durata
(stabilitatea) – constă în
persistenţa în timp a
proceselor afective, chiar
dacă obiectul lor nu mai este
prezent; se manifestă sub
două forme:
- forma activă (actuală)
– este o trăire activată
care corespunde duratei
de acţiune a stimulului
(există şi fenomenul de
post efect emoţional),
- forma pasivă(latentă) –
caracterizează structurile
afective complexe şi
starea afectivă de fond
care este o constantă
bazală a personalităţii
(dispoziţia – robustă,
optimistă, sceptică,
pesimistă).
 converti
bilitatea – proprietatea
structurilor emoţional-
afective de a-şi modifica
semnul (una de semn
pozitiv trece în alta de semn
negativ –(iubirea se
transformă în ură);
 ambivale
nţa - proprietatea
structurilor emoţional-
afective de a include două
tipuri de trăiri antagonice în
raport cu acelaşi obiect
(pozitivă, de afecţiune şi
 alta negativă, de
respingere).

Expresiile emoţionale
a. răspunsul emoţional
imediat
- comportamentul global
apare ca răspuns la o situaţie
şi variază în natura şi
structura lor conform situaţiei
şi particularităţilor
subiectului; cele mai
cunoscute sunt reacţiile de
urgenţă care mobilizează
organismul pentru a face faţă
situaţiilor de urgenţă;
Comportamentul de
surpriză, de frică şi furie,
sincopa
- fenomenologia şi
expresivitatea facială –
mimica (mişcări ale feţei)

b. manifestările fiziologice –
accelerarea sau încetinirea
pulsului şi a respiraţiei,
transpiraţie, pălirea sau
înroşirea feţei, dilatarea
pupilelor, uscarea gurii,
nevoia de micţiune;

c. răspunsul emoţional
secundar – este o urmare a
celui primar şi contă din
instalarea fie a unei senzaţii
de satisfacţie, fie a unei
stări de apatie şi depresie,
fie a unei stări de oboseală;
când este inadaptiv intră în
sfera patologicului;
d. efectele persistente ale
emoţiilor apar ca efect al
învăţării şi vizează
prelungirea efectelor pozitive
ale emoţiilor şi eliminarea
celor negative; sentimentele
sunt aspectul subiectiv,
introspectiv al acestora.

Expresiile emoţionale au
două funcţii:
- adaptivă – ele sunt semnale
de avertizare şi descurajare
a adversarului,
- de comunicare – furnizează
informaţii despre starea
internă a subiectului în
momentul dat.
Clasificarea proceselor
afective
A. se iau în consideraţie
simultan criteriile
intensitate, durată, grad de
conştientizare, nivel de
elaborare

a. Procese afective
primare – sunt înnăscute, se
produc spontan, sunt
condiţionate biologic, nu se
supun controlului voluntar:
- tonul emoţional –
acompaniază procesele
cognitive,
- trăirile de esenţă organică
– sunt generate de buna sau
proasta funcţionare a
organelor interne (confortul
sau disconfortul fiziologic,
buna dispoziţie sau
indispoziţia fizică,
organică),
- stările afect – trăiri
impulsive, explozive,
violente, de scurtă durată,
greu de controlat conşient
 (furia, groaza, euforia,
spaima, disperarea etc.).
-
b. Procesele şi stările
afective complexe
(secundare) – sunt
dobândite, mare grad de
elaborare şi conştientizare;
învăţarea afectivă achiziţia
modului de manifestare a
emoţiilor, deci expresivitatea
emotivă, sub aspectul
controlului formei, dozării,
interpretării etc.,
- emoţiile situaţionale
curente – sunt trăiri de
scurtă durată, intense,
determinate de însuşiri
singulare ale
obiectelor(sunete, culori,
forme, mirosuri etc),
Expl. Tristeţe, simpatie,
antipatia, admiraţia,
mirarea, dispreţul, speranţa
etc.; ele se manifestă variat
în funcţie de tiparele sociale
convenţionale,
- emoţiile integrate
activităţilor (joc, învăţare,
muncă, creaţie) sunt
determinate de desfăşurarea
acestora şi de dificultăţile
întâmpinate, de succese, de
eşecuri etc.;
Expl. munca de cercetare
ştiinţifică, creaţia artistică
sau religioasă, succesul sau
eşecul obţinut în învăţarea
şcolară produc emoţii
specifice.
- Şocul emoţional este
conflictul dintre aşteptările
sau obişnuinţele unei
persoane şi noutatea
situaţiilor, este determinat
de frustrare dar şi de o
surpriză plăcută (revederea
unei persoane după mult
timp pe neaşteptate);
- dispoziţiile sunt stări
afective generalizate, difuze,
relativ stabile şi de
intensitate moderată;
cauzele sunt greu de
identificat; motivaţia poate
rămâne inconştientă.
Expl. Buna dispoziţie-
proasta dispoziţie; (o
deziluzie provoacă o stare
de indispoziţie care se poate
prelungi fără să identificăm
cauza)
- dispoziţie afectivă de
fond, structurală care se
manifestă ca trăsătură de
personalitate,
- dispoziţie afectivă
episodică, fie de acelaşi
semn cu cea de fond
care determină o
creştere a intensităţii, fie
de semn opus, în care o
dispoziţie de fond se
poate transforma într-o
 proastă dispoziţie
afectivă episodică şi
invers.

c. Procese şi stări
afective superioare –
structuri foarte complexe,
stabile, puternic condiţionate
socio-cultural, organizate
după criterii valorice şi
integrate în sistemul de
personalitate,
 sentimentele sunt
structuri emoţionale
complexe, de lungă durată,
 de intensitate moderată (mai
mică decât emoţiile),
elaborate treptat în
ontogeneză prin raportare la
anumite semnificaţii şi
valori; sunt condiţionate
social –istoric şi devin
specific umane, în formarea
lor sunt implicate şi
mecanisme cognitive de
comparare – evaluare -
selecţie;
Clasificare:
- sentimente morale – al
binelui, al dreptăţii;
- sentimente sociale –
prietenie, dragoste,
compasiune;
- sentimente de cunoaştere
– a adevărului;
- sentimente politice - de
preferinţă a unei doctrine;
- sentimente religioase – de
veneraţie, de smerenie, de
pocăinţă etc.;
- sentimentele Eului – de
autopreţuire, de iubire şi
stimă de sine sau opusul
lor.
 pasiunile sunt
structuri afective complexe,
stabile, de mare intensitate,
care direcţionează
activitatea spre atingerea
scopului
- pasiuni nobile –
profesionale, de creaţie, de
cunoaştere,
- pasiuni oarbe – avariţa,
cupiditatea, fanatismul,
gelozia, ambiţia, viciile.

B. după conţinut
a. emoţii sentimente
obiectuale raportate la
obiecte concrete, animale şi
persoane,
b. emoţii şi sentimente
valorice: sentimente legate
de valori morale (milă,
compasiune, solidaritate,
dreptate), sentimente legate
de valori estetice
(frumosul,tragicul,sublimului
), sentimente legate de valori
cognitiv-spirituale (dragostea
de
adevăr,îndoiala,consonanţa
sau disonanţa cognitivă),
sentimente legate de valori
profesionale (sentimentul
răspunderii,
conştiinciozităţii, prestigiului
profesional), sentimente
legate de valori religioase
(iubirea faţă de Dumnezeu,
ataşamentul la preceptele
religioase), sentimente de
apartenenţă socială
(sentimentul apartenenţei
etnice, naţionale etc.),
sentimente legate de
relaţionarea interpersonală
(sentimentul respectului,
toleranţei, întrajutorării etc.).

Dimensiunea genetică a
afectivităţii
- afectivitatea umană nu este
un atavism a originii animale
a omului, ci este rezultatul
unui proces legic de
dezvoltare atât în plan istoric
general cât şi în plan
ontogenetic individual:
Etapă Caracteristici
Ontogenetic
ă
0 – 1 an Reacţii afective
vagi,
fluctuante; la
două luni se
semnalează
plăcerea, la 4-5
luni frica
determinată de
prezenţa unor
persoane
necunoscute, la
3 – 6 luni râsul
iar la 8 luni
bucuria.
1 – 3 ani Afectivitatea se
organizează, se
orientează spre
persoane şi
obiecte. Se
învaţă
expresiile
emoţionale
specifice
grupului. La 18
luni se
manifestă
gelozia, la 2 ani
agresivitatea
datorată
opoziţiei faţă de
 adult ca apoi
treptat trăirile
afective
pozitive să fie
dominante
(determinate de
trebuinţa de a fi
iubit, de a
coopera cu
adultul)
3-6/7 ani Expresiile
emoţionale sunt
nuanţate; se
dezvoltă în joc
capacitatea de
simulare a unor
trăiri; la 3 ani
se manifestă
sentimentul
vinovăţiei, la 4
ani cel al
mândriei, la 6
ani apare criza
de prestigiu şi
ruşinea faţă de
o recompensă
nemeritată
(sindromul
bomboanei
amare). Începe
 controlul
voluntar al
emoţiilor, dar în
ansamblu viaţa
afectivă se
menţine
instabilă.
6/7 – 10 /11 Încep să apară
ani procese afective
superioare
(curiozitatea
intelectuală,
admiraţia,
sentimentul
datoriei).
 Statutul de
şcolar
determină stări
de nelinişte.
10 –14 ani Afectivitatea se
nuanţează, se
stabilizează. Se
dezvoltă trăiri
cu mare
intensitate,
violente uneori;
apare teama de
înfrângere şi la
12 ani
dispreţul; se
 dezvoltă
sentimentele
superioare (al
responsabilităţii
, patriotic);
apare nevoia de
a fi afectuos cu
ci din jur
14- 18 ani Viaţa afectivă
se complică,
controlul
voluntar este
puternic; apare
criza de
identitate
 (nelinişte,
teama de eşec,
furtuni afective,
instabilitate,
entuziasm
determinate de
căutările în
legătură cu
propria
persoană, prima
iubire
După 18 ani Viaţa afectivă
se
perfecţionează
şi se
maturizează
 ATENŢIA
Definiţia
Atenţia este o funcţie sau
un mecanism de orientare,
focalizare şi fixare a
conştiinţei asupra unui
obiect, sarcini, întrebări,
probleme etc.

Caracterizare generală
- nu este un proces psihic
pentru că nu are un conţinut
informaţional – reflectoriu
propriu;
- ea este premisă, condiţie şi
factor facilitator,
optimizator al proceselor de
cunoaştere, a activităţii de
învăţare, de muncă, a
jocurilor sportive,
intelectuale, a întregii
praxii;

Rolul atenţiei.
a. filtrare-selectare;
b. activare focalizată
(crearea unei dominanţe
funcţionale corticale).
Formele atenţiei
a) după direcţia ei :
- atenţie externă (îndreptată
spre ambianţa externă),
- atenţie internă (îndreptată
spre propria lume, spre
propria viaţă psihică).
b) după prezenţa sau
absenţa voinţei
(mecanismelor implicate în
desfăşurarea ei):
Atenţia involuntară –
presupune actul
neintenţionat, nedeliberat de
întoarcere a Eului către
stimuli externi,
- se confundă cu reflexul de
orientare (atenţie pasivă);
- asigură eficienţa activităţii
fără să apară oboseala;
- nu este suficientă în
activităţile dificile.
Factori care o provoacă:
- intensitatea deosebită a
stimulilor(auditivi, vizuali,
olfactivi etc.);
- noutatea stimulilor;
- apariţia sau dispariţia
bruscă;
- mobilitatea unui stimul
(mişcarea lui pe un fond
static);
- contrastul dintre stimuli sau
dintre însuşirile lor;
- interesul pentru un obiect;
- actualizarea unor motive şi
trăirea afectivă pozitivă a
relaţiei cu obiectele.
Atenţia instinctivă
- constă în întoarcerea
capului şi a privirii către
excitaţiile noi, care satisfac
anumite instincte;
- apare după primul an de
viaţă.
Atenţia voluntară
- este intenţionată şi reglată
conştient, ea presupune
decizie şi hotărâre, efort
voluntar, scop şi comenzi
verbale;
- este o formă superioară,
atât prin mecanismele de
producere cât şi prin
efectele ei asupra activităţii.

Condiţii pentru favorizarea

atenţiei voluntare:
 - stabilirea clară a scopurilor;
- scoaterea în evidenţă a
semnificaţiei( importanţei)
activităţii;
- stabilirea etapelor şi
situaţiilor mai dificile;
- asigurarea unor condiţii
ambientale favorabile;
- eliminarea sau diminuarea
factorilor perturbatori.
Forme ale atenţiei
voluntare
a. după felul în care se
manifestă
Contemplaţia – atenţia
intensă asupra unui obiect
până la absorbire.
Preocuparea – atenţia
voluntară de durată, care nu
se poate distrage de la un
obiect.
Aşteptarea – atenţia
îndreptată spre ceea ce
urmează să se întâmple.
Încordarea – atenţia cucerită
de un obiect, o idee, o temă.
Silinţa – atenţia îndelungată,
conştientă şi perseverentă la o
lucrare sau un scop care
trebuie atins.
b. după obiectele la care
se referă
Atenţie senzorială – se
referă la lucruri, obiecte sau
însuşiri care intră în sfera de
acţiune a simţurilor.
Atenţie intelectuală – se
referă la idei sau amintiri.

Atenţia postvoluntară
- ansamblu de deprinderi de
a fi atent,
- se bazează pe mecanismele
inconştiente şi nu necesită
încordare voluntară, nu
apare oboseala,
- nu apare spontan, ci prin
exersare îndelungată a
atenţiei voluntare.

Calităţile (însuşirile)
atenţiei
1. volumul – cantitatea de
elemente (litere, silabe,
cuvinte, linii, figuri
geometrice, persoane etc.)
asupra cărora se poate orienta
şi concentra atenţia simultan
(5- 9 elemente),
- este favorizat de:
 organizarea în structuri cu
sens a elementelor;
 complexitatea elementelor
(cele simple sunt mai uşor de
urmărit);
 interesul pentru obiecte
persoane;
 antrenamentul special şi
experienţa personală;
2. concentrarea – exprimă
gradul de claritate şi
intensitate a atenţiei şi
îngrădirea ei de influenţele
perturbatoare colaterale,
- nivelul de concentrare a
atenţiei determină eficienţa
tuturor proceselor psihice;
- factori care determină
concentrarea atenţiei:
importanţa activităţii;
interesul pentru activitate;
coerenţa activităţii;
antrenamentul special în
rezistenţa la factorii
perturbatori.
3. stabilitatea – durata de
menţinere a concentrării la
nivel optim asupra unui
obiect, fenomen, acţiune,
- ea este relativă; nivelul
concentrării să nu scadă sub
limita critică, admisibilă
(10 sec.)
- creşte odată cu vârsta(12-
15 min la preşcolari, 40-50
min la adulţi);
- este condiţionată de aceiaşi
factori ca şi concentrarea.
4. distributivitatea – permite
unei persoane să desfăşoare
concomitent mai multe
activităţi, cu condiţia ca
măcar unele dintre ele să fie
relativ automatizate,
5. mobilitatea
(flexibilitatea) – constă în
deplasarea şi reorientarea
atenţiei de la un obiect la
altul, la intervalele cerute de
desfăşurarea activităţii,
- opusul ei este fixitatea sau
rigiditatea.