Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
În prelucrarea informaţiilor,
cu un sens apropiat de cel al operaţiilor, se recurge deseori şi la termenul de schemă.
Cât priveşte originea operaţiilor mentale se consideră că acestea rezultă din
interiorizarea, comprimarea sau schematizarea acţiunilor externe desfăşurate. Astfel,
pe de o parte, se produce extragerea din acţiune a unui model operaţional, pe de alta,
se explică trecerea de la acţiuni simple la acţiuni complexe, prin îmbinare, în acestea
din urmă, a diverse operaţii.
C. instinctuale - moștenite
C. formate prin condiționare clasică - apare atunci când cineva ajunge să asocieze
stimuli specifici cu diverse rezultate – bucurie, placere, Plahov
C. formate prin condiționare operantă - obținere de recompense sau sancțiuni
(Skinner)
Blocul de
Sarcini comandă Blocul de execuție extern
intern - Selectarea și activarea
Analiză, acțiunilor
decizie,
evaluare
Structura activității
Psihologic cuprinde trei verigi – motivul, scopul și mijlocul ( este declanșată și susținută
energetic de un motiv, este direcționată de un scop (satisfacerea motivului) și utilizează
anumite mijloace (cunoștințe, deprinderi, instrumente etc,). Motivul – de ce?: scopul – ce
se urmărește? Mijlocul – cum?
Operațional (cibernetic)- blocul de comandă intern și blocul executiv extern
Blocul de comandă intern
Procesele de analiză și evaluare a sarcinii
Procesele de elaborare a planului
Procesele de anegere a mijloacelor
Elaborarea anticipată a scopului
Blocul executiv extern
Mișcările (actele) – mișcări musculare, transformări ideale
Operații – apucare, separare, eliminare; nu au scop, nici motivație proprie
Acțiunea - - integrarea mai multor mișcări și operații: necoincidența scopului și
motivului( au un scop propriu, dar nu au motivație proprie (a activității);Este întotdeauna
voluntară( pot fi înși acțiuni implusive)
Elementele activității nu sunt statice, au un caracter foarte mobil, putând trece
unele în altele
Formele activității
Criterii de clasificare
- Planul de desfășurare și natura produsului – spirituală,
intelectuală materială, fizică
- Locul ocupat în viața subiectului – principală și secundară
- Natura și evoluția ontogenetică – joc, învățare, muncă
- După procesul psific dominant – cognitivă, afectivă, volitivă
- Gradul de conștientizare a componentelor – în întregime
conștientă, cu componente automatizate
Jocul are motivație intrinseca (absența obligației de a obține un rezultat semnificație
socială
Învățarea - motivație extrinsecă și intrinsecă ; învățare perceptivă, conceptuală,
operațională, socială;are o latură informativă și o latură formativ – aplicativă
Munca – se finalizează cu un produs cu valoare utilitară pentru subiect și societate; M.
Fizică și intelectuală, M. Reproductiv – executivă(obținea unr produse de serie) și
novator – creatoare (obținerea unor produse noi)
DEPRINDERILE
Definiţie
Deprinderile sunt acte conştient elaborate care au tendinţa de a se desfăşura
mecanic şi uniform, dobândite în cursul experienţei şi perfecţionate prin repetare.
Caracterizare generală
- se automatizează acele componente ale activităţii care se repetă frecvent, se
execută în acelaşi fel şi se exersează mult;
- se reduce la minimum controlul voluntar şi conştient, analitic;
- se desfăşoară la nivel subconştient, fiind uşor controlate conştient, sunt acţiuni
postvoluntare;
- prin automatizare acţiunea se schematizează şi se prescurtează, se elimină ceea ce
este de prisos, se articulează bine secvenţele ei;
- se învaţă şi se consolidează prin permanentizarea unor sarcini şi a unor
preocupări.
Felurile deprinderilor
a. după gradul de implicare a subiectului
- deprinderi active – realizate prin efort, prin învăţare specială (scrierea, citirea
etc.);
- deprinderi pasive – reprezintă o adaptare la anumite situaţii (a îndura frigul, a sta
în bancă).
b. după gradul de complexitate
- deprinderi simple (a folosi lingura, a prinde mingea etc.);
- deprinderi complexe – presupun articularea unui mare număr de operaţii şi
mişcări (scrierea, citirea etc.).
c. după procesul psihic căruia i se subsumează
- deprinderi senzorio-perceptive – automatizarea verigilor motorii ale actului
perceptiv şi consolidarea operaţiilor de detecţie, comparare, evaluare, testare şi
identificare a stimulilor; sunt rezultatul învăţării perceptive;
- deprinderi verbal – perfecţionarea şi automatizarea schemelor mişcărilor
articulatorii şi consolidarea legăturilor logico-gramaticale şi semantice dintre cuvinte;
- deprinderi intelectuale – elaborarea şi automatizarea sistemului operaţiilor
gândirii cu cele trei proprietăţi de bază – reversibilitatea, reflexibilitatea şi asociativitatea
– precum şi elaborarea unor algoritmi de rezolvare a problemelor;
- deprinderi motorii – organizarea, sistematizarea şi integrarea în scheme
funcţionare unitare a mişcărilor expresive, de comunicare şi instrumentale.
d. după forma de activitate care se utilizează
- deprinderi de joc;
- deprinderi de învăţare;
- deprinderi sportive;
- deprinderi de muncă;
- deprinderi de conduită socială.
Interacţiunea deprinderilor
Transferul (facilitarea) – când o deprindere veche, consolidată favorizează formarea şi
învăţarea uneia noi (învăţarea limbilor străine apropiate);
Interferenţa – o deprindere veche frânează formarea alteia noi:
- interferenţa proactivă (trecerea de la o maşină de scris la alta cu tastatura
modificată);
- o deprindere nouă insuficient consolidată sau formată cu erori – interferenţa
retroactivă (învăţarea a două limbi străine în acelaşi timp);
- cauze care duc la inferenţă: slaba diferenţiere între cele două deprinderi, timpul
foarte scurt între formarea uneia şi formarea celeilalte, , insuficiente consolidări.
Priceperile:
- îmbinarea optimă a deprinderilor cu cunoştinţele dintr-un anumit domeniu şi cu
predispoziţiile native specifice acesteia;
- este flexibilă şi poate fi aplicată în condiţii variate.
Obişnuinţa:
- reprezintă o deprindere asociată cu o trebuinţă funcţională;
- ea apare ca o necesitate, se realizează cu regularitate;
- neîndeplinirea ei este trăită ca o frustrare penibilă.
SISTEMUL PSIHIC UMAN, PROCESELE PSIHICE
Organismul uman este un sistem global, celelalte componente morfo-
funcţionale apărând ca subsisteme;
Sisteme ale organismului uman: muscular, osos, locomotor, circulator, respirator,
excretor, endocrin, digestiv, limfatic, genital si sistemul nervos (central si periferic)
nici unul din componentele de bază nu poate fi eliminat fără ca întreg sistemul
să înceteze să existe, ca atare;
in structura fiecarui sistem exista o serie de organe care indeplinesc diferite
functii ce contribuie la functionalitatea sistemului in ansamblu si a organismului;
daca unul dintre organe nu functioneaza intreg sistemul este afectat;
viaţa, funcţionarea de ansamblu a organismului, este rezultatul interacţiunilor
dintre toate organele şi funcţiile parţiale ale acestuia;
dispoziţia diverselor organe şi funcţii au o ierarhie obligatorie şi componentele
nu pot fi dispuse la acelaşi nivel ca într-o structură;
Un sistem este un ansamblu de elemente aflate în interacţiune ordonată,
nonîntâmplătoare, din care rezultă proprietăţi ale ansamblului diferite de
proprietăţile elementelor componente;
Fiecare proces psihic constituie un modul sau subsistem de activitate
informaţională specializată şi care este dotată cu autoreglaj.
De aceea, vom deosebi procesele psihice după conţinutul lor informaţional, după
structurile lor funcţionale şi operatorii şi, de asemenea, după modul în care ele se
organizează şi se reglează.
După aceste trei criterii se constată o deosebire între cele opt procese psihice, şi
anume : senzaţie, percepţie, reprezentare, gândire, memorie, imaginaţie, emoţie
şi voinţă..
Se mai adaugă şi alte două tipuri de desfăşurări procesuale care nu furnizează
informaţii specifice ci le facilitează sau le comunică. Ne referim la limbaj şi la
atenţie.
În aceste condiţii, procesele pot fi divizate în senzoriale, cognitive sau
intelectuale şi reglatorii.
După nivelul şi succesiunea în care ele se formează se disting, de asemenea,
procese primare şi procese secundare, caracteristice pentru om.
procesele psihice nu există şi nu acţionează separat unul de altul ci se întemeiază
unul pe altul, se interpenetrează şi funcţionează simultan şi interdependent. Ele
alcătuiesc un sistem sau un bloc care presupune legi de nivel sistemic şi produce
efecte globale, cum este, în principal, conştiinţa.
Sistemul psihic este energetic; în primul rând, pentru că este un sistem viu, cu regim
bioenergetic, exprimat de impulsurile nervoase; în al doilea rând, pentru că în gestiunea
sistemului au o mare importanţă stările locale sau generale ale acestuia, stări de
sensibilizare emoţională, de activare sau dezactivare tonică, de focalizare sau distribuţie
într-o numită organizare, ceea ce echivalează cu anumite situaţii subiective. Or, toate
acestea sunt legate de energii, care sunt calificate ca neuropsihice sau, simplu, psihice,
spirituale şi morale. Ele nu îndeplinesc neapărat funcţii cognitive, dar reprezintă
fenomene psihice deosebit de importante în constituirea, dezvoltarea şi manifestarea
personalităţii umane.
Pentru ca subiectul să parcurgă, cu certitudine, drumuri în viaţă, să-şi urmeze firul vieţii
şi să acţioneze, fiind permanent asaltat de o infinitate de informaţii, atât din mediul
intern, cât şi din cel extern, el trebuie să fie foarte selectiv în raport cu noianul
stimulaţiilor. Cele mai multe, în loc să-1 orienteze l-ar dezorienta. Şi aici intervine rostul
dispozitivelor antiredundante. Este redundantă informaţia care este de prisos.
Abstracţia este rezultatul unei astfel de selecţii în care informaţia de prisos, privind
aspectele variabile, concrete, accidentale, este lăsată de-o parte. Prin această rafinare a
mecanismelor cerebrale antiredundante gândirea omenească pătrunde la cauzalitate. Pe
aceeaşi cale, se ajunge la selecţie în ce priveşte motivele, pulsiunile lăuntrice, dându-se
prioritate numai unora dintre ele şi se stabilesc scopurile.
S.P.U. este un sistem informaţional dotat cu cele mai perfecţionate şi plastice modalităţi
de autoreglaj. Autoconducerea presupune că fluxul informaţional se divide în informaţii
semantice, reproductive, constatative şi informaţii de comandă, rezultate din acea
prelucrare ce duce la decizie. Prima secvenţă a autoreglajului, în S.P.U constă în aceea că
un subsistem elaborează şi transmite o comandă unui alt subsistem executiv. Cea de a
doua secvenţă, realizată prin retroaferentaţie (conexiune inversă), realizează informarea
subsistemului ce a declanşat comanda asupra modului cum o îndeplineşte subsistemul
executiv şi asupra stării în care se află el. Deci, prin cea de a doua secvenţă se realizează
controlul. În continuare, urmează alte comenzi şi se succed, rând pe rând, controale şi
comenzi; în acest mod, autoreglajul se transformă în coordonare ce ajunge să fie şi o
modulaţie optimă a comportamentului şi a activităţii psihice, în general.
Formele atenţiei
a) după direcţia ei :
- atenţie externă (îndreptată spre ambianţa externă),
- atenţie internă (îndreptată spre propria lume, spre propria viaţă psihică).
b) după prezenţa sau absenţa efortului depus și a gradului de conștientizare
(mecanismelor implicate în desfăşurarea ei):
Atenţia involuntară – presupune actul neintenţionat, nedeliberat de întoarcere a
Eului către stimuli externi,
- se confundă cu reflexul de orientare (atenţie pasivă);
- asigură eficienţa activităţii fără să apară oboseala;
- nu este suficientă în activităţile dificile.
Factori care o provoacă:
- intensitatea deosebită a stimulilor(auditivi, vizuali, olfactivi etc.);
- noutatea stimulilor;
- apariţia sau dispariţia bruscă;
- mobilitatea unui stimul (mişcarea lui pe un fond static);
- contrastul dintre stimuli sau dintre însuşirile lor;
- interesul pentru un obiect;
- actualizarea unor motive şi trăirea afectivă pozitivă a relaţiei cu obiectele.
Atenţia instinctivă
- constă în întoarcerea capului şi a privirii către excitaţiile noi, care satisfac anumite
instincte;
- apare după primul an de viaţă.
Atenţia voluntară
- este intenţionată şi reglată conştient, ea presupune decizie şi hotărâre, efort
voluntar, scop şi comenzi verbale (să fiu atent, să mă concentrez…;
- este o formă superioară, atât prin mecanismele de producere cât şi prin efectele ei
asupra activităţii.
Atenţia postvoluntară
- ansamblu de deprinderi de a fi atent,
- se bazează pe mecanismele inconştiente şi nu necesită încordare voluntară, nu
apare oboseala,
- nu apare spontan, ci prin exersare îndelungată a atenţiei voluntare.
Caracterizare generală
Activitatea voluntară se caracterizează prin următoarele:
– este orientată spre atingerea unor scopuri conştient stabilite Scopul reprezintă proiecţia
mintală a finalităţii acţiunii, este „ţinta” ce urmează să fie atinsă.
– este precedată de un plan mintal
– are la baza intenţia, decizia de a efectua acea activitate
– implică învingerea obstacolelor aflate în calea atingerii scopurilor conştient propuse
– este susţinută de motivaţii specifice şi energizată afectiv
– asigură autoreglarea vieţii psihice.
- este o formă superioară de reglaj a activității, realizat prin mijloace verbale
- constă în mobilizarea și concentrarea energiei psihonervoase în vederea biruirii
obstacolelor și atingerea scopurilor
- reglajul voluntar presupune inițiere și susținere a act. dar și frână, diminuare,
amânare
- este o formă superioară de reglaj (autoreglaj), de tip conştient şi mediat verbal;
- obstacolul rezultă din confruntarea posibilităţilor individului cu condiţiile
obiective ale activităţii;
- natura obstacolului care declanşează mecanismul reglator al voinţei poate fi:
exterior, material (am pierdut cheia şi nu pot deschide uşa), interior, fiziologic
(starea de oboseală), psihologic (lipsa unor cunoştinţe într-o situaţie de examen);
- finalitatea actului voluntar este în funcţie de modul de evaluare a obstacolului;
- raportul dintre obstacol şi intensitatea efortului voluntar poate fi:
subapreciat (acţiunea va fi însoţită de eşec),
supraapreciat (acţiunea va fi realizată eficient, dar cu mare consum energetic),
reflectat corect – optim voliţional - (cazul cel mai bun, care asigură finalitatea
optimă a acţiunii).
- Efortul voluntar constă în mobilizarea resurselor fizice, intelectuale, emoționale
prin intermediul mecanismelor verbale, neurofuncțional este o organizare a
activității nervoase în jurul unui centru dominant, care exprimă în plan psihic
SCOPUL
- Este trăit ca o tensiune, o încordare internă
- efortul voluntar nu este înnăscut, ci se formează în cursul ontogenezei;
- efortul voluntar se poate specializa, devenind capabil de a se manifesta în
activităţi cu aceleaşi tipuri de sarcini;
- capacitatea de a manifesta efort voluntar este foarte mare, însă nu este nelimitată
(se poate ajunge la oboseală, surmenaj psihic şi la scăderea performanţelor);
- în formarea voinţei un rol important îl are nivelul de dezvoltare a limbajului, a
structurilor lui semantice; limbajul îndeplineşte un rol reglator esenţial în
declanşarea, organizarea şi desfăşurarea acţiunilor mintale şi motorii;
- prin intermediul limbajului se formulează scopul acţiunilor voluntare;
- acţiune voluntară - se desfăşoară pe baza conştientizării motivului, a scopului, a
mijloacelor de atingere a scopului, a efectelor, a eventualelor erori şi a intervenţiei
corectoare a subiectului.
Calităţile voinţei
Funcţiile motivaţiei
a) semnalizează un dezechilibru fiziologic sau psihologic producând o activare iniţială a
activitatii umane, o stare de alertă generală predispozantă pentru activitatea ce va urma;
b) declanşează si sustine (potenteaza) energetic efectiv acţiunile menite să restabilească
echilibrul;
c) autoreglează, orienteaza si directioneaza conduitele prin direcţionarea, prin
selecţionarea stimulilor şi condiţiilor şi prin modularea energiei pentru desfăşurarea
activităţilor mentale şi practice;
Motivele – spre deosebire de trebuinţă care, dacă nu atinge o anumită intensitate, rămâne
doar un motiv potenţial, motivul direct al unei activităţi este activ, împinge la acţiune. El
are un segment energizant şi altul orientativ şi direcţional care formează o unitate. În
segmentul orientativ poate fi cuprinsă o trebuinţă, dar şi alte componente cum ar fi:
conştiinţa existenţei unei aptitudini care trebuie valorificată sau un sentiment puternic
faţă de cineva sau o imagine, o idee valoroasă, chiar o idee acceptată de respectiva
persoană
Ele nu acţionează independent unele de altele, ci interdependent formând, în structura
personalităţii, adevărate reţele, configuraţii sau constelaţii de motive.
-
Convingerile - sunt idei adânc implantate în structura personalităţii, puternic trăite
afectiv, care se impun cu necesitate şi stimulează puternic activitatea, poziţiile personale,
opiniile, etc.
- sunt idei forta
- Sunt susţinute de valori, de judecăţi morale şi certitudini
intelectuale.
- Susţin activităţi foarte importante. Cine are convingeri ferme şi
constante, are condiţii interne superioare pentru orientare în viaţa şi pentru
autoreglare
Nu orice idee este o convingere, ci doar cea care reprezintă pentru individ o valoare, o
certitudine subiectivă, care îl ajută să stabilească ceea ce este valabil, optim, necesar, să
distingă între bine şi rău, frumos şi urât, adevăr şi minciună. Aşadar, sunt convingeri
numai ideile-valoare care se contopesc cu trebuinţele şi dorinţele individului, cu
aspiraţile şi năzuinţele lui, cu trăsăturile lui de personalitate. Ele îşi au rădăcinile în
afectivitatea insului, în emoţiile, sentimentele şi pasiunile sale. Ele se impun în
comportament, îl orientează permanent, de aceea sunt nu doar constant promovate, ci şi
virulent apărate, mai ales atunci când sunt contrazise şi atacate. In aceste împrejurări ele
devin adevărate idei-forţă. Convingerile intră în funcţiune în împrejurările de alegere sau
conflict valoric. Dacă sunt foarte puternice ele pot acţiona chiar împotriva instinctului de
conservare. Mulţi oameni celebri, cum ar fi filosofii Giordano Bruno, Thomas Morras au
murit pentru convingerile lor
- Motivaţia pozitivă, intrinsecă şi cea cognitivă sunt, ca tipuri, mult mai productive
decât motivaţia negativă, extrinsecă, afectivă. Dacă însă luăm în considerare şi alţi
factori, cum ar fi vârsta subiecţilor, temperamentul sau caracterul lor vom constata
că, de pildă, la şcolarii mici mai productivă este motivaţia extrinsecă decât cea
intrinsecă, poate şi pentru simplul fapt ca aceasta din urmă fiind mai complexă,
ţinând de structurile de personalitate, nici nu s-a format încă.
- Mijloacele prin care putem creşte gradul de eficienţă al diferitelor forme ale
motivaţiei sunt, desigur, numeroase. Motivaţia cognitivă, de exemplu, poate fi
crescută prin conflictul de idei care produce îndoială, incertitudine, dorinţa de
rezolvare. Cât priveşte motivaţia afectivă, aceasta poate fi crescută prin retragerea
sau doar prin ameninţarea cu retragerea aprobării celor dragi. Asemănător se
poate proceda şi în cazul celorlalte forme ale motivaţiei.
.
Motivatie si performanta. Optimumul motivaţional
Motivaţia nu trebuie considerată ca un scop în sine, ci pusă în slujba obţinerii
unor performanţe înalte. Performanţa este un nivel superior de îndeplinire a scopului. Din
perspectiva diferitelor forme ale activităţii umane (joc, învăţare, muncă, creaţie) ceea ce
interesează este valoarea motivaţiei şi eficienţa ei propulsivă. In acest context, problema
relaţiei dintre motivaţie şi performanţă are şi o importanţă practică, nu doar teoretică.
Relaţia dintre intensitatea motivaţiei şi nivelul performanţei este dependentă de
complexitatea activităţii (sarcinii) pe care subiectul o are de îndeplinit. În sarcinile simple
(repetitive, rutiniere, cu componente automatizate, cu puţine alternative de soluţionare)
pe măsură ce creşte intensitatea motivaţiei, creşte şi nivelul performanţei. In sarcinile
complexe însă (creative, bogate în conţinut şi în alternative de rezolvare) creşterea
intensităţii motivaţiei se asociază, până la un punct, cu creşterea performanţei, după care
aceasta din urmă scade. Se întâmplă aşa deoarece în sarcinile simple existând unul,
maximum două răspunsuri corecte diferenţierea lor se face cu uşurinţă, nefiind influenţată
negativ de creşterea impulsului motivaţional. În sarcinile complexe, prezenţa mai multor
alternative de acţiune îngreuiază acţiunea impulsului motivaţional, intensitatea în creştere
a acestuia fiind nefavorabilă discriminării, discernământului şi evaluărilor critice.
a. când dificultatea sarcinii este percepută (apreciată) corect de către subiect. În acest
caz, optimum motivaţional înseamnă relaţia de corespondenţă, chiar de echivalenţă între
mărimile celor două variabile. Dacă dificultatea sarcinii este mare, înseamnă că este
nevoie de o intensitate mare a motivaţiei pentru îndeplinirea ei; dacă dificultatea sarcinii
este medie, o motivaţie de intensitate medie este suficientă pentru soluţionarea ei etc ;
Nivelul de aspiraţie – standardul pe care o persoană speră să-l atingă într-o sarcină dată
- succesul într-o activitate face să crească nivelul de aspiraţie, eşecul îl coboară (pot
există şi excepţii datorate trăsăturilor de personalitate, mediului familial şi ed ucaţiei),
- el trebuie să fie în concordanţă cu propriile posibilităţi.
LIMBAJUL
Precizări terminologice
Comunicarea (conform teoriei generale a comunicării) este un proces de transfer
de informaţii între două sisteme separate în timp.
- actul prin care o persoană stabilește un schimb de informații cu alta
- comunicarea este un proces care are loc nu numai între ființe umane, ci și că
animalele comunică între ele prin gesturi, zgomote sau sunete; Acestea folosesc
un limbaj non-verbal pentru a transmite informații.
- Comunicarea umana poate fi verbala sau nonverbala.
Conţinutul comunicării: informaţional (imagini, noţiuni, idei), afectiv - emoţional
(conduite afective), motivaţional (trebuinţe, aspiraţii, imbolduri), volitiv (iniţiază,
declanşează, stopează, activităţi).
Sistemul de comunicare cuprinde:
- emiţătorul – cel care produce şi transmite mesaje;
- receptorul sau destinatarul – cel care primeşte mesajul;
- canalul – mijloceşte transmiterea mesajului de la emiţător la receptor;
- semnalul – entitatea fizică prin care se obiectivează mesajul (sunete, semne
grafice, lumini etc.);
- codul – este un sistem de semne, prin care se semnifică ceva, deci se receptează
sau se transmite un mesaj informaţional. legea sau regula de punere în
corespondenţă între semnale şi mesaj, şi între literele a două alfabete când pentru
transmiterea mesajului folosesc semnale de natură diferită.
◄───────────────────────
Feedback
Funcţiile limbajului
- funcţia de comunicare – transmiterea unei informaţii de la o persoană la alta;
- funcţia de cunoaştere – de integrare, conceptualizare şi, în general, de elaborare
a gândirii; simbolismul verbal mediază toate operaţiile gândirii;
- funcţia simbolică de reprezentare – de substituire a unor obiecte, fenomene,
relaţii prin formule verbale (cuvântul = semnal al semnalelor);
- funcţia expresivă – de exprimare a unui conţinut semantic nu numai prin cuvinte,
ci şi prin intonaţie, mimică, pantomimică, gestică;
- funcţia de reglare – de determinare, conducere a propriilor stări interne şi
propriilor acte comportamentale, precum şi emiterea către cei din jur a mesajelor de
atenţionare, avertizare, susţinere-încurajare, blamare, persuasiune (convingere);
- funcţia ludică – presupune asociaţii verbale de efect, consonanţă ritmică etc.;
- funcţia dialectică – de formulare şi rezolvare a contradicţiilor sau conflictelor
problematice;
- funcţia cathartică – de descărcare a tensiunilor interioare, acumulate în timp.
Formele limbajului
a) după gradul de implicare a subiectului: limbaj activ şi limbaj pasiv
Limbaj activ – asigură iniţiativa în comunicare.
Limbaj pasiv – asigură recepţia şi înţelegerea limbajului.
b) după natura suportului – cod şi planul de desfăşurare:8 limbaj extern şi limbaj intern
Limbaj extern: se desfăşoară în plan extern, în comunicarea cu cei din jur;
- se realizează în două variante: - oral şi scris.
Limbajul oral – este forma naturală şi fundamentală a limbajului:
- presupune două componente vorbirea (emiterea) şi ascultarea (receptarea);
- în ontogeneză este primul care se constituie şi stă la baza limbajului scris;
- este însoţit de elemente extraverbale (gestica, mimica, intonaţia, timbrul etc.);
- se serveşte de elemente situative contextuale şi de stările interne ale subiectului;
- are caracter adresativ pregnant;
- poate fi eliptic, aluziv, indirect;
- permite reveniri, precizări.
SENZAŢIILE
Definiţie:
Senzaţiile sunt procese psihice elementare care semnalizează, sub formă de imagini
simple şi primare, însuşirile concrete (intuitive), separate, ale obiectelor şi
fenomenelor, precum şi stările interne ale organismului, în momentul acţiunii directe
a stimulilor asupra organului de simţ specializat pentru recepţia lor.
În clasificarea senzaţiilor au fost utilizate mai multe criterii, însă două s-au impus:
a) tipul aparatului specializat pentru recepţie (denumindu-se astfel senzaţii
auditive, vizuale, olfactive, gustative, cutanate etc.)
b) natura conţinutului informaţional, adică ce tip de însuşiri concrete sunt
semnalizate prin acea modalitate senzorială ; astfel s-au distins : 1. senzaţii care
furnizează informaţii despre obiectele şi fenomenele lumii externe : vizuale, auditive,
cutanate, olfactive, gustative ; 2. senzaţii care furnizează informaţii despre poziţia şi
mişcarea propriului corp : proprioceptive, chinestezice şi de echilibru ; 3. senzaţii care ne
informează despre modificările mediului intern : foame, sete, durere etc.
Senzaţiile gustative reflectă calităţile chimice ale substanţelor solubile care pătrund în
cavitatea bucală.
Există mai multe feluri de
senzaţii de gust, dar patru sunt fundamentale: sărat (provocat de clorura de
sodiu), amar (chinină), dulce (zaharină), acru (acidul acetic). Din
combinarea acestora, în proporţii variate, rezultă toate celelalte gusturi.
Senzaţiile gustative contribuie la cunoaşterea însuşirilor substanţelor, la apă-
rarea faţă de cele nocive şi la reglarea comportamentului alimentar. Şi ele au
o tonalitate afectivă pozitivă sau negativă.
Legea pragurilor absolute între mărimea pragului şi cea a sensibilităţii există un raport
invers. (Deci, cu cât pragul este mai mic cu atât sensibilitatea este mai mare şi invers).
DEFINIŢIE
Percepţiile sunt procese senzoriale complexe şi, totodată, imagini primare,
conţinând totalitatea informaţiilor despre însuşirile concrete ale obiectelor şi
fenomenelor în condiţiile acţiunii directe a acestora asupra analizatorilor
Imaginea perceptivă este
bogată în conţinut. Ea cuprinde atât însuşirile semnificative, cât şi pe cele mai puţin
importante, de detaliu. Caracteristicile cromatice ale obiectelor sunt sesizate în
varietatea nuanţelor lor, a intensităţii şi luminozităţii condiţionate de contextul în care
se află acele obiecte.
Percepţia unui anumit obiect
este concomitentă cu cea a elementelor care îl înconjură şi cu care se află într-un
anumit spaţiu şi timp. Prin urmare, orice percepţie este realizată totdeauna „aici şi
acum”, şi numai în mod artificial poate fi desprinsă de contextul real în care ea apare.
imaginea perceptivă
îndeplineşte o funcţie informaţională specifică şi are un rol reglator deosebit pentru
activitate. Imaginea obiectului şi a contextului în care el se află conduce desfăşurarea
mişcărilor şi reglează traiectoria, amplitudinea, succesiunea, ritmicitatea şi
coordonarea acestora.
Percepţiile auditive, vizuale
şi tactilo-chinestezice sunt absolut indispensabile pentru realizarea vorbirii, citirii şi
scrierii.
este o imagine primară –
apare numai în relaţia directă cu obiectul, în prezenţa obiectului;
durată imaginii perceptive
corespunde duratei prezenţei stimulului (obiectului) asupra organelor de simţ;
intensitatea percepţiei este
proporţională cu intensitatea stimulilor;
este o imagine unitară şi
integrală – cuprinde toate însuşirile concrete ale obiectului, organizate într-o structură
unitară, nu este o sumă de senzaţii;
este o imagine bogată în
conţinut – cuprinde atât însuşiri importante cât şi de detaliu, caracteristicile cromatice
ale obiectelor sunt realizate în varietatea nuanţelor lor, a intensităţii şi luminozităţii
condişionate de contextul în care se află acele obiecte;
nu se reduce la o simplă
sumă de senzaţii; ea conţine şi informaţii care nu aparţin părţilor obiectului, privesc
relaţiile dintre părţi (recunoaştem obiecte, litere, cifre etc. chiar dacă unele părţi ale
acestora nu sunt vizibile);
este obiectuală – adică este
imaginea unui anumit obiect concret;
este contextuală – se
realizează concomitent cu celelalte elemente aflate într-un context spaţio – temporal;
orice percepţie este realizată „aici şi acum”;
este inteligibilă (categorială)-
are întotdeauna o semnificaţie semantică;
are un caracter activ,
dinamic;
are o funcţie informaţională
şi îndeplineşte un rol reglator pentru activitate (imaginea obiectului şi contextul
determină traiectoria, amplitudinea, succesiunea, ritmicitatea şi coordonarea
mişcărilor);
LEGILE PERCEPŢIEI
Legea integralităţii percepţiei exprimă faptul că însuşirile obiectului sunt
semnalate, nu separat, ci în interrelaţii complexe, alcătuind o imagine unitară,
cuprinzând atât însuşirile principale, cât şi pe cele de detaliu, de fond şi de context.
Însuşirile se percep împreună şi se impun împreună aşa că, dacă un obiect
cunoscut este văzut numai parţial, în virtutea unităţii structurii obiectului, subiectul
se comportă aşa ca şi cum l-ar fi văzut în întregime.
Legea structuraliţăţii perceptive. Însuşirile obiectului nu au aceeaşi intensitate
şi nu comunică aceeaşi cantitate de informaţie. De aceea, cele relevante ocupă, în
structura imaginii, primul plan, în timp ce toate celelalte trec pe un plan secund.
Astfel, imaginea perceptivă este organizată ierarhic, iar explorarea operativă a unui
obiect se face având mai ales în vedere punctele de maximă concentrare
informaţională
Legea selectivităţii perceptive pune în evidenţă caracteristica omului de a fi o
fiinţă activă în relaţiile cu lumea. Asupra omului acţionează continuu o multitudine
de excitanţi variaţi ca intensitate, durată, calitate, dar el nu-i reflectă, în acelaşi
grad, pe toţi. În strânsă legătură cu activitatea sa, omul se fixează, cu precădere,
asupra unui anumit aspect al lumii şi acesta devine „obiectul percepţiei” şi este
reflectat complet, clar şi precis. Toate celelalte elemente înconjurătoare din
„câmpul percepţiei” sunt reflectate mai vag, mai puţin precis, mai lacunar.
Obiectul percepţiei nu este fix. În funcţie de necesităţile activităţii, orice lucru
poate fi într-un moment obiect, iar în altul element al câmpului percepţiei. Această
dinamică a obiectului şi fondului în percepţie poate fi uşor constatată cu ajutorul
aşa-numitelor figuri duble.
- Selectivitatea în percepţie este dependentă de o serie de factori, cum ar fi :
interesul pentru un lucru sau o persoană (exemplu, mulţime dintr-o gară
este percepută amorf şi indistinct dar persoana aşteptată se distinge cu
claritate) ; conturarea specială a unui element ajută rapida diferenţiere
dintr-o imagine complexă; contrastul cromatic al elementului căutat faţă
de fond grăbeşte perceperea lui ; mişcarea obiectului căutat uşurează
selecţia dintre altele foarte asemănătoare ; schema operativă actualizată,
corespunzătoare obiectului căutat, permite mai buna detectare şi
discriminare ; indicarea verbală prealabilă accelerează descoperirea
obiectului în câmpul perceptiv.
- Legea selectivităţii este folosită, uneori, pentru asigurarea reliefării
obiectelor şi impunerea mai uşoară a lor în câmpul central al percepţiei.
Legea constanţei perceptive explică o serie de fenomene posibile
numai în viaţa psihică a omului. Se ştie că mărimea imaginii fotografice descreşte
o dată cu creşterea distanţei faţă de obiectul fotografiat. În cazul ochiului uman,
micşorarea imaginii retiniene suportă corecturi prin intermediul mecanismelor de
convergenţă a globilor oculari şi de modificare a curburii cristalinului. La aceasta
se adaugă experienţa anterioară a subiectului cu acel obiect, astfel încât în limita a
23—30 m obiectul îşi păstrează dimensiunile (constanţa mărimii). Prin
mecanisme corectoare asemănătoare şi prin transferul experienţei tactilo-
chinestezice se asigură şi constanţa formei, aşa încât, dacă obiectul îşi schimbă
poziţia şi astfel se modifică unghiul sub care se văd suprafeţele lui, el este
perceput totuşi ca având aceeaşi formă. Când lumina în mediul ambiant scade,
obiectele îşi păstrează, într-o anumită limită, culorile, datorită experienţei anteri-
oare. Putem vorbi, astfel, de o constanţă a culorilor. Omul se comportă faţă de
aspectul lor cromatic în mod corespunzător, deşi ele nu mai sunt văzute astfel
(sau în cel mai bun caz sunt văzute în culori foarte estompate).
Legea seminificaţiei. Tot ce are semnificaţie pentru om se impune
în câmpul său perceptiv contrazicând, astfel, o lege a fizicii privind relaţia dintre
mărimea cauzei şi mărimea efectului. Ceea ce este perceput, este semnificativ,
dacă se leagă de trebuinţele, interesele, scopurile, aşteptările omului. Acel obiect
care este semnificativ, chiar dacă este mai slab printre altele mai evidente, se
impune şi este mai bine perceput.
Legea proiectivităţii imaginii perceptive exprimă o
particularitate deosebită proprie numai percepţiei. Neurofuncţional, imaginea se
realizează la nivel cortical, dar psihologic ea este proiectată la nivelul sursei,
adică al obiectului care a determinat-o. Explicarea acestui fenomen se bazează pe
luarea în considerare a funcţiilor chinesteziei oculare şi a integrării, într-un tot
unitar, a informaţiei vizuale cu cea proprioceptivă. Implicarea chinesteziei
oculare în proiectarea imaginii perceptive poate fi pusă în evidenţă prin
modificarea mecanică a acesteia la unul din ochi. Astfel, se poate apăsa uşor unul
din globii oculari şi imaginea se va deplasa faţă de obiectul care va continua să fie
văzut corect, de celălalt ochi. Deci, imaginea se va dubla pentru că în acel ochi nu
se mai proiectează normal.
2. PERCEPŢIA TIMPULUI
Percepţia timpului este mai
dificilă şi mai uşor de denaturat, pentru că îi lipsesc reperele evidente şi certe.
Pentru perceperea timpului,
omul foloseşte trei sisteme de referinţă:
- sistemul fizic şi cosmic,
reprezentat de repetarea formelor naturale, cum sunt : ziua şi noaptea,
succesiunea anotimpurilor, mişcarea astrelor ;
- sistemul biologic, constând
în ritmicitatea funcţiilor organismului (stări de somn şi veghe, alimentaţia,
ciclurile metabolice;
- sistemul socio-cultural,
activitatea, existenţa umană amplasată istoric etc. La aceasta se adaugă
mijloacele tehnice de măsurare a timpului.
Percepţia, propriu-zisă a timpului se realizează în două forme :
- percepţia succesiunii evenimentelor;
- perceperea duratei. În realizarea acestei forme de percepţie intervin acei
analizatori a căror activitate este relevant eşalonată în timp, aşa cum este auzul,
tactilo-chinestezia; durata percepută nemijlocit este cuprinsă între o sutime de
secundă şi două secunde. Aprecierea duratelor este influenţată de o serie de
factori ; astfel, starea emoţională a subiectului influenţează aprecierea duratei care
îl desparte de anumite evenimente. Dacă acestea sunt plăcute, durata i se pare
lungă până ele vor apărea. Dacă evenimentele aşteptate sunt neplăcute, timpul
pare a se scurge foarte repede. La reprezentarea acestor momente, aprecierile se
inversează : perioadele fericite par scurte, cele încheiate cu evenimente neplăcute
par lungi; dacă un interval de timp este saturat cu activităţi, el va fi apreciat ca
fiind foarte scurt, în timp ce unul gol va părea mai lung.
3. PERCEPŢIA MIŞCĂRII
Aceasta se referă, de fapt, la obiectele în mişcare şi nu la mişcarea în sine.
Un obiect care se mişcă îşi schimbă poziţia faţă de altele care rămân fixe, devin repere
şi jalonează traiectoria sa de mişcare. Se produc, astfel, mai multe feluri de semnale şi
sunt implicate mai multe mecanisme: imaginea retiniană şi persistenţa excitaţiei,
datorită urmăririi obiectului prin mişcările capului şi globilor oculari, etc.
Persistenţa imaginii retiniene (postefectul) are o foarte mare importanţă
în crearea impresiei de continuitate. Fenomenul a fost relevat de mult, mai intâi în
condiţii de laborator. Astfel, într-o cameră obscură au fost aşezate pe un suport două
becuri care se aprindeau şi se stingeau succesiv la un anumit interval. Când acest
interval era mare, subiecţii percepeau distinct cele două surse luminoase. Când el a
reprezentat 1/16 dintr-o secundă, subiecţii au văzut că lumina se mişcă dintr-un punct în
altul. Fenomenul, numit mişcarea aparentă, stă la baza tehnicii cinematografice.
În aprecierea mişcării, sunt foarte importante reperele. Dacă ele lipsesc,
pot apărea iluzii ale mişcării. Este cunoscută iluzia plecării trenului în care ne aflăm,
când de fapt pleacă cel de lângă el. La fel, apar foarte mari dificultăţi în aprecierea
mişcărilor cu viteze foarte mici (deschiderea corolei florilor) sau foarte mari (viteza
razei laser). Se percepe şi se apreciază mai bine mişcarea la nivelul solului, pe
orizontală şi în plan apropiat, şi foarte greu, mişcarea pe verticală şi în plan îndepărtat.
ILUZIILE PERCEPTIVE
Iluziile perceptive sunt percepţii care deformează unele aspecte ale realităţii.
DEFINIŢE
Reprezentarea este procesul psihic de reflectare mijlocită, selectivă şi schematică a
proprietăţilor concrete, mai mult sau mai puţin semnificative, ale obiectelor şi
fenomenelor date în experienţa senzorială anterioară a subiectului
imaginea, în reprezentare,
păstrează o mare asemănare cu cea perceptivă prin faptul că ea cuprinde însuşiri
intuitive, figurative dar aceasta nu este o simplă urmă a percepţiei, ci un proces psihic
mai complex în desfăşurarea căruia se implică şi operaţiile intelectuale. Formele mai
complexe ale reprezentărilor apar numai atunci când şi operaţiile mentale ating un
anumit nivel de dezvoltare. Totuşi, reprezentarea nu derivă automat din gândire. Sunt
persoane care pot avea o gândire avansată, dar slabe capacităţi de reprezentare.
imaginea reprezentării este
secundară, în raport cu cea perceptivă, ea apărând pe baza percepţiei. Dar din
punctul de vedere al valorii pentru cunoaştere, reprezentarea este mai importantă.
Bogăţia experienţei perceptive este numai o condiţie pentru dezvoltarea
reprezentărilor. Există o diferenţă uşor sesizabilă între numărul percepţiilor, care este
foarte mare într-un interval considerat, şi cel al reprezentărilor similare.
reprezentarea nu este numai
un simplu fapt de evocare din memorie. Mai ales dacă avem în vedere reprezentările
generale, (cum sunt, de exemplu, figurile geometrice, schemele figurative de
dispozitive tehnice etc.), cărora nu le putem găsi un corespondent în realitate, ci sunt
generate de procesul reprezentării, sunt construcţii şi reconstrucţii mintale.
procesul reprezentării este
puternic influenţat de acţiunile practice ale subiectului cu obiectele, în cadrul cărora se
realizează selecţia unor însuşiri şi estomparea altora (acest fapt se reflectă în structura
imaginii).
în formarea reprezentărilor
un rol important îl are funcţia reglatoare a cuvântului, manifestată astfel:
- cuvântul evocă reprezentarea deja formată şi cerută de sarcini cognitive şi
practice;
- dirijează construirea unor imagini mai bogate sau mai schematice, mai
fidele obiectului reprezentat sau mai îndepărtate;
- asigură înlănţuirea şi organizarea unei serii întregi de imagini;
- este instrument de organizare şi transformare a imaginilor;
- prin cuvânt, reprezentările sunt integrate proceselor de gândire şi
imaginaţie.
reprezentările se aseamănă sub raportul conţinutului cu percepţiile,
din punctul de vedere al procesului de producere ele se apropie de gândire. În
procesul reprezentării se împletesc analiza şi sinteza senzorială, care urmează
coordonatele acţiunii directe cu obiectul, cu operaţiile intelectuale şi cu funcţia
reglatoare a cuvântului.
Reprezentarea are o dublă natură : una intuitivă-figurativă şi alta
operaţional-intelectivă şi, de aceea, face trecerea la procesele cognitive superioare.
CALITĂŢILE REPREZENTĂRILOR
CLASIFICAREA REPREZENTĂRILOR
Clasificarea lor s-a făcut după mai multe criterii, cel mai des folosite fiind:
a) după analizatorul dominant în producerea lor ;
b) după gradul de generalizare ;
c) după nivelul operaţiilor implicate în geneza lor.
după analizatorul
dominant, sunt:
Reprezentările individuale sunt imagini ale acelor obiecte, fiinţe, fenomene deosebit de
semnificative pentru o persoană. (Fiecare păstrează în minte reprezentarea părinţilor, a
casei părinteşti, a şcolii etc.)
- cuprinde multe detalii, iar însuşirile caracteristice nu se detaşază
prea uşor şi evident.
Reprezentările generale cuprind, în structura lor, mai ales însuşirile comune pentru o
întreagă clasă de obiecte şi pe baza acestora orice nou exemplar poate fi recunoscut ca
aparţinând aceluiaşi grup.
- Gradul de generalitate poate fi diferit; unele reprezentări, cum sunt
cele geometrice, ating cel mai înalt grad de generalitate şi sunt foarte aproape de
concept. Ele au cea mai mare importanţă în formarea conceptelor.
Imaginile anticipative sunt mult mai complexe. Ele se referă la mişcări sau schimbări
care încă nu au fost percepute. Sunt rezultatul intervenţiei operaţiilor gândirii şi
procedeelor imaginaţiei. Sunt, la rândul lor, statice, cinetice şi de transformare. Apar, de
asemenea, mai târziu, adică în jurul vârstei de 7—8 ani. Sunt deosebit de importante în
activitatea mentală şi trebuie special sprijinită formarea lor.
Alte criterii folosite în clasificarea reprezentărilor sunt: tipul de activitate în care se
integrează (reprezentări literare, istoripe, geografice etc.) ; procesul psihic mai complex
în care se integrează (reprezentări ale memoriei, reprezentări ale imaginaţiei) ; după
prezenţa sau absenţa intenţiei şi a efortului voluntar (reprezentări involuntare,
reprezentări voluntare).
Definiţie:
Gândirea este procesul psihic cognitiv de însemnătate centrală prin care se
realizează reflectarea mijlocită şi generalizat-abstractă – sub forma noţiunilor
(conceptelor), judecăţilor şi raţionamentelor – a însuşirilor comune esenţiale şi
necesare ale obiectelor şi a relaţiilor legice, cauzale dintre ele.
Caracterizare generală
- spre deosebire de procesele senzoriale, gândirea reflectă însuşirile de profunzime,
esenţiale şi necesare ale obiectelor şi fenomenelor (însuşirile esenţiale nu sunt accesibile
direct simţurilor, ele pot fi cunoscute în mod abstract, prin eliminarea însuşilor aparente,
de suprafaţă, direct percepute);
- realizează o reflectare de tip predictiv, anticipativ; are o funcţie creatoare –
elaborează modele, proiecte şi planuri ideale pe baza cărora în activitatea practică,
concretă se realizează noi obiecte, noi configuraţii;
- funcţionează pe baza datelor cunoaşterii senzorial – perceptive şi pe baza
imaginilor din reprezentare, dar nu se reduce la acestea;
- produsele gândirii – idei, concluzii, sisteme cognitive încheiate
Caracterul mijlocit:
- ea nu operează direct asupra realităţii, ci asupra informaţiilor furnizate de
percepţii şi reprezentări şi stocate în memorie;
- ea nu apare ca o continuare în linie dreaptă a proceselor senzoriale ci reprezintă
un moment de discontinuitate, de salt, de restructurare calitativă a mecanismelor şi
principiilor comunicării informaţionale a omului cu lumea externă;
- limbajul este instrumentul fundamental care permite desfăşurarea operaţiilor
gândirii;
Caracterul general-abstract:
- ea se desfăşoară în direcţia evidenţierii însuşirilor generale şi esenţiale ale
obiectelor şi fenomenelor şi a subordonării diversităţii cazurilor particulare unor modele
ideale generale – noţiuni, principii, legi;
- a face abstracţie = a elimina, a lasă de o parte, a selecta însuşirile esenţiale,
necesare, a unor invarianţi;
- a generaliza = a extinde însuşirile esenţiale la o întreagă categorie de obiecte,
fenomene, situaţii sau evenimente
Judecata:
- reflectă obiectul în relaţie cu alte obiecte sau exprimă însuşiri care în noţiunea
luată separat nu sunt evidente;
- prin ea se afirmă sau se neagă ceva despre altceva, cunoaşterea dobândeşte
atributul adevărului sau falsului;
- este adevărată dacă ceea ce se leagă în judecată este legat şi în realitate şi este
falsă dacă ce se leagă în judecată nu este legat în realitate.
Raţionamentul:
- este o structură informaţională discursivă (desfăşurată) şi ierarhizată;
- gândirea porneşte de la anumite date (judecăţi) şi ajunge la obţinerea altora noi
(concluzii).
Forme ale raţionamentului:
- inductivă – de la judecăţi particulare se ajunge la o concluzie exprimată printr-o
judecată generală, ce se referă la toate cazurile, chiar dacă ele nu au făcut parte din
experienţa noastră perceptivă (Fierul se dilată la căldură; Argintul de dilată la
căldură; mercurul se dilată la căldură; Fierul, argintul, mercurul sunt metale.
Metalele se dilată la căldură.);
- deductivă – de la o judecată universală se ajunge la o concluzie exprimată printr-
o concluzie individuală (Orice metal este bun conducător de electricitate; Fierul este
metal; Fierul este bun conducător de electricitate.);
- analogică – două sau mai multe judecăţi, cu conţinuturi informaţionale generate
de obiecte diferite, se pun în relaţie de similitudine (Creierul este un procesor de
informaţie; Computerul este un procesor de informaţie; Creierul şi computerul sunt
sisteme cu funcţii asemănătoare, adică analoge).
Caracterizare generală
- este o capacitate generală a întregii materii, fie ea vie sau nevie;
- defineşte dimensiunea temporală a organizării noastre psihice, integrarea ei pe
cele trei segmente ale orizontului temporal – trecut – prezent şi viitor;
- Eul dobândeşte continuitatea identităţii în timp;
- reflectă trecutul ca trecut, dar este implicată şi în prezent, participă la desfăşurarea
curentă a activităţii noastre psihice;
- conţinutul memoriei este divers şi eterogen – imagini, cuvinte, propoziţii, idei,
trăiri afective, mişcări etc.;
- ea se datorează plasticităţii creierului (proprietatea de a-şi modifica starea internă
sub influenţa stimulilor externi) şi capacităţii de înregistrare (engramare), păstrare şi
reactivare (reactualizare) a „urmelor” acestor stimuli;
- este în interacţiune cu toate procesele, însuşirile şi capacităţile psihice (reţine
şi organizează datele oferite de simţuri, le sistematizează cu ajutorul gândirii, prin eforturi
de voinţă şi în funcţie de anumite interese etc.
O memorie este bună dacă toţi aceşti indicatori au valori ridicate şi este slabă dacă
aceşti indicatori iau valori scăzute.
Procesele memoriei
Memorarea: procesul de întipărire, fixare, engramare a informaţiilor.
Păstrarea: reţinerea pentru un timp mai scurt sau mai îndelungat a celor memorate.
Reactualizarea: scoaterea la iveală a celor memorate şi păstrate în vederea
utilizării,valorificării lor prin intermediul recunoaşterii sau reproducerii.
- recunoaşterea: se produce în prezenţa obiectului sau elementelor materialului
despre care trebuie furnizată informaţia;
- reproducerea: constă în reactualizarea şi relatarea informaţiei anterior stocate, în
absenţa obiectului de referinţă.
Formele memoriei
a. după prezenţa sau absenţa intenţiei şi a controlului voluntar: involuntară şi
voluntară
Memoria involuntară
- toate cele trei procese ale memoriei se realizează fără intenţie, spontan, fără un
control deliberat („trebuie” şi „vreau”);
- prin aceasta se constituie cea mai mare parte din experienţa anterioară;
- înregistrează tot ceea ce se întâmplă dar nu ne putem reaminti totul;
- deşi mai puţin organizată şi sistematizată ea joacă un rol important în
achiziţionarea experienţei generale de viaţă;
- se fixează şi se conservă acele fapte care impresionează sau au importanţă pentru
subiect, care îndeplinesc un anumit rol în cadrul activităţilor curente, respectiv de
mijloace ale acţiunii sau de scopuri;
- funcţionează după principiul hedonic (se memorează ceea ce are semnificaţie
directă pentru subiect).
Memoria voluntară:
- presupune stabilirea conştientă a scopului de a memora;
- este proprie numai omului;
- ea presupune o oarecare organizare: prezenţa scopului, un efort de voinţă,
utilizarea unor procedee speciale pentru facilitarea fixării (fragmentarea textului,
repetiţii etc.);
- funcţionează după principiul realităţii (se memorează numai ceea ce trebuie);
- rol principal în realizarea ei îl au trăsăturile voinţei (forţa – gradul de mobilizare
neuropsihică, perseverenţa – repetarea unui material până se realizează o fixare completă,
tenacitatea – repetarea materialului de memorat indiferent de dificultatea sarcinii) şi
trăsăturile atenţiei (concentrarea, stabilitatea şi distributivitatea);
- are un caracter multimediat – beneficiază de rolul reglator al limbajului verbal şi
de utilizarea unor procedee speciale de facilitare (procedee mnemotehnice: sistematizarea
materialului, stabilirea unor repere de recunoaştere - identificare, stabilirea unor legături
logice între secvenţe, etc. );
- sfera ei de cuprindere poate fi mai mare decât cea a memoriei involuntare;
- este mai productivă, mai eficientă decât memoria involuntară;
- este implicată în învăţarea organizată, sistematică din şcoală.
b. după gradul de înţelegere al celor memorate: mecanică şi logică
Memorie mecanică:
- se realizează prin simpla repetare, fără ca subiectul să stabilească legături logice
între elementele lui, fără să-i dezvăluie semnificaţia şi sensurile; se realizează legături de
contiguitate spaţio-temporală sau pe succesiunea elementelor în fluxul informaţional;
- se datorează atât particularităţilor subiectului (nu are fondul aperceptiv şi
mecanismele logice necesare analizei şi înţelegerii), cât şi materialului care este prea
complicat pentru subiect sau nu permite stabilirea unor legături logice (silabe şi cuvinte
fără sens, numere de telefon, date istorice etc.);
- este slab productivă ducând la o învăţare formală (se memorează doar formele
verbale).
Memorie logică:
- se realizează pe baza înţelegerii, conştientizării legăturilor logice interne dintre
elementele materialului, pe raportarea lor adecvată la situaţiile reale pe care le reprezintă,
pe dezvoltarea capacităţii de aplicare; se bazează pe asociaţii de tip cauzal, logic, raţional.
- este superioară memoriei mecanice atât cantitativ cât şi calitativ, prin autenticitate
(dă posibilitatea reunirii într-un tot organic a conţinutului logic şi a formei verbale),
economicitate (se realizează cu efort de memorare mai redus bazat pe mai puţine
repetiţii), productivitate crescută (asigură rezolvarea promptă şi eficientă a sarcinilor);
- se restructurează calitativ toate procesele memoriei:
păstrarea dobândeşte caracter activ, materialul fiind supus unor operaţii de
reorganizare, reevaluare şi integrare (apare fenomenul de reminiscenţă –
îmbogăţirea şi întregirea materialului cu elemente, aspecte şi semnificaţii noi);
volumul păstrării este condiţionat de specificul sarcinii şi obiectivului (de a
memora şi păstra integral sau selectiv);
reactualizarea este subordonată criteriilor de semnificaţie şi utilitate (sunt
reactualizate acele elemente care corespund scopului activităţii, naturii sarcinii
etc.);cunoştinţele reactualizate sunt supuse evaluării pentru a stabili măsura în
care ele corespund scopului, dorinţelor .
c. după modalitatea informaţională preferenţială: vizuală, auditivă, tactilă,
gustativă şi chinestezică, imagistic - intuitivă şi verbal simbolică
Memoria vizuală:
- este dominantă în recepţionarea, selectarea şi stocarea informaţiilor primare,
senzoriale (forme, culori, situaţii spaţiale, fizionomii etc.);
- tip vizual.
Memoria auditivă
- dominantă este capacitatea de recepţie, fixare, păstrare, reproducere a materialului
sonor (voci umane, sunete din natură, structuri muzicale etc.);
- tip auditiv.
Memorie imagistic intuitivă:
- performanţă mnezică în raport cu materialul intuitiv-concret (obiecte şi situaţii
reale, imagini, schiţe etc.).
Memorie verbal simbolică:
- performanţă mnezică în raport cu materialul verbal – simbolic, abstract.
Educabilitatea memoriei
- educabilitatea = poate fi optimizată, perfecţionată şi dezvoltată;
- condiţia educabilităţii = exerciţiul sistematic şi permanent (mai ales la vârstele
tinere).
Factori obiectivi
a. materialul care trebuie memorat:
- natura materialului (imagistic-intuitiv sau verbal-simbolic,
serial-descriptiv sau logic-explicativ): materialele intuitiv - senzoriale, verbal -
semnificative se întipăresc şi se reactualizează mai uşor decât cele simbolic - abstracte
sau verbal – nesemnificative (imaginile mai uşor decât cuvintele, cuvintele mai uşor
decât silabele, etc.)
- gradul de organizare şi sistematizare a materialului: cu cât este
mai organizat cu atât contribuie mai mult la perfecţionarea schemelor logice interne ale
memoriei; materialele omogene, cu elemente asemănătoare se reţin mai uşor decât cele
cu un grad ridicat de neomogenitate;
- volumul materialului – un volum mare se memorează mai greu
(dacă materialul de memorat creşte în progresie aritmetică, timpul de memorare creşte în
progresie geometrică);
- gradul de noutate al materialului – cu cât este mai nou cu atât
reţinerea presupune efort mai mare;
- modul de prezentare al materialului- este mai dificilă reţinerea
materialului prezentat simultan decât a celui prezentat serial;
- locul şi rolul pe care-l ocupă materialul în cadrul activităţii
(condiţie, scop sau mijloc); cel care reprezintă scop se reţine mai repede decât cel care
reprezintă mijloc sau condiţie;
- locul elementelor sau unităţilor în cadrul seriei – se fixează şi
păstrează elementele de la începutul şi sfârşitul seriei (efectul listei);
b. contextul: stimulator, favorizant sau frenator, inhibator.
Factori subiectivi
- gradul de implicare a subiectului;
- stările lui dispoziţionale interne (sănătatea, odihna, cultura;
- interese şi trebuinţe;
- vârsta.
Uitarea este un fenomen psihic opus memoriei care se manifestă sub forma
erorilor în recunoaştere sau reproducere şi în imposibilitatea de a reactualiza
materialul memorat.
Cauzele uitării
- nesolicitarea îndelungată a materialului;
- insuficienta consolidare în etapa memorării;
- stări emoţionale negative;
- lipsa de interes şi de montaj voluntar adecvat;
- starea de oboseală şi de surmenaj.
- consumul de droguri, alcool etc.
Apariţia uitării
a. instantaneu apare în situaţii de şoc traumatic sau psihic;
b. treptat apare pe fondul unei funcţionări normale a creierului şi are o anumită dinamică
(curba uitării H. Ebbinghaus – în primele 20 ore se uită 60-70% din volumul materialului
memorat, după care ritmul descreşterii se reduce la 15-20% din materialul iniţial).
Combaterea uitării
- eşalonarea repetiţiilor (stabilirea unui interval optim între repetiţii);
- stabilirea unui număr optim de repetiţii.
Memorie şi învăţare
- memoria nu se confundă cu învăţarea, ea este activ implicată în învăţare;
- învăţarea este o activitate complexă în care sunt implicate şi alte procese psihice
precum şi trăsături de personalitate;
- învăţarea presupune pe lângă memorie şi aplicarea celor memorate în situaţii noi.
IMAGINAŢIA
Definiţie
Imaginaţia este procesul psihic intelectual (cognitiv) de selectare şi combinare în
imagini noi a elementelor din experienţa anterioară (generarea de imagini fără
corespondent în experienţă)
Caracterizare generală
- etimologic desemnează capacitatea de a forma imagini; în vorbirea curentă se
numeşte fantezie, putere de închipuire;
- produsul activităţii imaginative - imagini ale unor obiecte care nu pot fi percepute
direct, imagini ale unor obiecte noi, posibile, imagini ale unor obiecte dorite, dar încă
nereale pentru persoana respectivă, idei, proiecte şi planuri complexe obiectivate în
inovaţii, invenţii, descoperiri, opere literare, muzicale plastice etc.;
- datorită ei omul îşi poate planifica viitorul, anticipând rezultatele activităţii;
- sursa imaginaţiei - experienţa stocată în memorie;
- spre deosebire de memorie a cărei performanţă este fidelitatea cu care reproduce,
imaginaţia are ca performanţă noutatea (cu cât produsul este mai diferit faţă de realul de
la care porneşte) fiind mai aproape de gândire, în sensul că este orientată spre viitor;
- în timp ce gândirea presupune rigoare logică, raţionalitate, reguli şi norme
riguroase imaginaţia este mult mai liberă, ea depăşind barierele realului perceptibil
ajungând până la fantastic şi fantasmagoric;
- imaginaţia nu are limite având o notă de inedit, de noutate.
Formele imaginaţiei
a) după prezenţa sau absenţa intenţiei:
- involuntare (visul din timpul somnului şi reveria);
- voluntare (imaginaţia reproductivă, creatoare, visul de perspectivă).
b) după gradul de implicare a subiectului
pasive (visul din timpul somnului);
active (formele voluntare).
c) după gradul de organizare a produsului:
absurde (visul din timpul somnului ca produs, produsele imaginative ale unui bolnav
psihic);
constructive (produsele formelor voluntare, active).
d) după conţinutul şi specificul activităţilor umane:
- artistică (literară, plastică, muzicală);
- tehnică (exprimată în invenţii şi inovaţii);
- ştiinţifică (proiecte de cercetare, descoperiri, elaborarea de modele
explicative);
- arhitectural-constructivă (redarea unor forme şi stiluri noi în construcţii);
- managerială (căutarea de noi soluţii, eficiente în administrarea instituţiilor şi
întreprinderilor);
- politică (intuirea tendinţelor din viaţa socială şi abilitatea de a elabora
programe şi modele noi de soluţionarea problemelor).
Imaginaţia reproductivă (reconstitutivă) – constă în elaborarea mentală, pe baza
descrierilor verbale a imaginilor unor obiecte sau fenomene existente în trecut sau prezent
dar care n-au fost percepute de subiect;
- aceste imagini sunt noi doar pentru aceea persoană; ele rezultă din combinarea şi
transformarea informaţiilor stocate în memorie, pe baza descrierii verbale sau a unei
scheme oferite de altcineva;
- se deosebesc de imaginile memoriei pentru că nu au corespondent în percepţiile
anterioare ale subiectului (sunt cu atât mai valoroase cu cât reconstituie mai exact
obiectele sau fenomenele vizate).
Imaginaţia creatoare – este activitatea mintală de generare a unor imagini şi combinaţii
imagistice care să reflecte posibilul, fără a avea corespondent în experienţa anterioară a
subiectului;
- este forma cea mai complexă şi valoroasă a imaginaţiei fiind implicată în
creativitate;
- produsul ei este un proiect mintal cu un grad mai mare sau mai mic de
originalitate;
- se caracterizează prin bogăţia şi noutatea procedeelor, prin valorificare eficientă a
sugestiilor din inconştient.
Visul de perspectivă – proiectarea mintală a drumului propriu de dezvoltarea în
concordanţă cu posibilităţile individuale şi cu condiţiile obiective.
Empatia – este „transpunerea imaginativă a cuiva în gândirea, simţirea şi acţiunea
altcuiva”, cu scopul de a-l înţelege mai bine sau de a interpreta evenimentele; este
necesară în activitatea actorilor şi profesorilor.
Procedeele imaginaţiei
schimbarea – prin diminuarea sau exagerarea proporţiilor (Guliver în tara piticilor,
Setilă, Gerilă);
amalgamarea – combinarea de elemente şi trăsături esenţiale ce aparţin unor obiecte
diferite şi reunirea lor într-un tot (centaurul, sfinxul);
schimbarea raporturilor cauzale – specifică poveştilor (un om cu capul tăiat trăieşte
dacă acesta se aşează la loc);
completarea realităţii cu elemente de fantezie – decorarea unor peisaje (case de cristal,
fructe de aur);
personificarea sau antropomorfizarea naturii – atribuirea lucrurilor din natură calităţi
umane.
AFECTIVITATEA
Definiţie:
Afectivitatea este ansamblul proceselor psihice care reflectă sub forma unor
trăiri subiective specifice, raportul de concordanţă sau discordanţă dintre dinamica
evenimentelor interne (stările proprii de necesitate, motivaţie) şi dinamica
evenimentelor externe (stimulii, situaţiile obiective şi proprietăţile lor).
Caracterizarea generală
- conţinutul reflectoriu = ele reflectă relaţia subiectului cu un obiect, cu o situaţie sau
cu sine însuşi (procesele afective reflectă obiectele sau situaţiile aşa cum sunt ele, tinzând
către obiectivitate);
- când între stimulii interni şi realitatea înconjurătoare există o concordanţă trăim stări
afective pozitive (plăcere, bucurie etc.) iar când apar nepotriviri, contradicţii trăim stări
afective negative;
- subiectivismul proceselor afective se explică prin gradul diferit de satisfacere sau
nesatisfacere a motivaţiei (stărilor interne);
- este în raport cu întreg organismul, fiind o reacţie concomitent organică, psihică şi
comportamentală, o „vibraţie a lumii” în întreaga fiinţă;
- ele sunt declanşate de procesele cognitive dar reflectă relaţiile subiectului cu obiectele
(cu mediul extern sau inter). Pe măsura diferenţierii şi identificării stimulului, reacţia
emoţională primară, nespecifică, va fi înlocuită cu trăirea emoţională specifică, adecvată
naturii semnificaţiei stimulului.
Rolul afectivităţii:
a. activare (alertă energetică) – determinat de deficitul de informaţie despre stimul şi
prin care se accelerează procesul percepţiei sau al interpretării, se susţine energetic
activitatea;
b. selectare, evaluare şi potenţare a atitudinii şi comportamentului – determinat de
semnificaţia stimulului;
c. orientarea activităţii psihice în raport cu stările de necesitate ale subiectului spre
deosebire de procesele de cunoaştere care se subordonează însuşirilor obiectului;
d. realizează adaptarea individului la mediu reglându-i comportamentul prin semnale
emoţional afective – de alarmare psihofiziologică, de selectare şi clasificare adaptiv-
pragmatică a influenţelor externe, de informare inversă suplimentară în stabilirea şi
restabilirea echilibrului intern şi personalităţii;
- efectul reglator al afectivităţii depinde de intensitatea şi durata trăirii şi nu de semnul
ei;
- depăşirea limitelor optime conduce fie către blocare acţiunii, fie la modificarea
parametrilor ei dinamici (viteză, precizie, durată, coordonare), fie la modificarea totală a
direcţiei ei de desfăşurare;
- funcţia reglatoare este implicată în trei momente principale ale activităţii:
în momentul iniţial prin stabilirea scopurilor şi a mijloacelor, prin
determinarea direcţiei şi indicatorilor energetici,
în momentul desfăşurării (al execuţiei) prin evaluarea efectului adaptiv
al operaţiilor şi rezultatelor parţiale, prin susţinerea-potenţarea energetică
pentru atingerea obiectivului final,
în momentul final prin acceptarea şi integrarea rezultatului obţinut sau
prin respingerea lui şi reorientarea spre altă acţiune;
Expresiile emoţionale
a. răspunsul emoţional imediat
- comportamentul global apare ca răspuns la o situaţie şi variază în natura
şi structura lor conform situaţiei şi particularităţilor subiectului; cele mai cunoscute sunt
reacţiile de urgenţă care mobilizează organismul pentru a face faţă situaţiilor de urgenţă;
Comportamentul de surpriză, de frică şi furie, sincopa
- fenomenologia şi expresivitatea facială – mimica (mişcări ale feţei)
b. manifestările fiziologice – accelerarea sau încetinirea pulsului şi a respiraţiei,
transpiraţie, pălirea sau înroşirea feţei, dilatarea pupilelor, uscarea gurii, nevoia de
micţiune;
c. răspunsul emoţional secundar – este o urmare a celui primar şi contă din instalarea
fie a unei senzaţii de satisfacţie, fie a unei stări de apatie şi depresie, fie a unei stări
de oboseală; când este inadaptiv intră în sfera patologicului;
d. efectele persistente ale emoţiilor apar ca efect al învăţării şi vizează prelungirea
efectelor pozitive ale emoţiilor şi eliminarea celor negative; sentimentele sunt aspectul
subiectiv, introspectiv al acestora.
B. după conţinut
a. emoţii sentimente obiectuale raportate la obiecte concrete, animale şi persoane,
b. emoţii şi sentimente valorice: sentimente legate de valori morale (milă, compasiune,
solidaritate, dreptate), sentimente legate de valori estetice (frumosul,tragicul,sublimului),
sentimente legate de valori cognitiv-spirituale (dragostea de adevăr,îndoiala,consonanţa
sau disonanţa cognitivă), sentimente legate de valori profesionale (sentimentul
răspunderii, conştiinciozităţii, prestigiului profesional), sentimente legate de valori
religioase (iubirea faţă de Dumnezeu, ataşamentul la preceptele religioase), sentimente
de apartenenţă socială (sentimentul apartenenţei etnice, naţionale etc.), sentimente legate
de relaţionarea interpersonală (sentimentul respectului, toleranţei, întrajutorării etc.).